Evanghelia după Ioan

Badilita 1

Noul Testament, Evanghelia după Ioan, ediție bilingvă, introduceri, traducere, comentariu și note patristice de Cristian Bădiliță, Ed. Curtea Veche, București, 2010, 502 pagini + două hărți.

 *

Badilita 2

Cartea e dedicată „memoriei martirilor din perioada comunistă, creștinilor români de toate confesiunile”.

Iar autorul aduce mulțumiri următorilor: Ioan Robu, Virgil Bercea, Constantin Laurențiu Erbiceanu, Filip-Lucian Iorga, Iosif Pop, Ioan Matei, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Cornelia Dumitru, Grigore Arsene.

Dr. Cristian Bădiliță a tradus textul cf. NT XXVII Nestle-Aland, p. 13.

Traducerea este între p. 24-125, comentariul, între p. 129-429, iar notele patristice: între p. 433-475. Abrevieri, p. 477-478, Bibliografie: 479-484. Reper tematic, 485, Indici, 487-502.

A tradus cu întru în loc de în pentru că așa a făcut Părintele Stăniloae în PSB 41, p. 131.

Eu îl prefer pe în în In. 1, 1, pentru că este en și nu is. Is [întru] apare de multe ori în Scriptură și mulți îl traduc cu în. De aceea, pentru mine, când traduc, când e în e în și când e întru e întru.

Mi-ar fi plăcut să văd comentariile sale sub textul evanghelic. Pentru că așa sunt dezghiocate de la locul lor și par stinghere.

Însă în p. 144, când era en to cosmo a tradus cu în lume, cum e acolo și nu cu întru lume.

Nu a mânca ci a înghiți Trupul Fiului Omului!, p. 241.

Fragmentul unic din Codex Bezae, p. 242: „precum Tatăl în Mine și Eu în Tatăl. Amin, amin, zic vouă: dacă nu luați trupul Fiului omului ca pe Pâinea vieții, nu aveți viață în El”. La In. 6, 56.

In. 7, 53-8, 11 nu există în Papirusurile 66 și 75, Codex Vaticanus, Codex Sinaiticus, Codex Alexandrinus ci doar în Codex Bezae, p. 260.

Muntele Măslinilor atinge (în cea mai înaltă zonă a sa) 830 m., p. 263.

Litră = aprox. 330 gr., p. 314.

Osanna = mântuiește, p. 317.

Mc. 16, 17-20 e considerat iarăși „un text adăugat”, p. 346.

Varavvas = fiul tatălui sau fiul învățătorului, p. 394.

Badilita 3

Autoritatea momentului în materie de Teologie Dogmatică (6)

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a și a 5-a.

***

Astăzi, la ora 18. 18 minute, am primit răspunsul punctual al Pr. Prof. Dr. Marc-Antoine Costa de Beauregard. Și e acesta:

„Dragă Părinte Dorin,

mulțumesc pentru încredere!

După părerea mea, “teologul ortodox al momentului, care reprezintă o autoritate în materie de Teologie Dogmatică” este Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel.

De ce? Pentru că Prea Fericitul este, mă gândesc, cel mai bun ucenic al Părintelui Dumitru Stăniloae, care este cel mai mare teolog din timpul nostru.

E suficient? Binecuvântați!

Preot Marc-Antoine Costa de Beauregard”.

*

Dacă primul nume autoritativ din teologia românească a fost enunțat anterior ca fiind Părintele Profesor Ică jr., Părintele Profesor Costa de Beauregard ni-l identifică drept teolog autoritativ în Teologia Dogmatică pe Părintele Patriarh Daniel Ciobotea.

PFP Daniel la 5 ani de patriarhat

Despre teza sa doctorală, scrisă sub coordonarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, susținută în 1980: Teologie și spiritualitate creștină. Raportul dintre ele și situația actuală și publicată sub titlul: Teologie și Spiritualitate, în 2009, am scris aici…în 12 articole.

În 2007 publica: Comori ale Ortodoxiei. Explorări în spiritualitatea liturgică și filocalică, în 450 de pagini. Aștept cu viu interes anunțata sa carte: Știința mântuirii – Vocația mistică și misionară a teologiei, care va apărea la Ed. Basilica, și care, după titlu, pare a fi o carte de teologie dogmatică

Însă, majoritatea cărților Prea Fericirii sale sunt omiletice și pastorale: Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…12 Scrisori pastorale de Crăciun și Paști (1996), Făclii de Înviere – Înțelesuri ale Sfintelor Paști (2005), Foame și sete după Dumnezeu. Înțelesul și folosul postului (2008), Misiune pentru mântuire. Lucrarea Bisericii în societate (2009), Evanghelia slavei lui Hristos – Predici duminicale (în curs de apariție).

Bineînțeles, pline de teologie dogmatică dar formulate într-un mod omiletic.

Eu văd în Părintele Patriarh Daniel un om al sintezei, cu multă putere de muncă, pe care o dovedește pe fiecare zi și cred că poate fi capabil de o sinteză teologică congenială cu a magistrului său.

Cred că e dator cu ea…și eu o aștept ca pe o direcție nouă și creatoare în teologia dogmatică românească.

