Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Evocări Page 1 of 18

Despre începuturi…

Întânirea mea cu Dumnezeu a fost una…dramatică, mi se pare c-am mai spus-o. N-a fost lină și ușoară.

E adevărat că, mai înainte de a-mi răspunde, căutasem ani de zile, fără să îmi dau seama ce sau pe Cine. Cu toate acestea, răspunsul nu a venit deloc ca o ușurare, ci ca un cutremur.

După ce m-am convertit și am venit la Biserică, au urmat ani, zile și momente în care chinurile sufletului ajungeau uneori de nesuportat și în care simțeam că mi-ar fi fost mai ușor dacă m-ar fi spintecat cineva sau mi-ar fi tăiat mâinile și picioarele.

Am spus că, până să ajung la Biserică, au trecut niște ani cu neliniști și întrebări chinuitoare. Ceea ce mă tortura era ideea morții.

Aveam, mai înainte de a fi citit la Pascal, sentimentul infinității zdrobitoare și absurde a cosmosului.

Fie că priveam lung orizontul, fie că mă uitam la Teleenciclopedie și ascultam explicațiile despre formarea galaxiilor și despre infinitatea lumilor din univers, aceeași spaimă de moarte mă cuprindea.

Mă turmenta gândul să nu plece ființele dragi de lângă mine (și mai ales bunica mea, care era bolnavă de inimă și avea des crize), dar și să nu mor, pentru că mi-era instinctiv frică de neant.

La Roșiori de Vede stăteam aproape de Biserică (la care nu mergeam niciodată) și toți morții treceau prin fața porții noastre. Alergam să văd convoiul, când auzeam fanfara…dar nu îndrăzneam să privesc prin geamul dricului. Decât o dată cred că mi-am luat inima în dinți și am văzut o față care mi s-a părut ireal de albă…și un nas coroiat la fel de nefiresc.

Ca și cum oamenii morți erau altceva decât oamenii vii…dar ce anume, nu-mi puteam lămuri.

Copil fiind, la Turnu Măgurele mă jucam în curtea spitalului vechi, unde, într-o parte era morga (spre care priveam cu fiori reci) și de cealaltă parte câmpia largă (lunca Dunării) pe care pășteau caii.

Încât uneori mi se păreau caii, câinii sau pisicile mai fericiți decât mine, pe care mă frigeau spasmele fricii și ale durerii de a nu înțelege rostul vieții.

Spitalul mi-era un mediu bine cunoscut, cu omenii lui în pijamale mișcându-se lent-fantomatic (ca și când timpul avea, dintr-o dată, toată răbdarea din lume, fiindcă aicea lumea lua o pauză de grabă, de veselie idioată și de griji curente) și cu mirosul de dezinfectant, care infiltra toți pereții și pielea de pe tine…

Între viață și moarte…nu înțelegeam totuși ce caută omul pe pământ.

Auzisem de Dumnezeu, dar El nu era o realitate pentru mine până după 18 ani, adică după ce am început să cred metodic, cercetând Biserica și cărțile.

Însă credința mea nu a venit pe cale cultă, prin lectură. Lectura, mai mult din filosofi (mai ales din cei antici, prin anii de liceu, după ce într-a șaptea și a opta mă îmbâcsisem de Cioran și Eliade), a fost doar o etapă pregătitoare. La fel literatura și poezia.

Credința am primit-o prin auzire, după ce m-am întâlnit cu părintele Dorin și cu Fericitul Ilie (eram în ultimul an de liceu).

Mai înainte de a-i întâlni, cu o lună-două înainte, mi-a murit bunica și i-am scris o scrisoare, postumă, în care îi spuneam că mi-am pierdut raiul și nu știu unde o să-l mai găsesc (ce știam eu despre Rai, de mă exprimam în termenii aceștia, nu mă întrebați, că nu știu să răspund, adică nu-mi amintesc să fi știut ceva).

A fost, prin urmare, o întâmplare cu adresă, și nu aveam unde să mă ascund de conștiința care-mi scotea ochii cu această evidență.

Nu căutasem eu ani de zile un răspuns? Iată răspunsul neliniștilor mele și al interogațiilor interioare, doar că…nu era pace, ci ghilotină.

N-am venit să aduc pace, ci am venit să aduc sabie…

Mărturisirea lor a fost zdrobitoare pentru mine, în sensul că, atunci când am înțeles Cine este Dumnezeu și ce cere El de la oameni, mi-a căzut cerul în cap sau cel puțin un bloc cu zece etaje.

Departe de a mă cuprinde fericirea, veselia sau exultarea, m-a cuprins o spaimă și mai mare decât cea anterioară, când mă întrebam care e sensul ființei umane, dacă totul se termină cu moartea.

Am privit în mine și nu era nimic din omul pe care-l aștepta Dumnezeu. Am înțeles că o luam încet dar sigur pe o pantă a compromisului, în voia tot mai liberă a impulsurilor negative și a instinctelor pe care atunci nu le știam că sunt străine de adevărata demnitate umană.

Am început lupta cu patimile, după lege, doar că…nimic nu era să fie ușor. Mai bine zis, totul era infernal de greu.

Tocmai de aceea nu-i înțeleg pe cei care Îl găsesc pe Dumnezeu teoretic și nu trăiesc niciun fel de seisme lăuntrice.

Poate că nu-i înțeleg eu…

Mulți ani de aici înainte am trecut prin alt fel de traume interioare, dar cu niciun chip nu mă puteam întoarce înapoi și nici nu puteam face abstracție că Dumnezeu devenea din ce în ce mai mult, pe fiecare zi, o realitate personală, vie, covârșitoare, pururea prezentă în toată ființa mea, Care nu mai pleca nicăieri, nici atunci când mă tortura gândul că El m-a părăsit…că nu sunt vrednică…

El este și legătura sau lanțurile care mă leagă de părintele Dorin și de Fericitul Ilie și de toți oamenii pe care i-am iubit, îi iubesc și îi respect.

Adeverință CFR

Cât costă: simply the best?

Da, cât costă să fii, pur și simplu, cel mai bun pentru cineva, de neînlocuit în inima lui/a ei? Ce trebuie să faci pentru ca nimeni, niciodată, să nu te înlocuie din inima lui/a ei? Dacă știți răspunsul la această întrebare…atunci sunteți de neînlocuit pentru cineva, pentru mai mulți…Dacă nu știți răspunsul la această întrebare, capitală, fundamentală, atunci nu știți nimic serios, pentru că nu ați iubit pe nimeni (și bineînțeles: nu ați fost iubiți de nimeni) la modul…irespirabil

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=rjpve1LoqiE]

Cântecul spune…și noi ne gândim ce intensitate ar avea realitatea interioară: i’m stuck on your heart = Sunt înfiptă/băgată/ intrată în inima ta iar tu, pur și simplu, ești cel mai bun lucru pentru mine = you’re simply the best. Nu vreau mai mult, nu îl vreau pe altul, nu vreau altceva, decât pe tine.

