Epistola către Episcopul Valerius

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Scrisoarea a 21-a

[scrisă în anul 391 d. Hr.]

Către Domnul meu şi Părintele meu, Episcopul Valerius, Preabinecuvântatul şi Preacinstitul, faţă de care nutrim cea mai călduroasă şi adevărată dragoste în faţa Domnului, Augustin, Prezbiterul, trimite salutări întru Domnul.

1. Mai înainte de toate lucrurile cer înţelepciunii voastre celei evlavioase să ia în consideraţie faptul, că dacă îndatoririle slujirii de episcop sau de prezbiter sau de diacon sunt împlinite în mod neatent şi făţarnic, atunci lucrarea fiecăruia nu este decât una foarte uşoară, plăcută şi cu totul nimerită şi liniştită, adică pe placul oamenilor. Și, din acest motiv sunt foarte jalnice, vrednice de plâns şi de condamnat în ochii lui Dumnezeu.

Dar, pe de altă parte, dacă eşti în slujirea de episcop sau de prezbiter sau de diacon şi dacă împlineşti poruncile Căpitanului mântuirii noastre[1], nu există în lucrarea acestei vieţi decât greutăţi, muncă epuizantă şi multe întâmplări neprevăzute, mai ales în zilele noastre dar, în acelaşi timp, eşti foarte binecuvântat în ochii lui Dumnezeu.

Căci ceea ce iese din această derobare de datoriile tale eu nu am învăţat nici în copilăria mea şi nici mai târziu, dar înţeleg acum, la vârsta bărbăţiei.

Şi acum am început să înţeleg ce înseamnă acest lucru. Am fost constrâns ca să mă curăţesc de păcatele mele. [Căci nu cunosc alt motiv în afară de acesta, pentru care a trebuit] să accept locul al doilea în cârmuire, deşi nu cunoşteam cum se ţine în mână vâsla[2].

2. Dar eu gândesc că acesta a fost scopul Domnului meu, ca prin [această slujire] să mă mustre pe mine. Fiindcă am gândit aceea că, dacă am fost numit printr-o înţelegere superioară şi desăvârşită, voi fi dojenit de multe greşeli de către mulţii marinari dinaintea mea, de la care am învăţat experienţa acestei lucrări[3].

De aceea, după ce am fost trimis în mijlocul lor, ca să mă folosesc de slujirile lor, atunci am început să simt nechibzuinţa criticilor mele, deşi, cu ceva timp înainte, credeam această slujire asaltată de multe pericole.

Şi astfel, [trăiam] temerile că cineva dintre fraţii mei mă vor vedea că locuiesc în oraş în timpul hirotoniei mele şi, din acest motiv, ar avea cele mai bune intenţii ca să vină să mă consoleze, dar cu cuvinte care, fără să cunoască cauzele tristeţii mele, nu m-ar fi ajutat deloc.

Însă experienţa mea şi-a imaginat aceste lucruri de o aşa manieră, încât nu numai că la aşa ceva nu se gândiseră nici ei, dar nici eu nu am văzut, de fapt, valurile niciunei furtuni, pe care nu o cunoscusem în prealabil prin observarea ei, nici nu auzisem de ea, nici nu citisem despre ea şi nici nu meditasem la existenţa ei.

Însă, pentru că nu cunoşteam abilitatea sau puterea de a-i evita sau de a mă întâlni cu ei, m-am gândit că nu pot  să fac faţă acestor lucruri.

De aceea Domnul mi-a zâmbit şi I-a plăcut să îmi arate, pe propria-mi piele, cine sunt de fapt.

3. Dar dacă El mi-a dăruit aceasta[4] nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe o milă a Sa, atunci nădăjduiesc, cu încredere [în mila Sa], ca şi acum, când am învăţat din neputinţa mea, [să înţeleg că] este de datoria mea să aprofundez, cu osteneală, toate tratamentele pe care Scripturile le deţin în ceea ce mă priveşte, şi să-mi fac neguţătoria mea prin rugăciune şi citind spre liniştire, ca sufletul meu să fie îmbrăcat cu puterea şi tăria de care am nevoie pentru slujirile noastre, care cer atâta responsabilitate.

Dar aceasta nu am făcut-o încă, fiindcă nu am timp. Pentru că am fost hirotonit la ceva timp de când mă gândeam să încep, împreună cu alţii, o perioadă de libertate faţă de alte ocupaţii, pentru ca să ne putem ocupa cu introduceri în Dumnezeieştile Scripturi. Şi intenţionăm să facem un astfel de demers pentru ca să avem un răgaz, netulburat, pentru această mare lucrare.

Pe lângă aceasta, este adevărat, că nu am avut mai înainte vreo perioadă [în viaţa mea], în care să cunosc cât de mare a fost neputinţa mea pentru munca grea ce îmi nelinişteşte şi îmi frământă acum duhul meu.

Însă, dacă din această experienţă am învăţat ce îi trebuie unui om care slujeşte oamenilor, prin Sfintele Taine şi prin cuvânt, aceea că sunt prevenit că trebuie să am ceea ce am fost învăţat că trebuie să am, doreşti acum să mă dai pierzării, Părinte Valerius?

Unde este mila ta? Mă iubeşti tu într-adevăr? Ai tu într-adevăr dragoste pentru Biserică, de mă numeşti pe mine preot, care sunt nepriceput?

Şi sunt încredinţat că tu le ai pe amândouă, pentru că tu mă crezi pe mine în stare [de slujba preoţească], pe când eu mă cunosc mai bine pe mine însumi. Dar, pe de altă parte, eu nu pot să ajung să mă cunosc pe mine însumi, dacă nu mă învăţ prin experienţă.

4. Poate că Sfinţia voastră îmi veţi răspunde: Eu vreau să cunosc ce îţi lipseşte ca să fii propriu slujbei tale.

Iar lucrurile care mie îmi lipsesc sunt multe, pentru că nici nu pot să enumăr toate lucrurile pe care mi le-aş dori ca să le am.

Şi pot să spun, din experienţă, că cunosc şi cred, fără niciun fel de rezervă, învăţăturile care au de-a face cu mântuirea noastră.

Dar greutatea mea constă în problema: cum pot eu să folosesc acest adevăr în slujirea mântuirii altora, căutând ceea ce este folositor nu numai pentru mine, ci şi pentru mulţi alţii, pentru ca ei să se mântuie?

Şi nu cred că nu există sfaturi în cărţile sfinte, dincolo de toate chestiunile ce pot fi discutate, prin care să nu cunoaştem şi să nu primim pe cele pe care omul lui Dumnezeu le poate afla.

Căci el se despovărează de datoriile sale vizavi de Biserică [numai când săvârşeşte n.n.] lucrurile lui Dumnezeu sau când are o conştiinţă goală [de mustrări n.n.].

Şi, prin aceasta, el se întrarmează în mijlocul oamenilor neevlavioşi, fie pentru viaţă, fie pentru moarte, asigurându-se că nu pierde umilinţa şi vederea inimii, pe care le are inima blândă a creştinului.

Şi cum se pot primi acestea, decât numai aşa cum ne-a spus-o Domnul Însuşi, adică prin cerere, căutare, ciocănire [la uşa Sa], adică prin rugăciune, citire şi plâns?

Pentru aceasta doresc, după voia frăţiei, cele pe care în această cerere le reînnoiesc, ca în scurt timp, aş spune până la Paşti, să fiu acceptat de către neprefăcuta şi cinstita ta dragoste.

5. Căci ce voi răspunde Domnului, Judecătorului meu? Voi spune: „Nu am fost capabil să dobândesc lucrurile de care aveam nevoie, fiindcă n-am vrut să mă afund cu totul în treburile Bisericii?”.

Şi nu îmi va spune El atunci: „Slujitor viclean, dacă te-ai folosit de averea Bisericii – adunând  roadele pentru care s-a depus o grea muncă – fără să suferi ceva de la duşmani şi ai avut puterea să faci ceva, ca să aperi drepturile Bisericii de la bara [de avocatură n.n.] a judecăţii pământeşti, nu se cădea ca să laşi toate, pentru cele pentru care Eu mi-am vărsat sângele Meu şi să pledezi pentru cauza tuturora, pentru că aveai porunci imediate pentru aceasta?

Iar dacă decizia luată de tine a fost împotriva Bisericii, nu se cădea oare, ca şi procurorul când e chemat [la ordin n.n.], să traversezi [imediat n.n.] marea?

Şi nu trebuia oare ca să nu te plângi de faptul, că auzi că vei fi plecat de acasă un an sau mai mult [decât atât n.n.], şi asta cu referire la ceva care nu ţine cont de cele ale sufletului, ci de bietele trupuri, fără să flămânzeşti de cele care nu te întăresc şi fără să mergi uşor sau să te odihneşti sub copac, ci să le cultivi cu grijă? De ce atunci nu te-ai nevoit ca să înveţi cum să cultivi pământul Meu?”[5].

Spune-mi, rogu-te, ce Îi voi răspunde atunci? Pot să spun atunci: „Bătrânul Valerius este de vină. Căci el a crezut în mine şi m-a învăţat toate lucrurile necesare, arătându-mi mie, pe fiecare zi, iubirea sa şi dându-mi voie ca să învăţ ceea ce eu n-am cerut?”.

6. Consideraţi toate aceste lucruri, Bătrânule Valerius, consideraţi-le, rogu-vă, din bunătatea şi asprimea lui Hristos, din mila şi judecata Sa, prin care v-a insuflat cu o asemenea dragoste pentru mine, ca eu să nu îndrăznesc a o supăra, pentru că ea este un stâlp de susţinere pentru folosul sufletului meu.

De aceea, să vă rugaţi lui Dumnezeu [Tatăl n.n.] şi lui Hristos, ca să port mărturia mea referitoare la curăţia şi iubirea voastră, şi iubirea sinceră pe care o aveţi către mine, fapt pentru care [simt, că n.n.] nu există lucru care să mă facă să nu-mi pot ţine jurământul meu.