***

Am adresat întrebarea luată în discuție și Dr. Cristian Bădiliță (greco-catolic, badilita@yahoo.com) cât și Past. Lect. Dr. Vladimir Pustan (penticostal, vladimirpustan@ciresarii.ro).

*

Cu o celeritate, care m-a bucurat mult…mi-a răspuns Dr. Cristian Bădiliță. Întrebarea mea a pornit la 2o.03 minute iar răspunsul său a venit la 20. 34. Și e acesta:

„Vă și răspund, nu trebuie să stau prea mult pe gânduri.

Vă răspund în două etape.

Mai întâi, înţeleg scopul anchetei Dvs, dar vreau să mă declar în dezacord cu formula „teolog al momentului”. N-o înţeleg.

Nu există nicio autoritate „a momentului” în creştinism, întrucât totul se înrădăcinează în persoana mistică a lui Isus Cristos, care a înveşnicit Momentul (în sens kierkegaardian, desigur) o dată pentru totdeauna.

Singura autoritate, „transmomentană”, definitivă este Isus Cristos.

După această necesară precizare declar, fără să fiu deloc categoric, că, pentru mine, cel mai solid teolog catolic (inclusiv pe teologie dogmatică; dar ştiţi că această formulă a devenit jenantă) este iezuitul francez

parintele bernard sesboue

Bernard Sesboüé,

urmaş al marilor De Lubac şi Daniélou, din trei motive:

1) teologia lui este profund ancorată în tradiţia patristică;

2) stilul său este foarte accesibil;

3) practică o „teologie a momentului” (aceasta da, există) racordând dogmatica creştină la problemele acute ale societăţii contemporane.

Părinţii Bisericii nu erau dogmaticieni „sistematici”, în sensul modern şi impropriu al termenului; ei practicau o „teologie de ocazie”, după expresia lui Henri de Lubac.

Acest tip de teologie o practică, la nivel foarte înalt, părintele Sesboüé.

Repet însă, e o alegere subiectivă.

Majoritatea se vor gândi la Joseph Ratzinger, dar eu îl prefer pe mai discretul iezuit din Paris.

Cristian Bădiliță”.

*

Dr. Cristian Bădiliță e surprinzător prin nominalizarea sa. Nu m-aș fi gândit niciodată la Părintele Bernard Sesboüé.

Născut în 1929, cu o teză de doctorat despre Sfântul Vasile cel Mare, a publicat in 1991 Jésus-Christ l’unique Médiateur. Essai sur la Rédemption et le salut și Histoire des dogmes (1994-1996). Acestea două m-ar interesa să le citesc.

Recunosc: nu cunosc teologia lui. Și îi mulțumesc domnului Bădiliță că mi l-a recomandat.

Exprimarea mea a fost făcut în grabă…dar dumneavoastră ați înțeles mesajul: era vorba despre autoritatea teologică, contemporană cu noi, față de care aveți reverență.

Glafirele lui Cristian Bădiliță [3]

Prima parte și a doua

*

Domnul dă „lovitura de grație”, spune autorul, atunci când le mărturisește Sfinților Apostoli că unul dintre ei Îl va vinde, p. 63. Fapt pentru care „Iuda a fost executat și scos afară din „piesă” la Cină”, p. 63 și nu s-a scos el însuși. Cu alte cuvinte, Domnul l-a scos în mod discreționar

În p. 64 autorul concluzionează că „fiecare evanghelist propune versiunea lui asupra lui Iuda”. Adică dau informații „contradictorii”. Și dacă mai mulți spun lucruri contrare despre un eveniment sau despre un om e semn că unii dintre ei…mint.

Și istoricul, săracul, citind Sfintele Evanghelii, „trebuie să discearnă atent grăuntele de adevăr istoric (probabil niciodată pur sută la sută) de aluviuni tendențioase”, p. 64. În consecință, pentru Bădiliță Sfintele Evanghelii sunt niște „texte istorice”, pline de adevăruri și minciuni deopotrivă și nu texte revelate, fundamentele credinței ortodoxe. Iar el, cu minuțiozitate, citește și traduce textele scripturale pentru ca nu cumva să cadă „în capcanele” lor.

Și astfel, fără să vrem, înțelegem „nevoia” autorului de a traduce Sfânta Scriptură. Nu o traduce pentru ca să vadă sensurile vii, plenare ale textului, pentru ca să se umple de adevărul și sfințenia lor…ci pentru ca să arate că unele cuvinte, fraze, părți de Scriptură au fost traduse „prost” în diverse ediții. Dă noi traduceri pentru ca să dea un lat de palmă tradiției traductoriale. Însă nu reușește, în mod inevitabil (că așa e viața!) decât să devină „un clasic” pe care îl vor lua la bani mărunți…următorii traducători ai Scripturii…

Revine la paradidomi ca să ne re-spună cât de nejustificată este traducerea lui în română, p. 64.

Sfântul Evanghelist „Luca face primul pas spre diabolizare/ teologizare, încercând explicarea deciziei lui Iuda de a-L preda pe Isus prin posedare”, p. 64-65. Adică nu Iuda a fost stăpânit de Satana și L-a vândut pe Domnul ci Sfântul Luca „interpretează teologic” gestul lui Iuda și l-a scos ca fiind posedat. Adică Sfântul Luca a mințit…că Iuda a fost posedat de diavol.