Ce te face de neînlocuit pentru cineva? Totala ta dăruire, transparența ta uluitoare, conștiința ta curată și actele tale de multă mărinimie, de grandioasă și desăvârșită revărsare spre altul.

Dacă cuvântul cade pe pământ bun, dacă fapta ta atinge inima lui/ a ei, nimic și nimeni nu poate să te scoată din ei, din cei care te iubesc.

Îmi aduc aminte de bunicul meu Marin, care asculta la radio, la radioul de la casetofonul lui vechi, fost al meu…muzică populară, știri, unele după altele. Și eu citeam în cealaltă cameră, în camera mea, de la țară și cu fața spre stradă (pe când el trăia) sau pictam sau compuneam diverse lucruri…și, deodată, mă pomeneam cu muzica dată la maximum…și cu el peste mine: Tataie, tataie, vino că la radio cântă cântecul tău!…Și cântecul meu…se cam cânta tot timpul…și el lăcrima la fiecare cântec în parte…

Adică venea cântăreața și cânta doruleț, măi… și, deodată, era cântecul meu și tataie, unicul din mine și eu unic pentru el…venea să îmi spună că, la radio…se cântă despre mine, adică despre Doru.

Mă duc la mamaia să o spovedesc și să o împărtășesc și o aud că îmi spune: Te-am visat acum trei zile…așa și așa…și știam că mata o să vii! Sau: Am vorbit cu Sfinția ta la telefon…și știam că mata o să vii la mine…și, după ce am vorbit noi amândoi…parcă ziceam că ești aici, la mine, în casă…și cu doamna preoteasă, cu amândoi…și am dormit bine, fără frică…

Adică ea, care e în mine și eu care sunt în ea…și nimeni nu ne poate scoate pe unul din altul, pentru că suntem înfipți, unul, în inima celuilalt, foarte profund…

Primul volum din Operele complete ale Dumnezeiescului Ilie le-am pregătit în mult har, în mult foc…de credeam că îmi crapă inima câteodată. Prea mult har și simțirea prezenței sale întru mine la cote insuportabile uneori…Aseară și astăzi…scriind și pregătind publicarea din jurul orei 15, de astăzi, au fost mai minunate ca oricând: am simțit lumina care ieșea din el, pe atunci, când stăteam de vorbă…și am știut și știu că e acum cu mine, pentru că e de…neînlocuit...și de nedislocat din mine…

Și iubirea reală nu stingherește o altă iubire din inima mea…și nici nu se calmează odată cu moartea celuilalt…ci mai mult se dezvoltă…și mai intens…și mai de nestăpânit…Și proba realității iubirii e că ea e vie în mine, că e iubirea lor…și nu o plasmă impersonală…pentru că e legătura cu ei…peste timp, peste moarte, dincolo de orice…

Nu, iubirea nu e delicată…ci preadelicată!

E plină de sfială, de frumusețe, de adevăr, de dumnezeire…

Iubirea e de neînlocuitul, de nefalsificatul…e ceea ce ne ține alături și ne unește timpul cu veșnicia și veșnicia cu timpul.

Cine își pune problema depărtării lui Dumnezeu de noi nu a iubit niciodată pe cineva și nu știe că depărtarea e intimitate pentru cei care se iubesc, că depărtarea nu există între doi iubiți.

Depărtarea nu există în relație, ci numai apropierea, numai interpenetrarea sufletelor noastre, care înțeleg și mai mult unele din altele, care se îmbrățișează unele pe altele, tocmai pentru că stau în harul lui Dumnezeu.

Și, da, nu poți iubi real…dacă nu iubești sfânt, prin și în Dumnezeu!

Sexul nu poate înlocui iubirea, cum nu poate înlocui aerul apa și nici mâncarea melodia preferată…Iubirea e dăruirea aceasta dumnezeiască, dezinteresată, prin adevăr, prin sinceritate, prin conștiință un altuia, pentru ca să fii al cuiva. Dacă ești numai al tău …nu ai nimic. Când ești, pur și simplu, respirarea altora, dorul lor, atunci ești și pentru tine și pentru ei, pentru că, în primul rând, tu ești al altoraîn relație cu alții, mai înainte de a fi al tău.

Stăteam ore întregi cu Fericitul Ilie și vorbeam despre Sfinți, despre păcatele noastre, despre politică, despre primăvară, despre medicamente, despre iubire, despre sinceritate, despre vedenii prea dumnezeiești, despre cum arată dracii, despre cum arată prietenii…și diferența dintre noi, era, întotdeauna, doar de…50 de ani de zile…

Pe fiecare zi el creștea în mine…

Creștea imens, ca Făt Frumos, care creștea în 3 zile…cinci veacuri…

De ce creștea?

Pentru că își pierdea timpul, la modul fundamental, cu trezirea spirituală a unui tânăr teolog, în formare, cu educarea lui, cu înduhovnicirea lui, cu umplerea lui de erudiție, care nu se găsește pe toate drumurile…Cu erudiție coborâtă din cer, dumnezeiască…

Într-un oraș de provincie, ca Turnu Măgurele, iarna și vara, în timp cât eram seminarist, apoi ca profesor de Religie, ca student, masterand, doctorand…se făcea o școală tăcută și amplă, profundă și simplă, dumnezeiască, între un Maestru și un ucenic, între un Părinte duhovnicesc și un fiu duhovnicesc, care își dă și își va da roadele ei.

Dacă există ceva profund…atunci poate fi probat, nu?

Dacă spui că ai un cal…îl arăți și altora, nu?!

Dacă spui că ai o carte sau că scrii o carte…le poți arăta, nu?!

Tot la fel, dacă spui că ai fost inițiat/ introdus în cele de taină ale lui Dumnezeu, în cele mistice, în cele sfinte ale Teologiei și ale vieții cu Dumnezeu, trebuie să vorbești despre ele, ca despre orice alt lucru pe care îl știi, l-ai văzut, l-ai mirosit, l-ai pipăit, nu?!…

Da, să vorbim cu smerenie…dar să vorbim, nu doar să ne facem că știm…lucruri de care, în fapt, nu aveam habar.

