Despre conţinutul ideatic al ziarelor româneşti [1]

În ceea ce priveşte inventarierea conţinutului de idei, gânduri, atitudini online din ziarele româneşti nu ne propunem o analiză metodică pentru că am pierde o groază de timp degeaba, ci ne alegem temele cu penseta: de ici şi de colo, pentru ca să spunem câteva lucruri. Cu siguranţă se va vedea nivelul scăzut al problemelor enunţate cât şi răspunsurilor subţiri care li se dau.

***

1. O, scandalul e viaţa mea, frate!…

Monica Moanea de la Revista VIP net se întreabă de ce prizează românul mai bine cancanul, scandalul, datul poalelor peste cap în public decât problemele serioase şi anumiţi oameni publici îi răspund:

Oana Zavoranu
„Sintem un popor latin si asta ne face sa fim vii. Acest lucru inseamna viata.”

Deci viaţă înseamnă, în acest context…să fii neam prost.

­Cristi Iacob

„Romanul gusta chestii de genul acesta. Se uita la tiganii (nu in sensul ra­­sist al cuvintului), se uita la pus poalele in cap. Priveste prin gaura cheii la cum face sex vecinul, in loc sa faca dragoste el.”

????? În loc de răspuns…exemple.

Oana Roman


„Mahalagismul se vinde foarte bine in Romania, pentru ca oamenii nu au ocupatii serioase. Si totusi, vedeta mai da o san­­sa privitorului, odata cu veni­rea noilor generatii care vor <repara> lucrurile.“

În sfârşit un răspuns: ne plac prostiile pentru că nu avem ocupaţii serioase, adică tăiem frunză la câini.

Andreea Berecleanu

„Este genetic sa ne intereseze astfel de lucruri. De cind e lumea si pa­mintul, omul este interesat de subiectele de birfa. Curiozitatea este aceeasi pentru toate rasele.“

Prostia nu e genetică! Omul nu e interesat de când lumea să bârfească şi nu toate rasele de oameni au curiozitatea bolnăvicioasă de a vedea dedesubturi personale…ci e dobândită această meteahnă.

Betty (Etnic)

„Probabil pentru ca in scan­daluri se fac dezva­luiri, se si deviaza de la subiect, se picteaza o ade­varata telenovela. Oamenii simpli sint interesati sa vada ca si vedetele au probleme si ca, pina la urma, sint si ei oameni.”

Betty atinge vreo 3 adevăruri late: scandalul dezvăluie ceva şi el dezvăluie ce om fără echilibru şi bun simţ eşti; scandalul e o telenovelă regizată live; oamenii neşcoliţi de pe margine sau care nu se învârt în „lumea bună” vor să vadă că şi „vedetele” sunt „la fel”.

Dan Helciug

„Nu ne intereseaza sa vedem oameni fericiti, ci sa aflam ce au mai facut unul si altul. Scandalul este o forma a raului, iar raul ne atrage. E vorba despre captarea atentiei. Scandalul in mass-media inseamna spectacol”.

Helciug zice şi el lucruri serioase de această dată: suntem prea egoişti şi invidioşi în faţa bucuriei altora şi de aceea dorim să vedem lucruri tot la fel de jegoase ca şi caracterul nostru; scandalul e o formă de manifestare şi de perpetuare a răutăţii proprii; spectacolul mediatic înseamnă transmitere a acestui virus generaţiilor tinere, ca să îl perpetueze prosteşte.

Dana Nalbaru

„Oamenii nu sint prosti. Stiu sa se distreze si, drept urmare, certurile din presa reprezinta o sursa de divertisment.”

Oamenii se lasă prostiţi de propriile lor patimi… şi certurile nu sunt un divertisment ci o maladie socială. Când cearta intră în casa ta, în famailia ta şi nu vă mai înţelegeţi în casă unul cu altul, îţi dai seama că ceea ce ai văzut la altul, pe stradă sau la televizor era tot la fel de greţos şi de irespirabil ca ceea ce se petrece cu tine acum.

Andreea Spataru

„Cred ca scandalurile se vind bine peste tot. Scandalul se vinde, asta vrea omul, asta cauta. Disputele fac interesul si deliciul publicului.“

Scandalul e deliciul omului depravat…

Horia Moculescu

„E simplu de explicat de ce se vind scandalurile mai bine. Literatura de specialitate e mai scumpa si oamenii nu mai vor sa citeasca lucrari de calitate. Scoala lasa de dorit, ca si subiectele pe care le gasim pe site-uri.”

Şcoala, saiturile şi moralitatea publică lasă de dorit…pentru că e făcută de oameni cu standarde cel mai adesea minore.

Gianina Corondan

„Scandalurile inlocuiesc ceea ce nu avem curajul sa traim. Sint un fel de surogat. Ce nu avem sansa sau curajul sa traim noi, traiesc altii.”

Scandalurile vizualizate…sunt propriile noastre fantezii materializate sau reprezintă propria noastră singurătate în care naufragiem?

Dacă tragem linia pentru concluzii, înţelegem că prizăm scandalurile pentru că nu facem lucruri serioase cu şi în viaţa noastră şi pentru că delectarea cu ele e o formă de umplere de-o clipă a singurătăţii proprii.

******

2. Comentatori cu probleme, care n-au faţă dar au figuri în cap!

Gheorghiţă Aurelian de la Gândul scoate în relief maniera în care se comentează în subsolurile articolelor din ziare şi dă câteva exemple de comentatori „de vocaţie” – ca să nu le spună: dezaxaţi – din ograda proprie. După ce ne spune cum se manifestă zi de zi câţiva comentatori nocivi bunului simţ pe pagină la Gândul, autorul nostru trage următoarea concluzie:

„Toţi cei enumeraţi în exemplele de mai sus au un punct comun: dependenţa faţă de obiceiul lor [ de a comenta prosteşte n.n.]. În primăvara lui 2007, când am decis să blocam accesul la comentarii al celor care înjurau pe forum, am primit vreo zece telefoane sau emailuri de la cei care nu mai puteau scrie pe Gândul, prin care aceştia solicitau să aibă acces, din nou, la „drogul” lor”.

