Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [9]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a

***

La cheremul mofturilor

Când nu mă mai așteptam aproape deloc
și după ce ani întregi o dorisem,
se întoarse roata, cu dinții în sus,
și mă anunță, anodin, chiar hilar,
mă primește în vestibulul ei.

Îmi venea să plâng
chiar să mă îndrăgostesc

Nu-mi venea să dau crezare urechilor,
nici măcar sunetelor,
care, vorba aia,
îți intră în urechi…și se transformă
în știrile de la ora 5.

Îmi spuse pe un ton discret,
că trebuie să Düğün organizasyon vin într-o anume zi…
când putem fi singuri pe planetă.

Și ce să facem, Doamne, singuri?!…

Se pare că femeilor li se urăște
când stau singure
și, mai ales,
când nu mai sunt iubite cu patimă,
cu dor nebun.

Eu sunt poet
și sunt nebun numai de dor.

De dor nebun, adică prea bun
pentru cei care se uită la mine
ca trestia în baltă.

Poeții știu să iubească
și femeile știu asta prea bine,
că sunt sătule până Düğün fotoğrafçısı în gât
de guralivi cu burți de bere
și de râgâitori pasivi.

Noi,
poeții, facem lucruri atât de cugetate,
încât par necugetate.
Par așa, spontane,
diafane,
crud de frumoase…

Și acest…aceste lucruri (că noi facem
multe lucruri) plac femeilor.

Dar ce să facem, Doamne, singuri?!!!…
Să citim?!…

Ar fi prea multe
de citit…Mult prea multe

Și dacă citim nu mai putem să bem cafea…

Dar ea vrea să vorbească cu mine…
multe lucruri…
unele dintre ele frivol de
gingașe

sau chiar poznașe
încât nici nu știu dacă e bine să detaliez
sau doar să maschez aparențele

Are dreptate! Cu mine
chiar se poate vorbi…
o noapte și-o zi,
o viață de-o zi!…

Se poate vorbi,
profund și pe-ndelete,
de la mărunțișuri și până la lucruri catastrofale.

Dar ce să-i spun, Doamne, eu?!!!!…

Aș putea să-i spun cât sunt de singur
și cât mă urgisește viața.

Aș putea să-i spun cât de rău mă simt când nu sunt înțeles
și cât de mult aș dori, da,
cât de mult…ca cineva să fie duios cu mine,
să mă strângă în brațe, să mă sărute…
și apoi, apoi să nu mă vândă,
să nu mă uite,
să nu mă contrazică,
să nu mă oftice atât de mult
încât să vreau să îi dau papucii în grabă…

Aș putea să-i spun că…
vreau să călătoresc, că vreau să văd
cele mai frumoase lucruri ale lumii,
că vreau să știu de unde și până unde
fericirea se mănâncă
și de unde și până unde doar secontemplă

Dar poate că îi voi părea plictisitor

Un bărbat atât de frumos, cu idealuri atât de mari,
care nu e bădăran,
care nu e mitocan
nu flutură vorbe…și doar atât…
poate părea plictisitor
pentru o femeie…
mai ales când e bâtă la sensibilitate.

Poate că va începe să caște…
și să vrea să doarmă,
așa, cu buza umflată…

Dar, nu, ea m-a chemat…la ea!…

Și dacă m-a chemat…înseamnă că
are nevoie de mine…nu doar
o nevoie de-o clipă
un fel de duș fierbinte

Poate că vrea să-mi spună viața ei,
să mi-o depene pe toată…

Să-mi spună dezamăgirile ei lungi,
zemoase,
insomniile ei,
când s-a enervat ultima oară…
și din greșeală fatală…și-a rupt până și o unghie…
sau până și o unghie și-a rupt

De fapt mie…chiar îmi place să o ascult pe această femeie!…
Pentru că ea e când serioasă, când dusă cu pluta,
ba virgină, ba curvă sadea,
îți întoarce cuvintele cu susul în jos când e enervată…
și când nu e…este de-o nepăsare vecină cu cimitirul Bellu…

Da, mi-e chiar mi se face greață câteodată…
de cât îmi place această femeie…

Cândva îi scrisesem o nuvelă.
Dar mi s-a părut prea frumoasă ca să i-o dau…
și am ars-o.