Şi de aceea mă rog iubirii şi prieteniei pe care aţi mărturisit-o faţă de mine. Fie-ţi-vă milă de mine şi acceptaţi-mă, spre scopul pentru care v-am cerut şi la timpul în care v-am cerut!

Ajutaţi-mă cu rugăciunile voastre, pentru ca dorinţa mea să nu fie în van şi pentru ca lipsurile mele să nu facă fără rod Biserica lui Hristos, ci să aducă folos frăţietăţii noastre şi celor dimpreună slujitori cu noi.

Şi ştiu că Domnul nu va dispreţui dragostea voastră, care mijloceşte pentru mine, mai ales într-o situaţie ca cea de faţă, ci va accepta jertfa voastră ca pe o mireasmă bine-mirositoare şi El vă va răsplăti în locul meu.

Căci astfel pot să mă umplu de râvnă în scurt timp, prin lucrarea slujbei Sale, prin sfaturile Sale folositoare, care ne-au rămas nouă scrise de la El.


[1] Hristos Domnul.

[2] Tocmai de aceea Îl numise pe Domnul, anterior, Căpitanul navei, adică al Bisericii, pentru ca să spună, mai apoi, că el, ca slujitor al lui Dumnezeu, este cârmuitor al Bisericii, care încearcă să o conducă, deşi nu ştie să vâslească cum trebuie.

[3] Merge în continuare pe paralelismul dintre slujirea preoţească şi experienţa marinărească.

[4] Slujirea preoţească.

[5] Pământul fiind sufletele oamenilor, care trebuie îngrijite pentru ca să fie virtuoase.

Un păgân și un creștin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Scrisoarea a 16-a

[scrisă la anul 390 d. Hr.]

Maximus din Madaura către Augustin

1. Dorind să mă bucur, în mod continuu, de vorbirea cu tine şi să fiu însufleţit de gândirea ta, pe care doresc foarte mult să o urmez, şi asta fără ca să îţi tulbur bunele tale simţiri, [îţi reamintesc faptul,] că de curând m-ai atacat.

Şi nu m-am putut stăpâni să nu îţi răspund în acelaşi duh, fapt pentru care mi-ai cerut să îţi scriu, în tăcere, o dare de seamă despre ceea ce am considerat a fi greşit[1].

Însă îţi cer să fii îngăduitor când vei auzi aceste sentinţe date de către mine, dacă le vei judeca drept o evidenţă a slăbiciunii unui om bătrân.

Mitologia greacă ne spune, fără să ne avertizeze suficient de mult în ceea ce priveşte credinţa pe care ar trebui să i-o datorăm, că muntele Olimp[2] este locul unde sălăşluiesc zeii.

Însă astăzi vedem piaţa oraşului nostru plină de mulţimea celor care caută ajutorul zeilor, dar nu aprobăm această [căutare a lor].

Căci cine poate fi atât de nebun şi de infatuat ca să nege faptul că există un singur Dumnezeu, fără de început, fără să fie zămislit natural, adică marele şi preaputernicul Tată al tuturor?

Puterile acestei Dumnezeiri, împărtăşite întregului univers pe care El l-a făcut, noi le cinstim sub diverse nume. Însă niciunul dintre noi nu ştie adevăratul Său nume, deşi numele de Dumnezeu este comun tuturor felurilor de credinţe religioase.

Şi de aici faptul, că, deşi ne rugăm în diverse moduri [lui Dumnezeu], în diferite moduri fiinţei Dumnezeirii, vedem, de fapt, că ne închinăm Lui, Celui în care toate numirile sunt una.

2. Şi aceasta este marea ta înşelare în această problemă, pentru că eu nu pot nega nerăbdarea cu care vreau să înţeleg acest lucru.

Căci cine poate înţelege de ce Mygdon este cinstit ca fiind deasupra lui Jupiter[3], cel care loveşte cu trăsnetul? Sau de ce Sanae este deasupra Iunonei[4], a Minervei[5], a lui Venus[6] şi a Vestei[7]? Ori primul martir Namfanio [ce oroare!] este deasupra tuturor zeilor nemuritori la un loc?

Printre nemuritori, Lucitas e văzută cu puţină reverenţă, pe când alţii sunt văzuţi la capătul listei, având nume dezgustătoare de zei şi oameni.

Şi astfel găsim zei cu nume umilitoare şi care le aduc deservicii, pentru că îi pun în rândul criminalilor –  şi prin aceasta e afectată moartea nobilă pentru o cauză bună – dar ne oferă şi conştiinţa că au fapte rele, pentru care ei vor fi condamnaţi.

Mormintele acestor oameni –  şi aceasta e cea mai mare prostie, după părerea noastră – sunt vizitate de cete de creduli, care le ridică temple şi dispreţuiesc cinstirea strămoşilor lor, ca spre exemplu prevestirea acelui poet indignat[8], care spunea: Roma, în care sunt templele zeilor, se jură pe umbrele oamenilor[9].

Şi se poate vedea acest lucru din aceea că, atunci când a început a doua campanie de la Actium[10], în care monştrii egipteni au pierit curând, au îndrăznit să îşi arate armele împotriva zeilor romani.

3. Însă, te rog stăruitor, o, omule cu o mare înţelepciune!, să laşi la o parte, pentru puţin timp, vigoarea elocinţei tale, care este recunoscută peste tot; să laşi la o parte argumentele lui Hrisippos[11], pe care le foloseşti din plin în dezbateri; să laşi la o parte şi logica ta, care îşi foloseşte toate energiile pentru ca nimic să nu rămână nedezbătut şi arată-mi, în mod clar şi pe înţelesul meu, care este acest Dumnezeu pe care creştinii Îl afirmă şi mai ales tu însuţi, şi dă-mi să văd cum să intru în cele de taină.

Căci cât e ziuă, în faţa ochilor şi urechilor oamenilor, noi slujim zeilor noştri prin cereri îmbelşugate şi îi îmblânzim prin sacrificii plăcute. Şi noi suferim dureri multiple pentru ca acele lucruri să fie văzute şi acceptate de către toţi.

4. Astfel, deşi sunt infirm şi bătrân, am precizat eu însumi în ce constă controversa, şi doresc să încuviinţez aceasta şi prin zicerea retorică a lui Mantua:  Fiecare dintre noi este atras de ceea ce îi place cel mai mult[12].

De aceea, o, omule extraordinar!, care m-ai întors de la credinţa mea, nu mă îndoiesc de faptul că această scrisoare poate fi furată de hoţi, distrusă de foc sau de orice altceva.

Însă, dacă aceasta se va întâmpla, dacă hârtia aceasta se va pierde, nu se va pierde şi scrisoarea mea, fiind gata să îţi trimit o copie, pe care să o vadă toate persoanele evlavioase.

Căci tu vei fi printre dumnezei, şi alături de noi toţi, care suntem muritori pe faţa acestui pământ – şi care avem o reală armonie, fiindcă dezacordul dintre noi e aparent – Îl venerăm şi Îi slujim Celui care este Tatăl tuturor dumnezeilor şi al tuturor celor muritori.

***

Scrisoarea a 17-a

[scrisă la anul 390 d. Hr.]

Către Maximus din Madaura

1. Ne angajăm într-o dezbatere serioasă acum sau dorinţa ta [de a comunica] e numai o glumă? Pentru că, din stilul pe care îl are scrisoarea ta, nu cunosc nici care este cauza slăbiciunii tale şi nici care e motivul gândirii curtenitoare pe care o manifeşti [faţă de mine].

Fiindcă ai preferat să fii, mai degrabă, ascuns în argumentaţia ta decât să îmi vorbeşti deschis.

Căci, în primul rând, comparaţia pe care o faci între Muntele Olimp şi piaţă nu cred că are nicio raţiune dumnezeiască. Numai dacă nu cumva vrei să îmi reaminteşti  faptul, cum că se spune că Jupiter a făcut muntele cel mai înalt casă a sa atunci când el era în război cu propriul său tată, după cum ne învaţă istoria, care, pentru coreligionarii tăi, este sacră.

Şi, la fel, că s-a zis că piaţa lui Marte este reprezentată prin două imagini, cu cineva înarmat şi cu altcineva neînarmat şi că statuia unui om e plasată deasupra celor închişi, din care ies trei degete ale furiei demonismului lor, prin care este ocărât tot cel care provoacă duşmănia cetăţenilor.

Pot aşadar să cred, că prin menţionarea pieţei tu ai intenţionat ca să îmi reaminteşti despre aceste divinităţi? Numai dacă nu cumva doreşti ca să purtăm această discuţie la un nivel relaxat decât serios.

Însă în ceea ce priveşte fraza în care tu ai spus că aceşti dumnezei sunt ca nişte mădulare, şi asta cu referire la singurul şi marele Dumnezeu, te sfătuiesc ca în toate pe care le spui să vorbeşti cuviincios şi să te fereşti de glume lumeşti de acest fel.

Pentru că, dacă vorbeşti despre singurul Dumnezeu, despre Care atât cei învăţaţi cât şi cei neînvăţaţi sunt de acord, cum spun cei bătrâni/cei din vechime, de ce trebuie să afirmi că sunt mădularele Lui cei care au o furie sălbatică sau, dacă preferi, cei care sunt sub puterea morţii?

Căci pot spune şi mai mult decât atât, şi pot arăta judecata ta aidoma unei porţi închise, pe când respingerea punctelor tale de vedere este o deschidere cu totul [a ei][13].

Însă nu doresc să fac această argumentaţie acum, ci mă voi folosi mai degrabă de aptitudini retorice decât de o apărare atentă/minuţioasă a adevărului[14].

2. Căci aşa cum, dacă te-aş pune să strângi numele cartaginezilor decedaţi, acest lucru ţi s-ar părea fără rost, tot la fel mi se pare şi mie atitudinea ta zeflemitoare împotriva religiei noastre.