Însă răspunsul la această problemă – de ce cineva comentează aiurea într-un ziar sau blog care e accesat de mulţi oameni? – e acela că: tot dezaxatul vrea să iasă în evidenţă şi nu să comenteze. Problema nu e că vor să comenteze…problema e, că în mintea lor, aceşti oameni cred că toată lumea îi ştie pe ei, pe ei care scriu…deşi ei sunt numai un…pseudonim. Tocmai de aceea scriu din ce în ce mai mult şi aiurea, când se văd moderaţi…pentru că ei confundă numărul de comentarii cu…ieşirea lor în evidenţă şi cu faptul că astfel îi cunoaşte toată lumea.

Dar dezaxaţii de la Gândul enumeraţi de către autor scriu sub pseudonimele: călugărul Teofil, wolf, Calache…Chiar dacă s-ar fi numit Iorgu Constantin, Costel Axinte, Maria Pricop etc. nu înseamnă nimic pentru alţii, dacă nu ne trimit la eventuale pagini web ale lor, pentru ca să îi cunoaştem şi noi, ceilalţi cititori ai unui ziar sau ai unui blog.

Am putea vorbi câteva ore şi despre anumiţi comentatori ai noştri, care sunt ba femei, ba bărbaţi, ba sunt ortodocşi, ba liber cugetători sau trec dintr-o sectă în alta comentariu de comentariu. Numai că noi nu avem obiceiul să moderăm toate comentariile. Ar fi fost o listă întreaga de injurii, de drăcuituri, de barbarisme…şi e păcat să dăm atenţie , aşa, la tot nespălatul pe suflet.

3. Cotidianul nostru avizează comentatori ironici mai degrabă…decât imparţiali

Dacă citim unele din micile comentarii ale Cotidianului, adică comentariile comentatorilor de la Cotidianul nu ne mai trebuie un manual de ironie sau de vorbit şmechereşte, pentru că totul e translat la ziar sau găsim aici mostre de gânduri rupte de început şi sfârşit, adică fără introducere…şi avem parte doar de gândurile de la mijloc. Exemple?!

Comentariile d-lui Mircea Dinescu sunt, mai toate, o supă dezlânată, unde ideile sunt cu totul metafore, scrise la nervi, care ţin loc de scuipat lehamisit. Peştele mort de săptămâna asta, ca şi alte articole culinare ale poetului Dinescu sunt un amestec de amintiri fantomatice, de literatură scurtă hunambulescă, de unde fiecare înţelege ce vrea. Finalul e că „ţara noastră pute a peşte mort”. Dacă era în toane mai bune, cu totul alta era…porţia de comentariu. Credem că săptămâna asta aşa a fost să fie şi că nu e vorba de niciun comentariu gândit…ci de comentarii făcute instinctual, comentarii care sunt marca domnului Dinescu.

Comentariul ultim al d-lui Adrian Ursu e tot un comentariu de …mijloc, ca de fiecare dată aproape. Fără introducere, fără final…ci numai mijlocul unor date/realităţi mestecate în grabă cu ironie lehamisită. Dacă nu ai fi văzut ştirile…habar ai avea ce a vrut să spună! Zombii politici sunt…candidaţii la postul de premier. Trecerea lor în revistă e băşcălioasă. Comentariul e de fapt un gag, da, un râs de unul singur. Şi în limba română când râzi de unul singur sau râzi de ce îţi aduci aminte înseamnă…că râzi ca prostul când şi-a văzut

La Cotidianul, cu alte cuvinte…se zeflemiseşte cotidianitatea…şi nu se ia în serios!

Nu avem comentarii…ci fobii exprimate într-o palmă de text.

Unele comentarii ale Cotidianului sunt amintiri din copilărie amalgamate cu amintiri…din realitate.

Poate că nu se face prea bine diferenţa între un comentariu, atent, pertinent la un eveniment şi un articol umoristic. Cei doi comentatori sunt cel mai adesea în limita cancanului şi nu a comentariului! Poate că ar trebui trecuţi la: momente vesele pentru un timp.

4. Onlineul nu uită nimic!

Ne dă dreptate d-l Sorin Tudor: „O dezamăgire reflectând „în on-line“ lehamitea din viaţa reală şi de care politicienii încearcă să fugă, părăsind site-urile de partid pentru a-şi face bloguri. De aici, citiţi de o mie, două de oameni pe zi, se amăgesc că internetul le-ar putea reda o parte din ceea ce a dispărut odată cu comunismul: presa partidului unic. Şi, instinctiv, fie purced să-i apostrofeze pe jurnaliştii care cutează a gândi altfel, fie, asemeni lui Adrian Năstase, cheamă la camaraderesc oprobriu al oponenţilor politici.

O dovadă în plus că lecţia localelor nu le-a fost de folos. Sau, parafrazând, nu-i on-line-ul ca off-line-ul. Pentru că pe internet nu se uită nimic. Niciodată”.

Onlineul reflectă o stare de spirit…dar în acelaşi timp reflectă şi marile manipulări ale oamenilor şi ale opiniei lor la nivel virtual. De aceea în Judecăţi online dorim să vedem diferenţa dintre scrisul de ziar…şi conţinutul scrisului. Analizele pe text sunt întotdeauna bune chiar dacă ştirea trece. Contează nu ştirea sau cine o editează, cum şi unde, ci din ce e formată, ce ne spune. Ce ne spune de fapt un ziarist la nivel online care scrie săptămânal? Ce ne învaţă? Cum ne ajută de fapt pe noi, cititorii, un ziarist?

Vom face analize textuale pe articolele unor ziarişti sau scriitori afiliaţi presei, pentru ca să observăm gradul ideatic al scrierilor lor. Cu alte cuvinte: cât e umplutură în articolele lor şi cât e idee muncită şi livrată nouă?

