Etichetă: Dumnezeu Ziditorul

Adevărul de pretutindeni

Leave a comment

ceruri.jpeg

Adevărul aparţine tuturor oamenilor. Atunci când cugeţi că adevărul este o proprietate personală, un bun negociabil, nu ai de fapt niciun adevăr. Pentru că adevărul stă la cei care nu cred că el se vinde sau costă ceva sau că trebuie să primească ceva în schimb pentru el. Căci cei care nu gândesc că adevărul se cumpără sau se vinde ştiu că ar fi nişte nebuni dacă ar gândi aşa. Pentru că adevărul este pretutindeni, ca aerul.

Şi cum să vinzi aer? Cum să vinzi aerul, când aerul e la îndemâna tuturor? Aşa e şi cu adevărul: e la îndemâna tuturor. O spune şi Sfântul Pavel, că cei care n-au avut Lege care să îi înveţe, au avut ca învăţători propria lor conştiinţă şi mărturia întregii făpturi create de Dumnezeu: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire [Rom. 1, 20]; Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege [Rom. 2, 14].

Adică, spune Sfântul Pavel, cei care n-au avut Biblie, au avut Biblia întregii zidiri, a întregii creaţii şi conştiinţa şi raţiunea lor ca să o interpreteze corect. Căci Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria! Ziua-i spune zilei cuvânt şi noaptea-i vesteşte nopţii cunoaştere Nu sunt graiuri şi nici cuvinte ale căror glasuri să nu se audă [Ps. 18, 1-3, ed. 2001]. Creaţia lui Dumnezeu nu vorbeşte cu graiuri şi cuvinte care să nu poată fi înţelese de oameni şi de raţiunea umană.

Verbul grecesc pentru a povesti, diegéomai, spune IPS Bartolomeu că înseamnă, de fapt, a povesti în amănunt, în detaliu, a descrie. Aşadar cerurile mărturisesc pe larg, cu lux de amănunte, despre slava şi mărirea lui Dumnezeu, nu doar periferic. Prin urmare, cerurile sunt o dogmă expusă privirii umane în orice clipă şi ceas. Iar tăria cerului vesteşte despre mâinile lui, adică despre Fiul şi Duhul, Care sunt mâinile Tatălui, după tâlcuirea Sfinţilor Părinţi.

Deci nu avem decât să ne ridicăm ochii spre cer, în cel mai banal gest cu putinţă, şi dăm tot peste Teologie şi Dogmatică, şi încă peste un text primordial, în care nu există interpolatori şi care nu s-a falsificat de nimeni! Adevărul nu se cumpără cu aur, ci se vede şi se citeşte cu ochii, de către cei cu inima curată şi cu suflet iubitor. Cerurile sunt cuvinte şi graiuri pe înţelesul a toată făptura omenească.

Şi ziua şi noaptea cerurile povestesc despre cele ascunse şi nevăzute, despre slava veşnică a lui Dumnezeu. Ele stau de vorbă cu oamenii şi îi învaţă despre Creatorul lor, al amândurora: şi al cerului şi al pământului. Ziua cea luminată spune zilei cuvânt, adică în mod limpede, pe faţă, vesteşte celor înţelepţi şi cei înţelepţi înţeleg imediat evanghelia cerurilor diurne despre Soarele dreptăţii şi despre Ziua cea neînserată, şi se închină lui Dumnezeu cu credinţă.

Iar noaptea vesteşte nopţii cunoştinţa (gnósis): adică cerurile înstelate şi pline de dumnezeiască frumuseţe ale nopţii vestesc acelaşi lucru celor neştiutori şi necunoscători, celor neluminaţi, care sunt încă cuprinşi de noaptea neştiinţei şi a patimilor. Aşa au vorbit cerurile nopţii şi stelele cerului cu magii, până i-au adus la Hristos, în Betleem, la adevărata Lumină. Aşa şi dintre filozofii moderni, Kant s-a declarat impresionat numai de cerurile înstelate şi de legea morală din el însuşi. Dar a crezut mai mult în teologia protestantă şi în raţiunea speculativă decât în ce l-ar fi putut învăţa cerurile înstelate şi conştiinţa sa.

