Ce vrei să te faci, când te-oi face tu mare?

infractorul e cel care fura respectabil

Răspunsul zilei: infractor. Şi dăm şi detalii:

„Cum se spune în publicitate, e aspiraţional să fii infractor. E un deziderat, e răspunsul la veşnica întrebare românească: Ce proiecte de viitor aveţi? De aceea nici nu mai contează finalitatea acestui joc iresponsabil cu credinţele oamenilor. Rezultatul e oricum necredinţa, neîncrederea în bine şi ispita de a imita, fără a înţelege de ce, marile modele infracţionale ale lumii noastre.

E ca într-o scenă de pe o stradă veche din Brăila, unde nişte puradei se jucau, cel mai probabil, de-a actul sexual. Iar o fetiţă de 4 ani, cu lumânări sub nas şi chiloţi tetra largi, plini de praf, alerga împiedicat după gaşcă, urlând stâlcit, cuvântul pe care, probabil, nici unul dintre ei nu-l înţelegea suficient: Futiţi-mă şi pe mine!„.

Forturile Bucureştiului

bucuresti

Aflată lângă Autostrada Soarelui, bateria 9-10 face parte din centura fortificată a Bucureştiului, construită de regele Carol I la sfârşitul secolului al XIX-lea. Deşi împrejurimile arată mai degrabă a depozit de vechituri inutile, de care foştii proprietari abia aşteptau să se descotorosească, bateria de lângă A2 este una dintre cele mai vizitate, devenită celebră după ce mai multe vedete autohtone şi-au filmat aici videoclipuri.

La origine însă, scopul fortificaţiilor nu a fost acela de a le prilejui un strop de amuzament copiilor hoinari sau starurilor în căutare de locuri exotice.

Cetatea Bucureşti era compusă din 18 forturi şi 18 baterii intermediare, dispuse în jurul Capitalei, pe o linie de rezistenţă ce avea 72 de kilometri lungime. Distanţa dintre un fort şi o baterie era de 2-2,5 kilometri, iar distanţa medie de la forturi la perimetrul oraşului era de 8 kilometri.

*

În urma Războiului de Independenţă, relaţiile statului român cu fostul aliat, Rusia, se deterioraseră, după ce vecinul din est ocupase judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad, deşi la începutul conflictului cu turcii se angajase să respecte integritatea statului român. Astfel, studiile referitoare la fortificarea Bucureştiului, întrerupte pe durata războiului, au fost reluate din iniţiativa regelui Carol I.

În 1882, este numită o comisie condusă de generalul Gheorghe Manu, cu scopul de a alcătui un proiect de fortificare a ţării, inclusiv a Capitalei. Însă „lipsa de experienţă a ofiţerilor români în domeniu i-a determinat pe regele Carol I şi pe sfetnicii săi militari să apeleze şi la consilierea unor specialişti străini”, notează Cornel şi Ioan Scafeş, în cartea lor, „Cetatea Bucureşti”.

Ca atare, în acelaşi an este chemat în ţară generalul-locotenent Henri Alexis Brialmont, un inginer militar belgian ce era, la acea vreme, o autoritate în domeniul fortificaţiilor, autor al celor de la Anvers şi Liège. Regele i-a cerut să elaboreze o strategie pentru fortificarea României, iar Brialmont a călătorit împrejurul Capitalei şi a proiectat viitoarele forturi şi baterii.

Lucrarea a debutat în 1884. Primele construite au fost forturile Chitila, Otopeni, Mogoşoaia şi Jilava. În prezent, după aproape 125 de ani, fortul de la Otopeni, aflat într-o unitate militară, e înghiţit de vegetaţia care a crescut în voie peste el. Şanţul ce îi înconjoară partea centrală e plin de stuf, după ce în urmă cu doi ani era plin cu apă, iar pescarii de ocazie prindeau acolo caraşi. „Zona din stânga e pământ virgin. N-a mai călcat nimeni de 20 de ani”, povesteşte ofiţerul care ne însoţeşte, şi ne avertizează că s-ar putea să găsim pe-acolo iepuri, fazani şi şopârle.

Forturile au fost numerotate în sensul acelor de ceasornic, începând cu fortul 1 Chitila. Bateriile intermediare sprijineau cu foc forturile din stânga şi din dreapta lor şi purtau un număr alcătuit din cele două numere ale forturilor între care se aflau.

Pentru a transporta armamentul şi materialele, pe partea interioară a inelului de fortificaţii, s-au construit o cale ferată şi un drum. Calea ferată era dispusă la 100 de metri în spatele forturilor, iar pe exterior, la 10 metri de ea, s-a construit drumul (actuala şosea de centură).

Potrivit planurilor iniţiale, armamentul trebuia instalat în cupole cuirasate şi pe platforme descoperite. Însă în 1886 apare un nou tip de proiectile, numite obuze-mină, care ar fi putut distruge orice fortificaţie permanentă din cărămidă, aşa cum erau cele construite până la acel moment în jurul Bucureştiului. Numite şi obuze-torpilă, ele nu explodau la impact, ci treceau prin ziduri şi explodau în interior, explică Alexandru Bucur, un tânăr pasionat de istoria militară, care a susţinut în noiembrie 2008 o prelegere despre fortificaţia Bucureştiului, organizată de Viasat History şi Asociaţia Tradiţia Militară.