Fiindcă nu văd altcumva cum aş putea să răspund la o astfel de abordare zeflemitoare a lucrurilor decât nedându-i importanţă/trecând pe lângă ea sau tăcând pur şi simplu vizavi de subiect.

Căci dacă pentru bunul tău simţ aceste lucruri ţi se par a fi unele neserioase, ceea ce sunt de fapt, atunci nu am timp de pierdut pentru astfel de mojicii.

Însă, dacă ţie ţi se pare că acest subiect este unul important atunci sunt surprins că se gândeşte la asemenea lucruri cineva, care este enervat de numele ce sună absurd.

Fiindcă coreligionarii tăi au printre preoţii lor pe unii care se numesc cu nume de demoni şi printre zeităţile lor unele care se numesc zeităţi ale iadului.

Şi nu presupun aşadar, că nu ştii despre aceste lucruri pe care ţi le scriu ci, potrivit politeţii şi umorului tău genial, doresc să dezrobesc minţile noastre, şi să-ţi amintesc faptul câte lucruri ridicole fac parte din credinţa voastră superstiţioasă.

Căci, desigur, cred că eşti un african, şi că amândoi suntem născuţi în Africa şi că nu poţi uita faptul că atunci când africanii scriu ceva, gândesc că numele punice sunt nume demne de dispreţuit.

Fiindcă, dacă începem să tălmăcim ce înţeles au unele cuvinte [punice], ca spre exemplu Namfanio, care înseamnă om cu un bun picior, adică unul care e norocos, să presupunem acum că cei care s-au îmbogăţit au devenit oameni cu un picior bun?

Iar dacă noi respingem limba punică, atunci respingem, de fapt, ceea ce admit şi cei mai învăţaţi oameni, faptul că multe dintre lucruri au fost păstrate în mod nechibzuit şi din uitare în cărţile scrise în limba punică[15].

Ba, mai mult, ar trebui să te ruşinezi de faptul că te-ai născut într-o ţară [ca aceasta], în care leagănul acestei limbi este încă cald [the cradle of this language is still warm], adică în care această limbă [abia] s-a născut şi care, până nu de mult, era limba poporului.

Căci dacă nu este un lucru corect să ofensezi numai numele ca atare, vei admite atunci faptul că am intuit corect una dintre problemele [ridicate de către tine].

Fiindcă atunci ai fi nemulţumit şi de prietenul vostru Virgiliu, care i-a dat o invitaţie zeului vostru Hercule de a celebra riturile sacre din Evander în cinstea sa, în următorii termeni: „Vino la noi şi fă acele rituri în onoarea ta, cu norocosul tău picior!”[16].

El  dorea aşadar ca să vină cu norocosul său picior, adică dorea ca Hercule să vine ca un Namfanio, nume cu care tu te-ai străduit ca să mă cinsteşti.

Însă, dacă doreşti ca prin asta să mă ridiculizezi ai o gamă largă de exemple prin care să mă victimizezi, [pentru că avem] pe zeul Stercutius[17], pe zeiţa Cloacina[18], pe Venus cea goală, pe zeii fricii şi ai palorii, pe zeiţa frigului şi alte asemenea nenumărate exemple, cărora vechii romani idolatrii le ridicau temple şi considerau că este un lucru drept ca să le slujească.

Căci dacă îi desconsideri [pe toţi aceşti zei şi zeiţe], atunci  desconsideri zeii romani, ceea ce ar arăta că nu eşti iniţiat în riturile sacre ale Romei. Fiindcă trebuie să negi şi să deteşti  numele punice, dacă eşti devotat altarelor zeilor romani.

3. Într-adevăr, eu cred că tu trebuie să valorezi aceste rituri sacre mai mult decât noi. Însă nu mai alege dintre ele numai lucrurile care îţi plac, fără să le explici referitor la trecerea ta prin această lume.

Căci ar trebui să nu eziţi a ta refugia sub aripa lui Virgilius şi să te aperi cu un asemenea vers: Fiecare dintre noi este atras de ceea ce îi place cel mai mult.

Sau, dacă doreşti, poţi să te bizui pe autoritatea pe care o are Maro[19], şi la care tu te-ai referit deja.

Căci el a zis aceste rânduri: „Prima dată Saturn a venit din înaltul Olimp, zburând înaintea armatei lui Jupiter, atunci când a fost izgonit din regatul său”[20].

Căci prin astfel de declaraţii, el doreşte ca să facă cunoscut faptul, că Saturn şi alţi zei sunt oameni ca şi el.

Fiindcă unul care a citit istorie, confirmată de vechimea autorităţii, când îl citeşte pe Cicero[21] spre exemplu, găseşte că acesta face declaraţii asemănătoare în Primul său dialog.

[Fiindcă vorbeşte] în termeni expliciţi, mai mult decât am fi insistat noi. Căci doreşte să aducă [acele lucruri] la cunoştinţa oamenilor contemporani lui.

4. Căci, după cum mărturiseşti, preferi aceste slujbe religioase în locul celor ale noaste, fiindcă te închini zeilor în public, pe când noi ne folosim de locuri mai retrase pentru întâlnirile noastre[22].

Din acest motiv, dă-mi voie să te întreb dacă nu cumva l-ai uitat pe Bacchus[23] al vostru, care, după cum ştii, credea că e drept faptul, ca cel care se iniţiază numai ochii să şi-i arate puţin.

Iar tu, gândesc asta din faptul că ai vorbit despre celebrările publice ale riturilor voastre sacre, intenţionezi nu numai  să te vedem în public, ci şi să fii printre conducătorii şi  stăpânii oraşului, atunci când străzile se umplu de oameni beţi şi de urlete.

Însă, în timpul unei astfel de ceremonii, dacă ai fi umplut de [slava] singurului Dumnezeu, ai putea să vezi în mod clar ce fire are cel care îi lipseşte pe oameni de raţiunea lor[24].

Dar dacă această nebunie este numai simulată, ce poţi să spui atunci de cei care fac acest lucru în ascuns şi nu în cadrul unui ritual public, ca acela în care tu vrei să te mândreşti? Sau, ce fel de scop bun există într-un lucru impus?

Mai degrabă, de ce nu prevestiţi evenimente viitoare în cântecele voastre, dacă aţi primit darul profetic? Sau de ce îi lăsaţi să fie oameni fără de minte pe cei care vă ascultă, dacă sunteţi sănătoşi la minte?

5. Astfel, poţi să îţi aminteşti din scrisoarea ta şi despre alte lucruri pe care eu cred că ar trebui să le gândeşti mai bine, [ca spre exemplu], de ce nu putem face sport cu zeii voştri, care, ca unii care vă cunosc mintea şi vă citesc scrisorile, ştiu să facă sport cu voi din plin?

De aceea, dacă doreşti să discuţi cu noi astfel de subiecte, după cum percepeţi şi gândiţi voi şi, în fapt, ne ceri prin aceasta ca noi să ne justificăm, în acord cu scopul vostru, atunci, dragul nostru prieten, caută un subiect care să fie demn de dezbătut de către noi doi.

Şi, în primul rând, caută mai degrabă să fii prevăzător când vorbeşti despre zeii noştri, mai degrabă despre acele lucruri [ale lor] faţă de care trebuie să ne previi, pentru ca să nu ne facem diverse supoziţii.

Fiindcă prin aceasta tu îţi trădezi cauza, când ne aminteşti despre ei lucruri care sunt împotriva lor, mai degrabă decât lucruri afirmate pentru apărarea lor.

În concluzie, renunţă la cele care nu-ţi sunt cunoscute, căci prin aceasta mai degrabă le batjocoreşti, fără să-ţi dai seama, ca şi profanii/necunoscătorii.

Şi ar trebui să îmi arăţi că prin creştinii catolici[25] [a căror Biserică este în oraşul vostru]  se cinsteşte cineva mort şi că, pe scurt, nimic din ceea ce a făcut şi plăsmuit Dumnezeu nu I se închină prin putere dumnezeiască.

Însă închinarea este adusă de către aceştia[26] prin Însuşi Dumnezeu[27], Care a făcut şi a plăsmuit toate lucrurile.

Aceste lucruri trebuie discutate integral, cu ajutorul singurului Dumnezeu adevărat. Asta, bineînţeles, numai dacă tu eşti dispus să discutăm aceste lucruri la modul serios.


[1] În comportarea Dumnezeiescului Augustin către Maximus.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Olimp.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Jupiter_%28mythology%29.

[4] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Juno_%28mythology%29.

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Minerva.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Venus_%28mythology%29.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Vesta_%28mythology%29.

[8] De cultul adus falşilor zei.

[9] Lucan, Pharsalia, VII, 459: „Inque Deum templis jurabit Roma per umbras”.  A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Pharsalia. Cartea, în traducere în limba engleză, poate fi downloadată de aici:

http://www.archive.org/details/pharsaliaoflucan00lucaiala.

[10] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Actium.

[11] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Chrysippus.

[12] Virgilius, Ecloga, II, 65: „Trahit sua quemque voluptas”.  Ecloga II, în original și în integralitate:

http://www.perseus.tufts.edu/hopper/text?doc=Perseus%3Atext%3A1999.02.0056%3Apoem%3D2.

[13] Cu alte cuvinte, pot să-ţi arăt că argumentele tale nu duc nicăieri, că sunt drumuri închise, uşi închise, pe când argumentarea mea te duce spre un drum lin, spre un drum corect, pentru că îţi deschide uşa spre drumul corect, adevărat.

[14] Voi fi pentru tine în această scrisoare nu un dialectician, cineva care analizează cuvintele tale pe toate părţile ci un orator, un vorbitor care îţi expun anumite fapte din care să reiasă ceea ce vreau să spun în definitiv.

[15] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Punic_language.

[16] Virgilius, Aeneis, VIII, 302: „Et nos et tua dexter adi pede sacra secundo”.

[17] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Sterquilinus.

[18] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Cloacina.

[19] Tot despre Virgilius e vorba, căci el se numește și Maro: http://ro.wikipedia.org/wiki/Publius_Vergilius_Maro.

