Pentru că aseară a apărut butonul roşu pe wp...sau butonul de făcut sondaje printre cititorii blogurilor noastre, M. Neamţu s-a grăbit să ne prezinte una dintre insomniile sale, transformată în motiv de interrelaţionare, adică unul dintre lucrurile care îl frământă ca teolog, ca om al Bisericii. Imaginea de deasupra e obsesia „teologică” a dumnealui.
Credem că e un bun început de confesiune caracterologică acest sondaj de opinie şi că insomniile sale sunt reprezentative pentru curentul de opinie pro-nihil, curent care a îmbâcsit atmosfera Bisericii în ultimul timp.
Putem să înţelegem aşadar din această imagine, ce stă de fapt în inima unui anume fel de „teolog”, care scrutează neîncetat treapta de sus a ierarhiei ortodoxe, nu pentru a-i observa erudiţia sau viaţa duhovnicească, ci dimensiunea financiară a vieţii ei.
Se pare că viziunea teologică a d-lui M. Neamţu are un adânc fundament sociologic resentimentar, unde, ca şi în discuţia românească actuală despre salarii, primează nu aspectele tradiţionale ale gândirii ortodoxe ci ideologia revendicării fără criterii de performanţă practică.
Dacă înţelegem bine subtextul sondajului, dumnealui vrea o Biserică Ortodoxă Română ruptă de statul român în mod sectar, aidoma unui cult minor [ aceasta fiind viziunea baptistă a relaţiei dintre stat şi Biserică] care să se autofinanţeze, pentru că, prin acest lucru, am scăpa de flagelul secularizării. Însă secularizarea nu este un virus de care ne îmbolnăvim pentru că primim salariu de la stat, ci e o urmare a pactizării interioare, a fiecăruia dintre noi, cu lejeritatea vieţii şi cu debusolarea axiologică postmodernă.
Dacă ierarhia Bisericii de rang superior are statut de demnitar de stat asta nu îi împiedică, în mod automat, vocaţia monahală, profetică în viaţa Bisericii. Dacă cineva, oricare dintre membrii Bisericii, cedează ispitei, păcatului, nu cedează pentru că e mai sus sau mai jos pe scara ierarhică a societăţii ci pentru că se autoînşală cu iluzia prosperării în spaţiul păcatului.
Dacă acum, luând bani de la stat, pare să nu jefuim pe nimeni, atunci când am lua bani numai de la credincioşi pentru serviciile noastre religioase, şi, din acestea ne-am face salariul, lucrurile ar merge şi mai dezastruos, pentru că s-ar simţi, mulţi dintre ei, buzunăriţi de către noi.
Aunci gradul de secularizare al vieţii bisericeşti ar fi şi mai mare, pentru că poporul credincios ortodox a început deja să aibă caracteristici marcante de autosingularizare, de autonomie şi doar segmentul care încă mai gândeşte riguros tradiţional ar respecta evlavia faţă de preoţii slujitori şi, implicit, remunerarea lor.
Curentul anti-sinodal care activează la nivel online, şi din care face parte şi Mihail Neamţu, este o mostră autentică de autonomie în cadrul Bisericii, în urma dislocării din fiinţa lor a evlaviei tradiţionale faţă de ierarhia Bisericii. Având fundamente autoreflexive şi nihiliste, lucruri improprii mentalităţii tradiţionale ortodoxe, membrii curentului anti-sinodal sau de emancipare faţă de ierarhia Bisericii, luptă împotriva liniştii eclesiale, pentru că au principii diferite de modul paşnic în care se soluţionează dilemele în viaţa Bisericii.
În Tradiţia Bisericii Ortodoxe problemele religioase reale se rezolvă prin rugăciune şi o viaţă sfântă, printr-o adâncire profundă în teologia şi viaţa Bisericii, având ca deziderat liniştea Bisericii şi buna convieţuire. Sinoadele Ecumenice sau lupta isihaştilor pentru realitatea energetică a Treimii au fost făcute de oameni adânciţi în viaţa Bisericii şi spre folosul Bisericii. Consfătuirea şi conlucrarea sunt atribute forte în momente de neînţelegeri majore.
Însă, în momentul de faţă asistăm la un nihilism gol, la o negare fără substrat a rolului ierarhiei Bisericii şi a modului cum îşi exercită misiunea eclesială, pentru că ambiţiile contestatare nu urmăresc pacea ci dezordinea perpetuă. Acest nihilism brutal şi prostesc în acelaşi timp, are rădăcini postmodern-iluministe şi nu tradiţionale. Tocmai de aceea, de mai mult multe ori am afirmat faptul, că cei care contestă în România ierarhia ortodoxă nu au valenţe tradiţionale, nu sunt tradiţionalişti, ci ortodocşi denucleaţi de conştiinţa vie a Bisericii.
