Însemnări din 13. 06. 1996
***
Eugen Ionescu scrie Elegii pentru fiinţe mici în 1931. Acesta a fost volumul prim şi ultim de poezii al viitorului creator de teatru de geniu, care, însă, nu a fost apreciat de critica literară a timpului şi, în consecinţă, scriitorul a fost etichetat drept un om lipsit de talent.
Ceva dezolant, când priveşti din prezent spre trecut…Critica literară se autodesfiinţează atunci când nu surprinde măreţia oamenilor unici.
Însă, în poezia lui E. I. văd vibraţia copilăriei secundată de o înţelepciune dobândită în urma trecerii ei. Autorul îndeamnă pe cititor să se joace, să se considere una cu păpuşile.
El lasă versul dinadins să tresalte, să zburde, pentru ca el să corespundă fiorului pur al minţii copiilor.
Copiii nu conceptualizează viaţa. Ei nu o gândesc, aşa cum fac adulţii. Ei trăiesc şi atât. Sunt nepăsători la tot ce înseamnă istorie, probleme grave ale omenirii şi ale spiritului.
Copiii ştiu să se joace şi să viseze, închipuindu-şi astfel că trăiesc o viaţă tot atât de bogată ca şi a oamenilor maturi.
Dacă privim un copil care se joacă îi putem observa tenacitatea şi spiritul său înflăcărat de voinţă. El se joacă şi jucându-se îşi exprimă astfel sentimentele prin ceea ce face.
El aspiră, năzuieşte spre ceva anume. Şi acum îi întreb pe adulţi: Nu faceţi şi voi acelaşi lucru? Ce faceţi atunci când construiţi sisteme filosofice, care să cuprindă întreaga existenţă? Ce faceţi când speraţi la o lume mai bună, în armonie şi bună înţelegere între oameni?
Ce rost au toate zbaterile voastre pentru un trai fericit şi cinstit? Nu sunt toate… idealuri? Desigur, sunt toate doar idealuri. Dar oamenii maturi nu vor să accepte că, la rândul lor şi ei se comportă ca nişte copii visători. Adultul visează pentru că, şi când era copil, a visat…
Adultul visează şi speră ca şi copilul.
Critica adusă lui Eugen Ionescu nu este fondată pentru că poezia sa nu a fost percepută în funcţie de dorinţele sale, de scopul pentru care a scris-o. El a scris pentru copii, pentru fiinţe mici, după cum spune încă din titlul plachetei de versuri.
El nu-şi forţează versul ci şi-l mlădiază după dorinţele sufletului, cu expresii şi nuanţe specifice fiecărui moment al creaţiei poetice. Acesta surprinde porţiuni de realitate, sentimente, idei abia schiţate la mintea şi vârsta copilăriei.
E normal ca într-o astfel de poezie el să nu poată fi filosofic sau un creator de stil. Părerea mea este că poezia stilizată prea mult nu mai e poezie desprinsă din tine, nu îţi mai este intimă, ci, într-un anume fel devine una prefăcută, schimbată, străină.
Cine avea ochi de văzut nu putea trece peste poemul Elegie, un poem care mie îmi place foarte mult şi pe care îl redau aici în întregime:
Elegie
Prietene, să plângem:
o lacrimă va fi pentru frunza galbenă,
o lacrimă pentru trandafirul scuturat,
o lacrimă pentru fata moartă,
o lacrimă pentru durerea fiecărui om.
O lacrimă pentru fiecare piatră,
pentru fiecare pom,
pentru fiecare stea
şi pentru Ideal.
Nesfârşite sunt sufletele, pietrele.
Mi-e frică să merg: să nu le calc.
În această piesă a cărţii nu pot să nu remarc o tonalitate şi o sensibilitate majoră, două atribute ale adolescenţei şi nu ale copilăriei. Prin acest poem E. I. a arătat o greutate adâncă a fiinţei şi a trăirii sale.
