Etichetă: Emil Botta

Poetul nu este însă un descurajat/ un deznădăjduit și nici nu lasă lucrurile la voia întâmplării. Se cunoaște pe sine cine și ce este, se cântărește și se caracterizează cu o cumpănă dreaptă:

Licurici,
aprindeți felinarele voastre!
Acum te văd mai bine acum,
floarea mea,
tu, iubire,
tu, sfiiciune. /…/

Nu-mi spune: mi-e groază!
Dă tăcerii
ce-i al tăcerii,
amarnicul preț al cenușei.

Nu sunt o metaforă,
nimic abscons,
niciun tâlc
în adâncul adâncului.

Doar dorul nebun,
o dulce sălbatecă fiară.

…Acuma
licuricii și-au aprins felinarele!
Oh, de-ar avea un amurg luminat,
de-ar fi ca un susur ferice,
săracul de el,
cerșetorul,
înfioratul meu cântec.

(Încet, lumina)

Versurile reprezintă o caracterizare cu modestie a propriei opere. A fost mânat de un dor fără tâlc, un dor adânc născând poeme care nu au nevoie de o hermeneutică abisală. Un dor de viață și de iubire…

Își dorește o înserare dulce și un „amurg luminat” pentru sine și, implicit, pentru încheierea operei sale poetice.

În Ultimele poezii ne întâmpină aceeași împăcare cu gândul plecării din această lume:

Dintr-o noapte albă,
într-o noapte albastră
să treci pragul,
să treci liniștit
și nu-ți fie teamă
de aripa morții.

Și ai să vezi
nemaivăzute lumini cerești,
luminile ochilor cei îngerești…

Umbră,
săraci ochii mei,
grei de restriște
la pământ căzură.

Melci în tot locul,
melci pe fața pământului
ochii mei au văzut.
Și, din melci ce erau,
melcii uriași s-au făcut.
Și au dat în vileag uriașii
coarne bourești
în aburoasa lumină. /…/
Nu, să nu te aperi.
De rău să nu te aperi,
dar de uriașii,
de bourești coarne,
fiule, nu te apăra.

Dacă ei te-au ales,
dacă Domn iubit,
dacă-n asfințit
așa te-au numit,
lasă-te învins,
tăiat lasă-te:
vei muri fericit.

(Herb)

Le putem socoti viziuni coșmarești sau putem căuta totuși un sens acestor imagini fluide, care se schimbă de la un poem la altul, prin care Botta se pregătește pentru marea trecere, cum ar spune Blaga.

Se poate observa o pendulare între așteptarea celestă și cea infernală. Știe că va vedea ceva diferit de realitatea terestră și nu are vanitatea „apuseană” a încredințării de mântuirea sa, dar nici scepticismul specific ateu, care nu așteaptă să se întâmple nimic după sau dincolo.

Este interesant faptul că își alege același herb ca și Sfântul Antim Ivireanul: melcul. În stema Sfântului Antim, melcul înalță coarnele către o stea, simbolizând smerenia adâncă al cărei țel este  îl reprezintă ajungerea la cele cerești. Din poeziile parcurse, am înțeles înfrigurata privire a lui Botta spre aceeași destinație.

Tot la Antim Ivireanul ne trimite cu gândul și metafora centrală a poeziei Medalion: „m-am spânzurat de gâtul tău/ cu funia de aur/ a pletelor tale./ Și spânzur acum/ de ramura gâtului tău”. Pentru că Antim rostea această declarație: „de gâtul meu spânzură sufletele voastre”^[1].

Botta cere însă dezlegare de la femeia iubită, cu sensul de a o îndemna pe aceasta să nu cadă în deznădejde din cauza morții lui: „Binecuvântato, iubito,/ repede să treci/ prin codrul deznădejdii,/ nu cumva să te ajungă/ delirantul,/ viscolul rău./ Și medalionul aruncă-l [pe sine însuși, adică]/ și dezleagă-l [de tine] pe robul tău [pe robul iubirii tale]”.

Cu toate acestea, nu putem nesocoti importul metaforic din opera antimiană.

Un alt poem, Marea, îl actualizează pe Dosoftei – autorul unei excepționale metafore, în Psaltirea versificată, prin care asimila imaginea mării despicate cu cea a unei păduri foșnitoare (Ps. 105, 31-35) (a se vedea cartea noastră, p. 184-185, în care semnalam faptul că această imagine a trecut în poezia lui Ion Pillat și Adrian Maniu):

Abia se trezeau din adormire,
legănarea de frunze abia începea,
clocotitoarele valuri ale pădurii
loveau digul pieptului meu,
talazuri creșteau.

Ce mare furioasă! Și valurile
ce sălbatece creste aveau.

Tu, Dimineață, Zeiță
frumoasă cum nu știu a spune,
nu-mi da nici boarea prielnică,
nu-mi da nici vântul prea lin
pe marea pădurii.

Nici busola și nici crucifixul
nu-mi da.
Nici țărmuri nu vreau,
nu vreau să ajung undeva.
Doar uitarea,
de mine să uit,
să mă pierd
pe clocotitoarea, marea pădurii.

De altfel – tot în legătură cu literatura română veche – acest volum mai cuprinde  alte două poezii cu subiecte extrase din Letopisețul lui Grigore Ureche, cu titluri grăitoare: Bocetul al lui Ion Vodă Armanul mai numit și cel Cumplit și, respectiv, Misail Călugărul și Simion Dascălul. În ultimul dintre ele este evocat și Cantemir, cel care, ca și Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino, a dezaprobat cu vehemență basnele celor doi interpolatori, calomniatori ai neamului lor:

„Să tot fii Principe/ și să scrii, să scrii/ la mescioara de cedru/ așa cum scria Cantemir:/ „Vai vouă Misaile,/ tristeți și bureți…”/ Oh, stinge-s-ar soarele/ și se stinse el./ Și înserarea îmi cade în cap/ și smulg cap nebun de pe umeri,/ dau cu el de pereți,/ vai vouă, tristeți și bureți./ Și târziu s-a făcut/ și târziu/ dat îmi este să știu/ cum o aduse, vorba,/ despre voi/ princiarul Moldav. /Ce fel de călugăr ești Misaile?/ Ce hram porți Misaile?/ Și cum ești?/ Slab [de] înger ori duhul cu doaga sărită?/ Și tu Simioane Dascăle/ ce mutră ai?/ Ce isoane ții tu/ Simioane?/ Voi sunteți fum,/ vai vouă, fum./ Nicidecum Atleții lui Dumnezeu,/ Spionii lui Dumnezeu, nicidecum./ Voi sunteți, vai vouă,/ vânzarea neamului vostru”…

Se pare că vechile scrieri ale literaturii noastre medievale erau în atenția poeților moderni, în ultimele decenii ale secolului trecut, dorindu-se nu numai recenzarea istoriei, ci și recuperarea valorilor expresive/ poetice ale unor opere care, o vreme, au fost puse în acoladă, cel puțin de o anumită ideologie…

---

[1] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 28.

În câteva poeme, moartea începe cu o privire spre cerul înstelat:

Cer înstelat,
lăicer tremurat,
stelele, ochii de argus.
Urșii Trei Ierarhi
au cântat un canon,
de trei ori au cântat
Kirie Eleison.

(Ingenioaso!)

*

Stelele Ursei stinse erau,
satul arsese
și ursulina se pieptănase frumos.

Nimeni, nimeni ca ea
nici pe departe nu-i semăna.
Vino, Ursulino, în crânguri,
la frunze, la fragi.
…Și privii ochii cei dragi
și ghețarul ochilor mă izbi,
un ghețar de fier mă lovi.

Și mă lovi fără blândețe,
fără iertare,
la bătrânețe.