Drept urmare, generalului Brialmont i s-a cerut să modifice planurile forturilor astfel încât ele să reziste loviturilor obuzelor-mină. S-a renunţat la lucrările de artilerie descoperite, toate tunurile fiind adăpostite în cupole cuirasate. S-a mărit grosimea bolţilor, de la 1 – 1,2 metri la 2,5 – 3, iar cărămida a fost înlocuită cu betonul simplu. Tunurile şi cupolele au fost cumpărate din Germania şi din Franţa, iar pentru camuflarea fortificaţiilor s-au plantat arbori şi gard viu.

Tunurile vor bubui din toate forturile din Bucureşti, Focşani, Galaţi ridicate de Mine, ca un scut puternic al vetrei strămoşeşti, în timpuri de grele încercări, de cari cerul să păzească ţara”, Regele Carol I.

*

Acum, o nouă floră, alcătuită din păpădie, muşeţel şi ciulini, e nelipsită din Cetatea Bucureşti. Bateria 11-12 a devenit depozit de materiale de construcţie, ferestrele au fost zidite, iar vechii fortificaţii i s-au adăugat câteva ziduri din beton. Pentru a ajunge la baterie, vizitatorii trebuie să sară peste borduri, bucăţi de tencuială şi chirpici, întinse pe zeci de metri pătraţi.

În bateria 14-15, din apropierea Institutului Naţional de Cercetări şi Dezvoltarea pentru Fizică şi Inginerie Nucleară “Horia Hulubei” de la Măgurele, s-au depozitat deşeuri toxice. Fortificaţia a fost curăţată însă, iar în prezent clădirea nu mai prezintă risc de radioactivitate. În schimb, în cupola cuirasată au crescut copaci, iar pe zidurile umede s-au format mici stalactite.

Ingeniozitatea oamenilor i-a hărăzit fortului Chiajna un destin mai puţin palpitant, el fiind până de curând depozit de murături. O soartă la fel de paşnică a avut şi fortul Mogoşoaia, care a fost transformat într-o vreme în ciupercărie.

Fortificaţiile fuseseră însă proiectate pentru a găzdui 33.000 de militari. Într-o baterie puteau sta 250 de militari, iar într-un fort 350 – 500 de oameni. Iluminarea se făcea cu lămpi cu petrol, iar cupolele, care se roteau 360 de grade, erau operate manual. Costul total al lucrărilor a fost de 85.000.000 de lei.

Dar forturile din jurul Bucureştiului nu aveau să fie niciodată folosite în timpul unui conflict armat. Deşi s-a proclamat finalizarea oficială a lucrărilor, ele nu erau gata: „În 1895 s-a raportat terminarea lor. Nu era adevărat. Era o afirmaţie oarecum propagandistică. Multe tunuri nu fuseseră montate”, spune Ioan Scafeş.

În prag de război, forturile din sectorul de sud-est nu dispuneau de obuziere, povesteşte Bucur, iar alte forturi aveau armamentul incomplet.

De asemenea, linia de luptă se afla prea aproape de oraş şi punea în pericol fabricile şi depozitele aflate împrejurul Bucureştiului: „Nu rezistau la artileria grea, iar traiectoria tunurilor crescuse atât de mult, încât se putea bombarda centrul Capitalei de dincolo de fortificaţii”, explică Scafeş.

După declanşarea Primului Război Mondial, în 1914, fortificaţiile de la Anvers şi Liège, construite în aceeaşi manieră ca şi Cetatea Bucureşti, nu au rezistat noilor piese de artilerie folosite de Puterile Centrale. „La Liège s-au folosit obuze-brizante de 420 de mm, iar forturile, deşi trebuia să reziste o săptămână, au picat în patru zile”, spune Bucur.

Astfel, fortificaţiile Bucureştiului au fost dezarmate începând cu 1915. Piesele de artilerie din cupole au fost montate pe afeturi şi au fost utilizate ca tunuri de însoţire a infanteriei şi ca tunuri antiaeriene.

În timpul războiului, după pierderea bătăliei de pe Neajlov şi Argeş, trupele române s-au retras în Moldova. Bucureştiul era în acel moment un oraş deschis, ce nu mai avea fortificaţii operative. Trupele germane au intrat în oraş fără luptă.

„Noi ştiam că Bucureştii sunt o cetate puternică şi adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru; acum această faimoasă cetate nu era decât un oraş deschis. Nicio piesă de artilerie nu mai întrona puternicele sale întărituri şi cupolele sale blindate se transformaseră în cupole de lemn”, feldmareşalul Paul von Hindenburg, şeful statului-major al armatei germane .

*

De-a lungul timpului, trei baterii şi un fort au sărit în aer. „În 1919, bateria 2-3 a explodat, după ce o ţigară a fost aruncată pe fitilul unei lăzi cu dinamită, aflată într-un tren din apropierea bateriei. Alte două baterii au fost demolate”, povesteşte Bucur.

Astăzi, dintre cele 30 de fortificaţii rămase, cele mai multe fac parte din unităţi militare. Una dintre excepţii este fortul Jilava, care a fost cedat Ministerului de Interne. Aflat în incinta închisorii cu acelaşi nume, el a fost utilizat ca puşcărie, prima oară în 1907, an în care câţiva dintre răsculaţi au fost ţinuţi în fortificaţie. După ce Ion Antonescu a fost împuşcat tot aici, regimul comunist a încarcerat în fort deţinuţi politici. Una dintre turele a fost tranformată în celulă, numită “celula neagră”, în care deţinuţii stăteau în întuneric.

