Epilog la lumea veche, vol. I. 3 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche, vol I. 3 editia a doua

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Cuprinsul cărții

Alexandru Macedonski: poetul în valea plângerii /8-40/

Introducere la poezia modernă /41-64/

Poezia lui Ștefan Petică sau cum să-l moștenim pe Eminescu /65-171/

Dimitrie Anghel : „poetul florilor” /172-212/

Ștefan Octavian Iosif : ochiuri de poezie /213-272/

Despre „norma simbolistă” /273-278/

Bacovia sau despre o frumusețe isterică /279-302/

Completări la comentariul poeziei lui Bacovia /303-309/

Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu /310-377/

Dumnezeu și Arghezi/ 378-425/

Lucian Blaga: între aspirația spre lumină și întunericul infernal /426-474/

Poezia lui Ion Barbu: adevărul elementar ermetizat /475-526/

Ion Pillat – culorile amintirii /527-623/

Addenda

Ce este valea plângerii? /624-626/

Biblia și poezia modernă /627-631/

Un Acatist…tradiționalist-modernist /632-637/

Sufletul românesc în modernism, între poezie şi filosofie /638-649/

Bibliografie /650-676/

Epilog la lumea veche (vol. I. 6). Nichita Stănescu

Epilog la lumea veche I 6 Nichita Stanescu

Pagina sursă

PDFEPUBTorrent

„Nichita Stănescu avea mereu un ochi ațintit asupra trecutului poetic al literaturii române și mai cu seamă asupra lui Eminescu. Așa încât, atunci când a scris binecunoscutele versuri Ea era frumoasă ca umbra unei idei și Ea era frumoasă ca umbra unui gând, lui Nichita îi erau familiare simbolurile adânci și sonorităţile mistice ale asocierii de cuvinte pe care le întrebuința” (p. 19).

„Nichita a fost foarte serios cu viața, cu sentimentele, cu experiențele și adâncirea sa în cunoaștere. N-a intenționat niciodată să fie ludic sau frivol, nici atunci când a părut multora că este sau că se exprimă astfel” (p. 55).

„Nichita este adversarul ideii de epocă primitivă, a poeziei sau a umanității, precum și al celei de evoluție/ evoluționism. El privește – ca odinioară Heliade, dar și ca Eminescu ori Bacovia – desfășurarea istoriei (poetice sau umane) ca pe o degradare și o involuție”(p. 94).

„Problema prieteniei pe care o pune Nichita aici, în Enghidu, este tocmai problema relației. A relației care face să fie” (p. 103).

„Rolul operei poetice (și nu numai), adică, este acela de a crea personalitatea cititorului, de a-l ridica din mediocritatea lui și de a-i construi o personalitate, sprijinindu-se de personalitatea autorului. Iar Nichita a crezut sincer în dialog, în relație, în munca împreună, cu oamenii” (p. 114).

„Cu certitudine cred, însă, că Nichita avea un duh foarte viu, care nu suporta despotismul patimilor trupești ucigătoare de suflet și care nu s-a lăsat, până la urmă, dominat și subjugat de ele” (p. 168).

„Mulți caută să-și explice aceste salturi sau preferă să vadă diferențe enorme de la o etapă poetică la alta, minimalizând sau maximalizând una sau alta din aceste etape, din diferite motive sau interese. Dar, în felul acesta, îl pierd din vedere tocmai pe poetul din interiorul poeziei sale, privind numai alergarea lui poetică, pe care el și-a propus-o: „Voi alerga până când înaintarea, goana/ ea însăși mă va întrece/ și se va îndepărta de mine” (A unsprezecea elegie)” (p. 254).

„Însă la Eminescu și la Nichita nu sună nimic fals, tocmai pentru că în spatele metaforei poetice stă multă muncă, multă cunoaștere, precum și multă scufundare în sine, o scrutare neobosită a universului și a științei despre el, ca și a universului propriu, cu mintea, inima și legile lui” (p. 260).

„să străduiesc unii, astăzi, să facă din Eminescu un poet „esențial erotic”, autor al unei contemplații „pitorești” asupra naturii, goale de orice substrat filosofico-mistic adânc. Pentru că ei consideră că generațiile tinere nu trebuie să creadă că poeții (scriitorii, artiștii) au avut vreo aspirație dumnezeiască, ci toți (și în aceeași măsură) și-au glorificat numai obsesiile pătimașe. Problema e că toți marii poeți ai noștri (și multe personalități din zona artisticului) tocmai asta n-au făcut” (p. 349-350).

„Însă expresia râsu’ plânsu’ apare, mai înainte, la…Neculce, într-un pasaj plin de poezie” (p. 449).

„Când Nichita a spus – după cum am văzut puțin mai devreme – că „poezia folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă”, în mod evident, nu s-a referit numai la poezia sa, ci s-a referit la un fenomen cu mult mai vast, pe care modernii l-au sesizat și l-au pus în discuție. Aluziile lui Nichita la Baudelaire și la simboliști nu sunt superflue” (p. 463-464).

„Poezia de dragoste a lui Nichita Stănescu, în toată opera sa, este tulburătoare și conține multe capodopere. O asemenea lirică a iubirii (de asemenea proporții și intensitate) nu a compus, la noi, decât Eminescu. Și era firesc ca Nichita să-și plângă dramele într-un mod poetic apropiat de al marelui romantic, atâta timp cât sensibilitatea lor e atât de mult înrudită” (p. 498).

„Nichita se plânge, în aceste versuri, de faptul că nimeni nu credea în autenticitatea sensibilității sale. Gesturile și cuvintele sale păreau multora teatrale sau ipocrite. Și, de asemenea, de faptul că nimeni nu îl compătimea, pe nimeni nu interesa nevoile sau suferințele lui ca om, deși toți „se îndestulau” cu poezia lui” (p. 582).

„Conștiința poetului este clară și sigură în această privință.  De aceea și împrumută poeziei sale tonalități eminescian-peticiene, cu puternice accente melodios-religioase, apelând din nou la structura strofică întreită, specifică poemelor în care Nichita vrea să dăltuiască adevărul său. Iar acest poem este o insignă, un însemn…a ceea ce poezia sa înseamnă” (p. 608).

„Pot, deci, să fiu de acord și cu faptul că Nichita a elaborat, în timp, o artă poetică personală și că a trecut de la un stil poetic propriu exuberanței și optimismului, treptat, la un stil abrupt, în care exprimarea sincopată face din cuvânt o metaforă în sine. Numai că, pe de o parte, Nichita a manifestat această tendință de la bun început (deși vorbim de neomodernism în 11 elegii și alte volume ale primei perioade poetice, e clar că Nichita e altceva decât toți poeții interbelici: are ceva de la ei și totuși e o mare distanță între el și aceia), iar, pe de altă parte, cuvântul ca metaforă în sine îl practicase chiar Dosoftei, în Psaltirea în versuri, tocmai pentru că poezia lui era versificarea unei cărți biblice. Iar Nichita – ne spune tot Alexandru Condeescu – și-a dorit întotdeauna să fie nu modern, ci arhaic” (p. 618).

„Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează” (p. 646).