Psa. Gianina.

Eminescu şi Ortodoxia. Dacia şi Cetatea Raiului. [VIII]

Leave a comment

raze-peste-marea-vietii.jpeg

Civilizaţia umană ideală este civilizaţia paradisiacă, civilizaţia Raiului, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus. Eminescu susţine acest lucru între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice, după ce anterior, trecuse în revistă parada marilor civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire titlul poemului.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt deşertăciune a deşertăciunilor (Eccl. 1, 2), aşa cum spune Sfânta Scriptură, pentru că gândurile oamenilor sunt deşarte (Ps. 93, 11). Aşadar, în viziunea lui Eminescu, cetatea umană ideală este numai aceea care se confundă cu natura de Dumnezeu creată, care este astfel o parte organică din cosmos, pentru că acest cosmos este creaţia Sa şi nu se luptă împotriva voii Sale veşnice, ci curge în sensul pe care i l-a proniat Ziditorul lui. O astfel de cetate, fiind parte integrantă a cosmosului, a universului, este una paradisiacă, în opoziţie cu cea de tip babilonic. Şi astfel îşi închipuie Eminescu civilizaţia străbunilor noştri, a vechilor daci.

Lângă râuri argintoase, care mişcă-n mii de valuri
A lor glasuri înmiite, printre codrii, printre dealuri,
Printre bolţi săpate-n munte, lunecând întunecos,
Acolo-s dumbrăvi de aur cu poiene constelate,
Codrii de argint ce mişcă a lor ramuri luminate
Şi păduri de-aramă roşă răsunând armonios.

Munţi se-nalţă, văi coboară, râuri limpezesc sub soare,
Purtând pe-albia lor albă insule fermecătoare,
Ce par straturi uriaşe cu copacii înfloriţi –
Acolo Dochia are un palat din stânce sure,
A lui stâlpi-s munţi de piatră, a lui streaşin-o pădure,
A cărei copaci se mişcă între nouri adânciţi.

Iar o vale nesfârşită ca pustiile Saharei,
Cu de flori straturi înalte ca oaze zâmbitoare,
Cu un fluviu care poartă a lui insule pe el,
E grădina luminată a palatului în munte –
A lui scări de stânci înalte sunt crăpate şi cărunte,
Iar în halele lui negre strălucind ca şi oţel

Sunt păduri de flori, căci mari-s florile ca sălci pletoase,
Tufele cele de roze sunt dumbrave-ntunecoase,
Presărate ca cu lune înfoiete ce s-aprind;
Viorelele-s ca stele vinete de dimineaţă,
Ale rozelor lumine împlu stânca cu roşeaţă,
Ale crinilor potire sunt ca urne de argint.

Printre luncile de roze şi de flori mândre dumbrave
Zbor gândaci ca pietre scumpe, zboară fluturi ca şi nave,
Zidite din nălucire, din colori şi din miros,
Curcubău sunt a lor aripi şi oglindă diamantină,
Ce reflectă-n ele lumea înflorită din grădină,
A lor murmur împle lumea de-un cutremur voluptos. (…)

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-în largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în ceri.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie –
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc suspinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sara-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie –
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Cetatea vechilor daci, ca şi plaiurile paradisiace pe care locuiesc ei, are legătură cu cerul, lumea de jos şi cea de sus au o continuitate firească: Înrădăcinată-n munte cu trunchi lungi de neagră stâncă, / Răpezită nalt în aer din prăpastia adâncă, / Sarmisegetuza-ajunge norii cu-a murilor colţi.