Urmează celelalte volume, formate din tot felul de explicații, probleme…poeme…dureri…așteptări…

Când eu, acum, mă pregătesc pentru a scrie…el era luat în pușcărie, pentru că, a fost văzut împreună cu doi, vorbind pe stradă…și unul dintre ei era legionar…L-am întrebat la un moment dat de motivul pentru care a fost închis și mi-a spus: Dumitale îți pot spune acum…dar 12 ani și jumătate de zile m-au chinuit în chip și fel…ca să îți spun ceea ce îți spun dumitale acum: Nu am fost legionar…dar am simpatizat cu ei…și am făcut pușcărie degeaba…Când mi-am dat seama că orice aș spune tot acolo voi intra…nu am vrut să le spun nimic…și mi-au inventat ce au vrut…

Adică 12, 6 ani de pușcărie…în condiții grele…și asta numai pentru că 1964 a fost o dată a eliberării pentru toți…că ar mai fi stat acolo…Chinuri și umilințe cumplite acolo, de nepovestit…și apoi umilințe peste umilințe afară, pentru el, care stătea în slava lui Dumnezeu zile în șir…de la niște oameni cu creierul atrofiat de prostie…adică de nelucrare a minții.

Și de la el, de la cel mai mare Sfânt mistic al Bisericii noastre contemporane am învățat lucruri fundamentale, pe care, încerc, cu slabe puteri, să le fac în viața mea și în viața altora, tot la fel de tăcut…de delicat…ca și el…

Nu, nu câștigă niciodată impostorii!

Niciodată gura mare și țânta mândră nu au câștig de cauză în fața lui Dumnezeu!

Dumnezeu iubește tăcerea inimii celor care Îl iubesc pe El, mai presus de cuvinte și fapte.

El aude tăcerea isihaștilor Lui…

El aude tăcerea, clocotul iubirii din inima celor care Îl iubesc pe El cu nesaț, fără sațiu…

Tocmai de aceea nimeni nu e confundat cu nimeni la Dumnezeu și oamenii…sunt ceea ce fac, cu Dumnezeu, din ei înșiși. Dacă faci din tine o minune a Lui…acum sau peste 3 veacuri…tu vei fi o frumusețe a Împărăției lui Dumnezeu.

Da, vor fi mari și tari alții, care nu au nicio valoare! Știu! În fața lui Dumnezeu însă valorile nu sunt erijările de sine…ci cei care sunt cu Dumnezeu, în Dumnezeu, tot timpul, pe care Dumnezeu îi ajută, îi ocrotește, îi învață, îi tămăduiește, îi sfințește, îi bucură, îi înmiresmează, din belșug, cu slava Sa.

Ochii lui blânzi și adânci, inconfundabili…mâinile Fericitului Ilie, slabe și bolnave de parkinson, băgate în ușă, strânse în ușă, strivite de ușă (de câte uși?!!!) în pușcărie, oasele slabe ale picioarelor lui, miile de pagini scrise de sine, cărțile lui însemnate cu culori, mirosul dumnezeiesc al hainelor lui, al cărților lui…gloanțele intrate în el pe front…apoi urmele de boală, de la multiplele boli din închisoare, de care a fost vindecat în mod dumnezeiește…zecile de minute, de ore cu el…cu el…sunt de neînlocuit…

El a intrat în mine cu totul. S-a scufundat în mine…fapt pentru care gândesc și scriu uneori cu sentimentul profund…că îl continui sau că el scrie în locul meu…pentru că e tot una…

Da, pur și simplu, el este cel mai bun pentru mine…El este cel mai bun…pentru că nu l-am privit și nu îl privesc egoist, posesiv, ci întru harul lui Dumnezeu, cu îmbrățișare sfântă, fără păcat, fără îndoială, fără fariseism…

Și el e viu! O, atât de viu și atât de prezent în viața noastră…lucruri despre care…a scrie despre ele…înseamnă să nu le mai termin!

De neînlocuitul e de neînlocuit…

Și doamna preoteasă, soția mea se comportă, ca toți trei (și ca tataie și ca mamaia și ca Fericitul Ilie, pentru că a învățat de la toți trei) cu mine…de viața îmi e…irespirabilă din pricina dragostei, a multei iubiri, care pur și simplu mă bulversează…

Nu, nimic și nimeni, nici drac, nici boală, nici om, nici moarte, nu îmi pot scoate din mine iubirile sfinte, credincioase, totale!

Din nimeni nu le poate scoate nimeni!

Și când trădezi definitiv, irevocabil…aceea e irevocabila moarte. Moartea începe cu uciderea dragostei…Atunci mori cu adevărat: când îți ucizi…de neînlocuitele iubiri.

In memoriam: Profesorul Mihai Rădulescu

*

Despre sine aici și aici.

***

Am aflat cu oarecare întârziere, de pe internet, că  marele şi bunul meu profesor a trecut la cele veşnice. Ne-am cunoscut cu peste treizeci şi cinci de ani în urmă. Eram student la Teologie în Bucureşti, iar dânsul era acolo profesor de franceză şi engleză. Nu am urmat cursurile dumnealui şi nici azi nu ştiu de ce am preferat germana. Îl admiram din umbră, fără să ştie de existenţa mea.

Era un om masiv, bine înfipt pe picioare, cu păr  lung, căzându-i în plete pe grumazi, lat în spete, atletic. Nişte cearcăne mari, aproape negre, îi străjuiau ochii, arătându-ne câte ore de nesomn şi de trudă se ascund în spatele lor.  Traducea cu o uşurinţă impresionantă la discuţiile, discursurile, conferinţele, ce se ţineau cu prilejul vizitelor unor delegaţii străine la facultatea noastră. Avea o voce gravă, cu un ,,rrr’’ inimitabil. Fuma foarte mult în afara facultăţii. Purta permanent în mână o geantă mare, plină întotdeauna cu cărţi, caiete, corecturi etc.

Nu aş putea preciza cum a început relaţia mea cu el. Publicasem  mai multe articole  în unele reviste bisericeşti şi aveam nişte manuscrise la diferite edituri din Bucureşti. Cred că ne-am cunoscut la Editura Albatros de la Casa Scânteii, prin Domnul Redactor Gheorghe Marin, la care am publicat amândoi în anii următori câteva lucrări. A fost destul să descopere în mine patima scrisului, că atât mi-a trebuit.

Poate nu era zi în care să vină în facultate şi să nu mă cheme, să nu mă caute. Avea un tact pedagogic desăvârşit. Ştia să descopere şi să mobilizeze tineri cu preocupări într-ale cercetării. Știa să te învețe să-ți creezi planuri de rezervă, așa încât oricât ai fi fost de lovit, să ai întotdeauna o soluție alternativă și să poți rezista. Simţeam şi eu nevoia să-l găsesc, să vorbesc cu dânsul.

Parcă îmi era duhovnic. Aveam o încredere oarbă în dânsul şi fiecare sfat îmi era  literă de Evanghelie. De fiecare dată când discutam,  îmi dădea idei, proiecte pentru viitoare cărţi. Dumnealui îi datorez  proiectul şi îndemnul de a realiza seria de  volume  Coloana Infinitului.