Pr Dorin şi Psa. Gianina

Nu suntem toţi nebuni…unii ne mai şi prefacem

Fotografie cf. sursa.

Ce se spune, e spus răstit şi înfierbântat. Substanţa discuţiei nu variază în funcţie de subiect. Nici referinţele invocate. Obiceiul televiziunilor de a folosi mereu aceiaşi comentatori lasă în privitor impresia că sportul nu diferă prin nimic de economie ori de ştiinţa dreptului şi că, în fond, totul este politică, adică venalitate, luptă oarbă pentru putere, neruşinare şi furt. Nici atitudinea nu e adaptată în vreun fel împrejurărilor.

Despre orice se discută, se discută cu un ton egal de ridicat, de inflamat, de ultimativ. Mediul de fundal al oricărei informaţii ori discuţii a devenit vacarmul, iar mediul, cum se ştie, e chiar mesajul. Mesajul liminar şi subliminal transmis de mediul nostru public este vacarmul. În el, totul se îngroapă; din el, nimic nu iese la iveală. În loc de informaţii, suntem bombardaţi cu vacarm.

În lumea politicii, uniformitatea de reacţie şi gestică a unui Gigi Becali la absolut orice i se întâmplă ilustrează perfect, în grotesc, uniformitatea de ton a tuturor dezbaterilor, indiferent de subiect, miză ori urgenţă. E suficient să spui politică, pentru ca moderatorii să adopte atitudinea deriziunii, iar politicienii să se pună pe pilot automat de ură, comportându- se la fel de iraţional şi previzibil precum cocoşii de luptă aruncaţi în ring.

Politica românească a căpătat un sunet propriu, care e numai al ei: are monotonia sterilă, vulgară, agresivă şi exasperantă a muzicii rap. Pleacă de oriunde (stradă, tramvai, parlament, guvern) şi nu duce nicăieri. Ratingul vrea sânge, iar politicienii, în schimbul puterii, îl oferă.

Ce vrea însă publicul? Aparent, vrea ce vrea şi ratingul, de vreme ce ratingul e făcut de public, iar publicul, până la un punct, e făcut de rating. Însă numai până la un punct. Populaţia Romei o fi vrut ea circ şi pâine, dar a descoperit până la urmă că distracţia are sens numai cât timp Roma există, iar când Roma se prăbuşeşte e numai vaier, vaiet şi vacarm.

Noi avem deja vacarmul. Şi, vai, cât ne place! E însă o chestiune de conjunctură cât mai e până ce vacarmul se va transforma în vaier. Conjuncturile sunt imprevizibile, însă consecinţele defectelor corect identificate nu sunt. Fiecare naţiune trebuie să-şi evalueze corect în primul rând defectele (căci cu orice calitate se poate trăi, în schimb cu anumite defecte nu). Ale noastre sunt numeroase. Periculoase, însă, în momentul de faţă, mi se par două: pierderea simţului pentru interesul naţional şi incapacitatea de a mai gândi politic.

Marea calitate a politicii tradiţionale româneşti a fost orientarea ei după ceea ce Tache Ionescu a numit „politica instinctului naţional“. Această politică e a instinctului, şi nu doar a raţiunii, deoarece se bazează pe exersarea unui soi de fler al conjuncturilor favorabile. În jungla politicii internaţionale, raţiunea trebuie să ne reamintească mereu principiile de drept şi interesele de durată: instinctul, însă, e chemat să indice sinteza instantanee dintre plierea la eveniment şi transformarea lui în ocazie, pentru a ieşi de sub vremi cu fruntea sus şi naţiunea întreagă.

De fiecare dată când simţul fin pentru „politica instinctului naţional“ a lipsit (guvernelor, dar şi opiniei publice), evenimentele luate în mod eronat drept ocazii (de guverne, dar şi de opinia publică) au tras ţara în dezastru, iar pierderile teritoriale nu au întârziat. Ce văd acum la opinia publică din ţara mea este absenţa oricărui simţ pentru judecarea evenimentelor internaţionale în termeni de interes naţional.

De parcă istoria ar fi încetat să se mai facă prin forţă şi violenţă, iar statele-naţiuni ar fi intrat în vacanţă; de parcă renaşterea Rusiei ca putere imperială nu ne-ar privi, iar România ar avea graniţă comună cu Statele Unite şi Australia; de parcă natura umană s-ar fi schimbat prin decretarea intrării în postistorie şi postmodernism, iar angelismul ar fi devenit vreodată politica potrivită pentru a intra, reintra ori rămâne în paradis.

Omul continuă invariabil să stea sub regula enunţată de Pascal, potrivit căreia „Omul nu e nici înger nici fiară, iar cine vrea să facă pe îngerul ajunge să se poarte ca fiara“. Pierzându-şi simţul pentru „politica instinctului naţional“, românii nu se mai comportă în marea politică precum cetăţeni români, ci ca pensionari ai propriei istorii şi ca întreţinuţi ai istoriei altora.

La fel ne purtăm şi în mica politică, în chip de pensionari şi întreţinuţi – iar acesta constituie al doilea defect periculos al prezentului nostru. De circ, nu mai distingem politica de politicianism. Ne-am dizolvat în derizoriu toate instinctele şi exigenţele politice, pentru că derizoriul politicii ne-a luat ochii. Dar cine identifică politicul cu derizoriul politicii ratează şansa de a mai locui în chip democratic atât spaţiul public, cât şi spaţiul politic.

Aşa cum nu vedem pericolele internaţionale, la fel ignorăm derapajul instituţional intern şi ne acomodăm cu toate consecinţele lui, majoritatea lor fiind dăunătoare democraţiei. Ne-am acomodat cu un executiv care se substituie legislativului, legiferând sistematic prin ordonanţe de urgenţă; ne-am acomodat cu punerea în mâinile Curţii Constituţionale a tuturor deciziilor politice majore; ne-am acomodat cu un legislativ care se substituie justiţiei, decizând în locul curţilor cine poate şi cine nu poate fi judecat; ne-am obişnuit cu o presă care transformă totul în vacarm, inclusiv informaţia minimală, fără de care opinia publică nu poate decât deraia, votând fie incoerent, fie periculos, fie prosteşte; ne-am obişnuit cu încălcarea tuturor regulilor, în speranţa că vom putea şi noi profita de pe urma demonetizării lor.