Tabloul este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă nu le putem reda acum în întregime. Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius. Revenind însă la poemul epopeic Memento mori, în care Eminescu contemplă însăşi epopeea istoriei umane, a gândurilor şi idealurilor omeneşti, putem pune în paralel Raiul Daciei şi distrugerea lui cu măreţia şi decăderea celorlalte civilizaţii umane, ca să înţelegem mai bine viziunea eminesciană şi să demonstrăm afirmaţiile noastre anterioare.

Celelalte civilizaţii umane nu sunt crescute din natura însăşi, nu au legătură şi continuitate cu cerul, cu lumea de sus a Sfinţilor, a strămoşilor, nu intră în ordinea cosmică zidită de Dumnezeu, ci sunt concepute după calculele omeneşti, proporţional cu trufia omenească ce le proiectează. Ele încearcă să ia cu asalt cerul, în loc să fie o reflectare a lui, un chip al împărăţiei de sus, aşa cum este lumea dacilor.

Nefiind integrate în ritmul şi în rosturile naturale, fireşti, ale lumii create de Dumnezeu, cetăţile şi civilizaţiile care se construiesc din trufia umană, care au la temelie păcatul mândriei, sunt măcinate treptat de înseşi păcatele omeneşti şi sfârşesc în distrugere şi în ruină. Natura cotropeşte aceste ruine, odinioară falnice zidiri, ironizând nădejdea vană a constructorilor, a creatorilor umani. Faima şi măreţia lor rămâne numai ca o umbră şi ca o vagă amintire, pe care toată creaţia lui Dumnezeu (păduri, munţi, mări şi râuri), care are perenitatea gândului lui Dumnezeu, această creaţie ce rămâne sublimă şi după moartea civilizaţiilor, îngână dureros idealurile de mărire ale oamenilor.

Babilonul a fost odinioară cetate mândră cât o ţară, o cetate / Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate… . Regele Nabucodonosor, cu schimbătoarea lui gândire, avea impresia că ţine o lume-n mâna-i. Ironia lui Eminescu este cât se poate de usturătoare însă la adresa acestuia: Ce-i lipsea lui oare-n lume chiar ca Dumnezeu să fie? / Ar fi fost Dumnezeu însuşi, dacă – dacă nu murea. Se observă lesne că poetul urmează îndeaproape referatul biblic, în caracterizarea lui Nabucodonosor.

Asemenea, Sardanapal stă culcat la mese-n veci întinse, încântat fiind de vinuri dulci, mirositoare şi femei cu chipul pal, într-o Asie îmbătată de plăceri molateci. Însă consecinţele trufiei şi ale păcatelor sunt altele decât proiectata măreţie nemuritoare:

Azi? Vei rătăci degeaba în câmpia nisipoasă:
Numai aerul se-ncheagă în tablouri mincinoase,
Numai munţii, gărzi de piatră stau şi azi în al lor post;
Ca o umbră asiatul prin pustiu calu-şi alungă,
De-l întrebi: unde-i Ninive? el ridică mâna-i lungă,
– Unde este? nu ştiu, zice, mai nu ştiu nici unde-a fost.

Din Egiptul antic rămâne numai o apariţie fantomatică, un fel de fata morgana a deşertului. Nilul şi pustiul mai îngână măreţia trecută. Memphis, cetate de giganţi, este descrisă astfel: Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreţie, / Au zidit munte pe munte în antica lui trufie… Ireala ei grandoare o făcea să pară răsărită din visările pustiei. Însă prezentul înseamnă destrămare: Memphis, Theba, ţara-ntreagă coperită-i de ruine, / Prin pustiu străbat sălbatec mari familii beduine…

Pedeapsa pentru păcate nu ocoleşte nici pe poporul lui Dumnezeu, Israelul (şi aici Eminescu urmează din nou relatările din Sfânta Scriptură): Dar venit-a judecata, şi de sălcii plângătoare / Cântăreţul [cel ce cântă cântare Domnului] îşi anină arfa lui tremurătoare [în vremea captivităţii babilonice]; (…) / Şi popor şi regi şi preoţi îngropaţi-a sub ruine. / Pe Sion templul se sparge – nici un arc nu se mai ţine, / Azi grămezi mai sunt de piatră din cetatea [Ierusalim] cea de ieri, împlinindu-se prorocia Mântuitorului.

