Poezia confesiunii [2]

singuratate-vizibila

22. 03. 1996

Nichita Stănescu şi Dorin Streinu în şi despre…Antimetafizică.

***

NS: Pierderea candorii în lectură e sfârşitul lecturii şi începutul unei creaţii de tip propriu, la începutul unui dialog, dar, mai apoi, de sine stătătoare.

*

DS: Cred că pentru Nichita pierderea candorii înseamnă ieşirea din starea de contemplator al unei cărţi…pentru a fi creatorul unui univers care devine carte. Simţi această ieşire ca pe o cădere din seninătate, dar şi din starea de cititor, pentru a deveni, cu sânge şi durere, creator de carte. Niciodată nu am scris o carte ca cititor…ci numai ca arhitect al unei lumi noi, al unei lumi proaspete, al unei lumi resimţite mereu ca noutate.

*

NS: Textele pe care încă le mai citeşti cu inocenţă sunt textele al căror mesaj este mai puternic decât mesajul tău propriu. [ Iar cărţile pe care le citeşti cu inocenţă sunt motoarele care te pun în acţiune dar şi idealul cu care tu te întreci, cu care te lupţi. Nu m-am luptat niciodată decât cu cărţile mari. Tocmai de aceea nu pot să gândesc în termenii unei futilităţi posace.]

*

Idem: Cărţile de căpătâi sunt cărţile arhetipale sau prototipale ale dimensiunii estetice. / A compara literaturile te dezvaţă aproape total de ingenuitate, dând lectorului un alt tip de savoare, mult mai intensă şi mai nubilă. [ Comparaţia la care se referă Nichita aici nu e una care se produce în intimitatea cititorului ci a creatorului de literatură. Fiecare scriitor citeşte mult, intensiv, divers, nu pentru ca să acumuleze neapărat date generice pentru scris…ci pentru ca să dobândească o plurală ştiinţă a naraţiunii.]

*

Pr. Dorin: Îmi aduc aminte că citeam pe marii clasici- Dostoievski, Balzac, Cehov, Shakespeare, Bayron, Goethe, Eminescu etc.  – numai pentru a observa mobilul naraţiunilor lor, modul cum şi-au construit personajele, frazele, decorurile… Eram atent la metaforele pe care le-au folosit, la imaginile cu impact, la lucruri care scapă cititorului pus pe terminat cartea…

Stăteam ore, zile întregi, ca să studiez pulsul interior al operelor, să simt cum e să fii în stare să le scrii. Citeam, reciteam, recitam, declamam, scriam…Luam notiţe…Tocmai de aceea ştiam, simţeam, mă comportam în ritmul lor, al marilor scriitori şi poeţi ai lumii, încercând să experimentez tot felul se sentimente, multe dintre ele deloc bune.

Şi pentru mine este uluitor acum ritmul alert în care îi învăţam, în care îi înţelegeam, în aşa fel încât mă simţeam foarte sigur pe mine că pot să mă comport la nivel ideatic şi să scriu ca ei. Era o transpunere greu de descris în cuvinte şi, mai ales, greu de crezut că se putea petrece cu un tânăr ca mine, atât de rapid şi atât de vast, între 16 şi 21 de ani ai vieţii mele. Aceştia sunt anii între care am scris enorm de mult, am pictat în ulei pe pânză şi am sculptat în piatră. Nu cred că mai pot să fac nici măcar 5% din activitatea de atunci. Vă vom prezenta, sperăm să avem timp, sute de pagini din notiţele adolescenţei mele.

*

NS: Actul cunoaşterii se schimbă din mirare în posesiune, din posesiune în nostalgie, din nostalgie în precept. / Lirismul adevărat e o stare a sentimentului inteligent.

*

Pr. Dorin: Nichita era ferm convins că Mihai nu şi-a găsit criticul, criticul pe măsura lui. Da, e vorba de Mihai Eminescu. Şi noi credem acelaşi lucru. Şi credem că nici Nichita nu are un exeget pe măsura lui. De fapt nu ştiu dacă pot exista exegeţi pe măsura acestor coloşi. Dacă există aşa ceva nu se poate să nu fie la fel de mari sau mai mari ca ei.