Însă mai înțelegem și altceva din p. 65: că Bădiliță consideră demersul teologic ca pe un demers mistificator. Teologii, poate că se ocupă și de adevăruri…dar, uneori, ca Sfântul Luca, dau „explicații fanteziste” despre oamenii și realitățile teologice pe care le descriu.

Mai pe scurt: teologii nu sunt „de încredere”.

Însă istoricii, așa cum cred că se consideră autorul, par a fi „de încredere”…pentru că ei caută „grăuntele de adevăr istoric” într-o mare de „maculatură teologică”.

Sfântul Evanghelist Ioan atinge „apogeul diabolizării”, p. 65,  în Evanghelia sa. Pentru că el „pare obsedat de personajul Iuda, pe care-l taxează drept „diavol” prin gura lui Isus Însuși”, p. 65.

Adică Iuda nu s-a „diavolizat” ci „critica literară”, recte Sfântul Ioan Evanghelistul, l-a scos cu pete

Mă gândesc…și mă înfior…la ce teologie negativistă/demitologizantă/ eretică ar putea produce autorul nostru…dacă s-ar apuca să interpreteze în acest stil toată Sfânta Scriptură. Vă dați seama ce ar putea spune despre creație, triadologie, hristologie, eshatologie, eclesiologie etc. Cristian Bădiliță, dacă începe să despartă…între ce e „bine spus” și ce e „pervers” spus în Sfânta Scriptură?

Însă nu ar fi primul în istorie, care a dat cu piciorul în țepușă

În Evanghelia a 4-a, autorul găsește că este „un conflict permanent între Isus și Iuda”, care e conflictul între Bine și Rău, p. 65. Numai că în creștinism nu e ca la Ormuzd și Ahriman, unde Binele și Răul sunt „din veci”…pentru că Iuda nu e Satana…iar Satana nu e „principiu al răului” ci o ființă căzută.

Iar „Iuda nu încarnează Răul absolut”, p. 65, ci e doar ucenicul nefericit care și-a vândut Dumnezeul întrupat, pe Învățătorul și Domnul lui.

Și concluzia „teologică” a lui Bădiliță e bună de ziarul Cancan: despre Iuda, Evangheliile pornesc „de la informație jurnalistă seacă…[și ajung] la pamflet demolator”, p. 65. Pentru că, nu-i așa, Scriptura e un fel de „jurnalism de mâna a doua”…

Urmează „moartea lui Iuda”, p. 65-76.

Însă moartea lui e foarte dilematică pentru autor, pentru că „ridică mari probleme și semne de întrebare din cauza relatărilor diferite pe care le întâlnim la Matei și în Faptele apostolilor (Luca)”, p. 65.

Adică istoricul Bădiliță, care caută „miezul de adevăr” din relatările Scripturii…nu știe pe cine să creadă. „Minte” Matei sau Luca sau amândoi „mai mult sau mai puțin” : aceasta e întrebarea autorului!

Și traducând pe metamelitis (cf. GNT) (autorul a folosit transliterarea metamelein) de la Mt. 27, 3 cu „a fi îngrijorat”, p. 65, deși verbul se poate traduce prin „a regreta, a se pocăi, a-și schimba mintea/ opinia”, spune că Iuda nu s-a pocăit sau nu i-a părut rău pentru că L-a vândut ci a fost „cuprins de îngrijorare”, p. 66.

E adevărat că „metanoia…presupune ideea [realitatea n.n.] întoarcerii la Dumnezeu, părăsit prin apostaziere”,  p. 66, prin căderea din relația cu El. Dar pentru ce altceva ar fi fost îngrijorat Iuda în relație cu Domnul decât pentru aceea că a înțeles că gestul lui…Îl va omorî?

Iuda s-a afundat în „disperare” și în „singurătate absolută”, p. 66/ interesantă relația dintre spânzurarea lui Iuda și a lui Achitophel, p. 67-68/

Sfântul Luca nu oferă „o altă versiune asupra morții lui Iuda”, p. 68 ci o descrie într-un mod propriu. Însă autorul ajunge la concluzia fantezistă cum că „moartea [lui Iuda]…echivalează cu distrugerea diavolului dinlăuntru…[și are] spectaculozitatea, intensitatea dramatică și caracterul respingător al unui exorcism satanicid”, p. 68.

Iar autorul crede că diavolul din Iuda a fost „distrus”/ a pierit pentru că Iuda s-a sinucis?!

Adică multe, foarte multe carențe teologice în istoricul și filologul Bădiliță…adică tot atâtea motive ca să îi citești cărțile „cu inima strânsă”…

Glafirele lui Cristian Bădiliță [2]

Prima parte…

*

Al doilea studiu e dedicat lui Iuda Iscarioteanul, p. 43-98/ ca și primul, a fost scris datorită unei cărți „senzaționale”:  „Evanghelia lui Iuda”, pe care autorul o cataloghează ca text de sec. 4 d. Hr. p. 43/ însă nu teologia l-a transformat pe Iuda într-un „stigmat atemporal”, p. 44, ci propriul său gest de vânzare. Pe Hitler sau pe Stalin istoriografii i-au făcut monstruoși…sau ei sunt mult mai monstruoși decât i-a descris istoria?