Subțire e un cuvânt moștenit, în românește, din lat. subtilus. În limba română veche, gând subțire însemna gând subtil. Ceea ce îi era neîndoielnic cunoscut lui Nichita. „Subțirea pasăre” este pasărea ușoară a minții care are finețe de gând și înțelege „subtilitățile” perverse ale păsării infernale care încearcă să îi reteze zborul. Dar ea, „zburând” spre Cer, „devine arcă” de mântuire, care poate pluti pe marea vieții fără să se scufunde, trecând dincolo” (p. 691).

„Convingerea lui era că Dumnezeu vorbește prin el, prin poezia lui, și de aceea încerca să lase să transpară în poezie cât mai puțin din murdăria vieții pământești, chiar dacă acest lucru i-ar fi fost mult mai ușor” (p. 698).

Epilog la lumea veche I. 2 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche, I. 2 editia a douaPagina sursă

item image

Read Online
(6.2 M)PDF
(527.1 K)EPUB
Kindle
Daisy
(1.3 M)Full Text
(8.7 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

*

Cuprins

Preliminarii /4-27/ * Între ars amandi și ars moriendi /28-112/ *  Luceafărul /113-254/ *  Memento mori și nostalgia Paradisului /255-351/ *  Eminescu și Antim Ivireanul. Semnificația metaforelor cosmice /352-460/ *  Cosmogeneza şi eshatologia. Ipoteze de lucru /461-480/ *  Scrisoarea I /481-555/ *  Desemnificarea cosmosului şi începuturile modernităţii ideologice în poezia română /556-624/ *  O altă tradiţie literară: iarna ca anotimp spiritual /625-651/

Eminescu împotriva arianismului manifestat în arta modernă /652-658/* Intertextualizări din vechea literatură, parafraze scripturale şi patristice… /659-742/ * Rugăciunea ascultată /743-794/ *  Demonism în poezia lui Eminescu? /795-827/ * Mortua est! /828-841/ * Dintre sute de catarge… /842-849/ * Dubla ereditate eminesciană /850-870/ * Ultimul romantic al Europei /871-889/ * Bibliografie /890-946/

*

Am făcut comentariul integral al unor poeme fundamentale, ca Luceafărul și Scrisoarea I, dar ne-am oprit cu analiza noastră și asupra altor poeme, despre care am considerat că ridică probleme ce necesită dezbatere și clarificare: Memento mori, O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, Rugăciunea unui dac, Mortua est!, Strigoii, Dintre sute de catarge etc.

Am discutat, așadar, probleme esențiale legate de așa-zisul nihilism al poetului, de concepția lui despre iubire și despre creația poetică, precum și de raportarea lui la frumusețea cosmică. Am vorbit despre întoarcerea lui la literatura română veche și la tradiția spirituală ortodoxă, despre interesul acordat Scripturii și cărților vechi religioase – un capitol cuprinde numai apropierile pe care le-am făcut de opera Sfântului Antim Ivireanul.

Ba chiar a citit și Scriptura în greacă (sau fragmente din ea), pentru că, vorbind despre om ca „icoana Ta” (Memento mori), translitera de fapt termenul grecesc din Fac. 1, 26: „Să facem om după icoana Noastră”… (cf. LXX).

Am arătat faptul că, descoperind cărțile filocalic-isihaste și citindu-le cu nesaț din copilărie, Eminescu a privit inițial cu scepticism experiența erotică, ba chiar cu ostilitate, mai înainte de a se lăsa convins că femeia din viața lui trebuie să fie un vicar al îngerului păzitor sau o fecioară preacurată.

Dar și că toate celelalte experiențe filosofice n-au făcut decât să se adauge la această experiență primară fundamentală, prin care și-a însușit filosofia ortodoxă, aceea că lumea e deșertăciune și viața vis.

Am demonstrat că demonismul nu e nici pe departe o soluție existențială pentru Eminescu, că demonul în care se metamorfozează la un moment dat Luceafărul poartă trăsăturile unui Sfânt (din Viețile Sfinților) care cunoscuse experiența căderii în păcat datorită unei ispite erotice, că Luceafărul dialoghează cu Dumnezeu-Cuvântul și că lui nu i se poate atribui, în niciun caz, o natură necreată.

Parabola îngerului-Hyperion ascunde în sine credința poetului că geniul este un fiu al lui Dumnezeu, un intim al Său, căruia Acesta îi revelează înțelepciunea Sa, descoperindu-i deșertăciunea celor pământești.

La Hristos, „izvorul de vieți” (Luceafărul, Învierea), „moartea morții și învierea vieții” (Rugăciunea unui dac), „împăratul în hlamidă de lumină” (Memento mori) se raportează Eminescu adesea.

Am afirmat că peisajul lunar este, în opera lui Eminescu, un echivalent al peisajului lumii în epoca romantică, al înnoptării conștiințelor umane, unde luna este simbolul Înțelepciunii care a creat lumea și Care luminează mințile înțelepților.

Cosmogeneza și eshatologia din Scrisoarea I nu contravin Scripturii, dacă simbolurile poetice sunt înțelese corect. „Raza, care tot mai ține încă” (Scrisoarea I) este „raza de gândire” care „ține lumi ca să nu zboare” (Memento mori), fiind Raza Tatălui sau Gândirea care a creat lumea.

„Vis al neființii” este „universul cel himeric”, adică: universul patimilor omenești. Căci „viața aceasta este o scenă de teatru și vis” a spus Sfântul Ioan Gură de Aur (și alți Sfinți Părinți asemenea), urmând Scripturii.

Simbolismul aștrilor cerești este preluat de Eminescu din literatura veche patristică, ca și cel al iernii, ca anotimp spiritual.

Ne-a devenit evident apelul poetului la Hexaimera, care a generat o concepție ortodoxă despre cosmogeneză și viziuni poetice ebluisante.

Poetul contempla universul inseminat de Dumnezeu cu semințele rațiunilor cosmice, ca pe un partener de dialog care poate comunica, folosind limbajul cosmic al codrilor și izvoarelor, cu rațiunea umană.

Codrii atârnă „arfe îngerești pe vânturi” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!), încriptând această cântare dumnezeiască pentru urechile celor surzi. Iar Eminescu își enigmatizează poezia în mod conștient, voit, după modelul logosului biblic sau al logosului cosmic, care nu sunt inteligibile decât celor care au „urechi de auzit” (Memento mori).