Pe scurt, deoarece lista poate oricât continua, ne-am obişnuit cu lucruri cu care numai oamenii care nu mai au nimic sfânt se obişnuiesc şi se acomodează. Ologi conduşi de orbi, asta suntem, societate şi presă, în România pestriţă şi agitată de azi.

Cf. sursa.

Pr. Dorin

Copiii, mâncarea frugală şi şcoala

Lista cu alimentele care nu vor mai putea fi vândute în şcoli a fost prezentată ieri de reprezentanţii Ministerului Sănătăţii Publice (MSP).

Copiii nu vor mai găsi în incinta şcolilor chipsuri, croasanţi, alune sărate, pizza, bomboane şi niciun fel de suc, nici măcar naturale sau fresh-uri. Lista urmează să fie dezbătută public timp de 30 de zile. Deşi s-a lucrat mai bine de o lună la forma finală a listei, aceasta are în continuare lacune, spun unii specialişti în nutriţie. Chiar conducerea MSP admite unele lipsuri.

„Nu putem interzice ca produsele de tip fast-food să fie vândute la cinci metri de unitatea de învăţământ“, a declarat, ieri, Mircea Manuc, secretar de stat în cadrul MSP. Reprezentanţii MSP apreciază că interdicţiile prezentei legi trebuie aplicate şi în universităţi sau centre de plasament, nu doar în şcoli.

Noi reguli şi la meniurile din grădiniţe

Lista propusă de MSP conţine, pe lângă produsele interzise, cum ar fi chipsurile sau băuturile răcoritoare, şi o anexă cu recomandări privind alimentaţia copilului, care ar trebui respectate în unităţile de învăţământ unde copiilor li se asigură cel puţin o masă pe zi. Astfel, sunt recomandate laptele, brânza, iaurtul, carnea, ouăle, fructele şi legumele. „Pe lângă lista cu produse nerecomandate, este necesar ca părinţii să-şi educe copiii ce este bine să mănânce ca, în timp, să nu mai existe tentaţia produselor de tip fast-food“, a subliniat Florentina Furtunescu, director general în cadrul MSP. În următorii ani, conducerea MSP intenţionează să introducă cursuri de nutriţie în şcoli.

Produsele cu E-uri nocive rămân la vânzare

Deşi laudă iniţiativa introducerii acestei liste, unii specialişti în nutriţie susţin că ar fi trebuit să se ţină cont şi de conţinutul de E-uri. Deşi „ignoraţi“ în lista MSP, aditivii şi în special coloranţii (care se pot găsi în unele iaurturi cu fructe sau cereale) pot afecta capacitatea de concentrare a copiilor şi pot induce sindromul de hiperactivitate.

De asemenea, modul în care s-au nominalizat produsele nerecomandate este interpretabil. De exemplu, se interzic produsele care au peste 1,5 grame de sare la suta de grame. Dacă producătorii vor pune pe piaţă chipsuri cu o cantitate mai mică de sare, legea nu poate interzice vânzarea lor în şcoli.

OPINIA SPECIALISTULUI

Alimentele procesate nu sunt sănătoase

„Nu prea există alimente industrializate sănătoase pentru copii. Sunt doar produse cu foarte multă publicitate“, este de părere Gheorghe Mencinicopschi, directorul Institutului de Cercetări Alimentare, prezent ieri la o conferinţă organizată de reprezentanţii industriei alimentare. Acesta a recomandat pentru copii doar „laptele fermentat natural şi iaurtul natur fără adaosuri de fructe“. Mencinicopschi a menţionat că ordinul lansat în dezbatere publică este „ineficient“, din cauză că nu interzice, de exemplu, aditivii şi nu este completat de ore de nutriţie în şcoli. (Ana Jităriţă)

ALTE MĂSURI

Obezitatea, o preocupare mondială

Ministerul Sănătăţii din Marea Britanie a prezentat de curând un program prin care părinţii vor fi informaţi sistematic cu privire la greutatea copiilor supraponderali. Programul vizează 1,2 milioane de copii. De partea cealaltă a Canalului Mânecii, autorităţile franceze se gândesc la măsuri fiscale pentru lupta împotriva obezităţii. Un raport guvernamental propune taxe suplimentare pentru sucurile acidulate, hamburgeri, pizza şi alcool. Doi din trei adulţi din Franţa sunt supraponderali.

În 2005, autorităţile franceze au interzis comercializarea de dulciuri în şcoli, ca o măsură de combatere a obezităţii infantile. Centrul pentru Ştiinţă în Interes Public, un institut american de prestigiu, a publicat recent un raport în care a avertizat McDonald’s şi KFC, pe motiv că peste 90% dintre preparatele fast-food conţin o cantitate prea mare de calorii.

Astfel, 93% dintre cele 1.474 de posibile alegeri din meniurile a 13 restaurante fastfood depăşeau limita celor 430 de calorii pe care un copil trebuie să le consume la o masă, iar unele meniuri depăşeau cu mult numărul de calorii pentru întreaga zi. „Meniurile par concepute cu intenţia de a-i îmbolnăvi pe copii de obezitate sau diabet“, a spus Margo Wootan, directoarea departamentului de nutriţie al institutului. (Vasile Decu)

Cf. sursa.

Psa. Gianina

Horia Roman ni-l arată prin ochii săi pe…un Drept între popoare

Viaţa lui Aleksandr Soljeniţân a fost un dezastru: dictatură, război, lagăr, deportare, mizerie, cancer. Apoi s-a transformat într-un miracol. Printr-un miracol i s-a resorbit, fără tratament, cancerul. Printr-un miracol a reuşit să strângă date complete despre sistemul concentraţionar sovietic şi să scrie Arhipelagul Gulag (cartea care salvează de la moartea memoriei milioanele de necunoscuţi pe care regimul sovietic i-a condamnat la dispariţie, iar adulatorii săi occidentali, intelectualii de stânga, la uitare).