Când băteam câmpii şi propuneam proiecte nerealiste ştia să mă contrazică cu multă delicateţe, fără a mă brusca sau a mă jigni. Îmi vorbea de cărţile sale scrise şi nescrise, despre noi discipline, pe care le plămădea în mintea lui incandescentă.

Pentru prima dată am auzit de stilistica antropologică, pe care o crease şi se lupta s-o impună în programa unor facultăţi.  Soţia sa era grecoaică. Era de o frumuseţe rară, asemenea unei statui de marmură din antichitate. Am fost în casa dumnealui de prin apropierea Gării de Nord, de pe strada Alexandru Depărăţeanu,  şi am fost uimit de colecţiile de obiecte vechi pe care le deţinea. A fost la Bârda de două ori, a fost în mai mulţi ani la Băile Herculane.

Era o sărbătoare să discuţi cu dânsul de fiecare dată. Prietenia noastră a continuat mulţi ani şi după ce am terminat facultatea.  Cele peste o sută de scrisori ce le deţin de la dânsul vorbesc cu prisosinţă despre aceasta. Mi-a fost unul dintre puţinii prieteni adevăraţi şi sinceri, cu care m-a binecuvântat Dumnezeu în viaţă.  După Revoluţie, ne-a luat valul. Dânsul a înfiinţat Editura Ramida, eu, Editura ,,Scrisul Românesc’’. Am mai ţinut o vreme legătura, ne-am mai trimis cărţi, apoi s-a aşternut tăcerea  între noi. I-am mai scris, dar nu mi-a mai răspuns.

Am găsit prin librării cărţi de-ale dânsului, majoritatea fiind memorialistice, privitoare la închisorile  comuniste. Am descoperit cu uimire şi înfiorare, că dânsul fusese clientul obişnuit al unor asemenea închisori, pe motive politice. Condusese o mişcare de protest a studenţilor bucureşteni prin anii 1956-1960 şi de acolo începuseră necazurile. A scris o istorie a memorialisticii româneşti din câte ştiu.

Am mai încercat să-l caut la facultate,  dar nu mai preda acolo.  Cu câteva luni înainte de Marea sa Trecere Dincolo, i-am descoperit adresa de e-mail pe internet. I-am scris şi mi-a răspuns. Era bolnav, undeva lângă Bucureşti. Locuia singur. Printre altele, l-am întrebat de ce n-a mai vrut să ţinem legătura. Mi-a răspuns că intenţionat a făcut-o, pentru a nu mă compromite, pentru a nu-mi face greutăţi, datorită trecutului său.

Am aflat, tot de pe internet, că a plecat dintre noi cu câteva luni în urmă şi m-am simţit mult mai sărac fără dânsul. Dumnezeu să vă ierte, Domnule Profesor!

Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu Bârda

Scrisoare Pastorală VIII (2010), nr. 175, p. 2.

*

Pe 19 ianuarie 2010, la Biserica „Sfânta Ecaterina“, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, s-a oficiat o slujbă de pomenire, cu prilejul împlinirii unui un an de când a trecut la cele veşnice prof. Mihai Rădulescu.

Scriitor de beletristică, istoric al detenţiei române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice şi editor, Mihai Rădulescu este una dintre marile personalităţi ale culturii române din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, perioadă atât de dureros marcată de experienţa comunismului. A predat limbile engleză şi franceză mulţi ani la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Capitală.

S-a născut în Bucureşti, în primăvara anului 1936, la data de 15 mai, în familia Dumitru şi Toni Rădulescu (ambii fugind de la părinţi în Capitală, pentru a-şi apăra dragostea). Mihai, unicul lor fiu, este hărăzit unui itinerar cu suişuri, dar mai ales coborâşuri (încercări), deseori ameţitoare. Acestea însă au format în el un luptător, caracteristică, de altfel, a multor copii şi tineri care au crescut sub comunism, în România.

După ce frecventează şcolile de tip francez din Bucureşti (şcoala primară, gimnaziul şi liceul), devine student al Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Engleză, tot în Capitală. Refuzând să facă parte din orice organizaţie comunistă, în anul al II-lea preia chemarea studenţilor medicinişti la o demonstraţie în Piaţa Universităţii, convocând numeroşi colegi de facultate şi alţi cunoscuţi.

Din acest motiv, va fi arestat la 4 noiembrie 1956, anchetat la Ministerul de Interne şi condamnat în lotul organizatorilor, la patru ani închisoare corecţională, pe care îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni. De-a lungul anilor de arest, rezistenţa fizică îi este dramatic şubrezită, pentru tot restul vieţii.

Valorile pedagogiei sale

A reluat studiile superioare filologice în 1963, la capătul lor devenind doctorand al prof. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, în istoria literaturii universale. Rigorile vieţii sociale îl împiedică şi de astă dată să-şi îndeplinească obiectivele: el nu întruneşte, la final, condiţiile politice necesare susţinerii tezei.

Ajunge profesor, mai întâi de liceu, apoi asistent al Facultăţii de Limbă Engleză şi al Institutului Pedagogic. Din 1972 îl găsim lector de limbă engleză şi franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. La catedră, Mihai Rădulescu îşi îndeplineşte menirea pedagogică, justificându-i adevărata ei valoare: aceea de a educa în bine sufletul omului. După ce el însuşi suferise, ani de-a rândul, povara opresiunii politice şi stigmatul negativ pe care ea i-l aplicase cu atâta cruzime, Mihai Rădulescu înţelege că misiunea lui este aceea de a întări în curaj, în spiritul onoarei şi al omeniei, în nădejdea cultivată prin credinţa în Dumnezeu, pe tinerii din faţa pupitrului.

Propria experienţă de viaţa devine subiect şi al operei sale scrise. Memoria îi îmbogăţeşte inspiraţia. Îşi dedică forţele creatoare unei munci ce constituie, în acelaşi timp, un rămăşag de fantastică dificultate şi răspundere, de resuscitare a trecutelor decenii.

Tehnica sa înglobează timpul într-un prezent nedefinit, ce-şi schimbă subiecţii, nu şi obiectul. Darul pe care i l-a făcut Dumnezeu, de a rămâne etern adolescent, se conjugă la Mihai Rădulescu în chipul cel mai obişnuit cu o nesăţioasă poftă de a „citi“ oamenii, de a-i desluşi. În toate cărţile lui, Mihai Rădulescu se povesteşte pe sine, un adolescent, fost deţinut el însuşi, marcat în destin de urmările detenţiei, la limita în care propriile fantasme se certifică exponenţial, ca introducere şi postament la alte existenţe.