Am vorbit, de asemenea, despre visele extatice din nuvele – întrebându-ne dacă nu cumva putem citi, în versurile sale, o mărturie tainică despre experiențe duhovnicești și ieșiri din sine extatice, în care să fi văzut pe Maica Domnului și un Înger (cf. Răsai asupra mea, Rugăciune și Înger de pază) – și despre multe alte lucruri…

*

p. 20: „Datorită lui Eminescu, literatura română are o mare figură romantică în panteonul personalităților europene de acest fel”.

p. 29: „Eminescu a luat cunoştinţă de practicile ascetice din literatura mistică isihastă, pe care și le-a însușit, precum și de numeroase texte – religioase sau istorice – care glosau pe marginea aceluiași vanitas, înaintea oricăror altor experienţe fundamentale ale vieţii sale, inclusiv erotice”.

p. 88: „Cuvântul palid în sine nu semnifică întotdeauna paloarea și nici culoarea galben șters. Câteodată, el înseamnă contrariul, și anume luminos”.

p. 96: „Biserica, Mănăstirea sau călugărul sihastru sunt prezenţe extrem de frecvente în lirica eminesciană, după cum este şi dorul după o iubire sfântă, desăvârşită în căsătorie”.

p. 146: „E adevărat că, în literatura noastră veche, Lucifer e numit Luceafăr, însă, cum spuneam, credem că Eminescu a apelat la această onomastică nu pentru a se identifica cu demonul, ci mai degrabă pentru a indica propria experiență a căderii”.

p. 190: „Este evidentă permanenta ierarhizare a lumii în opera lui Eminescu, așezarea ei în trepte valorice. Și tot de la Sfântul Dionisie Areopagitul își putea însuși Eminescu și termenii teologiei apofatice”.

p. 257: „Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă”.

p. 283: „Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om”.

p. 328: „Eminescu susţine câteva lucruri absolut esenţial de observat. Mai întâi de toate, afirmă că gnoza care se întemeiază exclusiv pe intelectul uman interogativ şi care raţionează toate pe măsura sa este aceea care modifică urechea omului, auzul interior al conştiinţei sale, îl face surd la armonia cosmică şi la cântecul sferelor”.

p. 340: „Eminescu şi-a însuşit o anumită atmosferă poetică, un anumit limbaj şi o construcţie lirică din poezia preromantică, anterioară, însă, ceea ce este absolut esenţial de precizat, el nu doar îşi impropriază nişte elemente poetice, ci pe cele pe care le împrumută le consideră semnificative”.

p. 349: „Crainic face însă marea eroare să nu-l citească foarte atent pe Eminescu şi să-i atribuie aceste calităţi mai mult lui Coşbuc, şi aici sunt nevoită să mă delimitez de Nichifor Crainic”.

p. 410: „pretutindeni în opera lui Eminescu, peisajul feeric de natură poartă amprente paradisiace mai mult decât evidente. Mai ales acea virtute a purităţii şi prospeţimii naturii cosmice este perpetuu ilustrată în lirica eminesciană de prezenţa stelelor de aur a căror izvorâre pe cer este necontenită, precum şi a apelor care, la fel de neostoit, răsar clare, curate, pe pământ”.

p. 427: „Cosmosul este o icoană şi o reflectare în oglinda făpturii a luminii lui Dumnezeu, chiar dacă lumea este, după cum vedem în poemul Fata-n grădina de aur, numai o umbră a măreţiei dumnezeieşti”.

p. 446: „Eminescu iubea exprimarea eliptică a metaforei și o considera ca reprezentând poezia prin excelență, în timp ce proza era pentru el, ca pentru toată epoca pașoptistă anterioară, o imagine a vieţii şi a lumii pline de corupţie morală şi de dureri”.

p. 534: „Adevărul este că Eminescu nu filosofa detașat de realitate, ci era profund compătimitor cu suferința semenilor și implicat în viața socială și politică, suferind mai mult din cauza nedreptăților impuse altora decât pentru propria nefericire. În același timp, era un adânc cunoscător al filosofiilor lumii, de la cele mai vechi până la cele mai recente, îndeajuns de mult pentru ca lumea să nu-l corupă cu prezenteismul concepțiilor iar viața și purtarea oamenilor să nu-l ia cu totul prin surprindere”.

p. 612: „nu universul în sine este o proză pentru om, ci omul, modificându-şi propriul telos, îl percepe ca o realitate tăcută”.

p. 709: „Eminescu credea, prin urmare, că este din specia oamenilor care au o stea a lor în cer, care au un rol de îndeplinit în această viaţă, născut fiind ca să-şi ridice poporul din ignoranţă şi letargie”.

p. 854: „Oboseala existenţială, generată de o întristare adâncă (ce nu e un sentiment filosofic), este o stare evocată adesea de poet. Motivul ei este răutatea lumii şi micimea de suflet a oamenilor”.

p. 880: „Del Conte este primul exeget care subliniază influența spiritualului cât și a imaginarului literar vechi la formarea poeziei române moderne și pledează pentru o istorie literară românească fără hiat, în care Eminescu a jucat rolul de placă turnantă – o perspectivă critică unică, nefructificată până în prezent”, până la cărțile noastre.

Epilog la lumea veche I. 1 (ediția a doua)

Epilog la lumea veche I 1 editia a douaPagina sursă

 item image

 Read Online
(12.0 M)PDF
(572.1 K)EPUB
Kindle
Daisy
(1.4 M)Full Text
(8.2 M)DjVu

All Files: HTTPS Torrent (2/0)

 ***

Pag. 4: „Cartea de față este o reeditare a vol. I (partea întâi) din Epilog la lumea veche, într-o formă revăzută și adăugită. Am inserat în această ediție și o a doua carte pe care am publicat-o anterior, tot la nivel online, și anume Studii de poezie pașoptistă, cu texte de asemenea revăzute. Am procedat la editarea lor împreună, pentru că oricum gândisem Studiile de poezie pașoptistă ca pe o cercetare complementară, deoarece în momentul elaborării Epilogului nu am avut timpul și condițiile necesare unei dezvoltări prea mari a subiectului cercetat, așa cum ne-am fi dorit. Pe lângă acestea, am introdus capitole noi în cartea de față. Am purces deci la modificări și adăugiri semnificative, față de substanța primă a lucrării”.

*

Pag. 13: „Scriitorii paşoptişti nu cunosc sentimente adverse faţă de religie sau faţă de interconexiunea dintre credinţa lor religioasă şi literatură”.

*

Pag. 39: „Nu sunt împotriva apropierilor dintre literatura cultă şi folclor, dar rejectez în mod vehement încercările de originare a literaturii culte medievale ori a literaturii tradiţionaliste interbelice în folclor”.

*

Pag. 170-171: „Miron Costin, Nicolae Milescu, Dimitrie Cantemir, Radu şi Şerban Greceanu, Constantin Cantacuzino sunt, cu prisosinţă, creştini ortodocşi autentici, cu o conştiinţă înaltă, cu o teologie profundă şi cu o cunoaştere vastă, scripturală şi patristică, în stare să poarte discuţii şi controverse cu cu cele mai înalte autorităţi teologice ale vremii, din interiorul şi din afara Ortodoxiei”.

*

Pag. 205: „Antim este cel care a descoperit, în literatura noastră, pecetea frumuseţii asupra creaţiei, într-un mod major, fapt ce ne determină să îl considerăm – nu fără argumente solide – un precursor al lui Eminescu, prin eleganţa şi măreţia viziunilor cosmice, prin simbolismul profund şi hermeneutica abisală ce caracterizează aceste viziuni”.

*

Pag. 373: „Istoria ieroglifică ne-a făcut impresia atingerii unei maturităţi a expresiei teologico-filosofice, pe lângă cea literară, fiindcă aici am descoperit fragmente mai subtile şi mai complexe (din punctul de vedere al profunzimii gândirii, al intimizării cu această gândire şi al expresiei eliptico-metaforico-sapienţiale) decât cele ale Divanului”.

*

Pag. 565: „Totodată, există o proză care este în bună măsură resimțită ca…poezie în proză, în genul căreia poate fi încadrată Cântarea României, a lui Alecu Russo (deși multă vreme autorul a fost considerat Bălcescu)”.