În prezent, fortul 13 Jilava este inundat parţial deoarece pânza freatică se află mai sus decât nivelul fortului. În interiorul său se ajunge păşind pe nişte grătare de lemn, un soi de pod improvizat, amenajat pe loc de câţiva bărbaţi încălţaţi cu cizme de cauciuc.

În galerii, o linie întunecată indică nivelul până la care a fost apă. Tencuiala pereţilor se desface în bucăţi care se fărâmă între degete, iar uşile de fier sunt îmbrăcate într-un strat gros de rugină. Dragomir, administratorul fortului, spune că această aripă a construcţiei a fost inundată până în 2002, după care apa a început să se retragă. “Noi întreţinem fortul”, adaugă el.

Lângă intrarea principală zac vreo şase maşini de cusut. Mai încolo, o pereche de pantaloni cândva albaştri, decoloraţi de ploi, atârnă pe un gard. Scaune fără câte un picior, coşuri de lemn şi ligheane din metal întregesc peisajul din jurul fortului întreţinut.

Reduitul, partea centrală a fortului, e inundat şi acum. Pentru a ajunge înăuntru, se merge pe nişte cutii metalice nesigure înconjurate de apă. Odată parcursă galeria, impresia de mlaştină e izbitoare: algele plutesc printre smocurile de stuf, iar apa verzuie e plină de broaşte.

“În alte ţări se procedează altfel. Şi belgienii, şi cehii, şi polonezii, le-au transformat în muzee”, spune Scafeş. Altele au fost transformate în centre culturale, iar o fortificaţie a devenit bază pentru sporturi extreme.

A fost o investiţie de creier, de efort, a fost un lucru foarte bine văzut de toată lumea: “Uite ce au făcut românii ăia”. Acum au trecut în uitare, multă lume nu ştie de existenţa lor”, Ioan Scafeş.

Tipăriturile româneşti bisericeşti

muntele-verde

Primul tipar, primele traduceri şi scrieri în româna literară au fost făcute la mănăstiri, care au fost dintotdeauna adevărate focare de cultură. „Psaltirea în versuri” a fost tipărită în 1673.

În trecut, tonul în cultură era dat de către călugării din mănăstiri. Primul tipar, primele traduceri, primele scrieri în româna literară  au fost adăpostite de zidurile groase ale mănăstirilor. De către oameni retraşi din lume, din dragoste pentru lume. Demult, aerul culturii adia dinspre răsăritul slav sau atonit.

Arta caligrafiei şi a miniaturii

Sfântul Nicodim( sec. XIV), călugăr slav ce îşi făcuse ucenicia la Mănăstirea Hilandar (Sf.Munte), întemeiază primele aşezăminte monahale pe teritoriul ţării noastre,Vodiţa şi Tismana,  unde introduce, pe lângă regulile vieţii monahale specifice Athosului, şi arta caligrafiei şi a miniaturii.

În liniştea mănăstirilor, călugării copiau cu pană de gâscă, în  cerneală roşie sau neagră, textele Sfintei Scripturi sau diverse cărţi de uz liturgic, cu o artă desăvârşită, decorând paginile cu viniete, miniaturi şi iniţiale, pe hârtie  sau pergament aduse din Occident (Veneţia, Silezia). Toate erau făcute pe spezele domnitorilor sau ale boierilor şi negustorilor cu dare de mână.

Primele tipărituri, la mănăstiri


Începuturile tiparului se leagă de numele Diaconului Coresi (sec. al XVI-lea) care mărturisea : ,,am scris aceste sfinte  cărţi de învăţătură să fie popilor româneşti să înţeleagă, să înveţe rumânii cine- s creştinii ”.

În Moldova, Mitroplitul Dosoftei (sec. XVII-XVIII) întemeiază pe lângă Mănăstirea Trisfetitele (Sf. Trei Ierarhi) o prolifică  tipografie. Mai mult decât atât, mitropolitului cărturar îi datorăm primele versuri în româna literară prin traducerea „Psaltirii în versuri”, tipărită în 1673.

Tânguirea şi pocăinţa regelui David, dar şi  laudele sale ridicate Atotputernicului sunt îmbrăcate în veşmânt liric românesc.Versuri naive, primele din literatura noastră, dar şi imagini artistice surprinzător de sugestive sunt asociate textului biblic. Stihurile sale devin atât de melodioase şi, implicit, populare,  încât o parte din psalmi intră în repertoriul colindelor, al cântecelor de stea.

Didahiile lui Antim Ivireanu

La Bucureşti, un alt mitopolit sfânt, Antim Ivireanul (1650-1716), face să înflorească viaţa religioasă. Călugărul georgian din  Iviria, renumit pentru măiestria sa în ale tipografiei, a fost adus de Brâncoveanu de la Constantinopol pentru a conduce tipografia mitropolitană. Înfiinţează o tipografie la Snagov, unde văd lumina numeroase traduceri ale cărţilor de cult.

Devenit egumen, episcop al  Râmnicului şi apoi mitropolit, doar pentru meritele sale, Antim Ivireanu este  autorul Didahiilor, predici, extrem de importante în literatura noastră prin înalta lor ţinută morală şi frumuseţea stilistică.