Și cum dar se opune, la modul practic, „fanatismul de cazarmă” și „scepticismul încăpățânat” demersului unui scriitor de a „reînvia” un subiect istoric? I-a dat cineva cu parul în cap autorului…înainte și după ce „l-a reînviat” pe Iuda? De unde auto-victimizarea aceasta hiperbolizată a autorului? Adică cine „i-a suspendat” dreptul la opinie lui Bădiliță în România?

Scrisul său e „în pași repezi”, p. 44. Nu are timp să ne uluiască sau nu are cu ce?

Autorul consideră că Sfintele Evanghelii l-au „umbrit” „până la înnegrire” pe Iuda, p. 44. Adică „l-au nedreptățit”, în concluzie…Și observăm că în studiul de față…concluzia e anterioară demersului exegetic. Adică e o preconcepție…Iar eu nu dau doi bani pe cei care deja știu…ce-o să rezulte din „munca de cercetare”.

 Citează Codex Sinaiticus în p. 46 dar „uită” să ne dea referința.

De unde are informația că „împreună cu „Isus”, „Iuda” era cel mai frecvent nume dat copiilor evrei de parte bărbătească în secolul I”, p. 46? Nu ne-a indicat nicio sursă…

În care „uz curent” a intrat varianta Iscariotul, p. 47, n. 29…când peste tot, în cultul ortodox, este Iscarioteanul?

Iar dacă Iscarioteanul se referă la locul de baștină al lui Iuda, autorul concluzionează: astfel „Iuda Iscariotul ar fi singurul apostol negalilean dintre cei doisprezece”, p. 49.

Și autorul face din nou teoria chibritului pe verbul paradidomi, p. 49-52, ajungând la concluzia că echivalarea sa prin „a vinde” este „nelegitimă și trebuie abandonată”, p. 51. Și propune pe „a preda” în loc de „a vinde”, p. 52. Însă schimbă echivalarea semantică…urmările atroce ale gestului lui Iuda? E vreo diferență, în fapt, între a fost demis…și a fost scos din funcție? Sau între afirmațiile: „Bădiliță a fost predat Securității de către „prietenul” lui, Cruceru” și…„Cruceru l-a vândut pe Bădiliță Securității”?

Sub titlul „etapele diabolizării”, subcapitol început în p. 52, autorul urmărește datele din Evanghelii despre Iuda…ca și când Sfinții Evangheliști ar fi pus „pe seama” lui Iuda un păcat pe care el „nu l-ar fi făcut”. Fapt pentru care stai și te întrebi dacă autorul, Doctor în Teologie, are ceva de-a face cu viața Bisericii.

Obiectivitatea Sfinților Evangheliști vizavi de Iuda e „jurnalistică”, p. 52, pe când „ceilalți apostoli, „băieții cuminți”, puși să vegheze, dorm buștean chiar în noaptea în care Fiul va fi „dat în mâinile păcătoșilor””, p. 53. Stilul autorului, cu alte cuvinte, te convinge să iei totul „în bășcălie” și nu să îl crezi pe cuvânt.

Întregul comentariu al autorului la Evanghelii de la p. 53-65 e de un psihologism ieftin lamentabil. Nicio urmă de intuiție frumoasă, delicată, duhovnicească. Tocmai de aceea: Ucenicii „intră imediat în panică, arătându-se ofensați”, p. 54; dialogul lui Iisus cu Iuda se poartă „într-un registru oficial”, p. 58; Sfântul Luca face „un pas înainte în acest proces de teologizare și, implicit, de stigmatizare a apostolului Iuda”, p. 59; Iuda descris de Sfântul Ioan în In. 12, 4-8 „nu prea concordă cu Iuda din Sinoptice”, adică din celelalte 3 Sfinte Evanghelii etc.

Glafirele lui Cristian Bădiliță [1]

Cristian Bădiliță, Glafire. Nouă studii biblice și patristice, col. Plural Religie, Ed. Polirom, Iași, 2008, 319 p.

*

Cartea cuprinde cercetări filologico-istorico-teologice și conferințe, p. 5, ironia amară fiind prezentă din prima pagină: „las dogmaticienilor atemporali, ce par conectați direct la „bateria” Sfântului Duh” etc. Adică autorul se face grețos din prima…deși nimeni nu i-a cerut-o.

Primul studiu e dedicat Sfintei Maria Magdalena, p. 7-42/ pe ce se bazează Dan Brown…în n. 3, p. 8/ autorul vrea să răspundă la întrebarea dacă Sfânta Maria Magdalena a fost „prostituată” înainte de convertirea ei, p. 9 sq./ primul text discutat: Lc. 8, 1-3, p. 10 sq./ orașul Migdal de astăzi e la 5 km de Tiberiada și în antichitate era vestit pentru comerțul de pește, p. 11/ „figura sulfuroasă” (?!!!) a Sfintei Maria Magdalena…în Tradiția Bisericii, p. 11, când ea e Mironosiță și Întocmai cu Apostolii?/

Și autorul deduce în mod corect faptul că Lc. 8, 1-3 „nu poate legitima în niciun caz statutul [ei] de prostituată pocăită”, p. 12.