*

DS: Poemele preferate ale lui Nichita din lirica eminesciană: Odă în metru antic, toate sonetele lui Mihai, Luceafărul şi Kamadeva. Eu nu am poeme preferate din Mihai şi din Nichita…ci numai versuri fundamentale, care mi se repetă în inimă de la sine. Eu savurez tonusul interior al întregii opere, măduva sentimentelor conţinute în opera lor. Tocmai de aceea ei sunt un aer pentru viaţa mea, unul personalizat şi nu doresc fragmente din ei…ci esenţa amprentei lor spirituale. Tocmai de aceea eu sunt un esenţialist…şi nu un om al porţiunilor de text.

*

DS: Lista cărţilor, autorilor, personajelor fundamentale pentru Nichita: Biblia, Ghilgameş, Cartea morţilor [ cea egipteană], Lao-Tze, Odiseea, Viaţa cezarilor a lui Suetonius, Satiriconul, Gulliver’s Travels, Don Quijote, Faust, Hamlet, Mioriţa, Eminescu, Baudelaire, Moby Dick, Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, Bacovia. Cu unele excepţii…numele citate aici fac parte şi din lista mea de texte sau persoane fundamentale.

*

NS: Niciodată cuvântul nu va naşte natură, ci va naşte cuvinte. / Cuvântul are mai multă natură în el decât natura exclusă numirii. Dragostea, iubirea şi amorul şi, mai presus de toate, dorul sunt singurele căi de comunicare cu incomunicabilul altcuiva. [Pr. Dorin:  Nichita era restrictiv, nu dădea loc virtuţilor dumnezeieşti în viaţa noastră, care sunt adevăratele liante între oameni, pentru că nu le cunoştea. El vorbeşte la nivel secular, la nivelul relaţiilor „normale” dintre oameni. Recitind acum din literatura întregii lumii cu ochiul credinţei îmi dau seama cât de searbădă este, în multe aspecte, pentru că nu are în centrul ei viaţa duhovnicească, viaţa eclesială autentică. O literatură română fără viaţa şi spiritualitatea ortodoxă e o literatură fără o inimă autentică, fără o viaţă reală.]

*

NS: Dragostea stârpeşte cuvântul şi văduveşte moartea cu o viaţă. Dorul arde ideea de timp, dacă nu chiar timpul însuşi, fierbe cuvintele până le spulberă şi neînţelesului îi dă un ton făcut din înţeles.

*

Pr. Dorin: Nu mai ştiu dacă eu, poetul, scriam aceste rânduri sau sunt ale lui Nichita: A fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor./ Cine are dor, cu cât dorul lui este mai mistuitor, cu atât sensul cuvintelor ce-l exprimă îşi modifică ghirlanda în jurul neînţelesului absolut. /

Se prea poate ca aceste cuvinte să fie ale lui Dorin Streinu. Dacă nu le-aş fi avut scrise acum, toate aceste rânduri, habar aş mai fi avut că le-am scris eu. Sunt momente în care doamna preoteasă îmi reciteşte poeme de-ale mele, rânduri, pagini…şi nu mai mi le reamintesc. Le privesc ca şi când ar fi ale altuia. La fel a început să se petreacă şi cu ceea ce am scris la nivel online: le uit ca şi când nu le-aş fi scris niciodată. Le uit definitiv, nu aşa în glumă! Le uit şi mereu sunt azi, în această clipă, unde o iau de fiecare dată de la început. Fiecare clipă e un început care face abstracţie de alte sute de începuturi.

*

Pr. Dorin : Nichita a stat ani întregi cugetând la două versuri eminesciene: la „Unde să găsesc cuvântul ce exprimă adevărul?” şi la: „Nu gândeam să-nvăţ a muri vreodată”. Cadenţele lor interioare le aud tropăind în mintea mea de foarte multe ori. Vin, se insinuează de la sine. Sunt ţipetele fundamentale are omului care caută ultimul fundament, ultima împlinire umană, pe de o parte, dar care constată, în acelaşi timp, că viaţa i se scurge printre degete. Şi se bat cap în cap, în fiinţa lui, căutarea adevărului cu cruzimea clipei morţii, care e un non-sens pentru viaţă, pentru că viaţa minţii nu posedă ideea de…eclipsă totală de existenţă.