E frumos să citeşti cărţi şi să te crezi trăitor de Ortodoxie imaginară. Însă viaţa ortodoxă concretă e viaţa de acum şi ea implică toleranţa, dialogul plural, specializarea continuă şi nu doar…râvnă goală. Ne trebuie o râvnă concretă. Şi râvna concretă zideşte Biserici, scrie cărţi, ştie să instituie un climat de pace şi de amiabilitate între membrii unei comunităţi, face misiune ortodoxă, acte de dragoste creştină faţă de cei neajutoraţi dar şi compromisuri iconomice, atâta timp cât trăim într-o lume căzută şi nu perfectă, iar noi suntem ortodocşi păcătoşi şi nu îngeri din cer.
Problemele pe care le tot ridică la fileu, mai mult sau mai puţin obscen sau voalat dr. Mihail Neamţu nu fac parte, din punctul nostru de vedere, dintr-o mentalitate şi o inimă teologică, de teolog ortodox, ci fac parte dintr-o exprimare a unei reflexivităţi autonome idealiste, cu accente deiste puternice. Pe de o parte face apologia specializării teologice a membrilor Bisericii pe principii autonomiste iar, pe de altă parte, revendică acest mod de a fi singularizant şi prăpăstios ca normă, cutumă pentru viaţa Biserici în ansamblul ei.
Un astfel de demers, care nu ţine cont de realitatea brută a vieţii bisericeşti ci jonglează cu ipoteza experimentelor utopice, niciodată aplicate în viaţa eclesială, nu face decât să propună fantezii insomniace personale. Însă, bufniţa din dărâmăturile postmodernităţii e paradigma vigilenţei tradiţionale într-o lume a continuei trepidaţii fără rost.
Şi bufniţa are marele dar de la Dumnezeu ca să tacă şi să privească, să fie atentă, tocmai spre lucruri care vin din afara cadrului ei firesc, zilnic şi o bruschează. Ea nu se gândeşte să apere, în primă instanţă, tot imperiul ce-i stă înainte…ci doar să se apere. Dar, apărându-se pe sine…apară în acelaşi timp habitatul ei, tocmai pentru că s-a gândit în primul rând la sănătatea sa duhovnicească, pentru ca această sănătate să fie un exemplu şi pentru alţii.
Pe noi ne bruschează atât nesimţirea, atât orgoliul cât şi prostia de a te lupta fără sens cu alţii, când lupta e numai cu tine. Insomniile sociale, fără insomnii care să te vizeze, sunt insomnii…romantice, idealiste. Insomnia reală începe atunci când tu eşti prima sursă a răului şi când tu, numai tu, te vezi aiurea în cadrul Bisericii. Când ne simţim poveri ale Bisericii, când ne simţim rebuturi ale vieţii bisericeşti ortodoxe şi vrem să facem ceva cu viaţa noastră…atunci începem să ne trezim la neliniştea mântuirii.
Şi neliniştea bucuroasă a mântuirii emană în jur pozitivitate şi nu aroganţă contestatoare. De aceea noi, personal, nu revendicăm niciodată o lume mai bună, o Biserică mai sfântă, un viitor de platină, ci o acceptăm pe cea care este şi ne simţim parte integrantă din realitatea pe care o îmbrăţişăm în rugăciunea şi slujbele noastre.
Când vine credinciosul la Biserică ne aduce pomelnic cu zeci de nume, pe care noi trebuie să le pomenim. Rugându-te pentru mii de oameni înţelegi că tu, preotul sau ierarhul, ca şi ei, au nevoie de Dumnezeu, în lumea aceasta, bună sau rea, care există. Nu ne rugăm pentru pacea lumii, pentru sănătate, pentru reuşită la examene sau ridicarea din boală a unor oameni ideali, locuitori într-o lume aseptică, imună la păcat. Tocmai de aceea nu le cerem să fie alţii pentru ca să ne rugăm pentru ei, ci îi acceptăm aşa, după cum şi ei ne acceptă pe noi cu bunele şi relele noastre, şi ne rugăm lui Dumnezeu, care ne acceptă pe toţi deopotrivă.
Tocmai de aceea am spus şi tot o să o repet, că mintea tradiţională a Bisericii nu revendică lumi ideale, ci vrea să transforme mintea omului de acum, tânăr sau bătrân, într-una sfântă, duhovnicească, deşi pare imposibil la primă vedere. Când ne poziţionăm negativ faţă de valul de denigratori şi de contestatari ai realităţii Bisericii, o facem pentru că nu suportăm ipocrizia lor şi nici a noastră. Nici ei şi nici noi nu suntem îngeri şi nici sfinţi. Însă noi acceptăm viaţa Bisericii şi lucrăm în tăcere la schimbarea ei, cu harul lui Dumnezeu, pe când, în partea adversă, se vociferează în continuu.
De aceea vă îndemn să vreţi să fiţi profunzi, dacă vreţi să fiţi tradiţionalişti ortodocşi într-o postmodernitate halucinantă! Şi acum se poate trăi tradiţional dar termenii excelenţei şi ai sfinţeniei pe care îi cere postmodernitatea sunt mult mai mari. Ortodocşii de astăzi trebuie să fie ultraspecializaţi în orice, ultrasfinţi, ultraatenţi, ultraoameni de dialog şi de bună vecinătate.
Pr. Dorin