Chiar şi numai pentru acest poem Ionescu trebuia să fie recunoscut de critica literară drept un mare talent, chiar dacă poemul, recunosc, a încălcat dorinţa exprimată în titlul volumului, pentru că exprimă în el adolescenţa şi nu copilăria.
Volumul de faţă ne prezintă un univers al copilăriei propriu, personal: „În ţara aceea nu deosebeşti piatra / de pasăre sau duh: / sunt de vată şi carton” ( Ţara de carton şi vată).
Fiecare obiect de joacă are un suflet iar Dumnezeul păpuşilor are „barbă albă”. Ţara lui are substrat material, însă, în mod principal, ţara lui e o lume interioară, este o lume imaginată.
Poetul ne şopteşte uşor, la ureche: „Copilul visează: nu-l trezi!” ( Ţara de carton şi vată).
Păpuşa moare ca şi omul în Moartea păpuşii. Ea este plânsă, dusă la Biserica din mucava, făcută special pentru pitici, sicriul îi este confecţionat din carton, caii de la dric sunt din lemn şi ciocolată iar preotul care slujeşte îngroparea are „barbă de vată”.
Poemele lui Ionescu nu au conştiinţa esteticii şi a ritmului poemelor mature. Ele sunt făcute într-o doară, după cum se joacă şi gândesc copiii şi exprimă existenţa fragedă dar plină de semnificaţii a copilăriei.
Partea a doua a plachetei, numită Elegii groteşti, contrastează cu prima parte, numită: Elegii pentru fiinţe mici şi despre care am vorbit până acum.
Poetul îşi exprimă, în această a doua parte a cărţii, stări de spirit personificate. Există pitici care ignoră civilizaţia: „Făcea pipi într-o lulea şi locuia într-o lulea (Balada I).
Un pitic se îndrăgosteşte de fata care „e un turn” şi aceasta ” îl strivi cu deştiul mic şi-l ascunse în buric”. Dansatorii, în mod absurd, „stăteau din trap/ şi dau din cap/ şi dau din cap”.
Păpuşa, care era manevrată de sfori, moare într-un mod implacabil şi „sângele [i] s-a scurs şi nu s-a văzut” (Elegie pentru păpuşa cu tărâţe). Păpuşa moare iar viaţa ei „a rămas sugrumată / şi vârâtă aici printre paie, / printre zdrenţe, / printre lemne, sub pupila bleagă de cârpă”/ ( Ibidem).
În Cântec de dragoste, „biata fată”, care „tare e înamorată” este formată din părţi de mucava, ciocolată şi beţe de chibrit, arătând astfel că lumea cosmogonică a copilăriei e alta decât cea în care au fost creaţi Adam şi Eva.
Copilul creează o lume a sa căreia îi dă un sens personal. Fiecare copil este astfel un demiurg care îşi construieşte propriul univers. Fiecare univers astfel construit este ceva eminamente unic.
El este singurul şi unicul univers, cu toate că copilul realizează faptul , că în afară de el, există unul mai mare. Copilul rămâne ataşat de universul creat de sine mai mult decât de universul creat de Dumnezeu, până când intră în conflict cu realitatea reală şi trebuie să se dezică de universul propriu.
Această luptă între universul tău şi universul lui Dumnezeu continuă în ocupaţia artiştilor, ei trăind, mai mult sau mai puţin conştient, acest antagonism, tocmai din orgoliul de a nu ieşi din lumea fanteziei proprii.
Artistul încearcă să lămurească/ să se lămurească creând, să experieze natura lucrurilor.
În Suvenir poetul notează: „cum eram tot mă iubeam”. O constantă a umanismului atât de mult proliferat în ultimul timp. Omul se acceptă, se iubeşte pe sine chiar dacă nu vrea să arate acest lucru.
Prin tot ceea ce întreprinde omul îşi conservă viaţa şi bunurile materiale şi spirituale. Însă nu trebuie să confundăm iubirea de sine, ca virtute personală, prin aceea că dorim să ajungem şi să fim cineva anume, cu alipirea făţişă de sine, cu egoismul, care e un viciu.