Tot el este cel care întemeiază Mănăstirea Tuturor Sfinţilor (Antim) din inima de piatră a capitalei, translatată din calea buldozerelor de la Casa Poporului, unde se află astăzi Biblioteca Sfântului Sinod şi unde nu demult ardea Rugul Aprins al lui Daniel Sandu Tudor…

Înainte de Dacia Literară, de Eminescu , de Junimea, mănăstirile au fost focarele romaneşti  de cultură. (Mihaela Oană)

Cf. sursa.

Unicii mor pe când timpul trece

grigore-vieru

Şi moartea lui Olivier Clément, cât şi moartea lui Grigore Vieru m-au luat pe nepregătite şi nu ştiu cum să reacţionez. Nu ştiu cum să mă raportez faţă de ei în sinea mea. Încă nu ştiu…

Doi unici în domeniile lor. Despre Vieru abia spusesem, într-un podcast din 15 ianuarie 2009, că la plecarea lui, a lui Adam Puslojici şi a lui Adrian Păunescu, poezia din descendenţa Eminescu-Stănescu va dispărea.

Teologii şi poeţii  de geniu sunt neînlocuibili. Poţi să pui un şurub, un tranzistor, să reuneşti două ligamente dar nu poţi să uneşti…trăirea profundă a cuiva cu o maşină, pentru ca să reproducem teologia unuia sau poezia altuia.

Pentru că trăirea profundă este interioară sufletului omenesc şi la noi rămâne…doar trupul. Şi vom îngropa două trupuri, în Franţa şi Basarabia, plângând, în multe colţuri ale lumii, pe cei doi, şi, prin ei, pe alţi mulţi alţii, pentru care suntem în lacrimi.

Însă, dacă unii au auzit de cei doi de la ştiri, zilele acestea, alţii sunt familiari cu ei pentru că i-au studiat şi cunoscut. Şi când cunoşti un om, când îl intuieşti, chiar dacă nu eşti de acord cu unele cuvinte  sau fapte ale lui…îi eşti prieten, pentru că îl porţi în tine.

*

Ce înseamnă de fapt…a fi memorabil? A fi un om, care, revii, după moartea ta, în amintirea celor care te-au cunoscut sau aud despre tine, într-un mod frumos, fascinant.

Îmi aduc aminte de Grigore Vieru ca de un om suplu, mereu afabil, cu  un mod de recitare a versurilor care te făcea să vibrezi, să lăcrimezi, cu un păr plutitor şi ochi vii, îndrăgostiţi de prietenie, ageri…

Da, a rămas un poet memorabil pentru mine… Şi, pentru că l-am cunoscut direct în atmosfera lui Nichita Stănescu şi a lui Adam Puslojici şi a lui Marin Sorescu tocmai de aceea nu îi pot disocia pe unul de altul.

Grigore Vieru a ajuns la o simplitate poetică plină de vitalitate, plină de românism congenital, nu învăţat la şcoală. Până nu am vorbit cu Vieru nu am înţeles iubirea de România pe viu. Până la el dorul de România era pentru mine o lecţie festivistă, chiar arogantă, în care credeam că se cuprinde tot ce trebuie să ştiu.

Însă când l-am văzut şi auzit pe Vieru vorbind despre cum s-a riscat pentru limba română şi pentru România atunci am înţeles că iubirea de România nu are nimic de-a face cu festivismul, cu discursurile grandilocvente, cu bătutul în piept, ci ea este…o parte adâncă din tine, despre care, atunci când vorbeşti, ca şi despre credinţă, eşti uluitor, exploziv, incredibil.

*

Pe Olivier Clément l-am cunoscut prin părintele Dumitru Stăniloae, l-am studiat într-un timp şi…l-am uitat, ca pe mulţi alţii. Am crezut că l-am uitat.

Când am văzut pe Basilica vestea morţii sale…atunci mi-am adus aminte de părintele Dumitru, de el, de mulţi alţi teologi, care au punctat şi punctează istoria noastră, dar faţă de care nu manifestăm, din păcate, mare reverenţă…deşi ei sunt învăţătorii credinţei noastre.

Suntem indiferenţi faţă de cei care întrupează teologia….dar le confiscăm teologia, fără să-i pomenim cu dragoste.

*

Sunt dezamăgit faţă de multe lucruri. Scârbit…Nu sunt scârbit de păcatele oamenilor…ci de nesimţirea cu care ne ocupăm de lucruri minore în comparaţie cu imensitatea vocaţiei noastre ortodoxe.

Însă, se pare că minoratul în domeniul experienţei este însăşi pedeapsa lui Dumnezeu pentru cei care se uită la modul cum ard lumânările sau la cine intră în Biserică, dar habar au ce spun Sfinţii, ce spun dogmele Bisericii, ce le cere Dumnezeu lor, în clipa de faţă.

*

Pentru ce să faci lucruri mari într-o lume obsedată de scopuri mici, comerciale, de faţadă ? Cred că acest gând a străbătut prin inima tuturor marilor oameni ai istoriei. De ce să faci lucruri care nu sunt înţelese, preţuite, acceptate la reala lor valoare?

De ce trebuie să trăieşti toată viaţa neînţeles şi, doar spre sfârşitul vieţii sau după câteva decenii sau secole de la moartea ta…unul, doi, zece, să vadă cât de imens ai fost tu?