Printr-un miracol, un om total lipsit de putere a putut deveni problema insolubilă a unui sistem politic care nu doar că poseda toată puterea, dar era şi total lipsit de scrupule. Numai printr-un miracol cineva căruia regimul îi interzisese totul a putut deveni vocea tuturor celor care nu puteau avea vreuna. Numai printr-un miracol un singur om a putut sta nevătămat şi triumfător împotriva celui mai criminal sistem al secolului trecut.

Numai un miracol a putut face din dezastrul vieţii unui zek ruina sistemului care a inventat noţiunea de zek. Analiştii romani consemnau faptele importante fără să uite să menţioneze evenimentele miraculoase ori minunile naturale care le însoţeau, fie în semn de avertisment, fie de pedeapsă. Cum ar fi scris un analist roman despre soarta imperiului sovietic? Cu siguranţă, viaţa lui Aleksandr Soljeniţân ar fi fost evenimentul miraculos menţionat.

În termeni de teologie a istoriei, raportul dintre slăbiciunea vieţii lui Soljeniţân şi puterea nemăsurată a imperiului pe care l-a distrus evocă în mod irezistibil atât lupta lui David cu Goliat, cât şi cuvintele lui Hristos, „Puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune“, pe care apostolul Pavel le-a prelungit prin două teoreme: una duhovnicească, „Când sunt slab, atunci sunt tare“, cealaltă teologică, „Dumnezeu şi-a ales lucrurile slabe ale lumii ca să le distrugă pe cele tari“.

Ridiculizat de „deştepţii“ lumii (intelectualii „progresişti“, care îl denunţau ca reacţionar), batjocorit de „înţelepţii“ lumii (specialiştii în ştiinţe politice, care îl considerau un naiv ignorant), ameninţat şi urgisit de puternicii lumii (conducătorii sovietici, care l-ar fi vrut mort), Soljeniţân i-a ridiculizat şi pe deştepţi, arătând că au minţit cu bună ştiinţă, şi pe înţelepţi, arătând că s-au înşelat, şi pe puternici, arătând că sunt slabi.

Istoricilor care jură pe fapte şi cad în capcana cauzalităţii mecanice (triunghiul mecanic al forţelor) li se pot arăta faptele lui Soljeniţân ca o ilustrare matematică a puterii spiritului asupra materiei. Nimeni nu ar fi putut spune că e puternic, cât timp adversarii săi nu au făcut dovada că se vor prăbuşi. Dar, odată colosul sovietic prăbuşit, tuturor le-a devenit evident că acest Imperiu al răului nu de diviziile cărora le cerea Stalin dovada a fost învins, ci de puterea a ceea ce ideologia în numele căreia au fost ucise peste o sută de milioane de oameni a negat mereu că există: spiritul, Dumnezeu, bunătatea, curăţenia sufletească, puterea rugăciunii. Viaţa lui Soljeniţân a demonstrat că miracolele există.

Dacă e limpede că lupta sa împotriva minciunii a demonstrat puterea adevărului, ne putem întreba ce valoare profetică mai are, pentru noi, azi, dezvăluirea acelui adevăr? Mărturia lui Soljeniţân instituie o paralelă interesantă şi face un contrast enigmatic cu o alta, la fel de profetică. O sută douăzeci şi cinci de ani mai devreme, mărturia cea mai penetrantă asupra direcţiei spre care se îndreptau regimurile politice a fost dată de un francez plecat în Statele Unite, cu însărcinarea de a redacta un raport asupra sistemului penitenciar.

Trimis să inspecteze puşcăriile americane, Alexis de Tocqueville a descoperit mersul irezistibil spre democraţie al lumii moderne. Destinat să depună mărturie cu privire la sistemul concentraţionar sovietic, Soljeniţân a descoperit răul sădit în convingerea că istoria se îndreaptă în mod irezistibil spre o ţintă pe care numai anumiţi oameni o cunosc, iar aceştia au dreptul să îi oblige pe toţi ceilalţi să îi urmeze. Mărturia lui Tocqueville a fost profetică, pentru că ne-a înfăţişat cum va arăta viitorul, dacă prezentul e lăsat liber. Mărturia lui Soljeniţân a fost la fel de profetică, dar din motive inverse: el a arătat cum arată prezentul, dacă viitorul e obligat să fie într-un anumit fel. Lui Tocqueville i s-a cerut să facă un raport oficial despre puşcăriile legale şi a întrevăzut spre ce ne îndreptăm. Soljeniţân a făcut un raport despre un sistem concentraţionar pe care organizatorii lui îl ascundeau, iar adulatorii lui îl negau, şi a demascat astfel cea mai mare minciună a secolului.

La 1835, Tocqueville a descris adecvat prezentul, deoarece a înţeles viitorul. Un secol mai târziu, Soljeniţân a înţeles că, unde nu există viitor, prezentul e iadul însuşi. Pe vremea lui Tocqueville, pentru că minciuna era excepţia, a fi profet însemna a ghici viitorul.

În timpurile lui Soljeniţân (care însă mai sunt ale noastre), în care minciuna devenise regula, a fi profet însemna curajul de a spune cu voce tare, împotriva tuturor, ce vezi în prezent. În regimul minciunii consimţite şi al falsificării mediatice cu rating la public, a fi profet nu mai înseamnă a ghici viitorul, ci a dezvălui prezentul: a dezvălui ceea ce toată lumea vede, dar nu observă; ceea ce toată lumea arată, dar ascunde; ceea ce toată lumea ştie, dar ignoră. Soljeniţân rămâne profetul nostru pentru secolul XXI.

Cf. sursa.