(Anii mei)

*

Cum începe orbirea?
Iată cum:
la suverane astre
privind cu ochiul liber
și astrele
întorcându-ți indiferente
reci ochii lor,
impenetrabili ochi,
în misticitate…

(De l’infinito universo e mundi)

Pentru această direcție a văzului, în literatura română Botta avea, în mod special, exemplele anterioare ale lui Cantemir și Eminescu. Atitudinii tradiționale el îi adaugă neliniștea modernului care nu mai este în stare să lectureze aceste hieroglife.

Universul întreg și chiar propriul parcurs existențial îi oferă semne și sensuri într-o paradigmă pe care nu mai știe să o descifreze.

Lumea e un cod de semne care duce către o concluzie finală, dar pe care nu o poate anticipa și discerne:

„Răspund la numele Cuc,
sunt un subaltern,
pe lume nu am
altă menire,
doar să vă luminez năucindu-vă,
doar să vă fac știută
porunca:
NU RUPEȚI FLORILE!”

Cu migală gravate,
litere moarte, de rară finețe,
din argint și din os,
ca un talisman
la pieptul corbului.
Oh, corb pleșuv, subalternule!
Lumina te-a părăsit,
ești orb, orb.
Nu ești subaltern,
nu ești cuc,
ești un OEDIP al paserilor,
pleșuvule corb!

(Citiți!)

*

De neînțeles,
intraductibile,
nu recunosc
Alfa și Omega mierlelor.
Și dicționare nu am,
unul româno sau franco
sau anglo-mierlin,
cu enluminura în aurul mat
ad usum delphini.

(Prostul)

Asumându-și condiția de modern, se simte totuși un Oedip al poeților…

În poemul De l’infinito universo e mundi, pe care deja l-am amintit, pe un ton romantico-baladesc, Botta își face portretul astrului mort, plâns de iubita blondă:

În seara paradisiacă,
grădină între grădini,
în luna de miere
a mierlei,
unei unice blonde iubiri
am spus,
într-o tăcere posacă,
în verva mea
de promoroacă:
sunt un astru! /…/

Mai spune o dată,
geme blonda, plângând,
jelind ca după mort:
Sunt un astru,
am strigat în gând. /…/

Ca o molimă,
plânsul
se va lăți,
se va întinde
în șapte județe.

Ochiul tău sceptic,
ochiul tău plâns,
îmi face rău, blondo,
vântul să-l sece,
acela de pe Rarău,
acela ca plumbul de greu
ce cade
peste noi
și cade și cade.

…Și blonda
plânge mereu
în pristolul nopții,
sub cerești arcade.

Aproape toate lucrurile lumii îi redeșteaptă gândul la moarte. Nu numai cerul înstelat, ci și marea sau ploaia:

O noapte din cer,
noapte ca un val,
noaptea m-a lovit
cu bice de alge.
Soare de coral
m-a încercuit.

(Thalassa)

*

Rara ploaie cădea.
Era o ploaie
de o calitate rară, vă spun,
fină, ultra fină,
de o rară transparență,
de un aer ușor trist,
de un imens rafinament.

Glin, glin,
ploaia rară cădea.
Poate cad tot așa
critalele de Boemia.
Și ele au acest son cristalin,
glin, glin
intrând în pământ,
la împărat de pământ,
la Greul Pământului.

Și viermii
de o strălucire vâscoasă,
viermii
care au dat de mărul cel bun,
glin, glin
sună a lor cantilenă, vă spun.
Și fulgerul cade așa,
încrucișând sabia.

Și clipa dacă mai trece
ca un soare sumbru
voi asfinți,
vai de mine, mort voi mai fi,
fără amintire, fără istorie,
în castelul meu interior
dezbrăcat de glorie,
în pădurea
dezbrăcată de frunze,
cu palid nimb
în întomnarea iluzorie.

(Glin)

Informația livrescă devine, în versurile lui Botta, element încorporat în experiența personală. Iar experiența sau sentimentul personal este aruncat în aer, expulzat în cosmicitate (ca să-l parafrazăm pe poet).

De asemenea, tradiția poetică cultă și cea orală/ folclorică, limbajul familiar și cel pretențios-poetic sau eliptico-simbolic se îngemănează într-un text care are naturalețea lui – în ciuda faptului că e o ingenioasă construcție.

E o partitură poetică pe care mizează și Nichita, în „a doua parte” a carierei lui.

Un poem, Plus și minus, interferează cu mesajul poeziei Altă matematică a lui Nichita Stănescu:

Da, este adevărat,
o lacrimă
și încă o lacrimă,
pe obraji lunecând,
în potire de crin
tremurând,
fac tot o lacrimă,
una singură,
un limpede lac,
o mare lacrimă limpede.

Un copac
și încă un copac,
de tâlhari abătuți
amândoi,
înjunghiați copaci,
îngenunchiați,
la pământ,
fac doi copaci doi,
doi morți neslujiți,
doi morți despărțiți.
– Dar un foc
dacă i-ar bântui,
un foc
dacă i-ar mistui,
cenușa acelor uciși,
a copacilor,
se va contopi.
Într-o îmbrățișare
milosul foc
pe veci i-ar uni.

– Da, este adevărat,
eu nu văzusem
acel foc
și vâlva lui.
În Fizica mea,
elementul foc
nu era, nu era.

La Botta, însă, tema nu este dragostea, ci moartea. Mereu moartea.

Botta e poetul care și-a imaginat moartea în zeci de feluri.

Rotirea de astre ajunge să i se pară un vârtej de corbi, iar apropiata moarte își cerne cenușa subțire pe pleoapele sale:

Astre se rotesc
pe adâncul văilor:
nu-s astre,
sunt corbi
pe adâncul văilor,
în ceresc anotimp.
Dați-mi corbi, liniștea,
liniște, liniștea
cât mai am timp.

Astrele aprind
răzvrătita pădure,
ard cei nalți stejari,
acei crai de ghindă. /…/

Pe pleoape îmi cad
penițele corbului.
Tu, neagră menire,
pe pleoape-mi resfiri
umbra ta subțire.

(Somnul)

Spectrul morții transformă cuvintele în simboluri și enunțurile în apoftegme esențiale:

Muzica sferelor era
după umila părere a mea.
Ceruri cântând,
vitroasele ceruri sunând,
incorporale retorici retorizând
în aerul fără densitate
în extramundana puritate […].

(Iberia)

*

Plop, plop,
am să te spui
cititorilor în stele,
regilor-magilor,
moartelor de multe dinastii,
astrologilor,
caldeenilor,
berzelor-egipțienilor,
să-ți citească din cărțulii
horoscop de plop. /…/

Aici vei petrece,
vei face un stagiu aici,
o penitență aici,
în veștede pagini,
aici în paragini,
în opera mea.
Plop, plop,
cu o mie de pleoape,
o mie de ochi!

(Ruga fericitului autor)

*

Ce lină plutire
pe albastre oglinzi,
ce aer albastru era,
cât cuprinzi!
Și înjura Onelei
și arunca la belciuge
și rechini și recife
intrau în coșciuge.

Tot văzutul
nevăzut se făcea
și totul era,
suferința era
și nu exista.

(Ars moriendi)

*

Mi-au dat de furcă
Inexistența,
vidul absolut,
neantul absolut
absolutul zero,
mi-ați dat de furcă,
voi, Legendari!

Când armăsari
petrecuți prin urechile acului,
când nor de lăcuste
mana holdelor luând,
când incendiu
în lentila în care privesc
la păduri, la relicve,
la brazi-piramide,
pe scoarța bradului încrustând
hieroglife.