[20] Virgilius, Aeneis, VIII, 319, 320: „Primus ab aethereo venit Saturnis Olympo Arma Iovis fugiens et regnis exsul ademptis”.

[21] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Cicero.

[22] Pentru slujbele noastre creştine.

[23] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Dionysus.

[24] Ai vedea cât de demonizat e omul, care, prin spectacolele păgâne pe care le instituie pe străzi îi face şi pe alţii să fie nelegiuiţi, fără minte, a-raţionali.

[25] De peste tot.

[26] De creştini.

[27] Prin puterea lui Dumnezeu.

A 11-a scrisoare a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 11-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Referitor la problema, pe care demult ai adus-o înaintea mea, şi pe care ai însoţit-o şi cu o oarecare mustrare prietenească, prin care ne ceri să locuim împreună, aceasta a frământat în mod serios cugetul meu.

Şi de aceea am ţinut să îţi scriu şi să te rog să-mi dai un răspuns referitor la această chestiune, ca să îmi pregătesc pana pentru alte teme vrednice de studiile noastre.

În sensul ca, discuţia referitoare la această chestiune dintre noi să aibă o soluţionare, în foarte scurt timp şi să ajungem la o concluzie justă, pentru ca să îţi trimit, în foarte scurt timp, un răspuns la cererea ta.

Fiindcă cererea ta e una care nu trebuie să îmi ia mult timp de gândire ci, în foarte scurt timp [trebuie să stabilim], ori că trebuie să vin eu la tine, ori că trebuie să vii tu la mine. De aceea trebuie să stabilim ceea ce simţim că e mai bine de făcut pentru noi.

Şi după cum am spus, mi-am luat tihnă[1], ca să răsfoiesc toate scrisorile tale[2], ca să văd ceea ce a rămas fără răspuns [din ceea ce m-ai întrebat].

Şi în ele am găsit multe probleme, care, deşi par uşor de rezolvat, totuşi ele, prin numărul lor mare, consumă mult timp şi strădanie din viaţa oricui.

Şi de aceea ele sunt probleme anevoioase[3]. Căci răspunsul apasă asupra mea[4]. Iar eu nu ezit să-ţi mărturisesc faptul, că sunt o povară grea pentru mine.

Introducerea aceasta la scrisoarea mea are menirea să îţi ceară ca să nu îmi mai pui alte noi întrebări, ci numai [atunci] când eu voi fi liber de datoria [pe care o am faţă de tine] şi,  [totodată], ca să cuprinzi în răspunsul tău [faţă de mine], o poziţie faţă de răspunsurile mele[5].

Căci în acest fel eu am să cunosc ceea ce am pierdut, prin faptul că am amânat, pentru o vreme, să particip la dumnezeieştile tale gânduri[6].

2. De aceea, ascult de înţelegerea  pe care o am despre taina Întrupării, pe care religia noastră ne-a învăţat-o prin poruncile credinţei noastre, cât şi de înţelegerea care ne-a fost desăvârşită pentru mântuirea noastră.

Această problemă eu am ales-o ca să o discut mai înainte de toate celelalte, deşi pentru ea nu este uşor de dat un răspuns.

Căci problemele pe care tu mi le-ai propus ca să le discutăm, în legătură cu această lume, nu îmi par altcumva, decât ca făcând referiri la modul în care se poate ajunge la o viaţă fericită.

Şi această plăcere pe care o au cei care cercetează [asemenea lucruri], îi fac să nu se teamă să acorde mult timp pentru astfel de lucruri foarte bune.

Astfel, mai înainte de toate, cu privire la subiectul pe care vreau să îl dezbat, am fost surprins de faptul că tu ai fost nedumerit de întrebarea: de ce nu S-a întrupat Tatăl ci Fiul?

Şi, tot la fel, de ce nu ai fost nedumerit de aceeaşi întrebare, în legătură cu Sfântul Duh?

Căci în credinţa catolică[7] este lămurită şi crezută unirea persoanelor Treimii şi pentru puţinii Sfinţi şi Fericiţi [Părinţi] care au înţeles-o aceasta [unire] este inseparabilă.

Căci orice este făcut de către Treime trebuie să fie văzut ca fiind făcut de către Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh la un loc / împreună. Şi nimic nu este făcut de către Tatăl, fără să fie făcut şi de către Fiul şi Duhul Sfânt.

Şi iarăşi, nimic nu este făcut de către Sfântul Duh fără să fie făcut şi de către Tatăl şi de către Fiul. Şi nimic nu e făcut de către Fiul, fără ca să fie făcut şi de către Tatăl şi Sfântul Duh.

Din acestea însă nu trebuie să tragem concluzia că întreaga Treime Şi-a asumat firea umană. Acest lucru l-a făcut numai Fiul. Însă prin aceasta, Tatăl şi Duhul nu înseamnă că au făcut un act care Îi separă[8].

Şi totuşi, de ce în tainicele şi sfintele noastre simboluri[9], Întruparea este atribuită numai Fiului? Aceasta este o mare şi dificilă întrebare şi un subiect foarte vast, în aşa fel încât este aproape imposibil să dai o declaraţie clară sau să aduci dovezi  pe deplin concludente.

Însă îndrăznesc să îţi scriu despre acestea, pentru a-mi arăta sentimentele mele faţă de tine, pe măsura virtuţilor şi a intimităţii ce ne leagă. Căci tu mă cunoşti pe mine deplin şi te poţi umple şi tu de cele spuse.

3. Nu există fire, Nebridius, nicio substanţă care să nu prezinte aceste trei lucruri:

1. că ea există,

2. că ea este aceasta sau aceea şi

3. că rămâne ceea ce este.

Aceste trei lucruri reprezintă particularităţile firii pentru toate lucrurile care există.

În al doilea rând forma/ aspectul [lucrurilor] arată că toate lucrurile au fost făcute şi că există într-un mod particular.

În al treilea rând putem vorbi despre o permanenţă stabilă [a lucrurilor].

Cu alte cuvinte, putem spune că toate lucrurile [create] există.  Astfel, dacă un lucru există, el nu poate fi decât acesta sau acela şi nu poate fi decât într-o formă proprie.

Sau dacă un lucru este acesta sau acela, el nu poate decât să aibă o formă anume şi să existe în fapt.

Sau dacă acel lucru are o anume formă proprie, ea îi aparţine şi de aceea nu poate decât să existe şi să fie acesta sau acela.

Astfel, este posibil ca şi la nivelul  Treimii o persoană să poată face ceva la care celelalte [persoane] să nu participe.

Căci dacă înţelegi că ceva există ca aceasta sau ca aceea, atunci trebuie să rămână ca ea însăşi ca să aibă formă proprie.

Şi astfel avem Trei persoane în care niciuna nu face ceva în parte/în mod separat.

Astfel am tratat numai o parte din această problemă, parte care face ca soluţia să fie şi mai greu de găsit.

Însă doresc să-ţi deschid o cale în înţelegerea ei –  dacă, într-adevăr, pot să fac aceasta – [prezentându-ţi] cât de mare [este importanţa ei] în învăţătura adevărului catolic[10], adică [să-ţi vorbesc despre] învăţătura despre inseparabilitatea persoanelor Treimii şi despre cât de grea este înţelegerea ei.

4. Ia aminte deci, la cele care frământă cugetul tău, dar care nu îl va mai nelinişti pentru mult timp!

Modul existenţei [mă refer la cea de a doua caracteristică din cele trei de mai sus], care este în mod propriu atribuit Fiului, îl face pe cel care este exersat şi are arta de a prezenta lucrurile – dacă mă pot exprima aşa în descrierea unor astfel de subiecte – şi care are exerciţiul înţelegerii, acestuia deci îi face mintea ca să fie modelată de înţelegerile unor astfel de lucruri.

Căci prin asumarea firii umane [de către Fiul] s-a lucrat în mod desăvârşit tot ceea ce este folositor pentru noi, adică toată exersarea pe calea dreaptă a vieţii şi s-a exemplificat [de către Domnul, în persoana Sa, tot] ceea ce s-a poruncit prin adevăratele învăţături limpezi ale Dumnezeirii şi de ce nu este fără raţiune toate cele care I se atribuie Fiului.

Căci sunt multe lucrurile pe care eu le las în seama cugetării tale şi pe care ţi le sugerez în mod prudent, deşi acestea se constituie în elemente fără de care se dărâmă toate celelalte. Fiindcă nu este fără rost faptul de a-ţi da o dreaptă înţelegere a întregului.

Căci în cadrul celor trei caracteristici ale lucrurilor prezentate anterior – deşi chestiunea în discuţie poate fi pusă sau nu –  se cere, în mod necesar, ca ceea ce este [adică aceasta sau aceea] să nu fie, bineînţeles, dintre cele care nu au existenţă.

Şi acest lucru se cuvine afirmat sau infirmat[11], fiindcă ceea ce este permite să ne facem opinii despre firea sa.

În acelaşi fel, când ne întrebăm ce este un lucru, întrebarea implică faptul ca, deopotrivă, acel lucru să existe şi ca firea sa să aibă anumite caracteristici.

Şi, în acelaşi fel, când ne întrebăm care este firea unui lucru, este necesar ca această întrebare să implice faptul că lucrul există şi că el este ceva, deoarece toate lucrurile sunt inseparabil unite între ele.

Niciodată problemele ridicate de către ambele întrebări nu pot exista în afara celor trei caracteristici[12] şi o atenţie specială trebuie îndreptată spre caracteristica conţinută de întrebare.

Şi e nevoie de o reală exersare pentru un bărbat, dacă vrea să fie instruit şi format după un astfel de model.

De aceea nu putem spune, privitor la ceea ce îl desăvârşeşte pe un bărbat în această pregătire [pentru înţelegere], nici că ea nu există sau că nu este un lucru de dorit. Adică nu putem să spunem ce este aceasta, fără a implica în afirmaţie, deopotrivă, existenţa şi firea lucrului.