Istoria literaturii române de detenţie

Meditaţia revine cu drag în paginile sale, ca şi teoria politică. Nu este de mirare: personajele sale sunt persoane care au gândit şi în libertate – de aceea, de altfel, s-au pomenit îndărătul gratiilor. Oricât de curios ar părea, ele alcătuiesc armata de gânditori ai patriei, aplecaţi mai ales asupra problemelor democraţiei, economiei politice, dreptului, istoriei, religiei şi viitorologiei.

Genul preferat este acela al monologului, în termeni mai precişi, al spovedaniei. Eroii săi, adesea foşti prizonieri politici, retrăiesc ceasurile de infern ale deciziei. Fenomenul delaţiunii este substanţial analizat in paginile lui Mihai Rădulescu, ca şi acela al colaboraţionismului, cu lunecoasele lui trepte de subsol.

Mulţi dintre eroii lui Mihai Radulescu poartă haina sacerdoţiului, chinurile lor morale fiind sporite în contul îndatoririlor suplimentare pe care aceştia le au faţa de semeni.

Istoria literaturii române de detenţie“, cartea care îl consacră pe Mihai Rădulescu în spaţiul istoriei noastre literare, este şi prima carte de acest gen pentru istoria noastră, nu numai literară, ci şi aceea a civilizaţiei. Noua istorie critică a literaturii memorialistice de detenţie trebuie considerată, în primul rând, una didactică (reeducarea – tema acestei istorii – constituie un fenomen unic, în istoria didacticii universale).

Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul. Acesta e marele crez al omului Mihai Rădulescu. Şi crezul lui i-a insuflat puterea de a răzbi printre nenumăratele ispite ale vieţii. Cu acest crez s-a şi stins din viaţă, după o perioadă de ani de suferinţă, în ianuarie 2009.

Întrebare: Cine eşti, Mihai Rădulescu?

Răspuns: Un anonim, conştient că, dacă nu duce până la capăt recuperarea literaturii naţionale din detenţie, într-o formă, oricare, organizată, muncă la care s-a înhămat, această memorialistică riscă să se piardă în uitarea unei lumi dezinteresate de rădăcinile proprii. Atât mai ştiu să spun astăzi despre mine. Dacă încerc altă frază, mă sufoc…

Pr. Lect. Dr. Gheroghe Holbea

***

Tocmai astăzi, de la părintele Alexandru, am aflat vestea morții Profesorului Mihai Rădulescu…deși eu sunt la București, aici…și nu am aflat despre ea, care s-a petrecut acum un an…Regret că nu am știut nici de înmormântare și nici de pomenirea de un an, pentru că doream să fiu prezent…din respect pentru statura sa intelectuală și morală…

L-am cunoscut pe profesorul Mihai Rădulescu, pe care îl evocăm acum, în primul an de facultate, ca profesor de Engleză. Dumnealui a fost profesorul care ne-a dat să traducem, la primul examen, un text, de o jumătate de pagină, din orice carte în engleză dorim noi…

Nu am înțeles atunci care era sensul…Mai apoi mi-am dat seama că traducerea înseamnă libertate…dar și atenție…și că ești înțeles și te descoperi pe măsura implicării personale în traducere.

Apoi am stat de vorbă, când am auzit că suferise în închisoare și că se ocupase de arheologizarea detenției românești din timpul comunismului. M-a impulsionat să scriu și să comentez datele pe care le aveam de la Părintele nostru, Ilie, văzătorul de Dumnezeu, al cărui prim volum din operele sale îl voi edita foarte curând la nivel online.

Fuma mult…avea cearcăne mari și suferință încrustată pe frunte, dar te privea profund…și nu se complica cu tine, dacă te vedea incorigibil…

Avea înțelepciunea de a zâmbi, un umor fin…și o mare cunoaștere a vechii literaturi române…cât și o lejeritate uluitoare în înțelegerea modului de a gândi în limba engleză.

Un studiu al său despre Sfântul Antim Ivireanul i-a sugerat doamnei preotese (îmi mărturisește acum), ca să înțeleagă relația dintre Sfântul Antim și Mihail Eminescu la nivelul imaginilor și simbolurilor poetice.

Nu cred că l-am mai văzut în ultimii 8-9 ani…însă lucrurile editate de sine și cărțile sale ne arată, ca și în cazul Profesorului Dan Zamfirescu, că munca titanică, personală, în folosul românității se pierde din obișnuința noilor generații, care sunt învățate să ia ochii cititorilor cu puțin și prost…și, pe deasupra, și posturi importante…

Lecția sa de viață și erudiția sa rămân un exemplu pentru familia mea, un exemplu întăritor și credibil, pentru că are în spate și suferință și migală și trudă intelectuală.

Dumnezeu să îl ierte și pe noi să ne întărească în ceea ce facem!

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

Ghiocelul de primăvară

Pe frigurile alea de acum câteva zile, la o ieșire de metrou (am văzut-o cu coada ochiului), o mamaie avidă de bani (ca sărăcia din România, de altfel), ne îmbia cu ghiocei de primăvară, cu ghioceii cei mai buni, cei mai arătoși, cei mai albi și sinceri din câți există. De atâta frig…n-am vrut să văd niciun ghiocel…însă mi-a rămas în cap, că iată, domnule, primăvara nu-i ca iarna, și stă să vină…dacă au venit ghioceii la noi.

Și ghiocelul, chiar dacă e unul sau un buchet, și îl sau îi vezi, te fac să simți primăvara, așa, o microprimăvară…dar să o simți, pentru că ghioceii, până una alta sunt reali…și nu sunt imprimați.

Intelectualii de dincolo de gardul Bisericii sau din lăuntrul Bisericii noastre, ageamiii, căutătorii în stele, bârfitorii sau oamenii înduhovniciți ai Bisericii, simțiți și serioși cu credința lor, vor să nu mai vadă în Biserică predicatori care stau ca Sfinții dar nu sunt, care sunt repetitivi nevoie mare, care au numele mai mare decât sacul vorbelor sau care ciupesc mai puțin din sfințenie în comparație cu cât ciupesc din grandomanie.

Adică vor preoți care zic și fac, și care vorbesc cu foc, de ți se zbârlește pielea pe tine, Leano, care să îți spună totul așa, pe alâm, încât să înțelegi și dacă ești turc sau aiurit.

Adică oameni care scot din ei cuvinte cu putere multă, cu putere dumnezeiască și nu agramatisme teologice, copy-pasteuri duhovnicești, postură arogantă de predicator, care nu și-a luat cașul de la gură, dar care vorbește ce nici luna de pe cer nu îndrăznește.

Și, când ghioceii au venit, iarna stă să treacă…azi-noapte (între 00-01), pe 31.01. 2010, am avut parte de prima prezență predicatorială pe Trinitas TV, care mi-a dovedit (fără să o mai fi văzut vreodată până atunci), că vorbește acum, că știe să vorbească pe vorba momentului și că are o bogată experiență teologico-duhovnicească, pastorală, în spate, cu care știe să explice o Evanghelie a zilei, într-un mod foarte atractiv, acaparator.