Grecia antică şi Roma au aceeaşi soartă: mărirea şi decăderea. În urma destrămării culturii elenistice (idealizate de poet), marea-nfiorată de sublima ei durere, / În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere. Iar trufia cezarilor romani sfârşeşte în nebunie: Urbea îşi frământă falnic valuri mari de fum şi jar; / Din diluviul de flăcări, lung întins ca o genune, / Vezi neatins cu arcuri de-aur un palat ca o minune / Şi din frunte-i cântă Neron… cântul Troiei funerar.

Babilonul, Asiria, Egiptul, Palestina, Grecia şi Roma… În descrierea unora din acestea regăsim superbe peisaje de natură, dar niciunul din ele nu are caracteristicile paradisiace ale lumii dacice, dimensiunile ei hiperbolice care vor să sublinieze sugestia Raiului primordial. Perspectiva cosmică este mai degrabă, în aceste cazuri, una care îngrădeşte tabloul civilizaţiilor, care se imprimă de nostalgie dureroasă şi devine reflexie a idealurilor şi suferinţelor umane, întocmai ca un document natural, ca un text sau ca o scriptură cosmică. Eminescu citeşte din arhiva foarte vastă a naturii istoria lumii, regăseşte timpii universali în memoria spaţiului universal.

Însă şi Dacia cunoaşte distrugerea, în cele din urmă. Vina însă, de data aceasta, este pusă de poet pe seama trufiei Romei. Traian cucereşte Dacia, dar, pentru că a distrus acel mod arhaic şi armonios de vieţuire, în consonanţă cu ritmurile cosmice, aude blestemul regelui dac, Decebal:

– Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi –
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.

……………………………………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

Va veni. Stârniţi din pace de-a prorocilor cântare,
Din păduri eterne, hale verzi, vor curge mari popoare
Şi gândiri de predomnire vor purta pe fruntea lor;
Constelaţii sângeroase ale boltelor albastre
Zugrăvi-vor a lor cale spre imperiile voastre,
Fluvii cu de pavezi valuri înspre Roma curgători.

De pe Alpi ce stau deasupra norilor cu fruntea ninsă,
De prin bolţi de codru verde, de prin stâncile suspinse,
Pe a pavezelor sănii coborâ-vor în şivoi;
Cu cenuşa pocăinţei şi-a împlea pământul fruntea,
Cu cenuşa Romei voastre – moarte legioane – punte
Peste râuri. Şi nimica nu se v-alege din voi.

…………………………………….
Vai vouă, romani puternici, vai vouă, de trei ori vai!

Prorocirile la care face referire Eminescu sunt de origine scripturală. Atât erupţia vulcanului Etna şi acoperirea cu lavă a oraşului Pompei (la care se face aluzie într-o strofă pe care nu am mai citat-o), cât şi năvălirea popoarelor migratoare germanice, care jefuiesc Roma, sunt considerate de Eminescu ca pedepse divine pentru infatuarea romană. Versurile pe care le-am subliniat arată înrâurirea Sfintei Scripturi asupra poemului eminescian, prin referinţa metaforică la prorocirile apocaliptice, la atitudinea pocăinţei biblice, cât şi prin reluarea cuvintelor Mântuitorului, cu care Acesta îi mustra pe fariseii şi cărturarii mândri: vai vouă, de trei ori vai!

Poemul sfârşeşte în atmosfera cugetărilor despre deşertăciunea umană şi despre cât poate gândirea omenească a-L înţelege pe Dumnezeu şi lucrurile Sale (am vorbit anterior, într-un articol intitulat Gândul lui Dumnezeu).