De ce?! Pentru că astfel te împlineşti tu, cel care simţi şi trăieşti la parametri înalţi. Chiar dacă pentru nimeni altcineva, din timpul tău, faptele şi munca ta nu au nicio valoare specială, pentru tine reprezintă împlinirea personală.

Nu pot să trăiesc altfel. Dacă viaţa nu e o sublimitate care nu se termină odată cu moartea,  dacă nu e o fericire veşnică, nu are rost să o trăieşti. Aşa am gândit şi trăit din copilărie. Dacă nu intuim că împlinirea vieţii noastre e sfinţenia, a fi cu Dumnezeu pentru veşnicie, nu putem preţui viaţa, nu o putem valora corect şi atunci sinuciderea ne pare o salvare, deşi e suprema non-valoare.

*

Doamne, Dumnezeul nostru, Dumnezeul milei şi al milostivirii celei negrăite, Cel care i-ai chemat pe robii Tăi la Tine, viaţă veşnică dăruieşte-le, după mare mila Ta iar pe noi ne miluieşte, ca un Bun şi de oameni iubitor.

Dă-le lor, Prea Bunule Împărate Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru ca să locuiască acolo unde străluceşte lumina feţei Tale şi să se umple  ei de bucuria Ta, după care au tânjit toată viaţa.

Iar nouă, păcătoşilor robilor Tăi, dă-ne să ne aducem aminte de ei cu bucurie şi să ne rugăm unii pentru alţii, ca să vedem cum ne umplem de plinătatea adevărului şi a măreţiei slavei Tale.

Că Tu eşti Dumnezeul nostru, Cel care vindeci pe cei slăbănogi şi întăreşti pe cei neputincioşi, Care dai viaţă veşnică celor care sunt plini de dragostea Ta, Cel care eşti preaslăvit împreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu Prea Sfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin!

***

Pentru că dorul de tine…e ca dorul de România

lui Grigore Vieru

*

Sunt sleit de puteri…

căci sunt plin de dor,

pentru c-ai plecat,

prietenul meu prior.

Te-ai făcut primăvară,

te-ai făcut un anotimp tăcut,

în care toate formele de-ntrebare

şi verbele mi-au tăcut.

Ştiu unde te-ai dus…

ştiu unde eşti şi cine eşti,

tocmai de aceea, frate,

despre limba română îmi vorbeşti.

Îmi spui să o ţin în braţe,

să o îmbrăţişez, să o păzesc,

după cum auzi că dorul e viaţă,

e un clocot dumnezeiesc.

Ştiu, mi-e greu…nu pot vorbi ca tine,

pentru că nu am suferit ca tine pentru ea,

dar voi îngâna –  te asigur –   la alţii, povestea:

despre poetul ce-n ochi o plângea.

*

Alte surse:

1. Grigore Vieru: Evenimentul zilei; Basilica; Hot News. ro.

Poetul Grigore Vieru s-a nascut la 14 februarie 1935, in satul Pererata de pe malul stang al Prutului, fostul judet Hotin. Cursurile scolii primare si cele medii le-a absolvit in satul natal si in oraselul Lipcani, intre anii 1950-1953.

A debutat editorial (fiind student) cu o placheta de versuri pentru copii, ‘Alarma’, apreciata de critica literara drept un inceput de bun augur, in anul 1957. In 1958 a absolvit Facultatea de Filologie si Istorie.

In 1960 a fost numit redactor la revista ‘Nistru’, actualmente ‘Basarabia’, publicatie a Uniunii Scriitorilor din Moldova. In 1965 i-a aparut volumul ‘Versuri pentru cititorii de toate varstele’, volum pentru care i s-a acordat Premiul Republican al Comsomolului in domeniul literaturii pentru copii si tineret (1967).

Prin volumul de versuri ‘Numele tau’, aparut in 1968, s-a produs o cotitura in destinul poetului. Cartea este apreciata de critica literara drept cea mai originala aparitie poetica. In chiar anul aparitiei a devenit obiect de studiu la cursurile universitare de literatura nationala contemporana.

Trei poeme din volum sunt intitulate: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Brancusi, iar alte doua sunt inchinate lui Nicolae Labis si Marin Sorescu. Asemenea dedicatii apareau pentru prima oara in lirica basarabeana postbelica.

In anii urmatori au aparut volumele ‘Mama’ (1975); ‘Un verde ne vede!’ (1976), pentru care poetului i s-a decernat Premiul de Stat al Republicii Moldova (1978); ‘Steaua de vineri’ (1978), aparuta la editura Junimea din Iasi; ‘Izvorul si clipa’ (1981), selectie din lirica poetului aparuta la editura Albatros din Bucuresti; ‘Scrieri alese’ (1984), volum in care s-au adunat unele din cele mai frumoase poezii si cantece, medalioane, secvente publicistice, volum, prefatat de cel mai de seama critic si istoric literar al Basarabiei, Mihai Cimpoi; ‘Radacina de foc’ (1988), la Editura Universul; ‘Curatirea fantanii’ (1993); ‘Vad si marturisesc’ (1996), volumul selectiv de versuri, aforisme si confesiuni, scos de Editura Minerva in una din cele mai prestigioase colectii ‘Biblioteca pentru toti’; ‘Acum si in veac’ (1997), volum antologic, aparut la Editura Litera din Chisinau; ‘Cartea Vietii Mele’ – volum ontologic de autor – 550 pagini – (2002). Alaturi de creatia sa poetica se situeaza si aceea de autor de manuale si abecedare in limba romana (Steluta, 1970; Abecedar, 1974; Albinuta).