I-am notat imediat numele (am văzut-o providențial, dorind să adorm cât mai repede…), ca să nu îl uit: Pr. Petru Moga, de la Biserica Sfântul Nicolae din Câmpina, pentru că totul mi s-a părut spectaculos…ca ghiocelul de primăvară, care e viu, e plăpând, e frumos, e altfel, chiar dacă l-ai mai văzut, ai mai văzut și ascultat sute de preoți și zeci de ierarhi…și imediat a început în mintea mea articolul de față.

O, ghioceii nu au murit, Doamne! Nici când zăpada e cât casa, nici când fariseismul e viu ca lumina electrică, nici când impostura e cât muntele Himalaya, ghioceii, cu alb-gălbiu, nu au dispărut, stau și ei pe undeva, prin periferiile Bisericii și își așteaptă ochii.

De ce m-a lăsat Dumnezeu să îl văd pe Părintele Petru aseară? Pentru ca să mă bucur de viul său, de eleganța sa, de puhoiul de vorbe liniștite, cadențate, oneste…din gura lui și pentru ca să aud, că și alții înțeleg că spovedania nu e trasă la xerox, nu e cu mânuire de canoane, cu care dai în cap credinciosului, la o adică, pentru că tu nu îți dai cu ele niciodată în cap…ci e pe bază de conștiință, de asumare a lui, de asumare a celui pe care Dumnezeu, mai întâi de toate și-l asumă, că d-aia îl cheamă la Sine, la spovedit…

Și în urma emisiunii, adică a vorbelor lui… a rămas o stare, ca în urma predicilor Fericitului Părinte Constantin Galeriu…o stare în mine, el în mine, auditorul, unul dintre mulți alții, stare care se traduce, pe scurt, așa: transmitere de experiență ortodoxă. El a zis, eu am receptat. Simplu! El a zis cu conștiința să fie auzit și crezut…eu, cu cleiul scos din urechi, am receptat imediat mesajul, mesajul ghiocelului care n-a murit…sub zăbava istoriei.

Zăbavă = întârziere, încetineală, tărăgăneală, zăbovire.

Eu am ales al 3-lea sens, pentru sintagma supra.

Și de azi-noapte am înțeles ceva de 32 de ani, ceva care nu înțelesesem până acum: De ce nu îmi plac cei pe care mi-i laudă toți? Pentru că atunci când te plac toți…e semn, vorba Domnului, că placi lumii mai mult decât lui Dumnezeu, că încerci să fii cu toți…și cu nimeni în definitiv. Însă atunci când mai mulți oameni extraordinari îl laudă pe un altul extraordinar e semn că nu e recenzie pe sub masă, ploconeală, alintare adormitoare, ci e situație de principiu, o laudă a realității sau cum arată realitatea în toată nuditatea ei frumoasă.

Deci până azi-noapte nu știam nimic despre Pr. Petru Moga. Nimic! Îl văd, îl înțeleg, îl admir, îl receptez. Și articolul evocator de acum e în urma receptării la prima vedere și nu pentru că am o afacere cu Sfinția sa, o colaborare, o învârteală…

Și astăzi îl caut la acte, adică ce e pe ditamai onlineul despre Sfinția sa?

Și dau, la prima ocheadă, peste ce spunea maestrul picturii cu ochi teologic, Sorin Dumitrescu, despre părintele Moga, în 1 decembrie 2001:

„Şi ca să începem cu primul termen al acestei providenţiale sinergii, este cazul să subliniem din capul locului că Părintele Moga, ca de altfel şi stareţul Schitului Piatra Scrisă, sau Părintele Galeriu, Părintele Ioan Bizău, Părintele Anania, Părintele Marchiș, Părintele Casian Crăciun ș.a.m.d. ale căror „receptivităţi” le-am „cântat” şi cu alte prilejuri fac parte din tipologia rarisimă a sacerdoţiului a cărui cucernicie nefăţarnică nu se sfieşte să cinstească, atunci când există, sfințenia specifică diverselor vocații mirene.

Cu alte cuvinte, sunt preoţi de mir sau monahi îmbunătăţiţi care, fără teama de a-şi epuiza cumva prestigiul duhovnicesc, ascultă cuminţi şi întâmpina cu respect adevăratul profesionalism şi geniul prestaţiei laicilor; nu comit, bunăoară eroarea de a le suspecta dinainte sfinţenia, şi nu le dau la refăcut lucrarea potrivit gustului propriu, ci pleacă urechea, atenţi la oferta lor (arhitectură, pictură, inginerie, construcţie, iconografie, etc.) chiar şi atunci când propunerile acestora le pun în criză gustul, dispoziţia şi habitusurile estetice”.

Acum pe d-l Sorin Dumitrescu…l-am receptat tot la fel de scurt, concis și final, adică pentru totdeauna, la un moment dat, ca și pe părintele Petru Moga.

Ei și alte sute, mii de oameni pe care îi cunosc, respect, cinstesc, urmăresc de aici și de pretutindeni, fără să ne fi văzut vreodată la ochi, cu mulți, chiar dacă ar face una, alta, ar spune o tâmpenie la un moment dat, ar fi securist, mason, impostor de nevoie, în ceea ce îi privește, știu cine sunt…indiferent de ce au făcut sau vor face.

Știu cine sunt…în măsura în care Dumnezeu mi-a descoperit adâncul lor, vitalitatea lor, frumusețea lor, umanitatea lor, profunzimile lor. Adică nu bâjbâi în ceea ce îi privește, nu ascult o bârfă, un comentariu pe blog, nu mă duc să aud cine îi înjură, cine nu îi înțelege, câți le stau împotrivă, dacă Dumnezeu, stând în fața unei creații de-a lor sau în fața lor, așa, mai de la depărtare, mi i-a descoperit în inimă.

De aceea nu îmi plac atenționările online sau în viața publică, cu ostentație, de genul: Dar îl știți pe Părintele X de la Mănăstirea Y? E duhovnicul meu și e un om atât de înduhovnicit…de nu știu să spun, în trei cuvinte, în ce constă duhovnicia lui.

Așa că am înțeles de azi-noapte până acum…de ce nu îmi plac lăudații de către toți, care, l-a întâlnirea cu ei…nu e nicio explozie…Pentru că explozia, de fapt, nu există, pentru că oamenii ăștia nu fac explozii în mod intenționat…pentru că nu vor sau… sunt prea sfinți ca să mai fie smeriți tot timpul, cu fiecare nou iubitor de fața lor.

Ce se întâmplă însă la a doua căutare?