La final vom spune doar că ni se pare absolut semnificativ faptul că însuşi titlul poemului este Memento mori, cu subtitlul, între paranteze, Panorama deşertăciunilor. Memento mori, adică aminteşte-ţi că vei muri (scris semnificativ în limba latină, în limba cuceritorilor vechii Dacii), reprezintă, pentru conştiinţa ortodoxă, unul dintre cele mai frecvente îndemnuri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Fără gândirea la moarte nu se poate purcede la nevoinţa duhovnicească. În Biserica noastră Ortodoxă se repetă mereu cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: Adu-ţi aminte de moarte şi niciodată nu vei greşi. Este o învăţătură filocalică absolut esenţială pentru credincioşi.

Aşa încât această vastă contemplare a istoriei universale, acest studiu imens întreprins de Eminescu, în acest poem, reprezintă o invitaţie la a înţelege, din panorama epocilor şi din tabloul civilizaţiilor, că sfârşitul omului care se crede de sine stătător şi stăpân pe soarta lui, este moartea. Moartea care i-a adus aminte şi lui Nabucodonosor că nu e el Dumnezeu, ca şi altor stăpâni vremelnici ai lumii.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.

Eminescu şi Ortodoxia. Gândul lui Dumnezeu [V]

4 comments

fereastra-la-stavropoleos.jpg

Lumea este întruparea gândului lui Dumnezeu iar istoria omenirii este povestea căutării lui Dumnezeu de către oameni. Poetul care a încercat să-l găsească pe Dumnezeu prin înţelepciunea sa, renunţă să mai afle răspunsuri, pentru că raţiunea umană e neputincioasă. Ar dori să aibă încredinţarea întrupării lui Dumnezeu în om. Bănuim că ar fi dorit să Îl vadă pe Hristos, în mod extatic duhovnicesc, aşa cum foarte probabil cunoştea din lectura a numeroase cărţi patristice şi duhovniceşti parcurse de el.

Acestea sunt concluziile poemului Memento mori, un poem publicat postum al lui Mihai Eminescu şi care lămureşte multe necunoscute din lirica lui antumă.

Acelaşi dor neîmplinit şi tristeţe sfâşietoare, de a nu-L fi văzut pe Dumnezeu, o vor mărturisi şi Blaga şi Arghezi (primul, fiu de preot şi absolvent de seminar teologic, celălalt, ieromonah la Cernica timp de cinci ani). Însă vederea lui Dumnezeu este o experienţă duhovnicească nu numai posibilă, dar şi cerută de la cei credincioşi, numai în Ortodoxie, căci pentru catolici şi protestanţi, Dumnezeu S-a retras în transcendenţă (ca în Antichitatea păgână) şi nu mai are nicio legătură cu oamenii.

Mai înainte de a demonstra cele afirmate mai sus, prin evocarea versurilor eminesciene, trebuie să facem cunoscute cele pe care le crede şi le mărturiseşte Ortodoxia, prin Sfânta sa Tradiţie şi Teologie. Astfel, mai înainte de a fi creată lumea, ea a existat în intenţia iubitoare a lui Dumnezeu, de a o crea. Ea a existat în gândul lui Dumnezeu. Aceasta o spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Omul şi universul întreg au existat, mai înainte de a exista, în gândul şi în sfatul Preasfintei Treimi, Care ne-a iubit mai înainte de a ne aduce întru fiinţă.

Fericitul Părintele nostru Dumitru Stăniloae, în secolul XX, recapitula aceeaşi gândire patristică milenară, formulând-o astfel: lumea este plasticizarea gândirii lui Dumnezeu. Mai precis: „Cuvântul personal [Hristos Dumnezeu – n.n.] a pus în faţa noastră gândirea Sa, sau chipul creat al gândirii Sale plasticizate, la nivelul raţiunii şi al putinţei noastre de exprimare” (cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, p. 9).