Următorul text analizat e Mt. 27, 55-56, p. 13/ Apoi Mc. 15, 40-41 și In. 19, 24-27…însă Sfântul Ioan nu-i „corectează” pe ceilalți doi, p. 13/ De ce In. 20 e „cea mai stranie” dovadă pentru subiectul de față?, p. 15/ autorul practică un stil rece, indiferent în munca de cercetare…care nu face deloc atractivă citirea/ sunt de acord cu „registrul misionar” al trimiterii Sfintei Maria Magdalena la Sfinții Apostoli, p. 17.

nu Tradiția „a contopit” trei persoane în una singură, p. 19/ Sfântul Luca nu a amalgamat pe nimeni, pentru că nu supunefemeia păcătoasă de la Lc. 7, 36-50 e Sfânta Maria Magdalena, p. 26/ verbul vrehin de la Lc. 7, 38, adevărat (p. 20-21), înseamnă a ploua/ a uda…Însă când îți uzi picioarele cu apă…nu ți le speli? Și când îți uzi fața cu lacrimi…nu ți-o speli? Sau a spăla/ a te spăla înseamnă numai…a avea la îndemână litri întregi de apă?

Nu, Sfântul Luca nu sugerează „o posibilă” coincidență între femeia păcătoasă și Sfânta Maria Magdalena, p. 23. Asta e o speculație…Pentru că Viața Sfintei Maria Magdalena, propovăduită de Biserică, nu admite faptul că ea a fost prostituată ci demonizată.

În p. 24, autorul subliniază faptul că Sfântul Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ambrozie, Sfântul Ieronim au vorbit de 3 persoane distincte. Și că primul care le-ar fi „contopit” ar fi Sfântul Grigorie cel Mare, p. 24-25. Și autorul invocă Omiliile 25 și 33 ale Sfântului Grigorie, p. 25, al căror conținut nu îl cunosc.

Și autorul citează fragmentul în latină și îl traduce (din Omilia 33) fără a ne indica sursa în p. 25. Îl citează în schimb pe Régis Burnet, care vorbește în mod neavenit despre Sfântul Grigorie, când pe mine, ca cititor, m-ar fi interesat…contextul în care pasajul, preluat de autor în mod necritic, apare la Sfântul Grigorie.

Iar p. 25-26 confirmă spusa autorului din n. 3, p. 8 cum că „studiul de față îi datorează mult cărții lui Burnet”. Adică totul…Autorul nu face decât să repete speculațiile lui Burnet în „studiul său”.

În p. 26 autorul zboară din secolul 6 în 16 citând, ca nuca în perete, pe Jacques Lefèvre d’Etaples…când nu ne convinsese cu citarea din Sfântul Grigorie/ pe ce se bazează autorul când afirmă că Proloagele, ediția Craiova, 1991, au fost „calchiate în bună măsură după tradiția catolică”, p. 27? / unde a citit autorul afirmația: Sfânta Maria Magdalena „era atât de virtuoasă, încât Duhul Sfânt ar fi putut să o aleagă pe ea ca mamă a lui Isus”?, p. 27/

Sau dacă autorul vădește scrupulozitate filologică la câte un verb grecesc noutestamentar de ce nu vădește și scrupulozitate citațională, spre exemplu, când vine vorba de a ne indica sursa pentru Sfânta Maria Magdalena în Tradiția ortodoxă sau „orthodoxă”, pe care s-a bazat la scrierea p. 27? Cum de nu ne citează nicio ediție critică a Vieții Sfintei Maria Magdalena? Putem face oare teologie…pe amintiri, presupuneri sau basme?

Legenda aurea, p. 27-29, nu mă interesează în mod neapărat. Adică adevăruri și minciuni puse la un loc. M-ar fi interesat însă munca de cercetare a autorului pe Viața Sfintei Maria Magdalena, pe care Biserica Ortodoxă o propovăduiește și al cărei fiu duhovnicesc autorul era atunci. Pentru că acum e greco-catolic

Nu sunt de acord cu autorul nici în afirmația sa, cum că Biserica are o „paradigmă de gândire exclusiv machistă, scrierile lui Pavel jucând un rol decisiv”, p. 30, în acest sens. Machism = opinie potrivit căreia bărbatul este „superior” femeii. Însă problematica machistă face parte din defensiva feministă utopică asupra teologiei patristice și nu are nimic de-a face cu funcțiile eclesiale ale bărbaților și ale femeilor în Biserică, care nu au la bază „un primat ontologic” al bărbatului.

Texte apocrife, p. 30-33/ da, sintagma „ucenicul iubit” al lui Iisus din Sfintele Evanghelii nu e o „aluzie erotică”, p. 33/ transformarea utopică a Sfintei Maria Magdalena într-o „eroină fondatoare a mișcării feministe”, p. 33 sq.

Cineva „o identifică” pe Sfânta Maria Magdalena cu „ucenicul iubit”, p. 35/ care sunt Sfinții Părinți care s-au îndoit de „autenticitatea” Evangheliei a 4-a? Pentru că autorul afirmă: „se știe că Evanghelia lui Ioan a ridicat mari probleme înainte de a fi acceptată în canonul eclezial”, p. 39/ în finalul primului articol autorul spune, că în mileniul 3 creștin  vom asista la „o repăgânizare profundă” a valorilor tradițional-creștine prin apelarea la ereziile repudiate de Biserică, p. 42.  Adică a făcut „rău” Biserica prin aceea că a repudiat și repudiază ereziile? Trebuia să le „hrănească” în continuare, pentru ca ele să nu fie „reutilizate”?

