Să iei premiu, auzi?!
Așa era pe vremuri. Te duceai la școală, învățai și luai premiu. La sfârșit de an ți se punea coroniță pe cap și ți se dădea o foaie, fără prea mare importanță pentru tine, pentru că chestia tare era că spuneai o poezie, învățată pe de rost (adică: pe din afară) și ți se punea coronița pe cap, chiar de către tovarășa învățătoare.
Iar tovarășa învățătoare a mea era un tovarăș…dar m-a inspirat să văd, că, cartea e adevărata împlinire a omului. Și îi mulțumesc pentru asta.
Însă acum am înțeles altă fază, faza a doua: că nu cartea mă face dăștept, ci pilele. Și parcă îmi vine să pun pariu, că băieții, care au inventat pilele, nu au luat niciodată, da niciodată, premiu. Adică premiu pe bune.
De ce? Pentru că premiul te învăța nu numai să știi, dar și să fii. Să ai coloană verticală și nu adusă de spate. Și, adesea, observ, mă întâlnesc, cu bărbați și femei cu premiu, care luau premii, care au făcut ceva cu viața lor și văd, că și ei cred același lucru.
Adică, să iei premiu, e încă valabil! Chiar dacă în jur, în jurul tău, se trece cu banu’ în pungă și cu băiatu’ lu’ mama, prietene, în timp, asta se vede! Iar tu, care ai luat premiu și ai muncit cinstit și ți-ai luat examenele în mod cinstit și ești un om integru și muncitor, vei fi împlinit, chiar dacă vei fi sărac. Pentru că tu știi, că nu din cauza ta ești sărac…ci pentru că trăim într-o lme nedreaptă. Nedreaptă, pentru că e falsă.