*

Pag. 599: „Nimic din lirica paşoptistă nu ne face să discernem că ar putea fi vorba aici despre lumea ideilor platoniciană sau despre vreun alt concept filosofic străin cugetării româneşti tradiţionale, pe care o aflăm chintesenţiată la Dimitrie Cantemir”.

*

Pag. 728: „Înaintea lui Eminescu, universul lui Bolintineanu e cădelniţat de profume, miresme, arome, ambrozie, iar ochiul vede dulce (Leili). Trandafirii, crinii (predomină, deci, culorile roşu şi alb) şi toate florile câmpiei sunt adevărate urne cu miresme, alabastre cu mir, pe care poetul le toarnă peste lume, bălsămind-o”.

Octavian Goga: poetul „iconic”

Epilog la lumea veche (I. 4), în lucru.

***

Arta e un duhovnic implacabil. […]

De aceea, operele noastre sunt singurele biografii adevărate.

Octavian Goga

Octavian Goga e poetul icoanelor ortodoxe.

Goga n-a scris doar poezii, ci, în multe dintre ele, a pictat icoane în versuri.

Spre deosebire de poeziile lui Coşbuc, poemele lui Goga sunt cu adevărat întrupări ale tradiţiei poetice româneşti, ale unei culturi şi mentalităţi străvechi.

Preotul satului (Apostolul, Portretul), învăţătorul (Dascălul), învăţătoarea (Dăscăliţa), ţăranii (Plugarii, Mi-a bătut un moş la poartă…), au parte de încondeierea în adevărate icoane, în icoane vii, în faţa cărora îţi vine să te rogi sau să aprinzi o candelă.

Nu sunt oameni idealizaţi literar, idealizaţi de vreo doctrină sămănătoristă sau tradiţionalistă, ci sunt oameni pentru care literatura, ca şi icoana pentru Sfinţi, nu poate decât să le traseze conturul sfinţeniei, să le profileze foarte puţin din adâncul de har şi de înţelepciune.

Goga i-a surprins foarte adecvat în ipostaza lor de lumini aprinse pentru cei din jur, de conştiinţe de la care se aprinde flacăra altor conştiinţe.

Mai mult decât atât, în cea mai mare parte din creaţiile sale poetice, Goga s-a transformat pe el însuşi într-o icoană a tradiţiei poetice româneşti, pe care a vrut să o ilustreze, în mod ideatic şi conştient de actul său artistic.  

Natura românească şi cosmosul întreg au, în versurile lui, acele virtuţi ortodoxe ale ingenuităţii şi purităţii, ale frumuseţii primordiale, pe care le-am regăsit la toţi poeţii şi cu prisosinţă la Eminescu (ca în poemele Reîntors, În codru, Dimineaţa, Pe înserate, Cântăreţilor de la oraş, Sara, În munţi, Locaş străbun, Carmen, etc.).

Tatăl său, părintele Iosif din Răşinari, îl dorise preot – Tu-ntrevedeai altarul ce mă cheamă, / Cu glas vrăjit, poruncitor, de mamă, / În ţara sfântă-a dorurilor tale… – dar poetul are, în parte, conştiinţa că-n cântece rebele / Eu risipesc curata ta povaţă (Portretul).

În multe poeme deplânge părăsirea satului şi înstrăinarea de vatra spirituală curată şi sfântă pe care o reprezenta satul românesc tradiţional.

Nu e singurul. Sunt şi poeţi – considerați modernişti –, precum Blaga sau Voronca, care acuză aceeaşi frustrare spirituală.

Sensul ortodox al versurilor sale se lămureşte de la sine, aşa încât nu credem că ar mai fi nevoie de o hermeneutică specială sau de comentarii ample suplinitoare, şi totuşi, pentru că decenii de istorie nefastă ne-au obligat să ne îndepărtăm de la sensurile limpezi şi să confecţionăm explicaţii aberante, numai să nu vorbim despre Dumnezeu, Biserică, credinţă şi cultură ortodoxă aproape bimilenară, de aceea simţim nevoia să mai facem totuşi unele precizări importante pentru demersul nostru.

Rugăciune

Rătăcitor, cu ochii tulburi,

Cu trupul istovit de cale [1],

Eu cad neputincios, Stăpâne,

În faţa strălucirii Tale.

În drum mi se desfac prăpăstii,

Şi-n negură se-mbracă zarea,

Eu în genunchi spre Tine caut:

Părinte, – orânduie-mi cărarea!

*

În pieptul zbuciumat de doruri

Eu simt ispitele cum sapă,

Cum vor să-mi tulbure izvorul [2]

Din care sufletul s-adapă

Din valul lumii [3] lor mă smulge

Şi cu povaţa Ta-nţeleaptă,

În veci spre cei rămaşi în urmă,

Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

*

Dezleagă minţii mele taina

Şi legea farmecelor firii,

Sădeşte-n braţul meu de-a pururi

Tăria urii şi-a iubirii [4].

Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina

Şi zvonul firii-ndrăgostite,

Dă-i raza soarelui de vară

Pleoapei mele ostenite.

*

Alungă patimile mele,

Pe veci strigarea lor o frânge,

Şi de durerea altor inimi

Învaţă-mă pe mine-a plânge.

Nu rostul meu, de-a pururi pradă

Ursitei maştere şi rele,

Ci jalea unei lumi, Părinte,

Să plângă-n lacrimile mele. /…/

Taina şi legea farmecelor firii este o sintagmă care ne trimite la farmecul şi fermecarea eminesciană şi ne lămureşte şi mai mult faptul că sensul lui a fermeca, din contextele eminesciene, este profund ortodox, fiind vorba despre harul şi frumuseţea dumnezeiască a cosmosului care pun mintea şi inima omului, puterea lui contemplativă, în stare de fermecare.

De aceea Goga cere dezlegarea minţii, adică luminarea minţii de către Dumnezeu, pentru a putea contempla frumuseţea creaţiei prin harul Celui care a creat-o astfel.

Este o stare duhovnicească, harică, de luminare dumnezeiască şi care produce uimire şi smerenie celui care contemplă frumuseţea firii şi rămâne mut de uimire în faţa raţiunii şi armoniei cosmice. Iar când Eminescu afirmă şi despre femeia iubită că l-a fermecat, precizează faptul că simţirea sa este un dor adânc şi nu un sentiment sau o dorinţă superficială.

De fapt, Goga vorbeşte puţin mai jos şi de zvonul firii-ndrăgostite, cu referire la aceeaşi fire, cosmos, natură în stare să umple inima omului de iubire, să îi inspire dragoste pentru viaţa ca dar dumnezeiesc. De aceea raza soarelui de vară e în stare să revigoreze pleoapa ostenită.

G. Călinescu reliefa descendența eminesciană: „În poezia lui Goga dăm de structura poeziei lui Eminescu, astfel acoperită încât abia se bagă de seamă. Goga a intuit mai bine decât oricare geniul poetului Doinei și a știut să-l continue cu materie nouă.

Și Eminescu și Goga cântă un inefabil de origine metafizică […].

De aceea poezia lui Goga este greu de comentat, fiind cu mult deasupra goalelor cuvinte, de un farmec tot atât de straniu și zguduitor.

După Eminescu și Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă […], poet național totodată și pur ca și Eminescu.