El: genul scurt

Cristian Bădiliță, tânăr, săracu’, în loc să se îmbolnăvească de boala nobilă a părintelui Dumitru Stăniloae sau, în zilele noastre, a lui Ioan I. Ică jr.,  aceea de a da în limba română traduceri largi, tomuri mari, grele de teologie sau de a scrie, comenta, recenza ce vrea mușchiul lui pe sute de pagini s-a îmbolnăvit de sinuzita de care suferă d-l Andrei Pleșu, aceea în care marea știință…pe pagini puține și simple se scrie.

Într-un articol semnal FM (pus în linc), a viitoarei lui noi cărți, face o apologie a scurtului, a insignifiantului…pe premisa că oricine poate să scrie haikuri de geniu. Cu regret viu, detașat, îl anunțăm, ca din partea publicului cititor, că nu oricine știe să facă cărți mici…le și face de geniu, ci, că tot ăia de geniu…le fac, când vor, mici, când vor…late…

Pentru adnotări, adăugiri, corecturi, apelați la d-l Marius Cruceru, prietenul dv. și al meu, d-le Cristian Bădiliță…pentru că nici nu știți ce pierdeți! Din partea mea însă, vă rog să scrieți multe tomuri de teologie…ca Aura Christi literatură…Și apoi ne vom întreba dacă e sau nu e de…geniu. Poate să fie…ceva de genu’…

Dacă vrei să vezi că se poate…încearcă să faci!

Primarul Oprescu a văzut…cum arată staţia de metrou de la Universităţii. De aceea a declarat: „acum trei-patru zile am fost sa vad de ce trebuie respargerea unor strazi. Am crezut ca sunt microfisuri, dar era o lucrare pe 50 de metri si am avut curiozitatea sa cobor in Pasajul Universitatii, dar nu am putut merge, pentru ca erau gunoaie ca la marginea Capitalei”. Un lucru foarte bun, aşteptat…dacă se urgentează lucrările de reconstrucţie ale oraşului. Despre acelaşi lucru şi în Cotidianul.

*

Am o problemă: nu pot să înţeleg duplicitatea…pe timp de pace, când nu trebuie să scapi pe nimeni şi nimic. Şi mai am încă o problemă, nu pot să înţeleg cum de oameni de la care te aştepţi/te aşteptai să gândească profund lucrurile…se aştern să gândească febril şi oportunist.

Faţă în faţă cu ierarhii Bisericii Ortodoxe Române fratele Mihail Neamţu [ care nu e specialist în ştiinţe umane, ci …teolog ortodox, care nu se ia în serios] spune: „Vorbim despre oameni lipsiţi de datorii casnice, care nu plătesc chirie sau coşul zilnic, dar au şofer şi maşină la scară, bărbaţi lepădaţi de lume prin votul sărăciei, oameni care, îmbrăcaţi în mantie călugărească, vor să slujească lui Dumnezeu şi aproapelui lor. Te întrebi, aşadar: a scris Sf. Dionisie Areopagitul un tratat pentru birocraţii contemplativi? Mai poţi rămâne apostol al Domnului în aceste împrejurări lipsite de frugalitate? Lecţia secularizării din Scandinavia ar putea oferi un serios avertisment.

Dacă preoţii de mir îşi doresc un sindicat pentru revendicări salariale, judecata teologică te obligă la negaţie. Dar dacă statele de plată ale vlădicilor rivalizează cu aspiraţiile oricărui conţopist secular, cum să eviţi mirarea şi dezamăgirea?”, cf. sursa.

Noi, care apărăm atât autenticitatea cât şi opera Sfântului Dionisie, nu putem să încurcăm…secolele, adică pe 1 cu…21. Şi nici nu vrem să schimbăm legile după mofturi personale.

Dacă ierarhii Bisericii noastre sunt remuneraţi de către stat ca înalţi demnitari ai statului şi, în parte, şi clerul român…Mihail vrea să fim cu toţii muritori de foame sau demni de slujirea pe care o avem? Pentru că toată lumea are bani, mai mulţi sau mau puţini, şi trebuie să funcţionăm prin intermediul lor.

Care e mobilul polemicii atunci? Să dea fiecare dintre ierarhi şi dintre preoţi o dare de seamă vizavi de faptul ce fac cu banii lor? Atunci să…dea şi şeful statului, şi demnitarii de orice fel ai statului dări de seamă… ca să transformăm privatul şi viaţa intimă, în ceva… public? Să ne transformăm viaţa într-un… OTV naţional?

Au mai mulţi decât alţii?! Da. Dar acest lucru ţine de demnitatea şi de rangul fiecăruia, de reponsabilităţile fiecăruia şi nu credem că trebuie să nivelăm, valoric şi funcţional, demnităţile. Nouă ni se pare că articolele lui Mihail din Cotidianul ţin, cu precădere, doar de oratorie pură, fiind pigmentate cu puţin patos personal, dar în rest… mai nimic serios.

