Etichetă: Eminescu – cel care mă incită

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Eminescu –

cel

care

mă

incită

***

Primul și al doilea fragment al cărții

*

Adevăr universal: „Demagogii sunt aceiaşi, totdauna şi pretutindeni”[Ibidem].

Se referea la ziua națională a Franței (14 iulie) și remarca faptul că acum, când sunt la putere, „republicanii roșii” fac manifestări populare costisitoare la fel ca monarhiștii, pe care îi denigrau când erau în opoziție.

*

Și „roșii” României, acești „saltimbanci oportunişti, una strigă și alta fac” [Ibidem].

Circari atenți la propriul lor profit…Adică oameni care mimează crezuri, morală, când ei nu au așa ceva…

*

În finalul articolului despre demagogie din care am citat, publicat în ziua de 10 iunie 1881, Eminescu folosește proverbul latin: Quod licet Jovi, non licet bovi![1], pe care îl consideră „poate trivial” [XII, 237].

*

Observație de economist: sistemele religioase „suferă modificări, ba se sting chiar şi sunt înlocuite prin altele în urma unei mari decadenţe economice, care e totdauna însoţită sau urmată de o mare decadenţă morală” [Ibidem].

În cazul sărăciei actuale a României, decadența a deschis foarte larg poarta sărăciei, o acompaniază într-un mod nevoalat și e văzută și ca o urmare devastatoare, demolatoare a coeziunii sociale.

Care vor fi urmările la nivel religios ale sărăciei de acum? Unele se văd deja: devalorizarea cuvintelor, a gesturilor și, în primul rând, a oamenilor. Oamenii nu mai sunt importanți în comparație cu banii și cu frica de a nu-i pierde.

Numai că e prognozată și o mare sărăcie alimentară după sărăcia financiară actuală.

*

Populația română din Iași era în scădere în 1881 [Ibidem]. La fel se petreceau lucrurile și la București, Galați sau Târgul Frumos [Ibidem].

*

Din nou despre Matei Basarab: „de la gonirea domniei fanariote din ţară şi pîn’ la reformele sociale din 1864 populaţia a ajuns numărul pe care-l avea în timpul de fericită memorie a lui Matei Basarab. Ace[a]sta foarte repede” [Ibidem].

*

Folosește expresia: „poporul de jos” pentru pătura socială cea mai săracă [Ibidem].

*

Tot aici folosește și expresia latină: laudatores temporis acti[2]. Cu amendamentul: nu este un nostalgic.

Și aceasta pentru că „organizarea veche” a românilor avea un defect pe care el nu îl agrea: „nu ţinea seamă îndestul de clasa de mijloc; dar ţăranul şi proprietarul mare se aflau amândoi bine şi, fiind într-un contact perpetuu între ei, ajunsese a avea o mare tragere de inimă pentru olaltă. Putem zice că şi boierul vechi era ţărănos, şi ţăranul vechi avea un fel de mândrie boierească în el” [Ibidem].

*

Astfel înțelegem de ce unii români au „aere” de oameni avuți când strâng ceva mai mult decât alții și de ce, imediat, se cred „nobili” datorită averii și nu datorită statutului lor eclesial sau cultural, spre exemplu.

*

Boierilor le plăcea să fie țărănoși în mod penibil iar țăranii înstăriți aveau o morgă, bineînțeles falsă și enervantă, de boieroi. Acum toți vor să fie boieroi pe cât își arată tarele unei vieți neluminate, adică lipsa de viață duhovnicească și de cultură.

*

Emigrarea românilor în străinătate, remarca Mihail, i-a îmbogățit cu „obiceiuri străine şi costisitoare” [Ibidem]. Clasele sociale intraseră în disoluție și nu mai exista „o altă deosebire între oameni decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat” [Ibidem].

*

Din nou ne asemănăm cu vremea lui Eminescu, pentru că nu mai contează studiile și creația personală, și nici rentabilitatea ci banii câștigați oricum.