Cu toate acestea, el nu e străin de simbolismul ce începe să se orchestreze în jurul său, pe care ca și Iosif îl transpune la experiențe sufletești rurale. Anxietatea, nostalgia de migrație, sentimental de oscilare, condensate în cuvinte simbolice om fără țară, mag, pribeag, sunt în spiritual poeziei noi”[5].

În poezia Plugarii, Goga descifrează taina înfrăţirii românului cu natura, temă atât de solicitată ideologic în perioada comunistă, dar fără să i se desluşească fundamentele ei reale, şi anume motivaţia teologică şi spirituală profundă.

N-am găsit cred că nicăieri în poezia românească explicat atât de clar faptul că frumuseţea şi virtutea contemplaţiei naturale este un dar al harului dumnezeiesc, pentru alinarea întristării şi a nefericirii.

Nefericirea exilului acestuia pământesc şi a durerilor vieţii, uneori copleşitoare, îşi are antidotul, în viziune tradiţională ortodoxă, în contemplarea lumii:

Cu mila-i nesfârşită, Cerul

Clipirii voastre-nduişate

I-a dat cea mai curată rază

Din sfânta lui seninătate.

El v-a dat suflet să tresară

Şi inimă să se-nfioare,

De glasul frunzelor din codru,

De şopot tainic de izvoare.

*

În coapsa grăitoarei [6] mirişti

Devreme plugul vostru ară;

E primăvară pe câmpie,

Şi-n ochiul vostru-i primăvară.

Blând tainele vi le desface

Din sânu-i milostiva glie,

Căci toată floarea vă cunoaşte

Şi toată frunza ei vă ştie.

*

Purtaţi cu braţele-amândouă

A muncii rodnică povară,

Subt strălucirea-nlăcrimată

A dimineţilor de vară.

Şi nimeni truda nu v-alină,

Doar bunul cerului Părinte,

De sus, pe frunte vă aşază

Cununa razelor Lui sfinte. /…/

*

Când doarme plugul pe rotile,

În pacea serilor de toamnă,

La voi coboară Cosânzeana,

A visurilor noastre doamnă.

Vin crai cu argintate coifuri

Şi-n aur zânele bălaie:

Atâta strălucire-ncape

În bietul bordeiaş de paie.

*

Fraţi buni ai frunzelor din codru,

Copii ai mândrei bolţi albastre,

Sfinţiţi cu roua suferinţii

Ţărâna plaiurilor noastre!

Din casa voastră, unde-n umbră

Plâng doinele şi râde hora,

Va străluci odată vremii

Norocul nostru,-al tuturora. /…/

Remarcabil apel la Eminescu, în versurile care conţin sintagmele toată floarea şi toată frunza. Acestea reprezintă cosmosul, lumea întreagă, în mod metonimic.

Faptul că metonimiile acestea, în tradiţia eminesciană şi poetică românească, cuprind elemente vegetale, aluzii la flori şi la copaci, şi niciodată elemente animale, este încă o dovadă elocventă că sunt reflexele unei conştiinţe ortodoxe, provenite dintr-o teologie care vorbeşte (în tropare, în cântările liturgice sau în descoperirea extazelor paradisiace) despre pomii şi florile Raiului – uneori şi despre păsări, prezente mai puţin în textele liturgice, cât în vedeniile extatice.

Nici Eminescu nu vorbeşte prea des despre fauna animală a codrilor (excepţii făcând Povestea codrului şi O, rămâi), ci numai despre izvoare şi lacuri, floră, vegetaţie şi păsări: Freamăt de codru, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru, Ce te legeni, codrule, etc.

De altfel, când am discutat despre Eminescu, în capitolul care a avut în vedere imagistica celestă din opera eminesciană, am reprodus atunci, anticipativ, mai multe versuri din Goga, ilustrând această taină a naturii cosmice care, şi în poemele sale, venind într-o tradiţie ortodoxă şi bizantină neîntreruptă, este contemplată ca logos cosmic convorbitor cu logosul uman, ca icoană a Bisericii şi a Împărăţiei cereşti şi ca protobiblie.

Goga îşi asumă în mod foarte conştient toată această tradiţie, filtrată poetic şi stilistic de Eminescu. Acesta i-a dăruit un veşmânt expresiv românesc, pe care poezia ulterioară l-a receptat ca pe un adevărat tezaur lingvistic imuabil, un echivalent al limbajului filosofic care, odată creat, cu greu îşi modifică coordonatele terminologice.

Şi nu am făcut o paralelă aleatorie cu limbajul filosofic, pentru că, în ciuda aparentului folclorism al temei, problema nu este nici pe departe folclorică, ci ţine foarte strict de abisalităţile filosofiei şi ale teologiei. Ţine, în optică bizantin-ortodoxă, de viziunea teologică asupra Genezei şi Eshatologiei, cosmosul fiind un instrument anamnetic indubitabil şi neeronat, în perspectiva Eshatonului şi a recuperării Paradisului pierdut.

Tema aceasta a fost golită de subînţelesul ei teologic şi folclorizată în mod barbar în perioada comunist-ateistă. Aşa încât sensurile mistico-teologice s-au pierdut (au fost făcute pierdute, dacă mi se permite exprimarea) în această epocă.

Deşi intenţionalitatea acestei pierderi fundamentale exista încă de la începuturile secolului XX şi din perioada interbelică, exprimată atât de curentul ideologic modernist lovinescian, cât şi de tradiţionalismele sămănătorist şi poporanist, a căror direcţie teoretică nu viza tradiţia spirituală şi teologică a poporului român.

Ba dimpotrivă, un Iorga juvenil şi cu idei de stânga, spre exemplu, era vehement sceptic şi foarte firav apreciativ la adresa elementului religios în literatură, reţinând morala sau constructul cultural-istoric din operele literare.

De aceea am făcut precizarea că pot fi surprinzătoare delimitările noastre între ceea ce critica literară înţelege, în mod curent, prin tradiţie şi tradiţionalism şi ceea ce înţelegem noi prin acestea. Mai ales că tradiţionalismul, privit din unghi critic ca anti-estetism, a devenit un eufemism mai mult sau mai puţin voalat pentru non-valoare.

Şi chiar dacă Nichifor Crainic şi gândiriştii au precizat, la modul teoretic, această acoladă a spiritualităţii în care se înscrie literatura românească în mod tradiţional, nu tradiţionalist-ideologic, sunt puţin convingători mai ales pentru contemporanii noştri, tocmai pentru că s-au plasat la un nivel eseistico-teoretic şi nu au urmărit să demonstreze indubitabil, cu întemeieri scriptice şi bibliografice, cele pe care le susţineau.

De aceea le este foarte uşor astăzi adversarilor ideologici ai spiritualităţii şi tradiţiei bizantin-ortodoxe, să îi exileze pe fundalul obscur şi înceţoşat al perioadei interbelice, de efervescenţă naţionalistă, şi să îi scoată din calculul unei critici lucide şi întemeiate. Ca să nu mai vorbim de specularea excesivă a erorilor lor. Istoria şi cele într-un mod fatal legate de o mână de pământ,  sunt, de asemenea, de mare ajutor pentru vehemenţa demolatoare.

