Etichetă: Eminescu

Ce mai e prin univers…

One comment

În comentariile la Geneză ale Sfinților Părinți, cunoscute ca Hexaemera, cerurile înstelate sunt asemănate cu niște câmpii de flori. De aici și-a luat Eminescu (și din multe alte exemple de asemenea fel, ale textelor vechi), forța elanului spre zboruri cosmice.

Este ceea ce Rosa del Conte denumește „înflorire stelară”[1] sau „vraja eternei sale [a cerului] înfloriri de astre”[2], și care provin din comentariile patristice despre care am amintit.

Ceea ce nu a sesizat nici Rosa del Conte este faptul că această comparație este exprimată, în diverse moduri, la Vasile cel Mare

Dacă vreodată într-o noapte senină, privind frumuseţea cea nespusă a stelelor, ţi-ai făcut o idee despre Arhitectul universului şi te-ai întrebat Cine a brodat cerul cu aceste flori (subl. n.) şi te-ai gândit că […] prin cele văzute te gândeşti la Cel nevăzut, atunci eşti pregătit să asculţi cele ce se vor grăi[3]. […]

Pământul şi-a primit podoaba lui de la cele ce au răsărit în el; cerului i-a dat podoabă florile stelelor (subl. n.) şi a fost împodobit şi cu perechea celor doi luminători, care, ca nişte ochi gemeni, se uită spre pământ…[4],

Ioan Hrisostom

Ieri ne-a învățat fericitul Moise că Făcătorul universului a împodobit urâțenia pământului cu ierburi, cu fel de fel de flori și cu plante; asăzi […], tot așa și cerul acesta văzut a fost făcut de Dumnezeu mai strălucitor și mai frumos, împodobindu-l cu fel de fel de stele, și cu crearea celor doi mari luminători, soarele și luna. […]

Gândeşte-te, iubite, ce frumoasă e priveliştea cerului înstelat în miez de noapte! E mai încântător decât multe livezi şi grădini cu flori! E împodobit, ca şi cu nişte flori, cu fel de fel de stele, care-şi trimit pe pământ lumina lor[5],

Ambrozie de Mediolanum

Etenim quanto majorem his gratiam creator donavit, ut aer solito amplius solis claritate resplendeat, dies serenius luceat, noctis illuminentur tenebrae per lunae stellarumque fulgorem, coelum velut quibusdam floribus coronatum, ita ignitis luminaribus micet, ut paradiso putes vernante depictum spirantium rosarum vivis monilibus renitere…[6]

etc.

[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2003, p. 39.

[2] Idem, p. 110.

[3] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VI-a din Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, op. cit., p. 131.

[4] Idem, Omilia a VII-a, p. 147.

[5] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere I, col. PSB, vol. 21, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 81, 83-84.

[6] Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariu la Hexaemeron în 6 cărţi, în PL 14, col. 190A.

Traducerea noastră: „Într-adevăr, Creatorul a dăruit acestora multă frumusețe, încât aerul singur strălucește de marea lumină a soarelui, ziua este limpede, întunericul nopții este iluminat de razele lunii și ale stelelor, cerul, ca și cum ar fi încununat de cineva cu flori, așa scânteiază cu focul luminătorilor, încât crezi că vor dăinui ca să împodobească Raiul ca niște coliere vii de trandafiri înflorind parfumați…”.

***

Aruncându-mi o privire spre ce a mai descoperit și fotografiat NASA în ultimul timp, am descoperit lucruri surprinzătoare.

Plecând de la romantica lună…

…am ajuns la realități cosmice cu totul nebănuite, o lume pe care nu cred că v-ați imaginat-o, n-ați văzut-o nici în cele mai ingenue închipuiri în felul acesta:

Puteți să credeți că Sfinții Părinți sau Eminescu le-au văzut cu mintea? Chiar dacă nu puteți să credeți, scrierile lor stau mărturie că așa este.  Ele stau mărturie și că lăuntrul spiritual uman poate atinge dimensiuni incredibile, care să cuprindă spații infinite…

Doar că nouă ni s-a făcut foarte lene să mai citim și să descifrăm hieroglife, și așteptăm doar să ne plimbăm comod cu mașinuța prin cosmos…

Și Van Gogh, care vedea fuioare de stele, se poate corecta puțin, adăugându-i culori stelare reale:

Pe saitul indicat mai sus, al NASA, puteți afla mult mai multe asemenea imagini.