Grigore Vieru a primit, in 1988, cea mai prestigioasa distinctie internationala in domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.

A fost ales deputat al poporului (1989). La 13 noiembrie 1990 a devenit membru de onoare din strainatate al Academiei Romane, care l-a propus, in 1992, pentru Premiul Nobel pentru Pace. Membru corespondent al Academiei Romane, din 23 martie 1993.

Decorat cu Medalia guvernamentala a Romaniei ‘Eminescu – 150 de ani de la nastere’ (2000). Decorat cu Ordinul Republicii, laureat al multor publicatii din Romania.

***

2. Olivier Clément : SOP/Basilica 1 şi 2 .

La vârsta de 87 de ani, teologul ortodox francez Olivier Clément a trecut la cele veşnice, în seara zilei de joi, 15 ianuarie 2009, la Paris.

Născut în anul 1921 la Cévennes, acesta a făcut iniţial studii istorice. Oscilând între ateism şi cercetările în direcţia spiritualităţii asiatice, în cele din urmă, s-a convertit la Ortodoxie, la vârsta de 30 de ani.

Decizia i-a fost inspirată de parcurgerea operelor lui Nicolae Berdiaev şi Vladimir Lossky, cărora le-a fost, ulterior, student şi prieten. Descoperind gândirea părinţilor creştini din Orient şi primind botezul în Biserica Ortodoxă, a devenit unul dintre mărturisitorii remarcabili ai Ortodoxiei în Occident, în cea de-a doua jumătate a secolului trecut.

După botez, a studiat teologia la Institutul Teologic Ortodox „Saint Serge” din capitala Franţei, institut al cărui doctor şi profesor a devenit. A ţinut cursuri şi la Institutul Superior de Studii Ecumenice, la École cathédrale (Centrul de formare al diocezei pariziene) şi la Centrul Sèvres (Facultatea iezuită), toate din Paris.

A desfăşurat o intensă activitate editorială, coordonând colecţia de studii ortodoxe „Theophanie” la Editura Desclée de Brouwer şi ca secretar de redacţie al revistei ortodoxe de limba franceză „Contacts”. A fost autorul a peste 30 de lucrări de istorie, teologie şi spiritualitate creştină, unele dintre acestea fiind traduse şi publicate şi în limba română. În paralel cu activitatea didactică şi editorial-publicistică desfăşurată, s-a implicat în viaţa şi misiunea Bisericii Ortodoxe din Franţa.

A fost consultant al Comitetului inter-episcopal ortodox de aici, între 1967-1997, şi membru al proiectului comun de dialog teologic ortodox-catolic şi al reuniunilor bilaterale ortodox-protestante. A participat la înfiinţarea şi la acţiunile Frăţiei Ortodoxe din Europa Occidentală şi la diferite conferinţe inter-ortodoxe şi ecumenice.

Teologul francez a fost, de asemenea, interlocutorul unor personalităţi spirituale ale timpului său: patriarhul Athenagora, papa Ioan Paul al II-lea, părintele şi teologul român Dumitru Stăniloae, arhimandritul Sofronie, fratele Roger de la Taizé, întreţinând cu toţi relaţii amicale. În toate întreprinderile sale, s-a dovedit extrem de atent la provocările modernităţii, cărora a căutat să le răspundă într-o manieră creatoare şi regeneratoare, printr-o reflecţie profundă şi poetică, înrădăcinată adânc în Tradiţia Bisericii.

În decursul timpului, a fost distins cu titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii catolice din Louvain (Belgia), al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi al Universităţii „Sacré Coeur” din Connecticut (Statele Unite ale Americii).

Când clonarea umană a devenit realitate

Compania de fertilizare in-vitro „Sydney IVF” a primit din partea guvernului australian prima licenţă care permite clonarea embrionilor umani, informează Reuters. Compania are astfel acces la 7.200 de embrioni umani, din a căror clonare se pot obţine celule stem embrionare.

În cazul unui succes, ar fi pentru prima dată, la nivel mondial, când s-ar obţine celule stem din clonarea embrionilor umani. Până acum cercetători din diferite ţări au obţinut celule stem asemănătoare cu celulele embrionare, însă prin procedee diferite.

„Licenţa a fost acordată în scopul clonării terapeutice”, a precizat John Findlay, preşedinte al comitetului de licenţiere a „National Health and Medical Research Council” (NHMRC). Acesta a adăugat că Sydney IVF nu are licenţă să ajungă cu cercetările până în faza fetală a embrionilor.

„Pot ajunge până în faza numită blastocyst”, a spus Findlay. Această etapă este una incipientă, înainte ca embrionul să fie implantat în uter.

Celulele stem vor fi prelevate de la pacienţi care prezintă anumite anomalii sau vor fi folosite ca să creeze celule compatibile cu cele ale donatorilor.

Pentru început, fiecare celulă extrasă va fi folosită în scopul testării medicamentelor destinate unor boli ca distrofia musculară sau boala Huntington. O altă ţintă a cercetătorilor este aceea ca, prin clonarea embrionilor umani, să se obţină ţesuturi compatibile cu cele ale pacienţilor.

Există şi voci care critică acest demers. Astfel, directorul „Australians for Ethical Stem Cell Research”, David van Gend, a precizat că acesta este un act absolut inutil adăugând că „avem în Australia legi care care interzic clonarea umană”.