Însă, când au preluat tonalităţile liricii eminesciene (tonalităţi pe care le vom regăsi din belşug la Goga), poeţi precum Octavian Goga sau Ion Pillat – dar şi mulţi alţii – nu au săvârşit un act de epigonism, din lipsă de inspiraţie, ci unul intenţionat de conservare şi de perpetuare a tradiţiei, conservatorism care privea nu câteva decenii de tradiţie poetică, ci 16 secole de tradiţie spirituală şi culturală românească şi ortodoxă:

Reîntors

Stăpâne codru, crai bătrân:

Mai ţii-le tu minte, oare?…

– La umbra unui fir de nalbă

Plângea o floare de cicoare [7],

Şi-un firicel de izmă-creaţă

Se săruta atunci cu Oltul…

Atunci m-am dus în lume eu,

Feciorul lui Iosif preotul! /…/

*

Cinstite crai! A fost demult.

Că s-a schimbat atât de-atunci:

Seninul razelor de soare

Şi faţa florilor din lunci…

Şi-n valul vremilor s-a dus

A vieţii mele dimineaţă,

Cum s-o fi dus demult pe Olt

Cel firicel de izmă-creaţă…

*

Zadarnic cat stolul de visuri

Ce printre paltini se pierdură

Şi dorurile mele scrise

Pe faţa foilor de mură [8]

Şi toate râsetele mele

Din alunişul din zăvoi,

Şi plânsul meu de-odinioară…

– Ne-aveam atât de bine noi…

*

Azi, lasă-ţi freamătul să-mi pară

Un mulcom zvon de patrafire,

Ce blând asupra mea-şi pogoară

Duioasa lor hirotonire…

Şi spune-i vântului să tacă

Când va porni de-aici la plai:

Că răposatul n-a fost vrednic

De poala ta [de hirotonire], bătrâne crai!

Poetul ar mai fi dorit măcar o ultimă şi simbolică hirotonire întru preot, săvârşită de către codru, în cosmosul-biserică al cărei Preot este acelaşi Arhiereu al întregii Biserici, Hristos.

E o concepţie ortodoxă de secole, în virtutea căreia păstorului mucenic din Mioriţa i se celebrează o înmormântare cosmică şi în acelaşi timp taina nunţii lui cu Hristos, în biserica acestui univers creat de Dumnezeu după chipul Bisericii, biserică unde sunt preoţi, munţii mari, sunt păsări lăutari, reprezentându-i pe cei ce cântă cu jale la înmormântare sau de bucurie la nuntă, iar lumânări aprinse sunt stele făclii.

Goga se declară însă nedemn şi de această ultimă sfinţire sau hirotonire, de a sta sub poala sau epitrahilul de frunze pe care l-ar putea întinde codrul asupra sa, întrucât nu a rămas fidel chemărilor harice ale lui Dumnezeu, auzite în copilărie şi tinereţe cu auzul interior al sufletului şi rezonate prin glasul naturii.

Regrete şi atitudini asemănătoare sunt exprimate de mulţi dintre poeţii noştri, începând din paşoptism şi până în modernism.

Parafrazând versetele 7-10, din psalmul 23, care profeţesc despre deschiderea porţilor Raiului în faţa lui Hristos cel Înviat, Dumnezeu şi om, versete preluate liturgic în Biserica Ortodoxă, dar şi afirmaţia Sfântului Pavel cu privire la toată făptura, universul întreg, care suspină de jale împreună cu oamenii în aşteptarea Revelaţiei şi a transfigurării sale (Rom. 8, 19-23), Octavian Goga vede în frământarea naturii un dor cosmic şi o convorbire tainică în aşteptarea veşniciei (simbolism exprimat mai adânc, în secvenţe poetice enigmatice, la Eminescu, dar pe care le-am reperat anterior, în studiul nostru):

Dimineaţa

/…/ În taina tăcerii porneşte-se vânt

Să mângâie trestia-n vale,

Pe ascuns o sărută, dar dragostea lui

O văd licuricii pe cale.

Şi-o spun licuricii la frunze de soc,

Şi socul pădurii o spune,

Şi frunzele toate grăbite tresar

Şi-ncepe pădurea să sune.

*

Se duce iar vântul, pribeagul drumeţ,

Sfios fâlfâind din aripă,

Din doru-i aprins şi în veci călător

O doină domol se-nfiripă.

Şi doina o cântă alunii din crâng

Şi-o tremură-n murmur izvorul,

Şi doina trezeşte şi turma din deal,

Şi turma trezeşte păstorul.

*

Din funduri de peşteri vin umbre şireag

S-asculte amarul cântării,

De patima doinei şi umbrele mor,

Cu lacrimi plâng genele zării.

Şi doina se zbate, şi frunzele plâng,

Şi codrul prelung se-nfioară,

Când, iată, prin neguri cu sârg străbătând

O rază solie coboară:

*

Deschideţi larg poarta, cărunţilor brazi,

Să vie-mpăratul măririi [Hristos, Împăratul slavei],

Să mângâie jalea nestinsului dor,

Să-mpace durerile firii…

Sunt destul de numeroase versurile care identifică, în poezia lui Goga, cosmosul cu un templu, cu o biserică, care îşi aşteaptă, împreună cu oamenii, restaurarea finală:

Ca o vecernie domoală

Se stinge zvonul din dumbravă

(Apostolul)

*

Sfios, amurgul toamnei mohorâte

Îşi mişcă-ncet podoaba lui bolnavă,

Ca din cădelniţi fumul de tămâie,

Prelung se zbate frunza din dumbravă.

(Dăscăliţa)

*

Când rătăcind, bătrâne codru,

Ajung la sânul tău de tată,

La poarta-mpărăţiei tale

Plec fruntea mea înfierbântată.

Eu simt că-n lungul şir de lacrimi

Se sfarmă-al genei mele tremur,

Şi ca un făcător de rele

La poarta ta eu mă cutremur.

*

Curat e duhul lumii tale,

Căci Dumnezeu cel Sfânt şi mare

Subt bolta ta înrourată

Îşi ţine mândră sărbătoare.

Tu-L prăznuieşti cu glas de clopot

Şi cu răsunet de chimvale

Pe Cel ce-atâtea înţelesuri [9]

Gătit-a strălucirii tale.

*

Amurgul înveşmântă-n umbre

Smerita frunzei fremătare,

Şi pare tânguiosul freamăt

Un glas cucernic de tropare. /…/

(În codru)

*

Mireasa cerului albastru

Îşi împânzeşte-n ape chipul,

De vraja ei tresare unda

Şi-nfiorează-se nisipul.

*

S-aştern bobiţele de rouă

Pe-ntinsul luncii patrafir:

Din mâna ceriului, Părinte,

Se cerne preacuratul mir… /…/

*

S-aude toaca cum, grăbită,

În fag o bate-o gheonoaie – /…/

(Pe înserate)

*

/…/ Să fim copiii iscusiţi ai firii,

Să învăţăm din sfânta ei cântare,

Să furişăm în mintea noastră picuri

Din înţeleapta firii îndrumare.

*

Veniţi, veniţi în ceasul dimineţii,

Când, sub clipirea bolţii-mbujorate,

Sărbătoreşte-al învierii praznic

Biserica de frunze-nrourate.

Când umbre mor şi scapără lumina

Din negură zburând biruitoare,

Veniţi, veniţi să cad-asupra noastră

Hirotonirea razelor de soare. /…/

*

Să piară umbra zidurilor negre,

Ce-ntunecă o melodie sfântă,

Curatul chip al farmecelor firii

Să scânteie când glasul nost’ cuvântă.