*

Dr. Cristian Bădiliţă, după ce anul trecut era un ortodox baptist, acum – după cum e mai mult decât vizibil – a ajuns un ortodox romano-catolic. Da, în teologia ortodoxă, paradoxul e la el acasă…dar nu şi pervertirile/ mixturile teologice. Am urmărit cu un interes…care se numeşte stupoare fragmente diverse din cărţile şi articolele sale şi am înţeles că teologia română tânără are nu numai particularităţi de un laxism imprevizibil în domeniul dogmelor credinţei…ci şi valenţe extrateritoriale, din bună plăcere, în materie de teologie.

Noi, care nu ne permitem să ne considerăm în 10 luntre deodată ci… numai într-o singură Corabie, stăm prost cu… adevărurile plurale. Însă e dureros, pentru noi…şi interesant, pentru alţii, să discutăm poziţiile sale teologice.

O constatare per general. Dr. Bădiliţă consideră că are prevalenţă, că e mai bariu/ tare/exigent/ documentat decât un teolog, acum adormit, care se numeşte…Dumitru Stăniloae. Dacă e să o luăm scriptic: da, Dr. Bădiliţă şi mulţi dintre noi, din generaţia de acum, de tineri teologi ortodocşi avem mai multe cărţi într-un calculator decât avea părintele Stăniloae în cele două camere ascetice ale sale. Însă, a compara deceniile între ele, în domeniul cărţilor şi al manipulărilor de informaţie e ca şi cum ai compara bicicleta…cu racheta.

Părintele Stăniloae a făcut mai mult decât imposibilul în materie de teologie ortodoxă şi de informaţie teologică şi, ca el, toţi din generaţia sa . El e mai profund, mai credincios şi mai cu bun simţ decât mulţi dintre noi sau decât toţi la un loc. Dacă ni se pare că îl putem întrece…e foarte bine! Însă trebuie să băgăm dovada în faţă. Nu reactualizând Evanghelii apocrife, nu reactualizând pe Evagrie, ci reactualizând imensa teologie, pe care, după revoluţie, am văzut şi noi cât … de grande este în colecţiile ştiinţifice.

Ca să te dai la Stăniloae…trebuia să te numeşti Bădiliţă, în primul rând…şi în al doilea rând…să fi tradus ediţia Scripturii de la Polirom de unul singur, măcar atât, cu comentarii de la tine din suflet. Noi credem că acest lucru ia …10 ani cu lejeritate, printre picături. Însă uşurătatea de a denigra…se susţine pe uşurătatea de a cugeta…sau cu uşurătatea cu care munceşti. Asta nu înseamnă că nu observăm capacităţile reale ale Dr. Bădiliţă!

În al doilea rând, ni se pare, citindu-l şi nu frunzărindu-l pe Dr. Bădiliţă, că nu poate să înţeleagă de ce lucrurile s-au întâmplat şi se întâmplă cu noi, românii, cu noi, teologii ortodocşi, într-un anume fel…Asta o văd la mulţi alţi teologi şi creştini ai noştri: nu acceptă că lucrurile au stat cumva, că au fost nişte timpuri care au trecut peste noi…că se văd şi acum consecinţele nefaste ale trecutului, dar acum nu ne ajută cu nimic să ne lamentăm faţă de timpuri sau să ni le fi dorit altfel, ci e timpul să…facem ce putem face şi ce ne-am pregătit să facem. Personal, nu aş putea să trăiesc dacă aş fi în animozitate continuă, în inima mea, cu trecutul, cu ce nu au făcut teologii dinaintea mea, cu ce nu fac cei de acum, cu ce nu face sinodul, preşedinţia sau primăria pentru mine.

Dacă e să ne referim la ieşirile în decor recente ale Dr. Bădiliţă, 1 şi 2, putem să dăm şi noi…răspunsuri punctuale.

Pentru articolul 1

1. Învăţătura creştină fundamentală – şi nu dogma – din primele trei secole creştine: e Hristos cel răstignit şi înviat, Care ne vorbeşte despre Dumnezeu ca Treime de persoane şi ne vesteşte Împărăţia Cerurilor prin intrarea noastră în Biserică, intrare care e sacramentală: prin Botez, Mirungere, Euharistie.

2. Teologii ortodocşi se referă la 325 ca la primul Sinod ecumenic al Bisericii şi nu ca la cel care…inventează creştinismul. Dogmele ecumenice, ale Sinoadelor ecumenice, normează pentru toţi din Biserică anumite puncte de credinţă ale Bisericii, care au înrădăcinarea lor în Scriptură şi Tradiţie, atunci când eretici care se desprind din Biserică contestă aceste puncte doctrinare tradiţionale.

3. Nimeni întreg la minte dintre teologii ortodocşi nu evacuează latura istorică, nici pe cea duhovnicească, nici pe cea tradiţional-liturgică a Bisericii din discursul său teologic.

4. Biserica Romano-catolică şi-a făcut diverse autocritici [ şi cu inchiziţia, şi cu nazismul şi cu homosexualii, cel mai recent], dar nu şi-a făcut autocritică în ceea ce ei numesc…dogme particulare ale Bisericii romane. După cum pledează şi Dr. Bădiliţă, Biserica romană ţine cu dinţii la tradiţia sa…particulară…care a devenit platoşa principală a discursului ei teologic.