Iată, deci, şi ce scrie Eminescu, în finalul poemului amintit, după ce contemplă întreaga istorie a lumii, dorind să desluşească sensul curgerii timpului şi al desfăşurării istoriei omeneşti pe pământ. Comentariile noastre vor puncta pe alocuri versurile sale, însă considerăm că ele sunt aproape de prisos unei lecturi atente, după cele ce am precizat anterior:

Tu, ce în câmpii de chaos [haos] semeni stele – Sfânt şi mare,
Din ruinele gândiri-mi, o, răsai, clar ca un Soare,
Rupe vălurile d-imagini, ce Te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana Ta… pe om.

Primul vers, în care se spune că Dumnezeu seamănă, sădeşte stelele în câmpiile cosmice, numite şi câmpii de haos, (haos fiind un cuvânt care sugerează mărimea necuprinzibilă cu mintea, incomensurabilă a cosmosului creat, iar nu nefiinţa sau nimicul), nu este altceva decât o poetizare a afirmaţiei Sfântului Vasile cel Mare, din Hexaemeron (comentarii la cele şase zile ale facerii lumii), anume că, după ce a creat şi a împodobit pământul cu flori şi cu plante minunate, în a patra zi, Dumnezeu a creat aştrii cereşti ca pe nişte flori ale cerului. Această afirmaţie a Sfântului Vasile i-a inspirat foarte multe versuri lui Eminescu, nu numai pe acesta, de care vorbim acum.

Penultimul vers al acestei strofe („Ce ţii bolţile tăriei să nu cadă-n risipire”), este tot o poetizare a unei precizări patristice esenţiale în Ortodoxie, şi care aparţine Sfântului Atanasie cel Mare: Dumnezeu a creat lumea din nimic şi tot El este Cel care o ţine întru fiinţă, Care o susţine ca să nu se reîntoarcă în neant. Dacă Dumnezeu nu ar susţine lumea întru fiinţă, universul, cât e de mare, cu lumile lui cosmice, s-ar risipi, ca să folosim expresia lui Eminescu, adică, ar pieri îndată.

Concluzia acestor versuri este că Singurul Care poate da sens istoriei lumii este Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, pentru că lumea Îl caută cu disperare pe Dumnezeul său, Care a creat-o şi singurul răspuns al lui Dumnezeu la neliniştea lumii nu poate fi decât Întruparea Sa. Altfel, Dumnezeu este de neapropiat pentru lume.

Aşadar, să mergem mai departe:

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime,
Printre bolţile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viaţa omenirei nu Te caută pe Tine ?
Eu, un om de Te-aş cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine.
Dar să ştiu – semeni furnicei ce cutează-a Te gândi ?

Adică: chiar Te-ai întrupat, chiar Te-ai asemănat omului prin întrupare? Şi spune aceasta Eminescu, credem noi, nu pentru că nu putea deloc să creadă în Sfânta Întrupare a Mântuitorului, ci pentru că dorea o încredinţare supremă, o pipăire, o vedere. Şi această dorinţă nu se poate naşte în inimile celor care nu cred că este posibil aşa ceva, ci tocmai dimpotrivă, ea este un dor şi o nostalgie a celor care au cunoscut, chiar şi prin citire sau prin auzire, din cărţi şi în Biserică, precum Eminescu, că Dumnezeu este prezent în creaţia Sa şi că El Se arată oamenilor, celor ce Îl iubesc şi ascultă de poruncile Lui.