Căci Dumnezeul neamurilor toate,

Sub strălucirea mândrei bolţi albastre,

În codrii verzi şi-n negrele ogoare

A semănat nădejdea vieţii noastre…

(Cântăreţilor de la oraş)

*

Minuni spune glia-n poveştile ei

Şi tainele vieţii ne-nvaţă. /…/

*

Lumina şi cântul nuntesc peste fire

În zvon de evlavie sfântă,

Cu brâne de aur e bolta încinsă,

Şi iarba livezilor cântă.

Azi lunca-i o mândră biserică largă,

Iar plopii străjeri la irugă

Par preoţi cărunţi în odăjdii de praznic,

Cu braţe nălţate spre rugă /…/

Credem că este de ajuns, deşi exemplele nu se epuizează aici.

Această atitudine cosmică, această mişcare a naturii spre a se manifesta ca un templu, o remarcăm, în tradiţia lui Eminescu (care, la rândul lui, venea din tradiţia bizantină, atitudine irevendicabilă în Occident), la poeţii tradiţionalişti Goga şi Pillat, dar şi la cei modernişti sau avangardişti, după cum am văzut anterior.

Ceea ce ne determină să tragem concluzia că, dincolo de formula poetică adoptată, lirica multora dintre poeţii români expune reflexiile unei conştiinţe străvechi şi ataşamentul lor interior faţă de acest mod de a contempla lumea.


[1] Calea vieţii. Metafora căii sau a drumului vieţii, a vieţii ca o călătorie face parte dintr-o vastă şi îndelung utilizată simbolistică literară veche.

[2] Izvorul de har şi de pace.

[3] Valul lumii este iarăşi un simbol de largă circulaţie ortodoxă.

[4] Tăria urii faţă de patimi, păcate şi tot ce e rău şi a iubirii faţă de ceea ce e drept şi frumos.

[5] G. Călinescu, Istoria…, op. cit., p. 610.

[6] Metafora grăitoarei mirişti expune aceeaşi viziune despre comunicarea pe canale harice, spirituale, dintre raţiunea cosmică şi raţiunea umană, fapte teologhisite în Ortodoxie, în condiţiile în care omul îşi păstrează vederea inimii curată.

[7] Floarea de cicoare este floarea albastră a lui Eminescu. A se vedea şi Legenda cicorii, de G. Coşbuc.

[8] A se vedea Floare albastră : Acolo-n ochi de pădure, / Lângă trestia cea lină / Şi sub bolta cea senină / Vom şedea în foi de mure.

[9] Vezi biblia cosmică sau protobiblia de care am vorbit în nenumărate ocazii (și care nu a fost sesizată anterior în critica literară), ca şi de raţiunile cosmice aşezate în toate lucrurile din univers, de la zidirea lor, de către Creatorul lor, pentru a comunica cu raţiunea noastră umană.

George Coșbuc și tradiționalismul atipic

Epilog la lumea veche (I. 4), în lucru.

***

Primul poet tradiţionalist despre care ne-am propus să vorbim, George Coşbuc, nu este, de fapt, tradiţionalist.

Poezia lui e un Levant tematic în toată regula (într-o anumită măsură și sens, faptul îi este propriu și lui Macedonski).

E o struţocămilă în care se îmbină romanul erotic ţărănesc în versuri cu lirica filosofică a interogaţiilor existenţiale (o poezie în care absurdul sau nonsensul existenţial, subliniat prin ideea visului şi a iluziei, pot fi receptate ca budiste sau brahmane, mai degrabă decât în poezia lui Eminescu), cu poezia de inspiraţie arabă (se remarcă influenţe recunoscute şi nereprimate din Firdusi, Saadi, Kayyam, Hafiz), cu poezia eroică naţională, cu poezia ortodoxă şi cu poezia inspirată din mitologia şi antichitatea păgână.

Un asemenea tip de poezie nu vine nici în tradiţia liricii paşoptiste, nici a liricii eminesciene, nu e nici modernă, dar nici tradiţională.

Ea poate fi numită tradiţionalistă sub aspect prozodic, dar nu reprezintă nicio continuitate adevărată, de profunzime, cu poezia românească de până la el. Şi nu are legătură nici cu poezia tradiţionaliştilor Goga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Radu Gyr sau Nichifor Crainic.

E o poezie de rezonanţe orientale, dar nu balcanice, ca la Ion Barbu sau ca în proza lui Mateiu Caragiale.

Coşbuc e un prozator care scrie în versuri, aşa cum unii prozatori sunt poeţi în proză. El nu are nimic din apetitul contemplativ al poeţilor paşoptişti (Cârlova, Alexandrescu, Alecsandri, etc.), sau al poeţilor tradiţionalist-religioşi din epoca modernă.

Deşi e aşezat adesea în vecinătatea lui Alecsandri, nu are în comun cu acesta decât poezia eroică pe tema războiului de independenţă. Sau poate că are: perfecțiunea exterioară a poeziei. În timp ce în interior nu e niciun freamăt real, nicio tensiune sau neliniște care fac lirismul.

Coşbuc are porniri de epopeist. Însă temele poeziei sale nu au coerenţă interioară, nu au un mesaj convergent.

În poemele sale, cugetarea bizantină (care formează/ar trebui să formeze substanța ortodoxismului) nu se regăseşte în formulele tradiţionale, care înscriu dorul de mântuire şi de transfigurare într-o stilistică nostalgic-vizionară şi într-un cod lingvistic devenit specific pentru poeţi, ci prin simpla reafirmare versificată a unor precepte ortodoxe sau prin versificarea unor detalii hagiografice (din vieţile unor Sfinţi precum Beda Venerabilul, Paulin de Nola sau Macarie cel Mare – a se vedea poemele „Amin”, strigă stâncile, Paul de Nola, Cel mai bun cuvânt).

George Coşbuc nu se află nici în linia vizionarilor Heliade, Eminescu sau Macedonski – dar credem că putem citi printre rânduri competiţia cu Eminescu şi cu toată poezia elogiată până la el (până la Coşbuc).

Cred că Nichifor Crainic a făcut o eroare când l-a aşezat pe un piedestal foarte înalt – poate cel mai înalt – în rândul poeţilor ortodocşi (ca viziune literară, nu ca religie)/tradiționaliști.

Și nici pe Vladimir Streinu nu-l înțeleg prea bine atunci când, trecând ușor peste problema cazurilor de plagiat, declamă că „acest confrate al anticilor” „este demn de studiat mai ales în clasicitatea formei”, că este un „geniu horațian al versificării”, care „aducea literaturii noastre puterea de a născoci ritmuri”[1].

În cazul acesta, i se poate acorda un premiu pentru traducere și versificație, dar nu și titlul de poet.

Eroarea lui Crainic însă porneşte de la faptul că nu l-a aprofundat pe Eminescu şi că a căzut în capcana de a considera drept esenţială influenţa filosofiei indiene asupra acestuia.

În al doilea rând, a trecut cu vederea faptul că opera lui Coşbuc, în ansamblul ei, centralitatea mesajului ei nu reprezintă o pledoarie pentru o viziune ortodoxă (teologico-dogmatic) asupra lumii.