Un gest, desigur…intempestiv

Arta nu are timp…chiar dacă s-a făcut
în condiții și din motiveuitabile

Am ars-o…pentru că nu am vrut să-i cunoască și alții frumusețea.
Pentru că eram sigur, că într-un gest tâmp sau cu un zâmbet de mocasin
ea ar fi arătat-o prietenei ei,
prostăloaicei ălia
sau la cine știe ce fost…sau viitor
ca pe un act de bravadă.

Dar scrierea mea era numai între mine și ea
și nu între mine…și întregul univers de intelectuali subnutriți.

I-am păstrat frumusețea secretă
Și am multe astfel de frumuseți,
secrete și reci…unele foarte fierbinți
pe care le țin departe…încă…de ochii avizi și blegomani
ai cititorilor neavizați.

O, da, îmi va dezvălui, în brațele mele, durerea ei…
Am s-o cred…
Eu cred pe oricine mă minte…cu maximum de fascinație…

Ea îmi va spune ce înseamnă dor…ce înseamnă tristețe
ce înseamnă ipocrizie feminină

Va fi un torent de confesiuni,
atât de ipocrite pe cât de inodore,
atât de tulburătoare pe cât de inexistente

Și eu o voi asculta…îndelung…
îndelung…și îi voi da senzațiavreau să o ajut…bineînțeles
după cum și ea, tocmai ea…de ce nu?…mă ajută…sau vrea să mă ajute
să mă scufund și mai mult…în ura de mine însumi…
că uneori pot să mă pretez…atât de
scandalos…la lucruri pe care nu știu cum să le mai uit…

Îi voi asculta suspinele.
I le voi măsura cu centimetrul…
Le voi asculta în inima mea…

Și ce voi face, Doamne, după aceea?!!!!…

Că eu m-am gândit numai la vorbe, la vorbe…
dar femeile nu te lasă niciodată doar la acest stadiu…

Ele vor, în neștire, lucruri și mai controversate…
lucruri și mai dizgrațioase…
încât și vorbele ți se împut…dacă nu fugi…
dacă nu alergi…
dacă nu scapi…

Bineînțeles eu iubesc…ea

Și ce voi face, Doamne, când îmi voi da seama că nu e așa?!!!!…

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 6)

Aici, pentru pagina sursă.

[item image]

Read Online
(2.7 Mb)PDF
(201.0 Kb)EPUB
Kindle
Daisy
(122.6 Kb)Full Text
(1.4 Mb)DjVu

All Files: HTTP

***

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 6) [209 p.]

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 5) [283 p.]

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 4)[129 p.]

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 3) [214 p.]

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 2) [160 p.]

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 1) [526 p.]

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 5)

[item image]

Read Online
(3.0 M)PDF
(261.8 K)EPUB
Kindle
Daisy
(117.5 K)Full Text
(1.7 M)DjVu

All Files: HTTP

***

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 4)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 3)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 2)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 1)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 4)

Pagina sursă

[item image]

Read Online
PDF (2.2 M)
EPUB (179.9 K)
Kindle
Daisy
Full Text (108.3 K)
DjVu (1.1 M)

All Files: HTTP

***

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 3)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 2)

Dorin Streinu, Opere alese (vol. 1)

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [8]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a

***

Intonație lângă un fir de praz poetic

Cine mai crede în
promisiuni?

După cum spune și termenul ele sunt ceva
care se vor întâmpla în viitor.

Viitorul nu e al meu.
Nu e al meu în întregime.

Deci nu pot crede deloc în viitor.

Eu mă gândesc la acum,
pentru că sunt absorbit de prezentul
care mă împlinește
.

Democrația e o dreptate
numai dacă ești în stare să o faci a ta.

Fiecare are dreptul lui
dacă îl trăiește demn.

Însă când totul se transformă în marmeladă,
minciuni, ideologie…
nimic nu mai e uman.

Omul are nevoie să gândească cu fața
senină.

Și cred că cerul se va lumina deodată…
și viitorul își va pierde valoarea
pe care noi i-o dăm acum…
pentru că, deja, fiecare trăim în viitor.

*
Cu auditoriu

Eu le vorbeam lor, unora, tuturora. Eu încercam să le explic
ceea ce nici natura nu știe. Iar ei se uitau la mine
ca la un diazepam fără efect,
contemplându-mi obrazul…care și așa nu avea mare importanță
pentru ei.

Însă auditoriul meu nu a știut să aplaude cum trebuie.
Pentru că auditoriul nu știe, până nu îl înveți, să aplaude cum trebuie.