Mai jos aveți și un mic filmuleț despre cum se mișcă cerul deasupra noastră sau cum se mișcă pământul în acest univers…și ce amețeală ne-ar putea cuprinde dacă am percepe această mișcare în timp real:

Intrați și aici.

În câmp de mohor…

Leave a comment

Şi apropo de cele ce a spus Claudiu Bleonţ despre Mioriţa…în afară de faptul că mi se pare foarte corect şi că noi am ignorat şi ignorăm adesea detaliile şi ne predăm în seama a ceea ce s-a spus, fără să mai gândim asupra a ceea ce se poate încă spune…

Mă întrebam mai demult ce înseamnă Şi de-o fi să mor / În câmp de mohor, ce vrea să spună cu câmpul de mohor. Şi mi-am dat seama brusc că mohor înseamnă roşu-închis sau stacojiu, e culoarea sângelui care ar împânzi câmpul pe care ar fi ucis ciobănaşul. Cei trei ciobănaşi se cobor la vale şi ajung în câmp. Uciderea ar avea loc deci coborând la vale şi nu degeaba insistăm aici, pentru că este o evidentă influenţă teologică.

În Sfânta Scriptură şi în erminiile teologice ortodoxe se afirmă întotdeauna că păcatul se face coborând la vale, căzând de la înălţimea virtuţilor dumnezeieşti în valea plângerii. În parabola Bunului Samaritean, Hristos Se milostiveşte de cel păcătos care venea pe cale şi fusese atacat şi aproape omorât de tâlhari (adică de patimi) în timp ce cobora de la Ierusalim spre Ierihon.

La fel, Raiul a fost zidit de Dumnezeu la înălţime, în timp ce pământul este undeva, mai jos, iar Iadul reprezintă beznele de sub pământ. Aşa învaţă toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (a se vedea ce zice şi Cazania Sfântului Varlaam). Căzând în păcat, Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva au coborât din Rai pe pământ, în valea plângerii. Cei trei ciobănaşi din Mioriţa, şi ei se cobor la vale, venind de pe-o gură de rai, adică, coboară din Rai la vale.

Totdeauna, în Sfânta Scriptură, omul se coboară spre păcat, în timp ce spre virtuţi urcă munţii sau înălţimile înţelegerilor sau ai vederilor sfinte, ca spre exemplu muntele Tabor. Hristos Dumnezeu, întrupându-Se, El Se coboară pe pământ, în căutarea omului pierdut, ca să-l înalţe din nou la vrednicia de unde a căzut.

Revenind la câmpul de mohor, ciobănaşul avertizat asupra jertfirii sale vede câmpul ca fiind de mohor, adică înroşit cu sângele său, dar şi mohorât, adică trist din cauza uciderii care s-ar petrece pe el. De unde vine această concepţie? Dacă ne întoarcem la Sfânta Scriptură, avem un pasaj foarte asemănător în uciderea Sfântului Abel de către Cain:

„După aceea, Cain a zis către Abel, fratele său: „Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât” (Fac. 4, 8).

Şi mai departe, Dumnezeu îi spune lui Cain că:

„…eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta” (Fac. 4, 11).

Credem că avem în Sfânta Scriptură sursa de inspiraţie pentru coborârea la vale venind de pe-un picior de plai şi de pe-o gură de rai, a ciobanilor şi pentru imaginea câmpului de mohor, ca teatru al crimei. Se spune picior de plai, pentru că pe plai se merge cu picioare uşoare, neîmpovărate de păcat, cu picioare vesele, cum glăsuieşte o cântare a Canonului Învierii de la Utrenie. Plaiul este un loc care se străbate repede şi uşor, pentru că ai inima bună, pe când în câmpul de mohor ai faţa posomorâtă (Fac. 4, 5), precum Cain.

Plaiul şi pădurea sau codrul sunt spaţii edenice în cultura românească tradiţională, în timp ce câmpul este un loc al desacralizării, al păcatului şi al crimei. Şi aşa au fost moştenite şi în literatura cultă şi la Eminescu cu prisosinţă. În poezia O, rămâi…, Eminescu dialoghează cu pădurea pe care – cum a interpretat Bușulenga – a-nţelege n-o mai pot fiindcă am ieşit în câmp râzând.

Dar ca să înţelegem acestea trebuie să avem dorinţa de a nu mai mistifica la nesfârşit lucrurile.

Psa. Drd. Gianina Picioruş