Ați citit doar traduceri (mai bune sau mai proaste)…ale unor ediții critice (mai mult sau mai puțin complete) ale Dumnezeieștii Scripturi.

Pentru că la baza Scripturii de acum stau câteva zeci de manuscrise scripturale, cele mai importante fiind Codex Vaticanus, Codex Sinaiticus, Codex Alexandrinus, Codex Bezae Cantabrigiensis, Codex purpureus petropolitanus, Codex purpureus rossanensisCodex Ephraemi Syri rescriptus (VT și NT) etc.

Când veți ajunge să citiți măcar două-trei codexuri ale Scripturii (și acum sunt la îndemâna tuturor celor care știu limba greacă veche, pentru că există ediții critice transliterate ale codexurilor), vă veți da seama că textul Scripturii e unul fluid, că e nevoie de incluziune textuală și nu de excluziune, și că alături de manuscrisele ca atare ale Scripturii, tot la fel de importante sunt și textele Scripturii aflate la Sfinții Părinți și comentariile lor textuale.

În clipa de față, niciuna dintre edițiile critice ale Scripturii nu mă satisface (mă refer la LXX, NA28, BNT, GNT, GOC, MGK, TIS, SCR etc)…pentru că niciuna nu e completă.

Una introduce un text, pe când alta îl respinge, una acceptă o fărâmă de text, pe când alta îl respinge. Și dacă punem cap la cap codexurile transliterate vom observa că unele cuvinte nu au încăput în nicio ediție critică a Scripturii.

De aceea, Scriptura, ca ediție critică, e încă o problemă de viitor. Și nu e o problemă pur filologică, așa cum și-ar dori-o unii, ci, în primul rând, e o problemă eclesială, adânc duhovnicească, care cere maturitatea noastră eclesială.

Ea trebuie tradusă ca un text vechi, fără să-l acomodăm limbajului curent, în modul ei complex, cu ritmul ei viu și clar, cu surprizele ei de limbă și de interrelații, pe care le descoperi numai când o traduci pas cu pas.

Și, traducând Scriptura, ne dăm seama cu vârf și îndesat că n-am citit-o niciodată…nici măcar textual (căci despre asta e vorba în titlul articolului de față!) darămite duhovnicește, teologic.

Pentru că, pentru noi, ortodocșii, Vechiul Testament este Septuaginta iar Noul Testament înseamnă tot limba greacă.

Și, de aceea, Scriptura ni se revelează în limba noastră, națională, numai dacă comparăm edițiile grecești critice (făcute de ortodocși, catolici, protestanți, neoprotestanți) cu manuscrisele Scripturii.

Și aici, la joncțiunea dintre edițiile critice ale altora și confruntarea edițiilor cu manuscrisele, fiecare dintre cei care traduc Scriptura înțeleg câtă sinceritate sau cât restrictivism confesional se află în edițiile critice ale Scripturii și în traducerile diverselor confesiuni creștine ale Scripturii.

Proiectul meu editorial la Dumnezeiasca Scriptură continuă!