Dau peste saitul online al parohiei Părintelui Petru Moga…și înțeleg, pentru a 3-a oară…că nu există greșeli cu ghioceii: Ei există! Și nu numai că există…dar ei ar trebui răsădiți, înmulțiți, în așa fel de mult, încât să nu se mai vadă doar păduchii noștri în frunte, peste tot, că nu dau bine, sunt râsul împotriva Bisericii lui Hristos, ci să se vadă și ghiocei, panseluțe, lalele, crini imperiali, arbuști de ikebana, adică frumusețe, că tot suntem noi Biserica lui Hristos, singura și unica, cu Sfinți milioane…și cu prezent prea teluric, ca să fie vrednic de trecutul ei preasfânt.

Vă mulțumesc, Părinte Petru Moga, că cuvântați! Poate că ar trebui să fiți mai excesiv la acest capitol, pentru că, de știți să ajungeți la nivel online, e păcat să nu intrați, mai adânc, în fiecare casă, în fiecare ungher al sufletului omului!

Și nu numai dv., ci toți ghioceii Bisericii, trebuie să cuvânteze mai mult, pentru că Biserica nu se face cu donații…ci cu predici! Mai întâi există Petru, Apostolul, care primește putere de sus…și din fricos devine puternic în cuvânt, ia cuvântul, deși este ironizat, ești bășcălizat și, din cutezanța lui sfântă iese…Biserica, adică cei pe care îi faci una în Hristos, cu cuvinte de sus, de la Hristos, și aceia zidesc…Biserica de lemn, de piatră, de aur…

Zăbava Bisericii noastre, adică tărăgăneala noastră spre tranziția bună, constă în aceea că ghioceii sunt înghesuiți pe la colțuri. Ghioceii însă fac Biserica! Biserica reală, vie, autentică, e făcută de ăia care citesc, traduc, scriu, vorbesc, se nevoiesc pentru credința asta preasfântă, care zburdă de veacuri pe pământ, dansează în inimi, îi face pe cei molcomi aprigi cu duhul și pe cei slabi foarte puternici în fața intemperiilor.

Administrația trenează ceea ce harismatismul oamenilor Bisericii ar fi putut să shimbe din 1991 nu din 2054.

Lăsați ghioceii să ne umple de frumusețe!

Dacă ei nu mai sclipesc în ochii noștri…e timpul să ne acopere munții…

Cum se scrie Tradiția duhovnicească?

Simplu! Vin la tine cu: Sfântul Părinte Ioan Gură de Aur ziceSfântul Grigorie Palama explică… Te împroșcă cu citate, cu o bună părere despre ei, cu candida neștiință experențială, care doare cel mai rău.

Și îi întreb, din scurt, dacă gluma se îngroașă: Bine, domnule X…sau Părinte Y, am înțeles…cu citatele stați giorno, stați bine! Însă, pe ce vă fundamentați? Aveți o experiență duhovnicească, mistică personală sau doar pe auzite, citate și nemolfăite?

Și mulți nu înțelg din prima ce e aia experiență duhovnicească personală și îmi spun, tot cu aceeași candidă neștiință duhovicească: Păi da, Părinte, am făcut seminarul, facultatea, masterul, acum sunt și la doctorat, în Grecia, nu în România…sau Da, cum să nu, am o activitate pastorală de 20 de ani ca preot, în București, mă pricep…Cum să nu?!

– Extraordinar, Părinte, de oameni ca dv. aveam nevoie! Și încep să îi întreb: Cum ați început viața duhovnicească? Cum v-ați convertit? Cum ați scăpat de patima aia sau de ailaltă? Ați avut vreo simțire, experiență a harului, când v-ați preoțit, când vă împărtășiți? Ați văzut vreodată lumina dumnezeiască, vreun Înger, pe Maica Domnului, vreun Sfânt? Puteți explica un loc teologic scriptural ca ăsta sau ca celălalt?…

Oamenii se înnegresc la față! Nu se schimbă la față de bucurie, pentru că sunt întrebați așa ceva…ci se enervează, se enervează rău de tot…pentru că frazeologia   ( mă repet, dar n-am ce face!) nu e tot una cu ascetismul (pe grecește) sau cu curățirea de patimi (pe românește).

Și…pleacă! Nu vor mai sta cu tine de vorbă…câtă viață vor avea ei, pentru că față în față sau de față cu alții (asta îi doare cel mai greu) i-ai făcut proști (așa se simt ei), când eu, de fapt…am scos la iveală, pe față, gradul de experiența duhovnicească pe care și l-au acumulat toată viața.

Cum să mă acuzi pe mine de starea ta duhovnicească?

Cum e să te crezi Părinte duhovnic, adică Părinte prin harul Duhului Sfânt, prin harul Treimii și să te bucuri când lumea îți pupă mâna, când îți ascultă debitațiile lungi de la predici, dar să nu poți să spui în ce constă duhovnicia ta? Că oricine poate citi dezlegarea de la Sfânta Spovedanie, dar prin asta nu ai învățat nimic pe unul, oarecare, ce să facă cu viața lui.

Însă și mireanul, ca și preotul, ierarhul sau monahul, au harul Treimii în ei, de la Botez…Dar vom găsi, în mod practic, unul la 500.000 de mii , cu harul lui Dumnezeu, care îți va spune ce e aia mișcare a harului în el, adică cum simte harul un creștin ortodox.

Și marea problemă a îndumnzeirii omului e că se îndumnezeiește / se mântuie, cel care simte harul lui Dumnezeu, viu și lucrător în el, nu cine mănâncă ca haplea tot potirul sau ia o linguriță și nu simte nimic. Buchii experiență! Nimic simțire! Nimic înțelegere! Nimic altfel.

Așa, că la un hram, s-au împărtășit 300 de credincioși e frumos, e romantic…Dar pune-i să explice taina sfințirii lor, cum s-au unit ei cu dumnezeirea lui Hristos în Sfintele Taine și s-au înoit, s-au curățit, s-au sfințit, s-au umplut de har.

Problema e că Teologii știu pentru că experiază. Mai întâi pentru că experiază harul Treimii.

Astăzi am ajuns la 111 pagini din volumul 1 al Operelor complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, la care am ucenicit timp de 10 ani de zile…și, după moartea lui, până azi…și care, după datele concrete și nu după fantezii, e cel mai mare mistic al secolului al XX-lea.

Cum a trăit el? Tainic!

Cât a trăit el? Peste 80 de ani.

La cât l-am întâlnit eu? Pe la 70 de ani.

Și îl întreb pe acest mirean, profesor de Engleză, cu 12, 6 ani pușcărie pentru că a fost crezut legionar și nu a fost: câți l-au înțeles.