(Scrisorile)

*

Ce mi-ai scris de Cetatea înger?
De ce mi-ai spus:
„Cetățile visate sunt în cer”?
De groaza îngerilor,
în somnul de plumb,
în arcanele spaimelor nesfârșite
m-am ascuns. /…/

Era un timp atemporal,
un timp de Haos, de Hades,
în somnul infernal.
Și a fost parcă ieri,
în noaptea ieriului
când ființa imperiului,
ființa Nicăieriului
s-a desființat.

(Nicăieri, din Ultimele poezii)

Îndrăznesc să susțin că pattern-ul poetic se află la Cantemir, după cum am indicat și într-o carte recentă (Studii literare, p. 179-197, 217-227).

Există, în exemplele de mai sus, foarte multe elemente care aparțin unei perspective poetice vechi și pe care Botta le inserează pentru a genera viziunea unei alte lumi, cu care este pe cale să se întâlnească.

Această schimbare de status existențial îi produce însă o panică ireprimabilă. Pentru că el nu mai are stabilitatea în credință a înaintașilor, deși vede că se apropie în mod alert de realitatea pe care aceștia o descriseseră.

O poezie are ca temă lupta lui Iacob cu îngerul, care îl preocupase și pe Nichita Stănescu, dar dezvoltarea ei de către Botta este mai curând în sensul refuzului morții din unele poeme argheziene:

Steaua era pe sfârșite,
stingerea sunase și ea,
cerurile deschise cântau.

Ce știau despre stingere
cerurile,
ce știau
de lacrimi amare?
Ce știe Primăvara
de lăcrămioare?

Și fiind obligat
la spelunca din vale,
am spus cuvinte,
am spus injurii,
am cuvântat cuvântări
despre dezolare,
blasfemii, blasfemii,
despre femeia Pierzare.

Și cerurile deschise cântau:
te uită la el, e tot muieratic,
își strigă iubirile
și ce gălăgioase
iubirile sale.

Oh, iubiri,
sărmane iubiri,
în a plângerii vale,
în spelunca
prea plină de jale!

Și vine timp crud
și dulce pedeapsă.

Vine un chip fără chip,
vine o voce fără voce,
un sunet fără sunet,
vine o față fără față,
vine canalia cea luminoasă,
cu aripi mii.

Și ce țesătură,
ce scriere cuneiforma,
ce misterioasă,
ce țepi de arici
în fluturare hidoasă!

Nu mă lupt cu tine
ca Iacob cu îngerul,
nu mă cosi, nu mă secera,
nu mă cheamă Iacob,
sunt altcineva.

Făpturile visului meu
sunt preacurate,
mâinile mele sunt obosite,
la piept așezate.

A sunat stingerea
și se lasă liniște, liniște.
Și numai cristali
și doar minerale
în spelunca din vale.

(Cu privire la tabloul lui Delacroix: lupta lui Iacob cu îngerul)

Ne amintește de atitudinea lui Arghezi din poemul Priveghere, pe care l-am citat recent.

Spaima de îngerul morții și de situația în care ar putea fi găsit nepregătit pentru moarte („Și cerurile deschise cântau:/ te uită la el, e tot muieratic”…) îl face să încerce să se prezinte sub o altă identitate, purificat de păcatele adunate în timpul vieții petrecute în valea plângerii, „în spelunca din vale”: „Făpturile visului meu/ sunt preacurate”…

Știe că trebuie să se mute din valea plângerii la veșnicie.

Știe că trebuie să aibă făpturile visului preacurate, dacă nu vrea ca îngerul să i se arate cumplit, așa cum spun cărțile bisericești, fapt pe care îl traduce poetic prin: „țepi de arici/ în fluturare hidoasă”.

Și chiar spelunca din vale trebuie să strălucească: „numai cristali și doar minerale”. Sau asta ar trebui să vadă un ochi transfigurat: metamorfoza speluncei/ a peșterii din care nu se vede raza dumnezeiască, într-un loc sclipitor.

În poemul Ecourile, spune că Eminescu suferea de „mania grandorii”, pentru că „Eminescu se credea Eminescu”.