Căci noi căutăm, în primul rând, să cunoaştem ce este aceasta. Fiindcă [pe măsură ce] căutăm să cunoaştem aceasta noi înţelegem, că prin intermediul ei putem înţelege că este ceva şi că e ceva în care noi putem rămâne.

De aceea, mai înainte de toate, e necesar ca să avem un mod real [de experienţă] şi un fel de înţelegere care să poată fi expus în mod clar.

Şi acest lucru trebuie făcut şi în cazul expunerii dumnezeieşti a celor stabilite despre Întrupare, care sunt în mod propriu atribuite Fiului. În sensul că, această cunoaştere a noastră vine, prin Fiul, de la Tatăl Însuşi.

Adică vine de la Cel dintâi principiu[13] al tuturor lucrurilor care există şi are în sine o inexprimabilă atracţie[14].

Iar dulceaţa de a rămâne în această cunoaştere [a lui Dumnezeu], alături de dispreţuirea tuturor lucrurilor trecătoare sunt un dar şi o lucrare, care este, în mod propriu, atribuită Sfântului Duh.

De aceea, deşi persoanele dumnezeieşti lucrează în mod desăvârşit în comun în toate lucrurile şi fără posibilitatea de a lucra separat, niciodată lucrările lor nu se cuvine să fie prezentate ca făcându-se separat de una sau de alta [dintre persoane].

În acest fel [remediem] neputinţa noastră [de a prezenta cele ale Treimii], adică neputinţa de a cădea din unitate spre diversitate.

Căci nimeni nu a ajuns la înălţimea unui astfel de înălţimi prin propria sa putere[15], afară doar de faptul când s-a oprit la nivelul de înţelegere al altora[16].

Tu ai aici, în această scrisoare, o cale prin care poţi să le înţelegi pe cele care aparţin acestei învăţături, pentru că mintea ta lucrează ca să aibă un fundament statornic[17].

De aceea, cu darurile pe care eu ştiu că tu le posezi, poţi să urmezi evlaviei şi, prin acestea, poţi să fii întărit [în credinţa ta], spre a cuprinde şi pe cele care rămân încă de înţeles.


[1] Mi-am rezervat  un timp special pentru tine. Ca să păstrezi legături speciale cu oamenii, adânci, trebuie să îţi aloci timp pentru ei, ca să fii al lor, ca să fii în legătură cu ei prin scris sau acum, ca în viaţa de azi, ca să vorbeşti la telefon sau prin intermediul camerei web sau a poştei electronice cu ei. Ca să fii în relaţie trebuie să consumi timp, din timpul tău, pentru relaţie.

[2] Pe care le-am primit de la tine.

[3] Care comportă dificultate în a fi soluţionate.

[4] Greutatea răspunsului, munca de a da un răspuns ţine de mine şi mă împovărează.

[5] Dumnezeiescul Augustin trebuia să îi răspundă la multe întrebări, pe care Nebridius i le pusese în timp şi de aceea îi cere să nu îi mai trimită şi alte întrebări, atâta timp cât nu le-a soluţionat nici pe cele trimise anterior.

Însă, alături de această dorinţă, el îşi exprimă şi o a doua, aceea ca să i se dea un răspuns la fiecare dintre scrisorile sale, pentru ca să observe cum au fost înţelese răspunsurile pe care el le-a dat.

Astfel autorul nostru cere feedback-uri prompte de la prietenul său, pentru ca să ştie, în mod real, care este gradul de comunicare dintre ei.

[6] Dumneezeiescul Augustin consideră, din mare smerenie, că nerăspunzând la scrisorile prietenului său trăieşte o mare pierdere, pentru că nu s-a folosit de înţelegerea gândurilor sfinte ale aceluia, atât prin răspunsul la întrebările sale dar şi prin răspunsurile care ar fi venit de la Nebridius, ca răspunsuri prompte la ceea ce el îi trimisese.

Cu alte cuvinte, a nu răspunde iubirii şi unei întrebări care vizează viaţa sfântă înseamnă o pierdere şi pentru înţelegere cât şi pentru prietenie, pentru relaţie. Un minus de comunicare este un minus de înţelegere şi de relaţie.

[7] Sobornicească.

[8] Care separă persoanele Treimii între ele.

[9] Mărturisiri de credinţă.

[10] Sobornicesc.

[11] Dacă un lucru există sau nu există.

[12] Enunţate mai sus.

[13] De la Tatăl.

[14] Cunoaşterea lui Dumnezeu ne atrage spre Sine într-un mod deplin, într-un mod abisal. Nu venim numai cu mintea noastră spre Dumnezeu ci cu întreaga noastră fiinţă, venim cu totul spre Sine, ca spre Cel care este împlinirea noastră actuală şi veşnică.

[15] Adică la cunoaşterea Treimii Preadumnezeieşti.

[16] Când a cercetat experienţa Sfinţilor, care au experiat intimitatea cu Dumnezeu.

[17] Al credinţei.

Scrisoarea a 10-a a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 10-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Nicio problemă a ta nu mă deranjează dacă trebuie să reflectez asupra ei, căci am remarcat, atunci când am citit ultima ta scrisoare, că m-ai mustrat pentru că sunt indiferent la faptul de a pregăti cele necesare pentru ca să putem vieţui împreună.

O acuză gravă, şi una care, nu numai că e neîntemeiată, dar poate fi şi foarte periculoasă.

Dar pentru ca să fim zidari cu adevărat[1], trebuie să dovedim că putem trăi împreună aici, mai bine decât în Cartagina sau oriunde altundeva în ţară. Căci  sunt pe deplin încântat, dragul meu Nebridius, de ceea ce aş putea să fac împreună cu tine.

Căci [mă gândesc continuu]: ce mijloc de transport este cel mai bun, ca să ocrotească sănătatea ta şi să te aducă la noi?

Prietenul nostru Lucinianus îmi spune, că poţi călători fără să te îmbolnăveşti cu un palanchin[2].

Dar eu mă gândesc, pe de altă parte, ce va face mama ta, cum va putea să suporte absenţa ta, deşi eşti sănătos şi, mai ales, cu atât mai mult, cum va putea să o suporte, dacă tu te îmbolnăveşti? Să vin eu însumi la tine?

Acest lucru nu-l pot face, pentru că am aici oameni, care nu pot sta fără prezenţa mea şi faţă de care simt că aş face ceva criminal dacă aş pleca.

Dar tu deja poţi petrece clipe plăcute în mintea ta, dacă îţi reaminteşti faptul, că ţelul eforturilor tale de acum este ca tu să obţii aceste lucruri[3].

Căci cum să mă duc şi să mă întorc atât de repede, încât să fiu acum cu tine dar şi cu ei în acelaşi timp?  Dar aceasta nu ar fi nici viaţă împreună dar nici viaţa pe care noi ne-o dorim[4].

Căci călătoria nu este însă una scurtă, ci una mare, prin aceea că încerci să câştigi ceea ce tu îţi doreşti.

La aceasta se adaugă şi slăbiciunea trupească, datorită căreia, după cum ştii, nu pot să fac tot ceea ce vreau, căci dacă [aş vrea să fac] tot ceea ce eu mi-aş dori, acest lucru ar fi peste puterea mea.

2. Aţi ocupa gândurile vieţii tale cu [gândul] la călătoriile pe care nu le poţi întreprinde în linişte şi uşor nu este partea celor care au gândurile concentrate la ultima călătorie, care se numeşte moarte şi, după cum tu însuţi înţelegi, sunt un serios deserviciu cu urmări importante.

Căci Dumnezeu a dat câtorva oameni capacitatea, pe care El i-a hirotonit, ca să poată să conducă peste Biserici, nu numai de a aştepta liniştiţi, dar şi cu dorinţă înfocată, această ultimă călătorie şi care se pot întâlni, fără să se îngrijească de curse, cu alţi călători.

Dar nu cred că cineva, dintre cei care se grăbesc să accepte îndatoriri, după dorinţa lor, pentru a fi slăviţi de către lume sau toţi aceia care, deşi ocupaţi cu probleme personale, râvnesc la o viaţă uşoară/plină [de avantaje], le este dat [de către Dumnezeu] acest mare har, ca în mijlocul zarvei şi al agitaţiei întâlnirilor şi a călătoriilor de colo-colo, să poată avea familiaritate/intimitate cu moartea pe care noi o căutăm, în mijlocul lor, cu aceiaşi putere ca atunci, când noi o căutăm în singurătate, ca să ne zidim [prin ea].

Dar dacă acest lucru nu e adevărat[5], e pentru că eu, nu sunt numai cel mai prost dintre toţi oamenii, dar şi cel mai indolent/leneş cu putinţă.

Căci a căuta acest lucru este imposibil, dacă nu ne ajutăm de ieşirea, pentru un anume timp, din griji şi curse, pentru a gusta şi a mirosi numai acest lucru bun cu adevărat.

Şi crede-mă, că ai nevoie de multă retragere în tine însuți  din tumultul lucrurilor acestora care trec, pentru ca să te poţi forma ca om, nu prin insensibilitate [faţă de alţii], nu prin infatuare, nici prin glorie deşartă, nici prin oarbe superstiţii, aşa cum foarte bine s-a spus: „Ca nu cumva să fiu judecat”.

Şi aceasta se poate obţine ca bucurie trainică, care nu numai că ne produce o mare plăcere dar nu are nici termeni de comparaţie [în viaţa noastră].

3. Dar dacă această viaţă nu are cădere decât la unii oameni, cum este pacea duhului o experienţă a noastră întâmplătoare/accidentală?

De ce această experienţă este regăsibilă foarte frecvent, în măsura în care avem ardoarea de a sluji lui Dumnezeu în cea mai intimă parte a sufletului nostru?

De ce această pace/linişte a celei mai adânci părţi din noi este una cu viaţa noastră, când datoriile noastre purced din acest altar[6]? De ce există momente în care putem spune că nu ne e frică de moarte şi tăcem, dorind acest lucru?

Însă îţi zic: nu spun acestea despre toţi cei care doresc să călătorească spre lumea cea de sus.