Horia Roman Patapievici, „Bătălia pentru opinia publică” [1, 2, 3]

Horia-Roman Patapievici

1

Cf. sursa.

Incep prin articolul de azi un serial, in care voi incerca sa arat patru lucruri: care este miza luptei politice de azi; de ce s-a ajuns la diabolizarea intelectualilor; de ce sunt importante notiuni precum cea de centru (pentru igiena dezbaterii publice) ori cea de moderatie (pentru buna functionare a democratiei); in fine, de ce relatia cu opinia publica la care a ajuns lumea politicii si presa este gresita si nu incurajeaza progresele noastre democratice.

Democratiile sunt regimuri politice bazate pe cuvant. Cuvintele aleg, si tot ele te fac ales. Ele construiesc si distrug cariere; fac si desfac reputatii. Virtuozii cuvintelor, in democratie, devin conducatori (demagogi ori oameni de bine).

Cei care nu stapanesc arta cuvantului sunt inevitabil impinsi spre pozitii secunde, de sforari, tehnocrati ori administratori. Intre opinia publica si actorii publici nu exista, in democratie, decat un singur instrument de legatura: cuvantul.

Cuvantul este instrumentul universal al democratiei nu pentru ca democratia ar fi esentialmente bazata pe trancaneala (cum sustin unii din criticii ei), ci pentru ca opinia publica este baza oricarei legitimitati, iar mecanismele prin care se formeaza opinia publica sunt esentialmente determinate de persuasiune, liber arbitru, consimtamant, discernamant si critica depind, adica, de administrarea libera a cuvantului.

Una dintre consecinte este ca in democratii se poate ucide cu ajutorul cuvintelor. Aparatul de stat, care are la dispozitie masinaria statului, face aceasta treaba cu decrete si paragrafe de legi; actorii publici, care pot realiza ceva numai mobilizand opinia publica, o fac cu ajutorul formulelor de discreditare.

Singurul regim politic in care infamia verbala are efectul unei agresiuni fizice este democratia. Din respect pentru drepturile omului, democratia cunoaste uzul catorva formule clasice de discreditare: „rasist”, „antisemit”, „legionar” etc. Asa cum democratia antica se separa de potentialii tirani prin ostracizare, exilandu-i, democratiile moderne se delimiteaza de cei care ii nesocotesc codurile etice prin discreditare, semnalandu-le prezenta publica printr-o eticheta-stigmat.

Rasistii (de pilda) nu sunt arestati, in democratie, sunt pur si simplu stigmatizati prin eticheta care ii discrediteaza. Aceasta este partea nobila a mecanismului. Partea lui ignobila iese la iveala atunci cand etichetele de discreditare nu sunt justificate; atunci cand eticheta „rasist” este aplicata cuiva care nu este rasist, cu scopul de a-l demoniza, de a-l demonetiza, pentru ca, in final, sa fie scos din circuitul credibilitatii publice.

Adeptii corectitudinii politice recurg adesea la acest procedeu pentru a-si discredita adversarii de idei. O surpriza a fost sa descopar ca aceasta tehnica de lupta, murdara oricum am lua-o, a fost adoptata de presa impotriva unor intelectuali, care sunt sistematic taxati, ca ceva infam, drept „intelectualii lui Basescu”.

Inainte de a demonta falsul si rautatea formulei, un scurt istoric. Totul a inceput cu „Apel catre clasa politica” (7 februarie 2007), un text prin care un grup de cincizeci de cetateni cu profesii intelectuale diagnostica instalarea unei grave crize politice si cerea clasei politice sa se abtina de la initierea procedurii de demitere a presedintelui, care nu este o solutie, ci o agravare incontrolabila a ei.

Intr-un moment de o alta gravitate istorica, un apel de intentie similara au adresat universitarii romani lui Ion Antonescu, in timpul razboiului. Apelul de atunci al universitarilor a fost judecat de istorie ca un act de responsabilitate.

In intentia semnatarilor de acum, Apelul din februarie era un act elementar de angajare democratica, prin care era ridicata in spatiul public problema care avea sa se dovedeasca nodul malign al intregii noastre istorii recente: constituirea clasei politice intr-o casta de stat, aflata intr-o vicioasa alianta cu oamenii de afaceri care si-au facut si isi intretin prin stat averile si influenta.

Desi normal ar fi fost sa primeasca sprijinul presei, acest Apel le-a starnit principalilor formatori de opinie o vie reprehensiune, dublata de o antipatie fata de „intelectuali”, la care putini s-ar fi asteptat. Apelul a fost mai intai ridiculizat, fiind transformat dintr-un „Apel catre clasa politica”, titlu care trimitea la responsabilitate civica, intr-un „Apel al intelectualilor”, titlu care sugera pozitiile unei grupari partizane.

Presa este cea care, prima, inaintea politicienilor a transformat un apel nascut din responsabilitate fata de binele comun intr-unul despre care s-a sugerat constant ca e rezultatul atasamentului fata de niste interese particulare, „ale intelectualilor”. Astfel, a fi intelectual a devenit ceva de ocara.

Apoi a intrat in procedura standard de diabolizare, fiind tratat rand pe rand drept diletant, inoportun, partizan, incompetent s.a.m.d. Oamenii politici vizati au reactionat si ei, cu o duritate care era de inteles, pentru ca intregul lor corp fusese criticat in Apel, ca a devenit o casta aroganta si interesata, opusa societatii si separata de ea.

Dand glas in plus si frustrarii ca nu sunt si ei luati in seama ca intelectuali, politicienii au reprosat Apelului fie ca semnatarii lui nu aveau dreptul sa isi aroge numele de intelectual (pe care il confundau cu un titlu), fie ca nu e treaba intelectualilor sa se bage in politica, care e doar a lor, ca reprezentanti ai poporului, si a presei, ca intermediar de imagine.

Saptamana viitoare voi examina in ce consta falsitatea si reaua-credinta a formulei „intelectualii lui Basescu”.

2.

Cf. sursa.