Ca și Nichita, Botta se referă la un univers banal, cotidian, pe care încearcă să-l înnobileze. Încearcă să aducă în prezent ecourile unor lumi de demult. Și de aceea poezia poate părea uneori o combinație de…anacronism și postmodernism.

Adică îmbină ideologia postmodernă, despre expunerea evenimentului banal/ nesemnificativ, cu recuperarea gestului intrat în istorie.

E un fel de a spune că istoria se reflectă în prezent, că e un mod de a-ți recupra amintirile universale.

În mod neașteptat, Botta se întâlnește aici cu Mircea Eliade, cel din nuvelele fantastice, în modul de a amesteca trecutul cu prezentul și de a transfera datele unei realități dintr-un timp în altul:

Mai alb ca peretele
stă lipit de perete
doctorul înrămat,
stră-străbunicul doamnei Lulu.

Și cum din Lulu
nu e în casă,
la ora asta,
decât parfumul,

îmi iau inima-n dinți
și-l întreb pe doctorul înrămat,
doctorul fantasmelor
din Bucureștii de odinioară:
Domn doctor, luminăția-ta,
fă-ți pomană cu mine, fii milostiv…

(Ecourile)

 *

 Pe dumneavoastră, iubito,
v-am invitat
în casa numai oglinzi,
o casă
cum numai la Inzi
ori la țărmii de Tigru
ori fabulos Eufrat
mai se află;
o casă numai oglinzi
cum în basme
fabulosul palat.

 (Oglinzile)

Poemul din urmă relatează un fapt obișnuit: cea de care s-a îndrăgostit poetul n-a răspuns chemării de a se vedea reflectată în iubirea lui. Metafora oglindirii e veche.

Poetul s-a supărat și „caii de foc/ i-am sunat,/ hoarda toată de foc/ a lui Han Belzebut./ Și caii aceia năpraznici/ oglinzile/ praf le-au făcut”.

Adică a sfărâmat imaginea frumoasă a îndrăgostirii.

Rămâne magnifică însă această imagine a îndrăgostitului, ca cel ce construiește un palat de oglinzi, în stare să rivalizeze cu fabuloasele edificii ale maharajahilor (Taj-Mahal[1] e celebru) sau ale regilor din vechile civilizații orientale (asiro-babiloniană, persană, chineză).

Poemul începe însă cu o secvență gnomică[2] (poeții noștri moderni sunt, de altfel, creatorii unui fel de gnomism liric sau metaforic, al cărui pattern[3] se poate identifica în scrierile vechi – Istoria ieroglifică este doar cel mai evident, atunci când e pusă în paralel cu această construcție modernă):

Am o casă
numai oglinzi.
În ea mă închid
ca un fermecat
și mor mereu, repetat
în glaciale oglinzi
reflectat.

E și o secvență ermetică…

Deși continuarea poemului oferă cheia hermeneutică, recursul la astfel de momente în poezie reprezintă fie un popas de reflecție glacială (de rațiune rece) pe un parcurs tumultuos, înflăcărat de sentimente, fie prilejul de a insera un mesaj mai profund.

Adesea poetul recurge la acest artificiu, nu foarte ușor sesizabil, pentru că semnificația unor astfel de secvențe (care alcătuiesc un conținut în sine) pare să se armonizeze perfect cu întregul.

Cum spuneam, numai ciudatul metaforim aforistic poate să trezească bănuieli asupra unei posibile deviații semantice.

Iar aici pare a fi vorba de îndrăgostiri repetate, în urma cărora „mor mereu, repetat”.

Însă putem interpreta în multe alte feluri această casă de oglinzi, loc de recluziune a poetului, loc în care el repetă exercițiul de ars moriendi, ca pe o mișcare de balet clasic.

Rămâne întrebarea dacă vrea să atingă perfecțiunea sau doar înmulțește scenariile în acest lac al lebedelor[4] murinde.

Oglinzile pot nu numai să augmenteze egoul, ci și și să-l risipească prin multiplicare.