Și majoritatea se pleacă în fața banilor și nu a calității persoanei.

*

Și Mihail dă exemplul unui ziarist (nu cred că e ipotetic), care a jucat la bursă și astfel a devenit milionar. Adică atât de ușor se poate ajunge „aristocrat în România” [Ibidem].

*

Acum poți să fii bugetar corupt, cămătar, manelist sau prostituat și ajungi tot la fel de facil…„un om de vază” al României.

*

Și asta într-o lume unde persoana e mai puțin importantă decât banii…

*

Iar Eminescu deplângea aceleași lucruri: nu prin muncă și prin inteligență se ajunge bogat.

*

Politica, ca și în vremea noastră, îi făcea pe oameni „bogați” [XII, 238].

*

„Un altul îşi esploatează calitatea de ministru pentru a juca la bursă, ba unii au câştigat jucând cu banii vistieriei [statului] chiar.

A-şi da orbeşte votul guvernului pentru a se folosi băneşte de secretele oficiale, de punga statului chiar, e în cel mai mare grad malonest, dar toţi o fac fără jenă.

Şi masa? Masa populaţiunilor din oraş invidiază încă pe fericiţii care prin mijloace maloneste ajung, fără cheltuiala de spirit sau muncă, la avere şi vază” [Ibidem].

*

Adică ieri și azi românii i-au invidiat și nu i-au detestat în masă pe hoții care îi conduc spre prăpastie…

Tocmai de aceea a prosperat hoția la noi: pentru că și cei de jos vor să fure ca cei de sus. Sau și noi, cei de jos, suntem la fel de corupți în inima noastră, ca și cei care ne fură în loc să ne gestioneze problemele.

La nivel larg ne place conducătorul care e ca noi…și nu cel care știe și poate să facă ceva real pentru noi.

*

Fură fără jenă…

Ne fură fără jenă…

Iar majoritatea îi invidiază pe hoți considerându-i „fericiți”.

*

Generația lui Eminescu era una de „feneanți” [Ibidem], de indolenți, de oameni cărora nu le plăcea munca. E vorba de fr. fainéant.

*

Generația noastră însă își află împlinirea în indolență. De aceea a dormita e un fel de a fi și nu un păcat pentru ea.

*

Un alt franțuzism: anuitate [Ibidem]. E vorba de o sumă de bani plătită periodic pentru a rambursa/ a plăti o datorie.

---

[1] Ce îi este îngăduit [zeului] Jupiter, nu îi este îngăduit unui bou.

[2] Lăudători ai timpului trecut.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Eminescu –

cel

care

mă

incită

*

Cum arătau oamenii care doreau să polemizeze cu Mihail? Sau cum arătau, din spusele sale, oamenii de presă ai vremii lui?

Avem o mostră aici: „Niţică franţuzească învăţată de la vrun coiffeur sau de la vro guvernantă rătăcită prin Bucureşti, cetirea de romanuri rele şi de scrieri beletristice asupra statului, iată cultura oamenilor ce pretind a voi să discute cu noi probleme serioase de stat şi de la cari am putea jura că n-am auzit nicicând un contraargument serios la vrouna [din] întâmpinările noastre.

Sofisme câte vreţi. Panglicării retorice, generalizări de ceea ce s-a susţinut în parte, strâmtări a tezelor ce s-a stabilit în genere, întortocheri de cuvinte, jucării cu înţelesul îndoit pe care-l poate avea o expresie lexicală, d-astea câte vreţi. Niciodată, dar niciodată un argument ad rem, dedus din natura lucrurilor, dictat de iubirea de adevăr” [XII, 226].

*

Fragmentul ultim a fost publicat pe 3 iulie 1881.

*

Concluziile sale: exista puțină cultură în ființa oamenilor de presă contemporani sieși. Aceștia erau sofiști, scriau articole retorice, cu multe generalizări, metaforizau din plin și nu aduceau argumente plauzibile.