Tocmai de aceea Mihai a exprimat o profunzime general umană când a afirmat imposibilitatea de a gândi moartea ca moarte a ta. Noi suntem atenţi la moarte, la moartea altora din jurul nostru…dar nu ne putem intui propria moarte. Una e să îţi imaginezi cum ar fi să mori…şi alta e să presimţi moartea sau să o trăieşti la propriu şi să te reîntorci apoi  în trup.

Cel mai bine vorbesc despre moarte oamenii care s-au întors dintr-o moarte clinică sau care au trăit o experienţă extatică, pentru că, cu aceştia, s-a petrecut depăşirea reală, în fapt… a vieţii de acum  şi a morţii, a ceea ce înseamnă moarte.  Acest rapt, această ruptură de o viaţă trăită liniar, în care moartea e o realitate numai pipăibilă cu mintea sau un obiect al înţelegerii ne face să înţelegem ce nu ştie omul care nu…simte moartea în fiinţa lui.

*

NS. A avea suflet înseamnă a fi poet. [ A avea sensibilitate poetică, a simţi cu toată fiinţa ta realitatea din interiorul şi din afara ta înseamnă să ai puterea necesară de a scrie poezie definitorie.]

*

Pr. Dorin

„Am stat ca să-ţi spun cum se pierde şi cât se câştigă”, vol. 22 de poezie [poeme alese]

Din secţiunea : „Inegalabilul timp al ipocriziei”. Poeme manuscriptice.

*

19. 06. 1998

Suntem nedarnici cu marile spirite,

le lăudăm prea puţin şi prea vag.

Ne e teamă să nu ne terfelim

orgoliul sau prostia

noastră încinsă cu sare

amară.

Ce pierdem dacă spunem că Esenin

e îmbătător până la lacrimi

iar Kafka e înspăimântător până la sublim,

Rilke e un înger sonat

şi teluric, că Dali e un dumnezeu spaniol, care

a pictat nebunia până la capăt?

Ce pierdem dacă Shakespeare

e absolut iar

Byron te ucide numai

zâmbindu-ţi parşiv?

Doamne, câţi sfinţi şi câte genii

şi câţi eroi ai Tu

şi eu nu îi ştiu pe toţi!…

Tu mi-ai dat să îi ştiu pe câţiva şi abia

îmi mai suport viaţa.

Dacă ar fi să îi ştiu pe toţi, aş mai rezista?

Dacă numai pentru că

i-am citit mă doare

inima de atâta bucurie,

ce se va întâmpla,

când eu voi vrea

ca să fiu ca unul dintre ei?

E prea mult, Doamne,

şi mă seceră dorul

şi amărăciunea

ca pe un fir de iarbă

umil.

Nu merit să fiu lăudat

mai înainte de a mă înfrunta

cu nesătula viaţă şi nesătula

moarte până la capăt.

***

Odată vroiam să fiu înţeles. Eram

un copil drăguţ şi adorabil. Acum

vreau să fiu iubit, iubit

cu frenezie şi ţinut pe braţe şi sărutat

din senin. Se schimbă exigenţele

cu vârsta. În fiecare clipă dorim altceva

şi ardem după alte stele şi după

alt dumnezeu mai frumos, deşi

Dumnezeu e Unul şi niciodată

cunoscut pe deplin. Pierdem

timpul sau îl insultăm şi o

facem cu o graţie aparte, fără să

fim umiliţi de neîmpliniri

şi luptându-ne cu dezamăgirea

până la sânge.

Suntem vii şi cunoaştem puterea,

sinceritatea plânsului şi vocaţia omului.

„Vreau să fiu iubit!”, ţip în gura

mare şi nu vreau întrebări.

Aceste două mari dorinţe ale mele

le vreau împlinite. Uit tot dacă e

nevoie şi reneg ce am făcut, numai

ca să simt plinătatea, refuzul nimicului

şi luxul plinului, al desăvârşirii.

Nu cer mult singurătăţii!