Versul „Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a Ta mărime” vorbeşte despre chenoza Mântuitorului, prin care Fiul lui Dumnezeu S-a golit de slava dumnezeiască pentru a Se întrupa, pentru a lua chip de rob (Filip. 2, 7), la plinirea vremii, acoperind astfel cu norii istoriei, ai timpului („norii de secoli”), slava Sa din veşnicie. Imperativul verbului a fulgera arată dorinţa poetului ca Hristos să Se reveleze ca Dumnezeu, după ce a îngropat mărimea, slava Sa dumnezeiască, în istoria noastră omenească, făcându-Se om. A îngropat poate face aluzie şi la moartea şi îngroparea Sa pentru noi, din care poetul vrea să vadă răsărind fulgerul dumnezeirii Sale (ultima sintagmă fiind eminamente teologică şi ortodoxă).

Însă fulgerul dumnezeirii lui Hristos (adică lumina dumnezeiască) S-a arătat pe Tabor şi la Înviere şi la Înălţarea Sa (sau cu alte ocazii). Ceea ce doreşte poetul nu e o călătorie în timp cu maşina timpului, ca în nişte desene animate cunoscute de noi, ci este o încredinţare personală, prin care „De-oi vedea a Ta comoară, nu regret chiar de-oi muri”. Iar această încredinţare personală se numeşte în Ortodoxie extaz duhovnicesc, prin care creştinul ortodox, pe măsura curăţirii sale de patimi, vede lumina dumnezeiască şi este încredinţat de Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de Învierea Sa din morţi, alături de toată Binevestirea Evangheliei. (A se vedea, pentru cine doreşte, şi cartea Fericitului Sofronie Saharov, Vom vedea pe Dumnezeu precum este. Însă şi orice altă lectură, din Sfinţii Teologi şi văzători de Dumnezeu ai Bisericii, din orice veac, este edificatoare în acest sens).

Cine-a pus aste seminţe, ce-arunc ramure de raze,
Într-a chaosului câmpuri, printre veacuri numeroase,
Ramuri ce purced cu toate dintr-o inimă de om ?
A pus gânduri uriaşe într-o ţeastă de furnică,
O voinţă-atât de mare-ntr-o putere-atât de mică,
Grămădind nemărginirea în sclipitu-unui atom.

Dumnezeu, Cel ce a gândit lumea şi istoria ei, este Cel ce a pus în om nemargini de gândire, cum spune acelaşi poet şi în altă parte (în poemul Povestea magului călător în stele). Cred că e evidentă impregnarea profundă a lui Eminescu de teologia ortodoxă, încât premisa călinesciană a filosofiei indice impersonaliste, care ar sta la temelia concepţiei cosmogonice eminesciene, se năruieşte de la sine, numai citind aceste versuri.

Temeiul fiinţării lumii este un Dumnezeu care este Persoană, Treime de Persoane, şi care creează persoane după chipul Său, înzestrate cu raţiune şi, zice Eminescu, cu puterea de a zămisli lumi ale gândirii: Cum Dumnezeu cuprinde cu viaţa Lui cerească [viaţa Lui cerească = harul dumnezeiesc] / Lumi, stele, timp şi spaţ[iu] ş-atomul nezărit, / Cum toate-s El [gândul Lui sau harul Lui] şi Dânsul în toate e cuprins [Dumnezeu este în toate cele create prin harul Său, spun Sfinţii Părinţi], / Astfel tu [omul] vei fi mare ca gândul tău întins. (Aceste versuri fac parte din poemul Povestea magului călător în stele.) Eminescu greşeşte însă când valorifică suprem omul numai la nivelul gândirii sau poate că făcea o oarecare confuzie între viaţa duhovnicească şi ceea ce el numea nemărginire de gând ce-i pusă-n tine şi care o lume e în lume şi o vecie ţine. Vom mai cugeta asupra acestui aspect.