5. În particular, în ceea ce ne priveşte pe noi, cel care scrie acum, nu suntem obsedaţi nici de catolici, nici de protestanţi, nici de mahomedani, nici de evrei, nici de filmele horror, nici de drogaţi, nici de exaltaţi şi nici de falşi-apocaliptici, ci …constatăm când e cazul.

6. Filioque e o calamitate care face harcea-parcea tot ce înseamnă triadologie, hristologie, pnevmatologie, eclesiologie, soteriologie, eshatologie. Dacă nu înţelegi că filioque înseamnă negarea identităţii ipostatice veşnice a persoanelor divine, că introduce subordonarea între ele şi că face din raportarea la Treime o raportare la esenţa divină, în mod nepersonal, şi nu duce la realitatea comuniunii cu Treimea, înseamnă…că nu ai adâncit niciodată dogma Trinităţii conform Tradiţiei ortodoxe. Însă nu e timpul trecut…Căci filioque nu e legitim din punct de vedere tradiţional-patristic, nu are justificare teologică…şi unul ca Toma de Aquino, în cap. 3 despre Sfântul Spirit din Summa Theologica, îl observa ca pe o expresie personală a Occidentului despărţit.

7. Sintagma ” Duhul purcede numai de la Tatăl” aparţine lui Ioan şi Crezului Bisericii şi nu e o teologumenă. Filioque a fost unul dintre motivele esenţiale ale schismei Bisericii una şi nu e o floricică oarecare, decât dacă eşti incoştient sau imatur din punct de vedere teologic şi duhovnicesc. La o adică, dacă vrei să faci o ortodoxie postmodernă nu e important nimic şi nimeni, ci numai tu şi creierii tăi sunt singura instanţă…teologică.

Pentru articolul al 2-lea

1. E tradusă bine, din latină, falsa dogmă a imaculatei concepţii de către Dr. Bădiliţă, şi îl asigurăm de faptul că ştiam ce spune textul acesta…şi ce nu spune el în acord…cu Tradiţia Bisericii. Tocmai acest lucru, stipularea faptului că Prea Curata se naşte fără păcat strămoşesc, ca un alter-ego al Mântuitorului, Care Se naşte din Ea fără păcat…e minciuna. Pentru că din această falsă dogmă a apărut tot angrenajul non-tradiţional al noului cult marianic din romano-catolicism, care tinde să înlocuie pe Fiul cu Maica Sa şi Maica nu mai trimite la Fiul Ei, ci Maica devine un co-mântuitor al Bisericii. Pentru cine doreşte să studieze aceste modificări doctrinare e de ajuns să ia ultimele ediţiile ale cărţilor de cult romano-catolice din română şi să observe ce spun cărţile de cult romano-catolice despre Prea Curata Stăpână. Şi vor observa zguduitor de repede…ce profil teologic are Maica lui Dumnezeu în cultul romano-catolic actual.

2. Dacă vorbim de o răscumpărare a Maicii lui Dumnezeu în afara iconomiei mântuirii în Hristos, atunci Ea, prin acest act, desfiinţează întreaga iconomie a Fiului Ei, dacă Ea se autoexlude sau a fost exclusă din el. Însă El este Mântuitorul tuturor şi prin întruparea Sa din Fecioară şterge păcatul strămoşesc al Pururea Fecioarei.

3. Infailibilitatea şi primatul papal e desfinţarea de jure şi de facto a prezenţei şi a rolului activ al lui Hristos Dumnezeu în Biserica Romo-Catolică. Dacă aceasta ar fi realitatea primară a Bisericii trebuia să avem dogmatizat acest lucru in principium. Dacă noi îl dogmatizăm peste aproape două veacuri de la Hristos înseamnă că vrem, cu obstinaţie, să ne revendicăm drepturi pe care Tradiţia ni le…detestă. Şi tocmai de aceea avem nevoie de cuvioşia şi bunul simţ al Tradiţiei pentru că ne reaminteşte cum stăteau şi ar trebui să stea lucrurile Bisericii.

4. Dacă vreţi să mai vorbim şi despre…cât de inutil şi de fantasmagoric e purgatoriul, cred că trebuie să vorbim şi de câţi mulţi bani le-au trebuit unora…ca să se închipuie că scapă de el.

Însă, la urma urmelor…Dr. Bădiliţă e purtătorul de cuvânt al papalităţii în România sau un teolog fără graniţe dogmatice? Pentru că, ar trebui să scrie şi un al treilea, un al 10-lea şi un al 15-lea articol, pe unde vrea dumnealui, ca să ne spună cât de neisprăviţi sunt cei care…neagă învăţătura Bisericii Ortodoxe. Însă adevărul e o chestiune de conştiinţă…Dacă ai conştiinţă, nu te laşi din scris, tocmai acum când e să spui cât …de ortodox eşti tu! Şi noi aşteptăm, după atâtea mărturii aiuritoare şi o mărturisire de credinţă din partea Dr. Cristian Bădiliţă şi, de ce nu, până când pleacă dintre noi, să ne traducă şi nouă colecţia SC şi…să o comenteze, pentru ca nepoţii noştri să nu îşi bată joc de el, ca el de Stăniloae…că a avut cărţile şi … a dormit deasupra lor ca un teolog atent.

Pr. Dorin