Nu cer mult unei femei singure

şi cu caracter nobil. Vreau să fiu

iubit până la disperare, până

la sinuciderea supremă, până când

lacrimile vor curge fără oprelişti,

până când iarba va lua foc şi va deveni

albastră. Ştiu că se poate, Doamne!

Eu nu pot să-ţi cer decât lucruri

simple. Fă-mă simplu şi uită-mă

în braţele unei iubiri fără pereche!

***

Scrisoare către un prieten

Iubitul meu, mă simt rănit şi acest

lucru nu e ceva întâmplător şi obosit

de atâta eternitatre, special pentru voi şi

pentu mine. Nu ştiu care e destinaţia mea

selenară şi nic nu ştiu dacă voi

termina lucrurile care se nasc continuu,

obsesia de a naşte continuu.

Eu mă simt dorit de un dor dureros de dulce

şi nu întâmplător, nimic nu e întâmplător

şi în cel mai crunt hazard e ce mai

mare frumuseţe. Nă simt rănit de pierdut

şi plin de sens, în acelaşi timp

alergând şi stând pe loc, în acelaşi

timp un copac verde şi unul uscat,

o frunză crudă şi una cicatrizată

pe fruntea lui Dumnezeu. Mă dor toate

tăcerile, inimile fade şi sterpe, căţeii

fără un picior, ochii ei, terminabilii

ei ochi, incognoscibili până la extaz

şi puri până la disperare. Nu mai înţeleg

nimic şi nici nu mai vreau

să plonjez în această emisferă. Vreau

să stau ca un munte şi să vă privesc,

imperturbabil…şi voi într-o continuă

mişcare, pendulare a sorţii. Vreau

să mă simt, iubitule, să-mi simt

amorţirea şi să vă deapăn regretele, ciuma

vieţii noastre, insomniile eterice la

care suntem pedepsiţi. Mă trezesc dorind

şi visez dorind.

Stau dorind şi vorbesc dorind. Mă

transfigurez dorind şi plâng dorind.

Te văd şi mă tulbur. Mă oboseşti

numai privindu-mă, dar fără oboseala

ta eu nu aş mai fi nimic.

Mă simt rănit şi în umbra mea pus

la o răstignire specială şi plină de

forţă. Cred că eu sunt altruismul

pus la zid.

***

Noi doi ne cunoaştem din

reverii periculoase,

din jocuri de noroc subînţelese

şi subversive.

Ne codim şi ne facem rău

din esenţă,

din pură lamentaţie

şi din viziune exacerbată.

Noi doi ne potrivim de minune,

pentru că suntem diferiţi, pentru că

vedem stele diferite,

dar avem inimi comune.

Noi doi cântăm un cântec

singular

şi nu l-am învăţat mai înainte,

ci l-am găsit, l-am

intuit de la prima vedere.

Ai nevoie de tine ca de mine,

am nevoie de aerul tău

ca să mă satur de aerul meu.

Aş ajunge până la ideea absurdă

de a ne schimba trupurile, dacă

eşti de acord, de a ne locui

la propriu şi de a traversa,

cu mâinile lipite

toată măsura dintre şansă

şi neşansă.

Aş fi în stare.

Mă duce capul la a-ţi cere

să-mi cedezi gândurile, obtuzităţile

cotidiene, umerii tăi

puri, sânii tăi incomprehensibili,

gura ta plină de rouă,

răul tău necesar

şi ghicitura în stele,

stelele pline de avuţii congenitale.

Eu nu m-aş opri…

Eu aş încerca să ne despuiem

şi să ne privim prin Dumnezeu,

nuzi şi credibili

tuturor.

Eu m-aş căsători cu tine până

la refuz, dacă m-ai accepta

ca stăpân şi împărat,

dacă ai înţelege că amândoi

suntem totul şi nu mai avem

nevoie de nimic şi de

nimeni.

Ţi-am scris poemul acesta

ca să nu crezi că e o mică

toană de-a mea

şi un lucru de trei zile.

Ţi-am scris poemul ca să

ştii că sunt foarte realist,

realist până la detestare,

dar nu-mi place să aştept

şi nici să mi se pună

întrebări.

Vreau să fiu iubit fără

regrete, fără trecut, prezent

şi viitor.