Căci nu ştiu oare foarte bine, că vrei să simţi câtă plăcere are sufletul, care, deşi viu, moare faţă de afecţiunile trupeşti, renunţând, dacă e posibil, pe tot parcursul vieţii sale [la acestea], ca să se elibereze de frică, ca să poată fi numit pe drept: înţelept?

Sau e mult spus faptul, că există această stare a minţii, în care raţiunea se usucă cu totul, dacă nu are comuniune cu inima ta?

Astfel, am spus aceste lucruri, pentru ca să vezi dacă mai rămâi la dorinţa de a vrea să munceşti la planul de a ne trăim viaţa împreună.

Iar tu ştii mai bine decât toţi, ceea ce trebuie să faci vizavi de mama ta, după cum, de asemenea, nici fratele tău Victor nu a lăsat-o singură.

Nu mai vreau să mai scriu mai mult, ca să nu abat mintea ta de la gândul la această propunere.


[1] Pentru a zidi împreună o dragoste, o prietenie duhovnicească roditoare, prielnică pentru noi…

[2] Un fel de lectică. Lectica era un pat sau un scaun portabil, care era purtat de oameni sau animale, şi în care călătoreau oamenii înstăriţi.

[3] Trăim, spune Dumnezeiescul Augustin, bucuria de mântuire, bucuria de o reuşită anume, nu numai când o primim, când o avem, ci şi când lucrăm pentru ea. Trăim bucuria de când am început să ne-o dorim. Suntem pe calea bucuriei dacă lucrăm în sensul de a o avea, de a ne-o apropia.

[4] Adică aceea de a trăi împreună în viaţa monahală.

[5] Dacă nu se regăseşte în mine.

[6] În altarul adâncului sufletului, al inimii noastre.

A 9-a scrisoare a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 9-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. În ciuda faptului că îmi cunoşti foarte bine gândirea, poate că nu eşti atât de conştient de cât de mult aş vrea ca să mă bucur de compania ta. [Și] poate că această mare binecuvântare, Dumnezeu va dori să o reverse peste mine într-o anume zi.

Am citit scrisoarea ta, autentică de la un capăt la altul, în care îţi deplângeai singurătatea şi în care spuneai că ai fost părăsit de către prietenii tăi, de cercul unde-ţi găsiseşi cea mai dulce bucurie a vieţii.

Însă ce altceva te pot sfătui eu, decât să aprofundezi propriul tău mod de a te exprima? Căci împreună cu sufletul tău eu mă ridic, pe măsura ta, către Dumnezeu.

Pentru că în El tu eşti foarte ferm integrat, fără ca prin aceasta să apelăm la imagini trupeşti. Căci noi trebuie, în acelaşi timp, să ne umplem de amintirea unuia de altul, adică prin acea facultate prin care noi realizăm, de fapt, că suntem separaţi unul de altul.

2. Şi gândindu-mă la scrisorile tale, şi la toate răspunsurile pe care eu le-am dat, desigur, la nişte chestiuni care nu sunt lipsite deloc de dificultate şi importanţă, am fost bulversat totuşi de una, în care  mă întrebai, cum anume gândurile şi visele ne sunt puse în mintea noastră de către Puterile cele prea înalte sau de fiinţe spirituale[1].

Problema este una foarte mare şi faţă de care trebuie să fii prudent când o ceri rezolvată.

În sensul că noi putem fi satisfăcuți de răspuns, nu doar printr-o simplă scrisoare, ci numai printr-o discuţie orală despre subiect sau printr-un tratat [scris pe această temă].

De aceea, voi încerca, pe cât voi putea, să scot câteva idei esenţiale din mintea mea, prin care să fac lumină în această problemă.

Prin acestea tu vei adăuga şi altele la rezolvarea acestui subiect, prin propriile tale eforturi sau, mai degrabă, nu vom putea să ajungem la rezultate satisfăcătoare în cercetarea unei asemenea probleme.

3. Din punctul meu de vedere, fiecare mişcare a minţii, influenţează, într-un anume fel, trupul.

Cunoaştem că aceasta constă fie într-o deschidere a simţurilor noastre, când gândurile noastre sunt încete şi greoaie, fie când mişcările minţii noastre sunt aprinse, ca atunci când noi suntem mânioşi, trişti sau bucuroşi.

Astfel putem spune, că atunci când gândirea noastră se mişcă încet, nici efectele în trup ale minţii noastre nu sunt prea distincte.

Dar când aceste efecte sunt vizibile atunci facultatea aperceptivă a celor care văd lucrurile esenţiale şi suave are cel mai mare grad de pătrundere/de ascuţime.

Dar în aşa fel de mult încât, în comparaţie cu facultăţile noastre [de înţelegere], abia le mai putem numi perceptibile.

De aceea, aceste amprente ale emoţiei, ca să le spunem aşa, pe care mintea le imprimă trupului, nu numai că rămân [imprimate în trup], ci rămân ca lucru care devine cutumiar/personal.

Şi putem spune că, atunci când ei ştiu aceste tainice mişcări şi valuri [ale minţii], ei pot să inculce gânduri şi visuri în mintea noastră, după cum vrea cel care le manipulează. Însă acest lucru nu se face într-un mod minunat.

Căci dacă, ceea ce e manifest, şi care se lucrează de către trupurile noastre pământeşti şi încete, într-un mod anume, adică interpretarea la instrumente muzicale, dansul pe sârmă etc. sunt aproape incredibile, din acest motiv nu este neraţional să presupunem, că fiinţele care au puterea de a acţiona prin intermediul unor trupuri uşoare şi diafane sunt deasupra trupurilor noastre şi prin constituţia trupurilor lor au puterea firească de a trece în mod nestânjenit prin aceste trupuri [ale noastre], că sunt capabile să se mişte foarte repede oriunde vor, pe când noi nu putem percepe ceea ce fac ele dar, cu toate acestea, suntem afectaţi de modul în care ele acţionează.

Noi avem întru câtva o analogie cu acest lucru, prin aceea că nu putem percepe ceea ce depăşeşte abilitatea noastră, când avem de-a face cu o revărsare a sentimentelor noastre.

Căci atunci când se petrece acest lucru în noi, această revărsare de sentimente este ea însăşi un efect al modului de a simţi vulcanic.

4. Dacă însă nu vrei ca să primeşti acest exemplu de analogie, atunci lasă ceea ce am folosit eu şi întoarce-ţi gândurile spre tine, pe cât poţi de mult. Căci mintea, dacă e obstrucţionată cu ceva ca să-şi împlinească dorinţele, va fi iritată/mâniată permanent.

Fiindcă mânia, după câte pot înţelege eu natura acesteia, înseamnă tumult de râvnă, spre a îndepărta din calea ei orice lucru care îi obturează acţiunea.

De aceea noi începem să ne mâniem nu numai datorită unui om, ci şi datorită unui lucru.

Spre exemplu, [ne enervează] instrumentul cu care scriem şi acest lucru ne atinge şi ne provoacă partea noastră pasională.

Şi la fel se produce şi în cazul jucătorului faţă de zarurile sale, a artistului faţă de penelul său şi a fiecărui om faţă de instrumentul pe care îl foloseşte, dacă acesta îi stă de-a curmezişul voii sale.

Un medic ne spunea, că prin aceste atacuri repetate ale mâniei fierea noastră se dilată. Dar, pe de altă parte, când fierea noastră este dilatată/mărită, noi putem să ne mâniem indiferent dacă am fost iritaţi de ceva anume.

De aceea, efectul pe care mintea noastră îl produce în trup se poate întoarce să irite iarăşi mintea.

5. Aceste lucruri pot fi tratate într-un mod foarte extins şi am putea cunoaşte acest subiect [şi mai bine], [lucru] care ne poate aduce o mai mare încredinţare şi o deplină şi largă introducere în aceste lucruri importante.

Dar mi-a luat mult timp această scrisoare, pe care tu mi-ai trimis-o de curând, referitoare la imagini şi memorie şi asupra căror subiecte a trebuit să reflectăm mult mai atent.

Căci observ, că din răspunsul tău, din ceea ce îmi spui, că n-am fost pe deplin înţeles [în scrisoarea mea].

De aceea, la cele spuse mai înainte de către tine[2], adaugă fragmentul acestei scrisori, în care eu am vorbit despre facultatea naturală a minţii de a gândi, de a-şi adăuga şi de a alege ceea ce îi convine, şi vei vedea, că este posibil pentru noi, deopotrivă, să visăm dar şi să mergem [pe drum] şi să gândim, concepând imagini trupeşti în forme pe care nu le-am văzut niciodată.


[1] Adică de către demoni.

[2] Adică în scrisoarea anterioară.

Scrisoarea a 7-a a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 7-a

(389 d. Hr.)

Lui Nebridius, Augustin îi trimite salutare

Capitolul 1

Memoria funcţionează independent de imaginile care vin prin imaginaţie

1. Mă voi dispensa de prefaţa cutumiară şi voi începe subiectul de la care aştepţi, de ceva timp, un răspuns din partea mea. Voi scrie despre ceea ce cred.

Şi acest lucru îl fac din toată inima, fiindcă această cercetare mi-a luat ceva timp.

După părerea ta, nu poate exista o funcţionare a memoriei fără imagini sau înţelegerea unor obiecte prezente în imaginaţie, pe care le numim lucruri ale imaginaţiei/ ale fanteziei.

În ceea ce mă priveşte am o părere diferită [despre acest subiect]. În primul rând, noi trebuie să observăm că lucrurile pe care noi ni le reamintim sunt întotdeauna lucruri care vin din trecut, însă, în acelaşi timp, marea lor majoritate fac parte şi din prezent.

De aceea, se observă faptul, că funcţia memoriei reţine ceea ce aparţine trecutului, că ea îmbrăţişează lucrurile pe care le-am trăit cândva dar, în acelaşi timp, sunt lucruri care ne însoţesc mereu.