În Copilul şi clopotele poetul îşi întreabă mama, în locul tuturor copiilor, ce înseamnă bătaia clopotelor. El intuieşte că clopotele spun ceva care nu e cuprins în poemul Ileana cea frumoasă.
Adevărul pe care îl proclamă clopotele este altul decât cel pe care îl proclamă poveştile. Această intuiţie a copilăriei duce la o îmbătrânire a copilăriei sale.
Copilul se gândeşte, deja, la enigme, pe baza intuiţiei sale. Curiozitatea l-a împins la întrebare şi căutare. De aici începe problematizarea lucrului, a faptului şi cu acest început al problematizării toată drama căutării. Drama căutării e drama existenţei.
Această intuiţie e un semn de precocitate. Copilul păşeşte spre maturizarea proprie fără să o ştie şi, mai ales, fără să şi-o dorească. Lucrurile îl atrag, îi provoacă întrebări şi el începe să caute răspunsuri chinuitoare.
El află faptul că „clopotele cântă în limba lor”. Copilul află că ele cântă dar nu şi în ce limbă cântă. Va afla, cu siguranţă, mai târziu…
În Spectacol nocturn – o ideea nouă în literatura română – natura participă la spectacolul naturii. În Bujori albi poetul exclamă: „Eu am simţit durerea bujorilor ce mor!”.
El participă la suferinţa lumii: „V-am înţeles durerea, / flori albe, / flori candide, / flori triste”. Aici îl găsim pe copilul care se îngrijorează de viaţa florilor şi care observă dramatica lor ofilire. El se joacă în mijlocul naturii, numai că natura se scutură, moare, nu e mereu tânără…Moartea naturii, a vegetaţiei îl face să presimtă faptul că şi el se poate scutura, că poate muri ca şi vegetaţia…
Şi versurile acestea ne confirmă afirmaţiile: „Cu fiecare petală simţeam un vis murind/ şi lăcrimau în mine/ flori albe de iubire”…
„Copacii, toamna, de durere urlă!”, spune poetul în Copacii şi, prin această afirmaţie privitoare la natură el se referă, implict, şi la natura umană.
Copacii „par îngeri răzvrătiţi blestemând cerul”. Ei „urlă, cu braţele întinse, vânjoase, / spre Cerul pe care nu pot să-l apuce”. Acestea în poemul: Copacii, toamna, sunt îngeri revoltaţi.
În Elegie, la finalul ei, acesta spune: „Prietene, -nţelegi/ că trebuie să plâng?”. Nevoia de plâns exprimă nevoia de descătuşare interioară. Vreau să plâng pentru ca să mă eliberez de încorsetarea mea în durere.
Păpuşa are buze îngheţate şi un „zâmbet incolor”. În Rit el se adresează lumii ca unei prietene. În final însă, el îi spune: „Să te urăsc? Cine se loveşte pe sine? / Să te lovesc? Mă doare”.
Observ în toate poeziile sale un adânc sentiment de durere şi de compasiuniune pentru fiinţele slabe, neprotejate, pentru oamenii şi obiectele suferinde. Ionescu manifestă o compasiune sinceră, dezinteresată, care iradiază din sufletul său şi vizează tot ce e viu şi existent.
În Elegie hârtiei roz el spune: „Dar,vai, nu am cuvinte/ şi nu pot spune, tuturor, durerea ta:/ căci oamenii sunt prea cu minte, / şi prea serioşi, şi savanţi prea, / şi ei râd de căutarea vorbei care plânge”.
În Florile poetul trăieşte drama florilor rupte, pentru că „florile culese în pahar mor”. Şi oamenii, dacă sunt luaţi din habitatul lor, mor. Petele de lumină ale frunzelor sunt lacrimi grele. Un bondar „le-aduce veşti de la surori” florilor şi le face să le crească acestora nostalgia.