Transferul nuclear al celulelor somatice este o tehnică prin care ADN-ul din nucleul unui ovul nefertilizat este îndepărtat şi este înlocuit cu nucleul unei celule adulte.Metoda poate fi folosită atât pentru a clona embrioni şi a obţine celule stem în scop terapeutic, cât şi pentru clonarea reproductivă.

Compania Sydney IVF a asigurat că va folosi pentru clonare numai embrionii care sunt imaturi sau care nu au fost fertilizaţi în mod necorespunzător. Totodată, donatorii trebuie să îşi dea consimţământul cu privire la folosirea embrionilor în cercetare.

La experiment vor fi folosite trei tipuri de celule: celule stem embrionare, celule cumulus ataşate ovulelor recoltate şi celule extrase din tegument.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

A plecat dintre noi şi Acad. Prof. Dr. Dan Horia Mazilu

Update, 17 sept. 2008., ora 13. 54.

Trupul domnului profesor Dan Horia Mazilu este depus în Biblioteca Academiei Române şi înmormântarea va avea loc vineri, 19 sept. 2008, ora 13. 30.

***

Directorul general al Bibliotecii Academiei Române, prof. univ. Dan Horia Mazilu, a încetat din viaţă astăzi, 16 septembrie 2008, la vârsta de 65 de ani, transmite instituţia.

Membru corespondent al Academiei Române din 2001 şi specialist în istoria şi teoria literară, Mazilu a fost preocupat îndeosebi de literatura medievistică, dar şi de istoria mentalităţilor.

Absolvent al liceului „Nicolae Bălcescu” din Piteşti, apoi al Facultăţii de limbi slave a Universităţii din Bucureşti, Dan Horia Mazilu a predat la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti. A fost totodată lector de limbă şi literatură română la Universitatea din Sofia şi profesor invitat la Institutul de Romanistică a Universităţii din Viena. Din 2006, a ocupat funcţia de director general al Bibliotecii Academiei Române.

A publicat volume şi studii ca „Barocul în literatura română din sec. al XVII-lea”, „Literatura română în epoca renaşterii”, „Recitind literatura română veche”, „Dimitrie Cantemir, un prinţ al literelor”, „Cronicarii moldoveni” . Recent, la Editura Polirom a apărut cartea sa, „Văduvele sau despre istorie la feminin”.

Cf. sursa.

Am aflat ştirea astăzi dimineaţă, de la domnişoara Lorena Lupu de pe blog, dintr-un articol scris de Beatrix. Doamna preoteasă îl avea pe domnul profesor drept conducător doctoral [nici nu a aflat încă vestea…doar eu o ştiu]…şi, pentru literatura română şi pentru noi personal e o mare pierdere plecarea sa dintre noi. Redăm articolul amintit:

Nu-mi dau seama ce se întâmplă…Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns că azi a fost ziua înmormântării lui Ştefan Iordache, am deschis ziarul…şi am dat peste ştirea din Evenimentul Zilei, unde se anunţa decesul său.

În primele secunde, nu mi-a venit să cred. Ştiam că nu era tocmai bătrân şi până la ora asta tot nu am aflat de ce s-a petrecut necazul…

Acum, nu pot decât să mă bucur că am fost în ultima generaţie de studenţi a Domniei Sale. Eram emoţionată încă din vară când am aflat că îl voi avea profesor de literatură veche…Desigur, în mai puţin de o lună mi s-au destrămat multe mituri legate de Litere…Dar iată că domnul Mazilu a fost până la capăt unul dintre profesorii de care am să îmi amintesc mereu cu drag…

La primul curs, nu ne-a făcut morală ca alte capete luminate din celebra instituţie…nu ne-a reamintit în ce prestigios loc ne aflăm şi ce serioase responsabilităţi avem. Nu, omul ne-a spus o poveste. Despre daci şi romani. Despre alfabetul chirilic. Ascultam. Mă chinuiam să aud mai bine. Data viitoare, ştiam că trebuie să stau şi mai în faţă. Dumnealui vorbea încet- parcă prevestind de pe atunci că în câteva luni o să tacă de tot. Vorbea cu aerul unui profesor de demult, pentru care literatura nu e nicidecum o glumă. Iar admiraţia sa paroxistică pentru absolut fiecare deschizător de drumuri în cultura română mă exaspera uneori.

Dar asta nu era decât o altă calitate în bagajul unui om care respira pasiunea pentru literatura veche prin toţi porii. Şi era atât de ocupat să ne vorbească despre Macarie şi alţi iluştri cronicari, încât nu avea timp, ca alţi profesori-vedete, să vorbească despre inegalabilele sale realizări. probabil că nici nu se vedea atât de sus pe cum merita. În faţa unui amfiteatru de la săptămână la săptămână mai gol, dintre care şi puţinii rămaşi mai adormeau sau, cel puţin mental (ca mine), erau pe la jumătatea cursului pe alte plaiuri, omul acesta avea curajul incredibil de a crede mai departe în frumuseţea materiei sale.

Mereu când ajungeam în puncte intrigante, ne spunea: “dar problemele astea le veţi cerceta voi” sau “gaura asta e în mâinile generaţiei voastre pe viitor”. Nici toropeala noastră, nici slaba (pe alocuri, jalnica) noastră pregătire la examen nu i-a zdruncinat convingerea că literatura veche are…viitor.