Răspuns la 70 și ceva de ani: Nimeni până la dumneata! M-am rugat toată viața ca să vină cineva să mă înțeleagă…și credeam că nu mai îmi dă Dumnezeu acest dar…

Primul volum e o carte de-a sa, cu vederi mistice puse în poeme, pentru ca să le rețină și să le scrie când se va întoarce acasă, din pușcărie. Și a reținut sute de versuri. Le-a memorat. Pe unele le-a uitat…și, minune!, i-au fost trimise  vreo trei, de către un cunoscut al unui deținut, coleg cu el de celulă.

Adică Fericitul Ilie i le spune unuia în celulă, unuia care practica și el rugăciunea isihastă, acela le învață, moare, înainte să moară le dă altuia și acela, și el în vârstă…îi dă cele trei poeme, creatorului lor, aproape de moarte, poeme din care uitase câteva strofe sau le uitase cu totul.

Acum eu am pus aproape toată opera sa de pe manuscrise cu scris tremurat pe Word și voi începe să le comentez. Nu știu când termin primul volum, dar, probabil, cu harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile sale, anul ăsta.

Cred eu că le va înțelege unul, care nu a avut în viața lui vreo simțire de har măcar, ca să nu mai zic vedere extatică? Nu!

Atunci de ce le mai fac? Pentru că sunt un îndreptar absolut necesar pentru puținii oameni duhovnicești ai prezentului și pentru viitorime.

Îl avem pe Sfântul Simeon Noul Teolog în greacă, în engleză, franceză, germană…și în română, datorită unui singur om, a ucenicului său: Sfântul Nichita Stithatul. Sfântul Grigorie Palama ne-a rămas de la câțiva ucenici ai săi. La fel Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pe Sfântul Siluan Athonitul îl avem prin ochii Fericitului Sofronie Saharov, pe altul dintr-o mărturie oarecare a altuia.

În timp ce dv., poate, credeați că a înnebunit lupul, că scrie de dimineață la articole, eu am început, de cu zori, lucrul la carte. Pauzele mele pe această zi sunt articolele de pe blog, de astăzi. Numărați-le și vedeți câte iese! Am amorțit pe scaun, am  băut două cafele mari până acum și am mâncat cartofi prăjiți, cu trei felii de pâine, de dimineața, la 7 și ceva.

Dacă nu vorbesc despre mine…nu o să mă observe nimeni, pentru că nu am prea mulți ochi pe lângă mine, văzători de Dumnezeu. Tot la fel, dacă eu nu voi scrie, nu va mai scrie nimeni, pentru că taina lui e vărsată în taina vieții mele, că asta e ucenicia și duhovnicia: transmisie de experiență pnevmatică.

Se aprinde omul de har de la Părinte la ucenic și ucenicul devine Părinte pentru alții și tot așa.

Școala teologică e bună, e foarte bună, e singura speranță astăzi pentru ca Teologia să treacă prin vremi dar ea nu înlocuie pe Părinții harismați, pe Teologii plini, care au și citiri și trăiri. Și nu îi înlocuie, pentru că luatul la bani mărunți spune totul.

Cine ești?, se află, că nu poți să pui făclia sub pat și să nu ia patul foc.

Numai că Tradiția nu e numai foc, ci e și consemnarea focului. Cu consemnarea focului sfințeniei se ocupă teologii și ei nu pot fi înlocuiți de nimic și de nimeni.

Da, voi edita operele sale și voi scrie în cotinuare, până mor, și dacă ne vor înțelege 5 inși în viața asta și alți câțiva după noi…acesta este scopul! Dintr-un mic grăunte…se declanșează o bombă atomică a harului, adică un țunami de redeșteptare ascetică și mistică.

Emilia: femeia de dincolo de etichete

I-a murit mama când era foarte mică. A rămas cu un tată violent și curvar, șofer, cu o soră mai la locul ei și cu un frate cu nervi puțini. El (are un nume), vecinul, a violat-o pe Emilia la 5-6 ani și a prins gustul…aventurii de mică.

La școală, fiind coleg de clasă cu ea, m-am muncit să o  fac să se țină de carte și să o fac să vadă lucrurile mai presus de spațiul limitat al satului nostru. Cu prima n-a mers…dar cu a doua da.

Eram unul dintre puținii ei prieteni…și, probabil, singurul care a  înțeles-o și  a respectat-o.  I-am înțeles singurătatea și durerea, dar și impulsurile greu de controlat ale firii ei foarte complexe.  Și am respectat-o, pentru că a mers mai departe…prin toți ciulinii, din instinct și fără să privească înapoi.

După 8 clase…și înainte…s-a apucat de prostituție. S-a culcat cu toți: de la mic la mare, de la bogat la sărac, de la nesimțit la violent. A făcut bani și i-a pierdut. Iar a luat-o de la zero. A plecat prin țară, a ajuns în Germania, a muncit nu știu pe unde…și, la un moment dat, aud că a rămas gravidă și are un copil.

Nu i-am dat șanse copilului ei, recunosc. La început… Însă, la un moment dat, am stat de vorbă cu ea…și am fost uimit de cât de mult se maturizase. Atunci am fost convins că o să facă tot posibilul ca fata ei să aibă de toate și acum are un copil superb…de vreo câțiva anișori: 6-7 probabil.

M-a privit în ochi cu fermitate…și cu reverență.

Știa că o știu…și știa că eu sunt foarte serios cu oamenii și când pot să glumesc ore în șir cu ei.

Mi-a vorbit cu caracter. Mi-a vorbit din femeia care era…și care le știa pe toate ale perversiunii și ale străinătății și ale singurătății…dar care nu glumește cu un om care o respectă.

Adevărata curvă, mai pe înțelesul tuturor, are respect până la Dumnezeu în fața unuia care o vede ca doamnă…și nu ca târâtură.

La fel, criminalul umilit căruia îi vorbești ca unui domn. Țăranului amărât căruia îi vorbești ca unui domn. Țiganului privit cu dispreț căruia îi vorbești ca unui domn.

Apropierea reală de oameni se face prin înțelegerea lor. Dacă nu îi înțelegi, dacă nu ai capacitatea de a te smeri în fața lor ca ei să se ridice în inima ta ești un zero nul la psihologie, duhovnicie, pedagogie.

Emilia m-a privit dincolo de ceea ce nu o văd alții…și mi-a spus că e aceeași, dar la o maturitate a vârstei. Asta m-a bucurat enorm…pentru că e șansa ei. Dacă după ce te culci cu un stadion de fotbal mai poți să mă privești în ochi și să îmi spui că ești aceeași, în străfundurile tale, atunci…iubesc femeia care ai ajuns.

La Biserică avem nevoie de oameni din ăștia: care știu ce e viața…și nu citesc despre ea din cărți. Tocmai de aceea nu ai cu cine face treabă serioasă…pentru că seriozitatea e privire matură asupra vieții, responsabilă.

Page 1 of 18

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno