Etichetă: Eminescu şi Creangă

Eminescu şi Creangă au în comun faptul că încearcă să recupereze fericirea pierdută, încearcă să refacă o dimensiune a fericirii supreme, a împlinirii umanului, a regăsirii de sine. Bucuria şi fericirea sunt un dat dumnezeiesc şi gustul lor este unic şi inalienabil.

La Eminescu este evidentă încercarea de a recupera fericirea edenică, de a regăsi iubirea primordială reiterând cuplul primar, în dragostea sa ingenuă, binecuvântată de Dumnezeu, în mijlocul unei naturi feerice care traduce nostalgia după frumuseţea Paradisului.

Dragostea pentru femeie, iubirea este pentru Eminescu un mod de a-şi împlini umanitatea, de a-şi vedea împlinit dorul său de cunoaştere. Cunoaşterea prin iubire este, pentru Eminescu, calea spre fericire.

Pentru Creangă, diacon timp de doisprezece ani, fericirea este regăsibilă în amprenta de neşters a copilăriei pline de bucuria harului, a copilăriei mustind de fericire, de o inexplicabilă, în mod raţional, bucurie, care preschimbă mediul înconjurător, în ciuda sărăciei locuitorilor de la sat.

Amprenta aceasta harică este firul pe care Creangă l-a desfăşurat în „Amintiri”, pentru a regăsi înapoi drumul spre frumuseţe, ingenuitate, candoare, fericire care ţâşneşte din inimă şi îmbracă lumea în veşminte de sărbătoare.

Atât Eminescu, cât şi Creangă dilată universurile în care ei se simt fericiţi, fac enorme dimensiunile acestor spaţii şi a elementelor lor componente, iar de acest lucru nu este capabilă decât fericirea, iubirea, nădejdea enormă că există iubire şi fericire nemărginită, din ale căror izvoare simţeau şi ei că a curs în sufletele lor.

George Munteanu are foarte mare dreptate atunci când afirmă că putem înţelege „Amintirile” ca pe o expresie plenară a „dorului” românesc, în sensul în care a fost interpretată şi opera eminesciană. Iar dorul românesc este expresia dorinţei de reîntoarcere în Rai.

Chiar şi atunci când hiperbolizează defecte umane, când portretizează pantagruelic, Creangă o face în virtutea fericirii interioare pe care o simte inundându-l, a poftei de viaţă şi de bucurie pe care a trăit-o în copilărie şi pe care o rememorează spre asfinţitul vieţii.

Iar bucuria şi exuberanţa nu ţi-o poate da decât nevinovăţia, credinţa neclintită întrr-un bine fără limite, chiar dacă eşti om cu oarecare păcate şi, mai ales, chiar dacă cei din jur nu pot să observe avuţia de nădejde şi de credinţă pe care o ascunde această vitalitate.

Creangă simte că a trăit într-un spaţiu liber, că a trăit bucuria harică a copilăriei, inconfundabilă, iar nostalgia lui este, de fapt, după fericirea pe care a trăit-o omul în Rai, în timpul „copilăriei” omenirii, când omul era curat de păcat şi încă nu căzuse, după cum Eminescu tânjeşte după iubirea sfântă, sinceră, curată, după femeia care să fie ca o icoană şi „candelă aprinsă a iubirii pe pământ”, iubire care să transfigureze pământul şi cosmosul cu puterea ei.

Drd. Picioruş Gianina Maria-Cristina