Astfel, când îmi aduc aminte de tatăl meu, el este un obiect al memoriei mele trecute, dar nu mai puţin şi prezente.

Şi când mă gândesc la Cartagina[1], aceasta există în mine, însă eu am fost acolo cândva.

În ambele cazuri, memoria a reţinut lucruri care ţin de timpul trecut. Pentru că eu îmi aduc aminte de acel om şi de acel oraş, nu pentru că îi văd acum, ci pentru că eu i-am văzut cândva.

2.  Şi, poate, că vrei să mă întrebi acest lucru: De ce îmi reamintesc aceste lucruri? Şi ai tot dreptul să faci asta, fiindcă poţi să observi că în ambele exemple pe care le-am dat, obiectele memoriei au revenit în memoria mea, nu în alt fel, decât prin înţelegerea acestor imagini, despre care tu afirmi că ele sunt necesare întotdeauna [pentru înţelegere].

Căci eu îmi propun să dovedesc în acest fel, că memoria ne poate vorbi despre lucrurile pe care le-a îmbrăţişat şi prin care nu sunt cu totul trecute [pentru noi][2].

Iar acum o să-ţi arăt pe ce mă bazez în această părere a mea. Există oameni care au o nejustificată împotrivire faţă de faimoasa teorie inventată de Socrates[3], potrivit căreia lucrurile pe care noi le-am învăţat nu se introduc în minţile noastre ca ceva nou, ci sunt rechemate din memorie printr-un proces al reamintirii.

Aversiunea lor se bazează pe afirmaţia, cum că memoriei nu îi aparţin numai acele lucrurile care au trecut, după cum spunea şi Platon, ci şi acele lucruri pe care noi le-am învăţat printr-o învăţare permanentă, fapt pentru care nu pot fi  inventariate lucrurile pe care le-am trăit deja.

Eroarea în care aceştia cad, vine din aceea că, ei nu consideră că există numai actul mintal al înţelegerii, prin care noi înţelegem acele lucruri care ţin de trecut.

Căci, din acest motiv, noi avem în cursul activităţii noastre mintale, lucruri pe care le-am lăsat în urmă, însă pe care începem în multe feluri să le folosim şi obţinem alte lucruri.

Pentru că noi ne întoarcem spre ele printr-un efort de amintire, adică prin memorie. De aceea, dacă trecem peste aceste exemple, ne putem fixa gândurile noastre în veşnicie, la ceva ce este pentru totdeauna netrecător şi, pe de altă parte, în acest context, nu utilizăm vreo imagine obţinută prin imaginaţie, ca mijloc prin care introducem ceva în minte.

Iar dacă nu poate intra în minte altceva, decât ceea ce noi ne amintim, observăm că în ceea ce priveşte lucrurile ultime[4], ele pot fi gândite de memorie fără ajutorul vreunei imagini a unui lucru, pe care ni l-am reamintit şi pe care îl avem prin imaginaţie.

Capitolul al 2-lea

Mintea este lipsită de imaginile pe care le poate prezenta imaginaţia, atâta timp cât nu este informată prin simţuri de lucrurile luate în discuţie

3. În al doilea rând, opinia ta poate fi posibilă, în cazul unei minţi, pentru care imaginile înseşi ale lucrurilor materiale ar fi independente de folosirea simţurilor trupeşti.

Însă acest lucru este respins prin următoarea argumentaţie: dacă mintea este capabilă, mai înainte de a folosi trupul ca instrument de înţelegere a obiectelor materiale, să formeze imaginile înseşi şi dacă nu cumva numai un om nebun se poate îndoi, de faptul că mintea percepe mult mai trainic şi corect impresiile, înainte ca să apară iluziile, pe care le produc simţurile.

Din acestea urmează faptul, că noi trebuie să atribuim cea mai mare valoare impresiilor acelor oameni care dorm decât a acelora care sunt treji şi să susţinem [impresiile] oamenilor nebuni decât pe ale acelora care sunt străini de dezordinea mintală.

Pentru că aceştia sunt, în această situaţie a minţii lor, impresionaţi de acelaşi fel de imagini, de care au fost captivaţi mai înainte de a se îndoi de faptul, că primesc cea mai mare amăgire prin intermediul simţurilor.

Şi astfel, fie soarele văzut e mai real decât soarele pe care îl văd în mintea lor şi în orele de nesomn, fie iluzia minţii lor e mai reală decât realitatea soarelui.

Însă concluziile acestea, dragul meu Nebridius, în mod evident, sunt cu totul absurde. Căci se demonstrează că imaginea [soarelui], despre care ei vorbesc, nu este altceva decât de o infuzie venită prin simţuri, şi că ea există în conexiune cu imagini care nu există sau, după cum tu spuneai, sunt numai sugestii şi reprezentări ale propriei minţi, şi că ceea ce se poate introduce acum în minte sau, ca să vorbim mai pe înţeles, impresiile acelor iluzii, care au intrat prin simţuri, nu au niciun obiect.

Dificultatea însă, pe care simt că o ridică această problemă e aceea: cum vin din trecut lucruri pe care noi le concepem în minte, feţe şi forme ale lucrurilor pe care nu le-am văzut niciodată, dar pe care mintea noastră dovedeşte că le poate vizualiza?

Pentru aceasta voi mări această scrisoare, o voi face mai mare decât de obicei. Şi cred că vei aproba faptul acesta.

Pentru că eu cred că marea împlinire pe care o am când îţi scriu, va fi întâmpinată mai bine ca de obicei.

4. Eu deduc faptul, că toate acele imagini pe care mulţi le numesc imaginaţii / fantezii, pot fi împărţite într-un mod corect şi potrivit în trei clase, după modurile cum ele se produc: prin simţuri, prin imaginaţie, prin raţiune.

Exemple potrivit primei clase sunt acelea când mintea îmi prezintă imaginea feţei tale, Cartagina sau pe prietenul nostru adormit, pe Verecundus sau vreun obiect de astăzi sau din trecut, pe care eu l-am văzut şi l-am perceput.

În a doua clasă se încadrează toate lucrurile pe care noi ni le imaginăm ca existând, care au fost sau sunt, şi pe care le putem încadra într-un discurs, lucruri pe care le presupunem ca existând şi prin care nu se prejudiciază cu nimic adevărul.

Sau lucruri pe care ni le reprezentăm în minte când citim lucruri ale istoriei sau când auzim ceva sau compunem ceva sau când refuzăm să credem poveşti inventate.

Căci, după cum îmi pot imagina eu, după cum îmi pot reprezenta, eu pot să mi-l imaginez pe Eneas[5] sau pe Medea[6] cu ceata ei de dragoni înaripaţi sau pe Chremes[7] sau Parmeno[8].

Tot în această a doua clasă se integrează şi lucrurile care au fost crezute ca adevărate, dar pe care oameni înţelepţi le-au folosit drept învelişuri ale unor adevăruri, fapt pentru care s-au folosit de fabulaţii[9] sau toate acele feluri de superstiţii create de oameni nebuni.

Căci avem din acest tip, [al lucrurilor imaginate], pe Flegeton al supliciilor[10] şi cele cinci peşteri ale ţării întunericului, polul nord care susţine cerurile şi mii de alte invenţii ale poeţilor şi ereticilor.

De aceea, spunem într-o discuţie anume: „cred că există trei lumi, că una dintre ele este cea în care noi locuim şi că cele trei sunt una deasupra celeilalte”; sau: „ cred că pământul pe care locuim are patru laturi”; sau: putem să ne imaginăm toate lucrurile existente iar imaginile sunt după felul şi modul în care noi le-am gândit.

În a treia clasă de imagini, avem îndeosebi numere şi măsuri. Şi acestea vorbesc despre părţi ale lucrurilor, de lucruri care pot fi descoperite în întreaga lume, şi imaginile constante, care pot fi astfel descoperite, formează în mintea noastră un fel de a gândi despre ele.

Şi astfel, în ştiinţe, în figurile geometrice şi în partiturile muzicale sunt o varietate infinită de cifre.

Şi, deşi există toate acestea şi eu le cred, ele fiind cu adevărat obiecte ale înţelegerii, cu toate acestea nu au fost niciodată cauza unei lucrări amăgitoare a imaginaţiei, adică nu s-au format dintr-o înţelegere greşită, lucru pe care nici raţiunea nu îl detectează fără o mare greutate.

De aceea nu e uşor să păstrezi cunoaşterea raţiunii liberă de ceea ce e rău, nici în calculele noastre logice, nici în concluziile referitoare la ele, adică a calculelor şi a judecăţilor care facilitează procesul înţelegerii.

5. În legătură cu această întreagă pădure de imagini [forest of images], eu cred că tu nu gândeşti că această primă clasă aparţine minţii, de mai înainte de momentul când ele şi-au găsit intrarea/accesul în noi prin simţuri.

Pentru acest lucru noi nu avem nevoie să aducem mai multe argumente.

Există însă şi o a doua clasă pusă în discuţie, la care se poate răspunde în mod rezonabil, că nu e sigur că mintea este mai puţin capabilă de iluzii, când nu are un subiect înşelător care să influențeze simţurile, decât atunci când avem de-a face cu lucruri sensibile şi că cineva poate să se îndoiască că aceste imagini sunt mai mult decât nereale, decât cele pe care ni le procură simţurile.

Căci lucrurile pe care noi le presupunem sau le credem sau pe care ni le imaginăm noi înşine sunt în totalitate nereale.

Iar lucrurile pe care noi le percepem prin vedere şi prin alte simţuri, sunt după cum le vedem, adică mult mai aproape de adevăr decât cele produse de către imaginaţie.

Avem şi o a treia clasă, în care intră orice extindere a trupului meu în spaţiu, pe care i-o mi-o imaginez în mintea mea.

De aceea, mi se pare că, dacă un proces al gândirii produce această imagine printr-o gândire specială, aceasta nu poate fi o eroare, indiferent dacă eu dovedesc că acum mă înşel, pentru că aceleaşi puteri ale minţii le folosesc ca să constat că această imagine e falsă.