Pentru că auditoriul meu nu a fost genial, așa cum dorea
Marin Sorescu, într-o carte a lui, la final,
la urmă.

Auditoriul meu era doar curios (prostia omului, care nu știe de ce vine în fața unui mare creator de poezie!) și una dintre fetele
din față m-a aplaudat doar pentru…inteligență.

O, vai și-amar!…

Însă nici eu nu am zis nimic. Și eu m-am complăcut în neînțelegerea lor,
pentru că și eu mă înspăimânt de mine. Nici eu nu știu tot ce pot să fac. Nici eu
nu știu cine sunt, de unde ies toate aceste furii
și doruri, și lacrimi ale creației mele.

Nici eu nu știu…Însă mă văd dorind, câteodată, un public pe măsura mea.
Un public care să simtă orice cuvânt ca pe al lui și orice
silabă ca pe a noastră…Să-și simtă inima extinzându-i-se la infinit,
pe care să se coboare și să se urce emoții și gânduri fără măsură.

O, vai și-amar, doar proștii sunt curioși, fapt pentru care devin inteligenți dar niciodată înțelepți!

Însă inteligența lor e fuga după căpătuială și nu umplerea lor de veșnicie.

Și cum, de unde aș avea, aș găsi un public pe măsura mea,
înalt și veșnic,
care să înspăimânte prin măreție și frumusețe?

Pentru că înțelepciunea e a celor care nu mai știu nimic
pentru că știu prea mult și nu mai știu că au prea mult
pentru că e prea apăsătoare durerea lor.

De aceea cred, că orice om adus de spate
își simte decăderea sau mulțimea păcatelor
ca pe o certitudine împovărătoare.

Cel mai frumos auditoriu, totuși,
este tăcerea fără auditoriu

Dorin Streinu, O carte pentru un singur cititor (partea a doua) [vol. 14 de poeme, 1999] [7]

Prima parte, a doua, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a
***
Confidențe

Iubesc foarte mult. Orice gest al meu
te intrigă, te debusolează.

Când crezi că mi-ai ajuns la suflet
afli că n-ai ajuns
nicăieri.

Iubesc imperceptibil și sufăr
în văzul tuturora sau mă comport
iresponsabil.

Nu știu când să mă
stăpânesc.

Când mă îndrăgostesc
sunt un dobitoc frumos,
adică un om cu o inimă largă
și un idealist
de nota zece
.

Poți să faci orice cu mine. Eu
nu mai îmi aparțin în acel moment.

Toate ambițiile mele cad și zic
că cea de care m-am îndrăgostit e cea mai bună,
ultima.

Însă de fiecare dată aflu același lucru:
aflu că nu trebuie să am încredere
în nimeni,
nici măcar în mine.

Sunt mințit din nou, sunt părăsit
din nou.

Nu înțeleg de ce și nici ce îmi lipsește
și nici nu știu de ce sunt numit
egoist,
infatuat, orgolios, destrăbălat,
obsedat, nebun,
când iubesc curat.

Geniul meu e o ironie pentru orice prost
și orice fufă îmi spune același lucru:
„Ești cam trăznit!”.

Ce știu ei? Ce văd ei?
Mai nimic și mai deloc.

Însă mă mulțumesc și cu această dragoste cerșită,
cu acest egoism cras și mizer.

Într-o lume de nimic
nu poți să speri la mai mult.

Mă gândesc la mormânt și mă apucă frigul.

Orice artist mare nu poate să moară
din cauza incertitudinii.

Dincolo va găsi ceva mai bun? Dincolo va putea
să fie el, el cu totul?

Întrebări brutale,
cu șoc imediat.

Noi ne punem întrebări,
nu proștii!

Noi ne simțim sângele gâlgâind
și furia limpezindu-se ca vinul în butoi.

Iubesc și cred de unul singur.

Nu mai sper dar iubesc.

Sau numai iubesc și sper.

Cuvintele nu mai contează prea mult
când nu ai pe cineva să le înțeleagă.

*

În noaptea asta

De ce nu pot scrie toate poemele
în noaptea asta?

Aș scurta din timp și aș folosi
ce a mai rămas pe lucruri de nimic.