*

Însă discuția e aplicată, pentru că Eminescu se referă aici la cei care lucrau la ziarul Românul. Aceștia scriau prost, pentru că „nu sunt capabili de a pricepe adevărul” [Ibidem].

Și prin asta Mihail ne răspunde și nouă, celor care ne miram (vorba vine) de ce există atâtea articole și cărți întortocheate, pline de fals retorism și de pălăvrăgeală cu adresă în contemporaneitate: pentru că nu înțeleg lucrurile despre care și-au propus să scrie.

Pentru că nu înțeleg ceea ce trebuie să scrie…veleitarii noștri scriu multe prostii cu stil. Măcar stil să fie dacă esență nu există.

*

Însă autorul nostru nu își întrerupe analiza despre oamenii care nu înțelegeau lucrurile despre care scriau și spune: „Şi de ce sunt incapabili de a pricepe adevărul? Pentru că scopul lor nu a fost niciodată de a-l căuta.

Jurnalistica în mânile roşilor a fost un mijloc de trai, un mijloc de a parveni, de a câştiga, nu de-a spune adevărul.

Dar unde interesul dictează acolo nu mai există…” [Ibidem] limite ale minciunii, ale falsificării adevărului sau ale deturnării de la marile probleme ale societății și ale lumii.

*

Adică jurnaliștii de la Românul nu erau proști din lipsă totală de cultură…ci erau duplicitari și interesați material, doreau să parvină…și de aceea scriau mincinos…și nu căutau să afle adevărul despre ceea ce trebuiau să scrie.

Adică manipulau cu bună știință, pe bani grei, ca și jurnaliștii de astăzi.

*

Câtă coerență, nu?!, în timp…în ceea ce privește faptul de a minți/de a manipula pe pământ românesc.

*

Și Eminescu pronunță trei nume (persoane reale…sau sunt nume fictive, pentru a da niște exemple), iar în dreptul numelui celui de al doilea, a lui Stătescu, imensul nostru geniu spune, în mod caustic, dar îndreptățit să o facă: „apetitul după zecile de mii de franci [î]i gâdilă cerul gurii”[XII, 228].

Asta în ciuda faptului, că acest Stătescu [statul stă…dar ia bani?] nu se pricepe deloc la lucrurile pentru care, cu nerușinare maximă, îndrăznește să ia o grămadă de bani.

*

Incompetență plătită nedrept de scump.

Incompetență cu bani mulți.

Nepotismul, cumulul de funcții, incompetența, despre care Eminescu a vorbit au în comun banii…și lipsa de caracter.

Trăiești pe picior mare ca un nesimțit, pentru că ești o canalie, un om fără scrupule.

*

În același articol, autorul vorbește despre relația dintre cultură și onestitate [„nu cultura-l face pe om cinstit”] [Ibidem] dar și de noblețea, caracterul și simțul de dreptate al țăranului de la munte [Ibidem] față de un intelectual cameleonic.

*

Tot aici, C.A. Rosetti e caracterizat drept un „pomanagiu al bugetului” [Ibidem].

*

„Respectabilitatea” lor e vandabilă. Sunt gata, oricând, ca să o vândă „pe o pensie ori pe o slujbă” [Ibidem].

*

Ziarul Românul era o problemă veche și nocivă pentru Eminescu, pentru că de 20 de ani, spune el, a semănat dezbinare și ură pe pământ românesc [Ibidem].

*

România lui 1881 era ca o Plevnă asediată [Ibidem] iar poporul român era „îngenuncheat şi esploatat de gunoaiele pământului întreg”[Ibidem].

*

A treia referință la persoana lui Matei Basarab pe care am găsit-o: „teamă ne e că ora acestei glorioase şi străvechi Plevne[1] a sunat şi că cenuşa lui Matei Basarab, care a blestemat neam de neamul vostru până într-a şaptea spiţă, va dormi sub ţărâna cucerită, în pământ străin”[Ibidem].