Astfel, este cu totul imposibil pentru mine [să zicem, că accept ideea ta, în care eu trebuie să cred], ca să cred că sufletul, fără să fie ajutat de simţurile trupeşti şi fără asalturile grosolane[11], prin aceste instrumente ale greşelii[12], prin care murim şi ne pierdem, stă sub stăpânirea acestor umilitoare iluzii.

Capitolul al 3-lea

Răspundem la întrebare

6. „De când căpătăm capacitatea de a concepe, în mintea noastră, lucrurile pe care nu le-am văzut niciodată?”.

Care cred eu adică, că poate fi cauza acestui lucru, adică a facultăţii de a scădea şi de a adăuga, care este înnăscută fiinţei noastre şi care nu poate fi eliminată nicidecum [adică facultatea care se poate observa, în special, în legătură cu numerele]?

Prin exersarea acestei facultăţi, dacă imaginea este o cioară, spre exemplu, aceasta este foarte obişnuită ochilor.

Pusă înaintea ochilor minţii, adică fiind adusă acolo, noi putem să aducem mai multe lucruri, să adăugăm şi altele, adică foarte multe imagini, pe care ochii nu le-au văzut niciodată.

Prin această facultate, odată cu trecerea timpului, când mintea omului se obişnuieşte în mod zilnic cu astfel de lucruri, formele acestei puteri a minţii ajung să nu mai aibă legătură cu gândurile lor.

De aceea, mintea poate lua, să zicem, acele lucruri dintre obiectele[13] pe care simţurile le-au înţeles şi, prin adăugarea altor lucruri, să capete puterea de a-şi imagina ceva, ca un întreg, fără să fi observat aşa ceva prin simţuri.

Dar părţile care au fost astfel observate sunt de la diverse şi diferite lucruri.

Spre exemplu, când noi am fost copii, născuţi şi crescuţi într-un spaţiu familiar, nu  am fi putut avea ideea de mare, dacă am fi privit apa dintr-o ceşcuţă.

Iar mirosul fragilor sau al vişinelor nu poate să intre nicidecum în ideile noastre mai înainte de a fi gustat aceste fructe în Italia.

De aceea, dacă cineva, cunoscut de către toţi că s-a născut orb, e întrebat despre lumină şi culori, el nu ştie ce să răspundă.

Pentru că cele pe care nu le-am perceput, adică culorile obiectelor prin simţuri, despre ele nu suntem capabili să avem o imagine în mintea noastră.

7. Şi de aceea nu ni se pare straniu, că gândurile minţii noastre sunt amestecate cu toate aceste imagini pe care le au lucrurile din natură sau pe care noi ni le-am putut închipui.

Dar acestea nu implică faptul că mintea noastră le-a produs din sine mai înainte ca ele să intre în noi prin simţuri. Pentru că astfel noi am descoperit, că prin mânie, bucurie sau alte emoţii se produc schimbări în aspectul trupului nostru şi a feţei noastre.

Dar şi mai înainte ca gândirea noastră să conceapă prin această facultate, noi aveam puterea de a produce astfel de imagini [sau manifestări ale sentimentelor noastre].

Acestea decurg din experienţa emoţiilor, care sunt de extraordinar de multe feluri [şi le decelăm, în special, ca urmare a unei atente observaţii], care constau în repetarea  acţiunii şi a reacţiilor, în  adâncul sufletului nostru, de  multiple ori, fără intervenţia vreunei imagini intruzive în materia lucrurilor.

Astfel, când înţeleg ceva – percep ca şi tine, multe momente ale minţii, care se derulează cu totul independent de imaginile aflate în discuţie – iar toate aceste transformări ale minţii mă fac să ajung la o cunoaştere a trupurilor, lucru care e mai degrabă un proces format din lucruri sensibile, gândite fără ajutorul minţii mele.

Fiindcă eu nu cred că cineva e capabil să ajungă la asemenea concepte, fără ca, anterior, imaginile să intre prin trup şi prin simţuri.

De aceea, mult iubitul şi prea bunul meu prieten, datorită prieteniei care ne leagă şi a credinţei în aceeaşi lege dumnezeiască, vreau să te previn, ca niciodată să nu legi prietenia noastră de acele umbre ale tărâmurilor întunericului, şi astfel să te rupi cu ceva de la prietenia cu care ne-am legat dintru început.

Tăria de a mânui simţurile trupeşti[14] este una dintre cele mai sfinte datorii pe care trebuie să o practicăm.

Însă o abandonăm cu totul dacă ne ocupăm de pofte şi de linguşiri ale înfumurării şi de alte răni care ne lovesc simţurile.


[1] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cartagina.

[2] Memoria ne vorbeşte despre lucruri implantate, fixate în fiinţa noastră. Dacă ele au rămas în noi, atunci nu le-am pierdut cu totul şi nu sunt cu totul trecut ci şi prezent.

Dumnezeiescul Augustin vrea să-i dovedească lui Nebridius, că memoria nu are nevoie de imaginaţie ca să funcţioneze, ci că gândirea readuce din memorie imagini fixate în mintea noastră.

[3] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Socrates.

[4] Lucrurile veşniciei.

[5] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Aeneas.

[6] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Medea.

[7] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Heauton_Timorumenos.

[8] Personaj în piesa de teatru Terence.

[9] Miturile.

[10] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Phlegethon.

[11] Ale demonilor.

[12] Simţuri.

[13] Unele trăsături, nuanţe ale lucrurilor, părţi din lucruri, oameni, imaginile văzute.

[14] De a le potoli şi conduce prin mijloace ascetice: post, înfrânare, rugăciune, cultivarea virtuţilor de tot felul.

A 6-a scrisoare a Dumnezeiescului Augustin

Traduceri patristice

vol. 3

Trad. de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

***

Scrisoarea a 6-a

(389 d. Hr.)

Augustin îi trimite lui Nebridius salutare

1. Scrisorile tale îmi fac o mare plăcere şi pe ele le păstrez, cu mare grijă, în faţa ochilor mei. Căci ele nu sunt mari ca lungime dar sunt mari subiectele care se discută întru ele şi au marea abilitate de a prezenta adevărul subiectelor ce se vor demonstrate[1].

Ele aduc în urechile mele glasul lui Hristos şi învăţăturile lui Platon[2] şi Plotin[3]. De aceea îmi place întotdeauna să le ascult pentru stilul lor grăitor[4].

Sunt uşor de citit datorită conciziei lor şi, deopotrivă, sunt benefice pentru înţelegere datorită înţelepciunii pe care o conţin.

De aceea, nevoieşte-te să mă înveţi, potrivit judecăţii tale, ceea ce poruncile ne învaţă ca sfânt şi bun.

Şi printr-o astfel de scrisoare, dă-mi de ştire când eşti pregătit pentru o discuţie asupra unei probleme subtile, legată de memorie, adică: despre imaginile imaginaţiei.

Căci, în opinia mea, dacă pot exista imagini independente de memorie, totuşi nu poate exista o exersare a memoriei independentă de imagini.

Şi mă poţi întreba: Ce se petrece în momentul, când memoria caută să le readucă în înţelegere sau în gândirea noastră?

Răspunsul la o astfel de întrebare este acela, că aceste acte pot fi readuse din memorie şi predate raţiunii, pentru că acest act presupune o înţelegere sau un gând.

Iar noi dăm naştere la ceva condiţionat de spaţiu şi timp, adică la ceva care se poate reproduce în imaginaţie.

Căci fie unim sensul cuvintelor cu exerciţiul înţelegerii şi cu gândurile, iar cuvintele, fiind condiţionate de timp, cad în sfera simţurilor sau în facultatea imaginaţiei, fie nu unim cuvintele cu un act mintal, dar intelectul nostru, ca unul care a trăit tot felul de evenimente, are puterea să gândească ceva, care se petrece numai în minte, cu ajutorul facultăţii imaginaţiei, fiind folosită astfel memoria.

Aceste lucruri, de obicei, sunt însă gândite fără prea multă atenţie sau într-un mod confuz.

De aceea, dacă le judeci şi respingi ceea ce este fals, mă poţi înştiinţa, printr-o scrisoare, despre ceea ce este adevărat din acest subiect.

2. Cercetează însă şi o altă problemă: De ce – vreau să ştiu, în definitiv – noi afirmăm că imaginaţia derivă toate imaginile din sine şi nu spunem, mai degrabă, că imaginile provin din simţuri?

Căci e posibil ca puterea raţională a sufletului să fie îndatorată simţurilor, nu prin obiectele asupra cărora mintea se exersează, ci prin străduinţa de a se forţa să vadă acele obiecte.

Şi astfel, puterea de imaginare este îndatorată simţurilor, nu prin imaginile care sunt obiectele asupra cărora s-a gândit, ci prin străduinţa de a contempla acele imagini.

Şi poate, că în acest fel, noi putem să explicăm de ce imaginaţia percepe acele obiecte pe care simţurile nu le percep, întrucât toate imaginile sunt din sine şi vin din sine.

Aştept un răspuns de la tine, ca să văd ce gândeşti despre aceste probleme ridicate.


[1] Scrisori concise, care prezintă adevărul.

Scrisorile pe o temă teologică trebuie să aibă concizie, nu neapărat să fie scurte. Prefer scrisorile lungi şi concise pe teme teologice dar nu le primesc de la nimeni.

Am pierdut simţul corespondenţei teologice, a corespondenţei de mare sensibilitate şi adâncime duhovnicească dintre prieteni. Marii Teologi ai Bisericii au corespondat frumos, în stil mare şi smerit.

Mi-e dor de astfel de prietenii şi de asemenea adevăruri de conştiinţă. Însă când teologii nu mai vorbesc e semn că conştiinţa duhovnicească a acestora e redusă, că nu mai privesc Biserica ca pe marea comunitate ci o privesc la o sferă redusă.

[2] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon.

[3] Idem: http://en.wikipedia.org/wiki/Plotinus.

[4] Elocvent, direct.