Aș deschide o carte și aș arunca-o.
Aș bea un pahar cu vin și apoi l-aș pișa
fără sfială…pentru că e noapte…
și noaptea lucrurile se petrec altfel decât ziua…

Ceea ce știu foarte bine e că nu vreau să
dorm,
pentru că mi-e teamă să visez femei,
care nu sunt adevărate
și să cred în aceste fantezii fără concretețe
în schimbul a ceea ce se poate întâmpla cu mine
în ziua de mâine.

Eu am presimțiri confuze…dar știu că nu am de pierdut
nimic.

Valentin spunea că așa a fost să fie
Deci că a fi e totuna cu așa a fost să fie.

Însă eu nu cred în resemnare.

Eu cred că a fi e ceva foarte serios,
atât de serios că nici nu vă dați seama
de seriozitatea lui maximă.

Mulți vor să afle filosofia mea de viață,
lucrurile în care eu cred
și în care stă forța creației mele.

Însă ele sunt puține dar atât de viguroase
încât nu se pune problema să fie văzute,
secate, aflate, întrebate.

O, văd o viață foarte jegoasă în jur!

Un jeg despre care aș vrea să scriu
până când oamenii s-ar îndrăgosti, profund,
irevocabil,
de frumusețea lumii strivită de urât.

Sincer,
mai mult decât sincer,
mai complex decât sincer
și răstignibil,
aș vrea să scriu despre toată nebunia lumii
în seara asta, numai acum
și aici.

Pentru că e prea multă nebunie în lumea asta,
prea mult dezgust,
prea multă ipocrizie
care zâmbește incalificabil.

Și nu mi se pare imposibil să beau paharul până la fund
pentru ca să narez lumea
în care mă sufoc…
pentru că vreau, prin această răscolire
a mizeriei eu însumi
să scap de mirosul ei grețos,
irepresiv.

Și fiecare patimă trebuie scursă
din om și pusă pe foaie.

Tot urâtul trebuie disecat și expus
pentru ca nimeni să nu mai confunde mizeria sufletească
cu frumusețea duhovnicească.

Nu, nu mi-e rușine să spun că sunt sărac de
atâta bogăție
!

Nu-mi place să fiu compătimit
dacă nu sunt înțeles.

E o ipocrizie…

Acum,
în noaptea asta,
eu stau pe un mormânt promițător,
privesc pădurea din apropiere și mi se face frig…

Cred că așa începe nemurirea:
nespus de tăcut dar…real.

*

Mozaic liber

Nu pot să râd de două ori pentru același lucru.
Eu râd odată și bine.

Odată răsare iarba
și odată se usucă, deși în fiecare
an răsare aceeași iarbă, la fel de verde
și de simplă.

Capul mă doare o singură dată pentru lucrurile care
o singură dată se gândesc.

Când mă duc la Biserică se găsește unul, doi,
mai mulți,
care să-mi schimbe pacea în neliniște.

Mă enervează falsitatea celor care slujesc…
și chiar dacă nu sunt falși în mișcări sau
în gesturi sunt improprii duhului ei.

Pentru că toată viața m-am luptat cu ispita de
a socoti viața nostră o iluzie.

De aceea nu-mi plac iluziile, farsorii,
comedianții marilor adevăruri.

Nu, nu e important dacă are o urdoare la ochi…
ci dacă e om viu!

Iluzia începe de acolo, de când te simți un mort viu.
Când ești mort în viul vieții, în mijlocul vieții.

Trebuie să te gândești la hăul înțelesurilor
și nu la toate lucrurile pe care
toți proștii le înțeleg.

Căci spre acel loc,
spre locul unde e concentrat tot tabloul mă grăbesc.

Mă grăbesc fără să aștept.
Chiar dacă viața e o continuă așteptare,
în care toate prefacerile interioare sunt
inimaginabile și de neașteptat.

Mă grăbesc…
pentru că din mine,
mereu, vor să iasă lumi noi,
lumi impunătoare,
care nu se mai găsesc nicăieri altundeva.

Și de aceea grija mea de a mă grăbi,
de a nu mai sta,
de a nu prejudicia cumva fericirea,
fericirea altora,
care stă în lumile pe care le nasc
într-un continuu travaliu.

Pentru că nu îmi place grămada de dezamăgiți pe
care o văd mereu,
cei care s-au lăsat mințiți
de gândul că nu pot să facă nimic.

Însă vai de cei care i-au mințit!
Vai de cei care le-au rupt aripile,
în loc să îi învețe să zboare!

Nu, nu întotdeauna ultima victorie
e cea din urmă înfrângere!