*

Ei nu cunosc geniul și înclinările/înclinațiile poporului român [Ibidem].

*

De fapt C.A. Rosetti nu vorbește o limbă românească autentică ci o românească „păsărească” [Ibidem].

*

După Matei Basarab, un Sfânt al românilor pentru Mihail, în polemica sa cu pseudointelectualii vremii, acesta se raportează la persoana Sfântului Ștefan cel Mare: „Cărţile ce le scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea şi inima voastră, complexiunea voastră fizică şi morală răsărit-au din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul lui Ştefan cel Sfânt?” [Ibidem].

Deși canonizarea Sfântului Ștefan s-a făcut recent, iată că Mihail vorbea de sfințenia sa de acum un secol și ceva. Adică așteptăm prea mult până îi canonizăm pe Sfinții noștri.

*

Și iarăși despre intelectualii nocivi ai vremii sale, pentru că din cauza lor s-a degradat nația română.

De unde și-au însușit ei principiile morale și politice? Din orașe și locuri famate: „De la Seina [probabil Sena, râul ce străbate Parisul n.n.], din Bizanţiu [din Instanbulul păgân și decadent n.n.], din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din istoria şi din natura poporului nostru.

De aceea aţi fost ca virusul în organismul viu al naţiei; de aceea corpul material al naţiei moare şi se putrifică, pentru că voi, paraziţi…”[Ibidem].

Viruși și paraziți…Oameni care îmbolnăvesc prin scrisul și prin opiniile lor morala publică românească.

*

Răul exemplului public. Rău care distruge generații întregi, pentru că le învață cu apucături decadente și nu cu principii și valori sănătoase, profunde, dinamizatoare și unificatoare.

*

Cei străini din punct de vedere etnic și moral de România sunt o rușine pentru un român autentic ca Eminescu, căci „ne e ruşine că aţi uzurpat numele de român, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a purta acelaşi nume cu care vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter” [XII, 229].

*

E interesant verbul a drapa pe care Mihail îl folosește aici. Vă împodobiți cu acest nume de român…în timp ce îl minimalizați și îl desconsiderați prin tot ceea ce faceți.

*

Tot pe 3 iulie 1881, autorul nostru publica traducerea unui articol german despre alegerile din Bulgaria…din care aflăm faptul că și acolo liberalii erau la putere [Ibidem].

*

Pe 4 iulie 1881, într-un articol referitor la redeschiderea loteriei pentru terminarea construirii catedralei romano-catolice Sfantul Iosif din București, după ce îi felicită pe romano-catolici pentru „zelul religios”[Ibidem] pe care îl manifestă în ridicarea acestui locaș de cult…Eminescu subliniză „toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine” [Ibidem].

Și din ce altceva se naște această toleranță…dacă românii rămân, în mod preponderent, ortodocși, decât din iubirea de oameni pe care o dezvoltă credința ortodoxă în poporul român?

*

Bucureștiul era pentru el: „marea capitală a României” [Ibidem] și aceasta avea aproape „un sfert de milion” [XII, 230] de locuitori la acea vreme.

Și Mihail era de acord cu ridicarea catedralei Sfântul Iosif, pentru că Bucureștiul nu avea nici„o singură zidire religioasă acătării” [Ibidem], adică nicio catedrală la acea vreme.

Și el identifică două motive pentru care Bucureștiul nu avea o catedrală la acea dată: era „un oraş relativ nou şi că n-au fost totdauna capitală” [Ibidem] a României.

*

Observăm coerența istorică a argumentelor eminesciene și atenția sa la detaliile restauratoare.

*

Însă din finalul articolului său aflăm, că la acea vreme loteriile erau interzise în România [Ibidem].