După fix 50 de minute, ne dădea mereu pauză. Prima data când am trecut pe lângă el într-o astfel de pauză, m-am uitat lung şi cu timiditate şi cu ceva curiozitate la dumnealui. Desigur, după câteva săptămâni, ca tot studentul plictisit de viaţă, începusem să mă obşinuisesc să îl văd mereu acolo pufăind din ţigară. Nu mi se mai părea ceva exquisite că îl văd pe Dan Horia Mazilu, deşi niciodată nu am încetat să îl respect.

În sesiunea cea teribilă din iarnă, când am ajuns la sala unde trebuia să ne examineze, eram sigură că voi pica. În capul meu era o mare ameţeală şi eram sigură că acum improvizaţiile mele fandosite nu or să ţină. Uşor uşor, am reuşit să încropesc câte ceva la fiecare subiect. Dar tot mi-era jenă să apar aşa în faţa dumnealui. Ştiam că dacă o să pic, e numai vina mea. M-am aşezat în faţa sa. Dumnealui-tot cu ţigara. O privire blândă, de bunic erudit, mai degrabă m-a făcut să mă simt şi mai prost. Am început să vorbesc.

Simţeam, pe măsură ce dădeam curs aberaţiilor mele, că e genul de profesor care ţine cu studentul. Mă şi miram că stă atât de calm şi mă aşteptam din clipă în clipă să înceapă cu “păi de ce n-aţi învăţat? ce fel de profesori o să mai fiţi şi voi?” Dar asta nu s-a întâmplat deloc. Tăcerile mele penilbile, dumnealui le-a umplut cu întrebări menite să mă ajute. După o exminare mult mai puţin fioroasă decât mă aşteptam, i-am întins carnetul. 8! Ooooopt! Iar eu citisem numai vreo 50% din materie. I-am zâmbit încurcată şi am spus un mulţumesc scurt şi am ieşit, deşi bucuria îmi era mult mai mare decât am arătat.

Deci iată, un om cu nu ştiu câte reuşite profesionale şi nenumărate cărţi şi ani de cercetare serioasă în spate, poate rămâne calm şi binevoitor în faţa unei studente aproape paralizate, din gura căreia cuvintele ieşeau cu cleştele. Şi n-am fost singura. De atunci, chiar nu am putut să nu mă gândesc cu respect maxim la dumnealui. Şi nu pentru că mi-a dat 8 în loc de 6, ci pentru că nu a ţipat. Pentru că mi-a arătat că iubeşte prea mult literatura veche pentru a risca să ne îndepărteze de ea printr-o atitudine snoabă de super erudit. Cei care au avut restanţe, le-au luat mai toţi cu 9 şi 10.

Şi asta nu e decât o parte infimă din ce a fost omul şi intelectualul DAN HORIA MAZILU. Pentru că, pe lângă activitatea de profesor, dumnealui a fost şi director al Bibliotecii Academiei. Aş mai menţiona faptul că ultima carte publicată de dumnealui ne-a oferit-o pur şi simplu puţinilor rămaşi la curs într-o ciudată după-amiază de decembrie.

Vorbea încet, dar vorbea frumos.

Nu e nimic- se găseşte cineva cu ciocul mare care să sufoce tăcerile sale din amfiteatrul Odobescu…Dar degeaba…

ADIO, DOMN PROFESOR!

Cu respect şi admiraţie,
o studentă mai puţin bună decât a meritat munca Dumneavoastră.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Slujba de înmormântare a lui Ştefan Iordache slujită de către PS Vincenţiu

[viddler id=2fd90fcc&w=437&h=370]

[viddler id=9cb121ed&w=437&h=370]

Update 1

Mai multe fotografii, mult mai reuşite decât ale noastre şi de mai în apropiere găsiţi la doamna Roxana Iordache, pe care o felicităm pentru al o mielea articol din blogul său.

Update 2:

În Evenimentul zilei, d-l Doinel Tronaru explică ce s-a petrecut la Teatrul Naţional la slujba de prohodire a lui Ştefan Iordache.

„Duminică, dis-de-dimineaţă, Dumnezeu i-a acoperit pe români cu frig. A fost un semn că Ştefan Iordache s-a stins.”, Mircea Albulescu, actor.

„Uitaţi-vă în jur, la această mare de oameni, şi o să vă daţi seama de ce era cel mai iubit dintre actori. E tot ce pot să vă spun.”, George Ivaşcu, actor.

„Ce pot să spun… Vorbe, vorbe, vorbe, cum ar fi spus Hamlet. Era un om pe care puteai conta şi în artă, şi în viaţă.”,
Ilinca Tomoroveanu, actriţă.

Update 3:

Maşinile din cortegiul funerar, care a plecat la ora 14.25 de la Teatrul Naţional spre comuna Gruiu, au oprit în faţa sediului Ministerului Culturii, situat pe traseu, pe şoseaua Kiseleff. Acolo, în jur de 20 persoane, salariaţi ai MCC, au ieşit din clădire, întâmpinând cortegiul cu aplauze.

Cel care a lipsit era tocmai şeful lor, ministrul Iorgulescu, deşi prezenţa lui era aşteptată de familie. Lui Iorgulescu însă nu i s-a părut important acest moment şi a rămas ascuns în spatele ferestrelor ministerului.

Cf. sursa.

Pr. Dorin