Traian Basescu este un om politic. Din 2004 este presedinte al Romaniei. Daca omul politic Traian Basescu „are intelectuali”, inseamna ca fie ideologic, fie clientelar exista intelectuali care, platiti ori voluntar, ii slujesc interesele.

Daca presedintele Traian Basescu ar avea intelectuali, asta ar insemna fie ca acestia sunt adeptii puterii personale a presedintelui, fie ca sunt profitorii privilegiilor asociate cu institutia presedintiei.

Or, niciunul dintre intelectualii socotiti a fi „ai lui Basescu” nu este nici sustinatorul ideologic, nici clientul acestuia. Iata argumentul, condensat. Ca sa fie clienti ar trebui sa existe beneficii. Or, nu exista beneficii. Ca sa fie sustinatori ideologici, ar trebui sa existe atat o ideologie, cat si un angajament public in favoarea acesteia. Or, nu exista niciuna, nici cealalta. Sa le luam pe rand.

Sunt doua situatii respingatoare din punct de vedere moral: cea de client platit si cea de adulator al puterii. In sens pecuniar, numai Gigi Becali „are” intelectuali. I-a platit, iar acestia il servesc public. Insa niciunul dintre „intelectualii lui Basescu” nu a fost platit de acesta pentru ca vreunul dintre ei sa adopte public pozitiile pe care le-au adoptat.

Aici, argumentul onoarei, desi bazat doar pe conduita trecuta a persoanei si pe increderea in comportamentul ei viitor, este esential. Daca el este nesocotit, inseamna ca se poate afirma orice despre oricine. Dar atunci si cei care acuza se preteaza replicii ca si ei sustin ce sustin pentru ca sunt platiti.

Acuzatia de client nu poate fi facuta in mod onorabil decat pe baza unor dovezi ori a unor argumente rezonabile. De pilda, afirmatia ca eu as fi „intelectualul lui Basescu” pentru ca presedintele m-a numit la ICR este implauzibila din trei motive: pentru ca trecutul meu nu e de om servil; pentru ca nu sustin dupa numirea mea la ICR decat pozitii care sunt in deplin acord cu luari de pozitie anterioare numirii mele; in fine, pentru ca niciodata nu m-am luptat pentru dobandirea vreunei functii publice, iar pe cele pe care le-am avut le-am ilustrat cu onestitate, in spiritul serviciului public (contrariul ar trebui dovedit).

Dar, dincolo de cele trei argumente de implauzabilitate, afirmatia ca as fi intelectualul cuiva este falsa pentru ca asa declar eu public ca este, ceea ce inseamna ca imi joc onoarea pe adevarul afirmatiei ca este falsa.

Acum, implicatia de sustinere ideologica. Nu exista o ideologie a omului politic Traian Basescu. Daca ar exista, ar putea fi formulata. Or, nimeni nu a facut-o pana acum. Dar sa presupunem ca ar exista. Atunci care ar fi ideologia la care adera „intelectualii lui Basescu”?

Daca aceasta ar fi ideologia partidului PD (din care Traian Basescu a facut parte si cu care s-a identificat), ar starni ilaritate afirmatia ca, de pilda, Gabriel Liiceanu este adeptul ideologic al PD-ului; daca ar fi o ideologie proprie doar lui Traian Basescu, ar trebui mai intai ca cineva sa spuna in ce ar consta aceasta.

Daca se va spune ca ideologia proprie lui Traian Basescu este „cezarismul” si „anti-democratismul”, asa cum au facut-o Adrian Severin ori Renate Weber, atunci va trebui sa se demonstreze in mod convingator ca afirmatiile lui Traian Basescu chiar sunt antidemocratice si ca actiunile sale sunt cu adevarat indreptate impotriva democratiei.

Aceasta demonstratie nu a fost facuta decat la nivel de proces de intentie. Astfel, Adrian Severin, care odinioara ne-a demonstrat ca Basescu e rau pentru ca e tatar, acum ne someaza sa credem, cam in acelasi fel, ca Basescu e antidemocrat pentru ca face lucruri pe care el, Adrian Severin, le dezaproba din punctul de vedere al PSD-ului?

Oricum am lua-o, cu argumente fie etnic-rasiste (Basescu e tatar), fie ideologice (Basescu e antidemocrat), procedeul e moralmente jalnic si consta din aplicarea interesata a unui stigmat.

Alt exemplu. Renate Weber, ca sa demonstreze ca actiunile presedintelui sunt nocive chiar si atunci cand par bune, argumenteaza ca in adancul sufletului sau Traian Basescu nu crede ce spune, ori face ce face cu alte intentii decat cele pe care le declara: altfel spus, suntem indemnati sa nu credem intr-un act public (de pilda, condamnarea comunismului) in numele credintei in ceea ce Renate Weber stie, anume ca omul politic Traian Basescu are ganduri ascunse. Ambele moduri de a argumenta sunt bazate pe proces de intentie.

Or, adevarul bunului simt este acesta: daca omul politic Traian Basescu are o ideologie ascunsa, ea trebuie sa transpara cumva din afirmatiile sale fie publice, fie private; ori din actiunile sale, fie publice, fie private.

Daca dovada acestui lucru nu poate fi facuta cu un grad rezonabil de probabilitate, atunci aceasta ideologie ascunsa nu exista, iar procedeul de a formula judecati de condamnare in baza acuzatiei ca exista intentii malefice ascunse trebuie tratat drept ceea ce e? O frauda deopotriva morala si intelectuala.

Acelasi argument poate fi dezvoltat impotriva afirmatiei ca intelectualii sunt adeptii puterii personale a presedintelui. Ar fi trebuit sa existe o afirmatie publica a acestui sprijin, iar daca nu exista, atunci trebuie sa fie vorba de o conspiratie. Dar atunci afirmatia care ar trebui facuta nu este aceea ca presedintele e autoritar in cadrul institutional actual?