*

C.A. Rosetti, ajuns ministru de interne, a început să pună prefecți din rândul cadrelor militare. Dar la Tulcea exista anomalia, ca prefect să fie căpitanul Stătescu [iarăși Stătescu…], deși în oraș exista un general [Ibidem].

*

Într-un articol din 5 iulie 1881, folosește forma maioritate pentru majoritate [Ibidem].

*

„Consiliul comunal al capitalei” [Ibidem] a risipit „banii contribuabililor în cheltuieli zadarnice” [XII, 231] și „a impus taxe noi din cele mai vexătoare[2] şi asupritoare” [Ibidem].

*

Eminescu apăra morala publică [XII, 232]…și aceasta se degrada văzând cu ochii.

*

În articolul din 6-7 iulie 1881, adică în următorul articol, Eminescu folosește pe majoritate [Ibidem], semn că el folosea diverse forme ale unui cuvânt.

În același articol citat supra, autorul folosește forma cestiuni pentru chestiuni [Ibidem], cât și navigațiunii și navigației în aceeași frază.

*

„Statele țărmurene” [XII, 233], riverane.

*

A folosit de 4 ori expresia in suspenso [XII, 232, 233 și 234**] și o singură dată expresia ad referendum [XII, 232] în articolul de față.

*

„Cestiuni orientale” și pe 9 iulie1991 [XII, 235].

*

Tot aici: „atențiunea”,  „concert european” [sintagma care se folosește acum, corelativul acesteia, este: concern european], „cuceriri teritorile și economice”, „apirațiunilor”, „Englitera” pentru Anglia, „ochi bănuitori”, „secondată”, „situația generală europeană”, „echilibrul se leagănă” = echilibrul politic, economic etc. fluctuează, cunoaște diferențe [Ibidem].

*

Într-un articol polemic cu Românul [tot din 9 iulie 1881] despre diferența dintre rata natalității și cea a mortalității, autorul nostru folosește expresia latină: „Quod erat demonstrandum” [XII, 236]. Și Eminescu arată că natalitatea creștinilor români e în scădere [Ibidem].

*

Finalul articolului: „multă panglicărie” [Ibidem]. Adică multă vorbărie pe seama unei realități prea evidente.

*

Eminescu vorbea o limbă românească neaoșă, cu multă putere, ridicată la calități și clarități culte, intelectuale de mare rezonanță interioară.

Tocmai de aceea disprețuia păsăreasca intelectualilor de carton, care încercau să se distanțeze de popor la nivel lingvistic și din acest motiv ajungeau să vorbească o limbă română denaturată.

---

[1] Adică a României asediate, pe timp de pace, de străini.

[2] Vexatorii.

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Eminescu –

cel

care

mă

incită

*

Teologie pentru azi

București

(20… = când va vrea Dumnezeu să o termin)

***

Mihail Eminescu care mă incită este Mihail Eminescu pe care nu îl cunosc sau nu îl cunosc atât de bine pe cât mi-aș dori, care mi se descoperă, la citirea și recitirea lui, într-o altă lumină, mult mai profundă și pe care îl văd atât de nou, de actual.

*

Ce știa Eminescu despre viața lui Matei Basarab de îl numește Sfânt pe acesta și îl ia drept paradigmă?

În volumul al XII-lea al Operelor sale am găsit două referiri la acest fapt:

1) prima în articolul Erodot al „Românului” („Matei Basarab era sfânt şi de aceea avea darul clarvederii. Poate că, în noaptea viitorului, ochii sufletului său, a sufletului celui mai românesc care a existat vreodată, au întrevăzut caricaturi ca d-alde Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, ba a întrevăzut poate şi…politica şi alianţele lor”) [XII, 46]

2) și a doua în articolul „The Times” și „Timpul”, iată tema…(„Patria adevărată, patria lui Matei Basarab e săracă şi ignorantă. Dacă măcar sănătatea ei fizică şi morală n-ar fi adânc atinsă de corupţia păturilor de populaţie străină şi semistrăină aşezate deasupră-i!”) [XII, 179].