Însă înţelepciunea omului e firavă, vedem, când acesta se bazează numai pe raţiunea sa umană goală, fără har:

În zadar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie…
…………………………………………………..
Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci şi plini de mite [mituri], i-am trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse [gândurile] pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei uşă,
Dară arse cad din ceruri şi-mi ning capul cu cenuşă
Şi când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Aceste versuri sunt o reiterare a căderii din Sărmanul Dionis (care face aluzie la căderea Sfântului Adam, la căderea omului din dorinţa de a fi dumnezeu fără Dumnezeu), dar sunt şi o variantă mai sinceră a Luceafărului. (O altă poezie se numeşte chiar O,-nţelepciune [umană], ai aripi de ceară!). Ele denotă şi obsesia supremă a lui Eminescu, adevărul, care este în contradicţie cu obsesia artei moderne: metafora poetică, simplă, goală, stilistică.

Gândurile sale au zidit însă un turn al Babilonului care s-a năruit înaintea lui Dumnezeu. Însă e de reţinut că ţelul său a fost acela de a-L afla pe Dumnezeu:

Ca s-explic a Ta fiinţă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială [a]mestecat în adevăruri
Şi popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Cum eşti Tu nimeni n-o ştie. Întrebările de[spre] Tine,
Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine
Şi prin valuri de gândire mitici stânce se sulev;
Nici un chip pe care lumea Ţi-l atribuieşte Ţie
Nu-i etern, ci cu mari cete d-îngeri, de fiinţi o mie,
C-un cer încărcat de mite asfinţeşti din ev în ev.

„Cum eşti Tu nimeni n-o ştie”: fiinţa lui Dumnezeu este inaccesibilă atât oamenilor, cât şi îngerilor. Aceasta este dogma ortodoxă. Gândirea umană nu poate decât să construiască icoane (e vorba aici de un omonim al icoanelor ortodoxe, nu la acestea din urmă se referă Eminescu, ci la toate formele şi religiile care nu au fost revelate de sus, pe care le-a inventat gândirea umană în căutarea lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei), imagini ale lui Dumnezeu care nu sunt reale, sunt idei şterse ale măreţiei Sale.

Memento mori se sfârşeşte cu un tablou apocaliptic, al sfârşitului lumii. Ideile omenirii încep să se sfârşească, filosofiile şi religiile inventate de om încep să se epuizeze: E apus de Zeitate ş-asfinţire de idei. (Şi aşa integrează Eminescu formula ateistă a gândirii nietzsche-ene într-o cugetare creştină.) Despre tabloul apocaliptic şi inspiraţia sa din Evanghelie am mai vorbit anterior. Vine sfârşitul lumii, pentru că, după cum a spus Mântuitorul, Se-nmulţesc semnele vremei [Mt. 24, 6-8; Lc. 21, 11], iar cerul de-nserare / Roşu-i de războaie crunte, de-arderi mari, de disperare / Şi idei a zeci de secoli sunt reduse la nimic.

Ultimul vers al poemului, Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis, tot nu se poate interpreta în sensul visului brahmanic, ci în sensul în care sfântul David şi fiul său, Sfântul Solomon, au vorbit despre viaţa ca vis, referinţă pe care o regăsim foarte adesea la Sfântul Ioan Gură de Aur (ale cărui omilii au avut o vastă circulaţie pe teritoriul românesc în tot evul mediu, sub numele de Zlatoust sau Zlatostrui, căci Zlatoust este traducerea în slavonă a lui Hrisostom sau Gură de Aur) şi în toate cărţile noastre vechi.

Pentru Eminescu, cugetarea omenească, gândirile arhitectonici umane [în acelaşi poem, Memento mori], care construiesc civilizaţii sau sisteme filosofice de tot felul, sunt zădărnicie înaintea acelei gândiri a lui Dumnezeu, din care răsare lumea şi istoria.

Prin urmare, nu ar fi putut avea preeminență pentru sine oricare dintre sistemele umane de gândire (cum ar fi filozofia germană sau cea vedică), dacă el credea că toată înţelepciunea umană este o iluzie, în sensul în care vorbeşte Psaltirea şi Ecclesiastul de vis şi de iluzie.

Psa. Drd. Gianina Picioruş.