Florile culese de pe câmp „mor visând la fluturi, / la livezi, la soare”. Deja începe drama lui, a poetului, pentru că în Elegie lumea începe să nu mai aibă sens. Ea „este o mansardă, / urâtâ, goală”.
Florile sunt butuci, stelele sunt greu de urcat, poetul rătăceşte „prin mărăcini, / fără aripi, fără lumini”/, „îngerii dorm în şanţuri, beţi ca nişte dorobanţi” iar semenii poetului ” nu sunt zmei”.
Însă cum sunt semenii lui? „O, sunt blegi/să-i alegi”.
Într-o altă Elegie cerul e o plasă care nu-l lasă să se înconvoaie. El plânge, se frânge şi geme şi nu ştie ce să facă.
Ultimele două elegii – părere proprie – cred că sunt scrise în urma criticii mioape a lui Şerban Cioculescu, critic care l-a îndemnat [ ce eroare!] să nu mai scrie pentru că nu are talent.
Vă daţi seama ce pierdeam dacă Ionescu nu mai scria deloc?! Cred că a făcut o mare prostie că a renunţat la poezie, din cauza unei critici prea grăbite ca să vadă măreţia, însă în teatrul său găsim poezia singurătăţii, grija pentru dramele umanităţii.
Teatrul său e o poezie cu multă durere dar şi cu multă tăcere.
De ce Cioculescu nu a putut să îl vadă pe Ionescu? Pentru că el căuta o poezie dramatică, în plină desfăşurare, excluzând faptul că drama omului începe cu copilăria. Iar Eugen Ionescu venind cu drama copilului a crezut că nu e în stare de drama maturului. Tot teatrul lui Ionescu mi se pare o ducere la extrem a durerii maturului…tocmai ceea ce criticul ar fi dorit să fie poetul Ionescu.
*
Ştiţi ce mă enervează la criticii literari? Faptul că nu analizează, în mod genetic, creşterea unui poet, a unui scriitor, a unui artist.
Ei se uită în primul rând la versurile pline de nebunie, de încordare, la exploziile de viaţă ale tale, pentru că au înţeles, în mod fals, că genialitatea e numai explozie de personalitate.
Însă un om genial poate scrie genial şi cu multă candoare dar şi cu multă fiere, cu multă ură, cu multă revărsare temperamentală. A considera că numai explozia e genialitate înseamnă a spune că cineva e genial numai în acel moment, ceea ce nu e adevărat.
Un geniu priveşte lucrurile pe care le scrie în funcţie de starea şi sentimentele în care se află şi nu doreşte să scrie cumva pentru a fi receptat ca atare.
Sunt deplin încredinţat de faptul, că întreaga critică literară mioapă nu ar fi socotit pe Mihail Eminescu un poet de geniu ci doar un mare poet, dacă acesta nu ar fi scris poeziile sale pline de titanism, de satanism, care nu au fost exprimarea cea mai pură a vieţii sale ci cea mai plină de aluviuni satanice.
Critica literară şi cititorii medii bâjbâie în operele marilor genii ale lumii pentru că nu pot accepta că aceştia gândesc în mod abisal altfel decât ei.
Geniul este provocat de împrejurări ca să fie titanic, temperamental şi nu caută, aşa, în mod sadic, să îşi provoace dureri de unul singur.
El nu doreşte să apară sau să pară un om titanic, pentru ca, în consecinţă, să fie aplaudat de oameni. Paradoxal, marile opere apar, uneori, din ura acerbă faţă de o nedreptate a lumii sau pentru ca să îndrepţi o nedreptate pe care nu o poţi suporta.
Tocmai de aceea marile opere se nasc când oamenii se aşteaptă cel mai puţin, pentru că sunt o nevoie personală şi nu un moft. Ele rezolvă marile conflicte interioare, atenuează marile decepţii, pentru că Dumnezeu ne luminează mintea, într-o mare învolburare creatoare, vizavi de lucruri profunde pe care nu le-am înţeles.