Primul articol a fost publicat pe 25 ianuarie 1881 iar al doilea pe 20 mai 1881, adică la scurt timp unul de altul.

*

Racilele contemporaneității, pe care el le vitupera:

1. „sistemul de nepotism, favoritism și cumul [de funcții n.n.] practicat fără cuviință de d. Brătianu” [XII, 126];

2. „nepotism, cumul de funcții, favoritism, păsuieli, întreprinderi, joc de bursă” [XII, 130].

*

Ion Brătianu era pentru Mihail Eminescu un om politic care a adus mari deservicii românității:

„Adevărul este că a scos pe ţărani de supt ocrotirea, de supt autoritatea părintească a proprietarilor de moşii şi i-a predat fără apărare în prada celor mai abili dintre dânşii, în Ţara Românească, şi în prada evreilor, în Moldova.

Şi a scos pe meseriaşi şi pe comercianţi de supt protecţiunea celor avuţi şi i-a predat fără apărare concurenţii fără frâu şi fără cruţare ce li se face de străini!

Pentru că nu a lăsat unora şi altora timpul de-a deveni oameni liberi prin învăţătură şi prin muncă!

Iacă răspunsul ce a trebuit să-şi dea d. Brătianu când s-a întrebat ce-a făcut pentru această ţară, nu în mediul corupt şi zgomotos al majorităţii sale, ci în tăcerea senină a conştiinţei sale şi faţă în faţă cu Dumnezeu!”[XII, 141].

E finalul unui articol din data de 19 aprilie 1881, numit: Cugetați, ne zice ziarul „Românul”…

*

El ne asigură că „demagogii sunt aceiași” [XII, 236].

*

Despre Sfânta Evanghelie și despre Hristos Dumnezeu, în data de 12 aprilie 1881, Mihail scria:

„Iată două mii de ani aproape de când ea [viața lui Hristos n.n.] au ridicat popoare din întunerec, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia[1] Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea.

Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat[e] şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse [Lao Țî], deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evangelia, această simplă şi populară biografie a Blândului Nazarinean a cărui inimă au fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, [ci] pentru binele şi mântuirea altora.

Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat[e] a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a anticităţii.

Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima Mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima Lui şi Și-au încheiat viaţa pământească cerând de la Tată-Său din ceruri iertarea prigonitorilor.

Astfel a se sacrifica pe Sine pentru semenii Săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.

E uşoară credinţa că prin precepte teoretice de morală, prin ştiinţă, oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele.

Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.

După El încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine.

Chiar daca dezvoltarea cunoştinţelor naturale se îndreaptă adeseori sub forma filozofemelor materialiste în contra părţii dogmatice a Scripturii, chiar daca în clasele mai culte soluţiuni filozofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia, caracterele crescute sub influenţa biografiei lui Hristos, şi cari s-au încercat a se modela după al Lui, rămân creştine.

Daca vorbim de această împrejurare e pentru a arăta că nu în cultura escesivă[2] a minţii consistă misiunea şcoalelor — escepţie[3] făcând de cele înalte — ci în creşterea caracterului.

De acolo rezultă importanţa biografiei lui Hristos pentru inimele unei omeniri vecinic renăscânde” [XII, 134].

*

Și până astăzi am rămas tot la faza memorării și oamenii de caracter produși de școala românească sunt rari. Pentru că și modelele umane, care își asumă rolul de educatori și de modelatori ai tinerilor sunt rare.

*

Sunt multe lucruri care par trase la indigou cu duplicitara noastră contemporaneitate. Spre exemplu costurile enorme pentru a construi o șosea:

„Drumul de fier Cernavoda — Constanţa costa 9 milioane. De când d-nii Grant, C.A. Rosetti şi tovărăşia au îndrăgit răscumpărarea acestui drum el costă 17 milioane, adică cu 8 milioane mai mult. E cam scumpă onestitatea d-lui C.A. Rosetti, dar când e vorba de opt milioane [î]şi arată arama [pe față][4]” [XII, 201].