Pentru ca nu poate, chiar daca ar dori-o (presedintele Romaniei are mai putina putere executiva decat orice ministru al guvernului)?, ci aceea ca presedintele pregateste o lovitura de stat, afirmatie pe care nici macar cei mai fantasti dintre acuzatorii sai nu au indraznit sa o faca.

Asadar, expresia „intelectualii lui Basescu”, din punct de vedere ideologic, nu are acoperire nici in fapte, nici in vorbe. Ce este, atunci? Este o arma de lupta, prin care cei care o folosesc cauta sa ii delegitimeze public pe intelectualii care s-au pronuntat impotriva suspendarii presedintelui, stigmatizandu-i ca „antidemocrati”.

Deoarece in democratie nu exista pacat mai mare decat sa nu crezi in ea, formula-stigmat „intelectualii lui Basescu” cauta sa convinga opinia publica, uzand de fals si rea-credinta, ca intelectualii cu pricina nu sunt democrati.

Saptamana viitoare voi incerca sa explic de ce a primit presedintele Basescu sprijinul intelectualilor.

3.

Cf. sursa.

Ca intotdeauna, pentru a ajunge la motivatii, trebuie sa cunoastem mai intai cine sunt actorii. Cine sunt, deci, „intelectualii”? In functie de unghiul din care privim, definitia si cuprinderea notiunii se schimba.

Pentru presa care a transformat „Apelul catre clasa politica” intr-un „Apel al intelectualilor”, cu intentia vadita de a trata ceea ce fusese un apel la moderatie drept un strigat de raliere partizana, intelectualii sunt in esenta doar cativa (in frunte cu Liiceanu).

Oricati semnatari din lumea intelectuala ar fi avut Apelul (cincizeci la lansare, mii la capatul unei saptamani), „vina” pentru lansarea lui a fost pusa exclusiv in seama a doar cativa: ei au fost demascati ca partizani ai presedintelui, lor li s-a reprosat implicarea politica, lor le-a fost refuzat dreptul de a face opinie separata, iar dupa referendum lor nu li s-a iertat ca Apelul si-a justificat oportunitatea si ca, asa cum nu au crezut nici mogulii de presa, nici politicienii reprezentati de cei 322, electoratul a mers impotriva curentului care il diaboliza pe presedinte.

Insa din unghiul de vedere al semnatarilor Apelului insisi, notiunea de intelectual acopera faptul elementar ca semnatarii erau, in marea lor majoritate, practicanti ai unor meserii intelectuale si ca acesti oameni, in calitatea lor de cetateni (nu ca „intelectuali”), au simtit de datoria lor sa semnaleze opiniei publice o stare de fapt ingrijoratoare.

Este acest lucru reprobabil? Poate fi cineva blamat pentru ingrijorarile sale civice? Fireste ca nu. Cu toate acestea, Apelul a fost judecat ca reprobabil de cvasi totalitatea presei care se straduieste sa domine opinia publica, iar intelectualii au fost imediat blamati si trasi la raspundere de catre politicieni. De ce? Simplu spus, pentru ca Apelul a lovit in alianta dintre presa si politicieni.

Ceea ce a starnit furia majoritatii parlamentarilor, indignarea a aproape tuturor partidelor si iritarea presei care e interesata vital in dominarea opiniei publice a fost nu atat ca unii dintre practicantii meseriilor intelectuale trag un semnal de alarma (ei si?), cat faptul ca „intelectualii eponimi” pun in discutie opinia dominanta, asa cum era aceasta exprimata, la acea data, de presa si politicieni – in totala armonie (suspecta) si deplina (dezgustatoare) coniventa.

Spun „opinie dominanta” si nu „opinie publica”, deoarece in toata perioada care a premers si urmat referendumului, presa televizata a facut tot ce i-a stat in puteri pentru a acredita ideea ca opinia propagata de ea prin dezbateri si comentarii politice (tinute cot la cot cu anumiti politicieni, pe care i-a promovat obsesiv si dincolo de orice bun simt, in ciuda nulitatii unora, lipsei de urbanitate a altora si agresivitatii partizane a tuturor) este chiar opinia publica, iar cei care o contesta se situeaza deliberat in afara centrului, ilustrand, altfel spus, pozitii extremiste, deci, condamnabile.

Referendumul a aratat insa in mod clar ca opinia dominanta, data de presa televizata (care s-a pronuntat obsesiv in favoarea suspendarii, identificata incult cu expresia maxima a democratiei), nu este opinia publica (care a votat impotriva suspendarii, corect identificata cu imoderatia guvernarii si cu escaladarea arbitrariului deciziilor parlamentare) si ca numai alianta vicioasa intre presa si politicieni a incercat sa acrediteze confundarea lor.

Ei bine, acesta este nodul chestiunii – controlul asupra opiniei dominante, pe care la noi o confectioneaza zilnic, impreuna, mass-media si politicienii; care se bazeaza pe tentativa de a suprima ori amuti ori pune in surdina ori suspenda opinia publica in favoarea opiniei dominante; si care are ca miza monopolizarea centrului, deoarece numai cine detine centrul are dreptul moral de a hotari cine e extremist si, deci, de a decreta cine anume trebuie sa taca.

Motivul pentru care intelectualii l-au sprijinit pe presedintele Traian Basescu in chestiunea suspendarii este perfect simetric cu motivul pentru care alianta dintre presa dominanta si politicienii majoritari a diabolizat Apelul catre clasa politica.

Apelul a fost diabolizat deoarece contesta opiniei dominante dreptul de a se substitui opiniei publice, intelectualii l-au sprijinit pe presedinte pentru ca suspendarea fara temei constitutional era urmarea incercarii de a substitui dreptul care rezulta din autoritatea constitutiei cu dreptul strict politic de a servi, in parlament, interesele de partid.

In ambele cazuri, o chestiune de fapt (opinia dominanta, vointa politica) era abuziv travestita intr-o chestiune de drept (opinia publica, statul de drept), pentru aceleasi motive: sporirea puterii si marirea domeniului in care administrarea ei sa poata fi discretionara.

…………………..

Pr. Dorin

1 2