Poezia lui Coşbuc insistă mai degrabă pe forţa unui mesaj moral, dar care nu este în mod limpede fundamentat teologic sau, altfel spus, este doar parţial fundamentat în etica ortodoxă.

Într-un articol de tinereţe, scris la moartea lui Goga, părintele Dumitru Stăniloae îndrăznea totuşi să-l contrazică pe Crainic, deşi nu cu vehemenţă, afirmând: „Oricât de mare şi de veridic este Coşbuc, dar în poezia lui nu se oglindeşte atât de total şi deci de organic sufletul ardelean aşa cum l-au precizat vremurile de suferinţă, ca în poezia lui Goga. Coşbuc a privit prea mult la o singură latură a vieţii satului ardelean, la idila de dragoste”[2]. Idilă de dragoste care este aşezată adesea – fapt ce l-a nedumerit şi l-a nemulţumit, neîndoielnic, şi pe Părintele Stăniloae – într-un context de rebeliune faţă de Dumnezeu şi de Biserică.

N-am înţeles de ce amorul juvenil, atâta timp cât este – pare a fi – un sentiment sincer şi profund, ar stârni reverberaţii nihiliste şi tentaţii profanatoare şi apostatice unor tineri pe care îi vedem absorbiţi de iubirea lor.

Revolta aceasta nihilistă ni se pare în mod arbitrar ataşată conştiinţei unor tineri ţărani, care ajung să răspundă oricărui gest copilăresc al partenerului printr-o frondă împotriva Cerului.

Tabloul acesta, presupus al satului tradiţional românesc şi al mentalităţilor sale tradiţionale, este mai degrabă suprapus pe o altă epocă, ale cărei coordonate spirituale se vor sensibil modificate.

Dacă este să gândim poezia lui Coşbuc în funcţie de repere tradiţionale şi în context tradiţionalist, atunci trebuie să mărturisim că mai există şi alte aspecte morale care nu fac parte din sistemul tradiţional.

Exaltarea beatitudinii bahice, în lirica coşbuciană, nu reprezintă o tradiţie a poeziei româneşti, ci a celei arab-orientale, pe linia Kayyam-Hafiz. Şi Eminescu îl aprecia pe Hafiz, dar nu împrumută de la acesta decât rozele de Şiraz (deși pot proveni și de la Saadi), în Scrisoarea IV, nu şi elogiul pentru exuberanţa bahică.

Poeţii români, chiar dacă au practicat-o, unii dintre ei, nu au transformat-o niciodată în virtute literară, ceea ce înseamnă, în mod indubitabil, că au considerat ca inviolabile graniţele moralei creştine, la nivel literar, că şi-au asumat conştiinţa ortodoxă a actului scriitoricesc ca gest responsabil faţă de contemporani şi posteritate.

Tocmai de aceea ne contrariază demersul poetic al lui Coşbuc, poetul-reper al tradiţionalismului.

O dovadă în sprijinul existenţei unor limite morale în poezia noastră, este că nici tema erotismului nu a fost accesată în sensul aclamării concupiscenţei, ci dimpotrivă, de către toţi marii noştri poeţi, în sensul proclamării iubirii ideale, virtuoase, conjugale, sfinte şi curate.

Puţini poeţi mari fac rabat de la această tradiţie, în ciuda faptului că aflarea acestei iubiri, a femeii care să corespundă acestui ideal, presupune, de multe ori, peregrinări erotice şi aventuri sentimentale. Cel mai adesea, ele îi marchează însă în mod dureros pe poeţii noştri şi poezia lor se naşte din suferinţă, nu din satisfacţie.

Şi în această privinţă, tradiţia noastră poetică este, din nou, paradoxală, pentru că libertinajul poeţilor neoanacreontici va fi reprimat, cel puţin la nivel expresiv-literar, ca inadecvat, de lirica romantică paşoptistă, de poezia eminesciană şi de aproape toată tradiţia poetică ulterioară.

Revenind la Coşbuc, ceea ce credem noi că deosebim în poezia sa este inserarea şi proiectarea neliniştilor şi a interogaţiilor filosofice personale într-o poezie-naraţiune şi într-un peisaj care păstrează aparenţele unui mediu profund tradiţionalist, dar care conturează de fapt, un univers propriu şi subiectiv, aparţinând unui om al secolului XX.

Tehnica e preluată, în mare, de la Eminescu, care creează măşti [prosopon, personaj, mască] ale gândirii şi le atribuie un discurs – s-a vorbit mult despre aceste voci lirice -, dar este adaptată într-un mod diferit de către Coşbuc. Eminescu atribuia personajelor sale o personalitate distinctă, urmărind adesea repere biografice reale. Eminescu dramatiza la modul serios.

Coşbuc însă este foarte uşor de recunoscut, de fiecare dată, în spatele scenetelor sale (un fel de Camil Petrescu, a cărui proiecţie de sine se observă în spatele personajelor-reflectori). Însă, temele tiradelor sale filosofice sunt un turnir cu Eminescu (Moartea lui Fulger, etc.), deşi mulţi au căzut în capcana de a le confunda cu filosofia poporului, din cauza recursului la basm şi la viaţa rurală.

Coşbuc a îmbrăcat în veşminte populare gândirea sa intelectuală şi filosofică şi se pare că a reuşit o deghizare foarte bună.

Un lucru este absolut esenţial şi îl distanţează net pe Coşbuc de toţi ceilalţi poeţi tradiţionalişti: Coşbuc nu porneşte de la tradiţie (religioasă sau literară) către concluziile sale şi ale epocii moderne, ci de la sine spre tradiţie. Niciun alt mare poet din poezia românească nu a operat această inversiune!

Coşbuc nu are mentalitate şi viziune tradiţională, ca fond, ca substrat de mare profunzime al poeziei sale. La el, tradiţia se află, dimpotrivă, la suprafaţă, aşa cum se îmbracă oamenii moderni în costume populare.

Eminescu, Bacovia, Blaga, Arghezi, Barbu, Voronca sunt infinit mai tradiţionalişti decât Coşbuc, chiar dacă ataşamentul lor faţă de tradiţie este exprimat dureros-nostalgic sau ca oroare faţă de lumea modernă care claustrează, încorsetează fiinţa.

Dar Coșbuc „se întoarce la sat nu ca la o origine de care nu se poate desface, ci ca la o materie primă”, pentru el „nunta, înmormântarea, lucrările câmpului, dragostea (el scrie idile!), dușmănia în lumea țărănească devin elementele unui spectacol, sunt adică sistematizate pentru valoarea lor exterioară, decorativă și pitorească”[3].

Poezia lui țărănească e monografie rimată, cu pretenții filosofice. Însă nici ca monografie a satului românesc nu e realistă, ci…fabulistă.

În paranteză fie spus, despre satul românesc nu poți să-ți formezi o imagine reală nici de la Alecsandri, nici de la Coșbuc, nici de la Sadoveanu și nici de la Rebreanu…


[1] Vladimir Streinu, Poezie și poeți moderni, op. cit., p. 180 și 183.

[2] Dumitru Stăniloae, Naţiune şi creştinism, Ed. Elion, Bucureşti, 2003, p. 60.

[3] N. Manolescu, în *** Poezia română modernă…, op. cit., p. XLI.

1 2 3