E un pasaj dintr-un articol din 9-10 iunie 1881…și ne arată că furtul din banul public nu e o meteahnă postrevoluționară la români ci una cu mult mai veche.

*

Tot în ultimul articol citat, Eminescu spune că „C. A. Rosetti, Carada, Costinescu, [sunt] oţeliţi în luptele pentru patrie [la modul ironic, bineînțeles n.n.] şi pentru ţâţele bugetare” [XII, 202].

Vaca bugetului, se vede treaba, și atunci era suptă excesiv de cei de la putere, în detrimentul celor din opoziție, care nu pot decât să dea din gură, adică să vocifereze și să se lamenteze…în timp ce ceilalți beau lapte proaspăt.

*

Mihail recunoaște că nu are „darul unei mari prevederi” [XII, 202].

*

De ce îl interesa politica? Sau ce fel de interes politic avea Eminescu, dacă nu dorea să participe la viața politică în mod faptic? Însă politica îl durea prin prisma consecințelor nefaste ale politicului în viața românilor.

*

O întrebare din 10 iunie 1881: „Poate un partid demagogic să fie altceva decât esploatatorul[5] intereselor publice?” [XII, 203]. Iar demagog = care minte poporul de la televizor.

*

Politicienii corupți și fără cunoaștere, respect și atașament față de aspirațiile românilor sunt „neguțătorii de principii și de vorbe” [Ibidem]. Ei vând minciuni sau creează false aspirații/ așteptări românilor.

*

Demagogia românească, subliniază imensul nostru om de conștiință, vede în politică „un mijloac[6] de îmbogăţire şi de bun trai”[Ibidem]. Și nu o demnitate publică în folosul cetățeanului și a unor aspirații naționale înalte.

*

Pe 10 iunie 1881, Mihail scrie, la finalul articolului pe care l-am citat anterior: „graba aceasta e un semn de lipsă de pudoare care ne dovedeşte că, corupţia din ţară au ajuns la gradul cinismului” [XII, 204]. Și devii cinic când ești la conducere numai când ai tendințe dictatoriale.

*

Din nou despre calamitatea pe care o constituia „cabinetul Ion Brătianu”:

„Venit la putere numai în vederea unui gheşeft, neavând nicio ţintă serioasă în afară ori înlăuntru, compus, c-o neînsemnată escepţie, din persoane cari au avut ocazie de a-şi dovedi universala lor incapacitate pe terenul vieţii publice, acest cabinet e un ragout, putrificat de mult în părţile lui şi încălzit pentru a se putea fierbe în el şi stârvul unor alte scabroase afaceri” [Ibidem].

Cine era neînsemnata excepție? Și de ce a simțit nevoia să îl folosească aici pe ragoût, adică sos cu carne? O mâncare stricată, intrată în putrefacție…și reîncălzită…

*

Cuvântarea lui Dumitru Brătianu este caracterizată de către autorul nostru: „pe cât de duioasă, [pe] atât de naivă” [XII, 205], adică simpluță/prostuță. Un articol din 12 iunie 1881…și cuvântarea a fost ținută pe 11 iunie.

Acesta a folosit în alocuțiunea sa (pe care Eminescu o redă în mod integral) expresia: „un putrigai care se macină şi se preface el singur în ţărână” și asta cu referire la nația română. Adică așa ar fi spus despre noi, la acea dată, statele europene.

*

Dacă nu ar fi lucruri grave și foarte dureroase, tonul articolelor lui Mihail vizavi de liberali sunt de un umor nebun.

*

---

[1] Sfintele Evanghelii.

[2] Excesivă.

[3] Excepție.

[4] Foame de bani, vorba lui Puya hiphoperul.

[5] Exploatatorul.

[6] Mijloc.