Vreau să fiu ţinut în mână,

cum ţine Dumnezeu

eternitatea

şi nu se mai satură.

Nu putem greşi.

Noi amândoi ne putem

uita numai pentru că

suntem

destinaţi unul altuia.

***

Nu cunosc nimic despre tine

şi eşti în mintea mea un teren

viran, prin care trec ca

un accident binecuvântat.

Nu vreau să te întreb, dacă

tu nu vrei să-mi spui.

Te las să vii şi să pleci,

numai să-mi spui când

închizi uşa.

Nu mai cred în declaraţii vorbite,

de aceea sunt aşa de rece.

Acum îmi plac declaraţiile duse

până la capăt

şi omenia lucrurilor, sacralitatea

lor firească.

Dacă ies în coridă cu tine

trebuie să ştiu ce ascund,

pentru că tu, ca femeie, multe lucruri

vei ascunde de mine şi le vei

spune altora.

Vreau să ţiu frâul în mână

şi să fiu statul,

deşi nu cred nici în …statalitate.

Eu nu am vicii

dar ştiu să profit de ele.

Eu nu am prieteni

dar ştiu să mi-i fac.

Deunăzi, cineva mi-a spus

că l-a lăsat nevasta pentru că iubeşte

prea mult calculatorul.

Pe mine, poate ( aş vrea să greşesc) mă vei lăsa pentru

că iubesc pe Dumnezeu

şi arta, iar pe tine ( sper

să nu zici!)

te las a treia, neîngrijită

şi neîmbrăţişată.

Eu sunt bărbat şi tu

eşti femeie şi ştiu că nu ştiu

prea multe nici despre bărbaţi

şi nici despre femei, de aceea

mai voi face şi greşeli.

Dar o să-mi pară rău

pentru ele şi – aş vrea –

să fiu iertat de tine pentru ele,

căci la rândul tău

te voi ierta şi eu

pentru toate.

În rest: texte şi pretexte,

cuvinte şi minciuni culese

din vânt,

pe care tu le ştii

şi eu le pricep…

***

Nu vreau să vă citesc poezia mea

pentru că eu vă spun mai multe

decât stă scris şi vă jenaţi de

mine şi eu de voi, fără ca să fi

greşit cineva cu ceva.

Vreau să mă citiţi în singurătatea

voastră şi să vă par bun sau

prost, mic sau mare, de aruncat

sau de pus la inimă şi fiecare

să creadă că are adevărul.

E absolut acest simţământ, dar

e periculos, pentru că încurajează naivitatea

împotriva valorii şi face din

valoare o prostie frumoasă, tocmai

când aceasta e la ea acasă şi liniştită.

Citiţi-mă unde vreţi voi!

Eu şi la veceu şi la masă

şi la biserică şi acasă

sunt cam acelaşi,

cu asperităţi şi cu posesii afrodisiace,

cu logaritmi şi cu fantezii diabolice.

Când vă par desculţ,

daţi-mi o palmă!

Când vă par nebun,

înjuraţi-mă cu gelozie!

Când vă par lacrimogen,

aruncaţi cartea!

Eu voi rămâne în ea, în voi,

în acest pământ sfânt

şi vă voi exaspera în continuare.

Cel mai bine e să mă iubiţi,

pentru că astfel mă puteţi uita.

Dacă mă veţi urî

am să vă halucinez în toate zilele

şi nopţile vieţii, am să hibernez

în voi şi am să vă înnebunesc

la propriu.

Iubiţi-mă ca pe un nimic!

E totuşi ceva, să fii

iubit fără să meriţi şi

nimeni să nu-şi dea

seama de şarlatania ta academică.

E adevărat,

că am făcut greşeli neiertabile

şi că nu am dreptul

să exist niciunde.

E adevărat că sunt un netrebnic

şi că pot să fiu călcat

în picioare şi de ultimul om.

Dar, să nu fie,

ca, o clipă, să simţiţi tragedia mea

inexistentă

şi să mă doriţi pe cuvânt,

pentru că atunci n-am

să mai scap de voi nici în cer

şi nu ar fi bine

să fiu atât de star

şi pe lumea cealaltă.

***

Dorin Streinu