Cine e în peșteră?

Potrivit Tradiției noastre Hristos Domnul S-a născut într-o peșteră și nu într-un staul de vite. Peștera era folosită ca un staul, lucru obișnuit în ținutul Betleemului, unde S-a născut Domnul.

Icoana Nașterii Domnului însă dă mărturie despre acest lucru într-un mod inconfundabil. Peștera Betleemului este o icoană a peșterii Iadului, unde va coborî Domnul, după răstignirea Sa pe cruce. De asemenea, relieful pietros al peșterii seamănă cu pietrele de pe malul Iordanului din icoana Botezului Său.

Forma aceea întunecată a peșterii Betleemului apare sub crucea Domnului, și o regăsim (asta nu în mod accidental), în multe dintre icoanele ortodoxe ale Răstignirii Sale, în care avem capul și oasele Protopărintelui Adam.

Pentru că peștera Nașterii, în iconografia ortodoxă, e menită să semene cu peștera Iadului, după cum Hristos înfășat, al icoanei Nașterii, aduce cu trupul unui om înfășurat în giulgiu, îngropat. Peștera seamănă cu Iadul, din același motiv pentru care, ambele, au legătură cu icoana Botezului Său.

Sensul celor trei icoane e acela că, întruparea lui Dumnezeu Cuvântul e o intrarea a Lui în lumea noastră, care e o lume a păcatului și a morții, pentru că El vine să biruie întunericul (existent în peștera icoanei Nașterii sau sub crucea Sa), moartea și Iadul.

Sfântul Ioan Evanghelistul subliniază acest lucru în prologul Evangheliei sale, atunci când spune că Hristos este Lumina lumii, și pune, în aceeași frază, Lumina în conflict cu întunericul lumii, pentru că Lumina strălucește în întuneric și întunericul nu a depășit-o pe ea. Lumina nu a putut să fie înghițită, cu alte cuvinte, de întuneric.

Narațiunea Nașterii Domnului din Evanghelie a dat elementele specifice, existente în felicitările noastre, pe care le trimitem cu ocazia acestui praznic. Îngerii cântă în fața păstorilor. Magii călătoresc după stea. Boul și asinul, potrivit profeției Sfântului Isaia, Îl recunosc pe Stăpânul lor.

Biserica însă vede în peștera Betleemului ceea ce e de fapt: întunericul. Pruncul Preasfânt, abia născut, e în pericol de moarte. Crudul rege Irod caută să Îl omoare și în dorința lui de a-L prinde, omoară pe copiii sub doi ani din regiune. Tradiția Bisericii vorbește de 14.000 de prunci uciși de către Irod, pomenirea lor făcându-se, în fiecare an, pe data de 29 decembrie. Această crimă abominabilă e…întuneric.

Același întuneric e marca lumii noastre. Lumina lui Hristos strălucește și astăzi și întunericul n-a depășit-o, n-a înghițit-o, însă știm  cu toții, că Lumina strălucește în mijlocul întunericului. Pentru că Domnul e Lumina din întunericul acestei lumi, fără îndoială, că în această perspectivă teologică, peștera Beetlemului este…lumea noastră.

Cei care sunt botezați întru Hristos, după cum spune Marele Pavel, sunt botezați întru moartea Lui. Iar cei care sunt botezați întru moartea Lui, aceia au primit, cu adevărat, lumina lui Hristos în persoana lor. Iar, prin participarea la lumina lui Hristos, noi, fiecare dintre creștinii ortodocși, suntem lumini aprinse în mijlocul întunericului gros, cețos al acestei lumi.

Însă imensa bucurie a Nașterii Domnului e aceea că Pruncul peșterii Betleemului este, cu adevărat, Lumina lumii, și, deși suntem în întunericul acestei lumi, întunericul nu a acaparat Lumina. De aceea, ceea ce ne revelează Hristos, despre Sine, la acest praznic, ne revelează și la răstignirea Sa pe cruce. Pentru că fiecare revelație din iconomia lui Hristos cu lumea vizează tocmai biruința Sa asupra păcatului și a morții.

De aceea, la întrebarea din titlu avem un singur răspuns: în peșteră e Dumnezeu Însuși, Cel care S-a făcut trup pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Sfintele Taine şi Sfintele Icoane: componente fundamentale ale tainei credinţei

father-stephen-a-man-of-dignity

Biserica Apuseană şi, în mod special, Biserica Romano Catolică, în perioada Evului Mediu, s-a ocupat, în mod serios, de definirea a ceea ce se înţelege prin Sacrament. Însă definiţia Sacramentelor, în versiunea romano-catolică, se ocupă de cine este autoritatea eclesiastică, de intenţia celui care slujeşte ca membru ierarhic şi de materia, care se foloseşte la slujbe, adică de pâinea, vinul, uleiul, care se vor sfinţite.

Însă, definiţia sacramentologică, fiind un produs tipic al gândirii scolastice, are amprentă profund juridică.

În timpul controverselor Reformei, atât discuţia despre natura sau fiinţa Sacramentelor, cât şi discuţia despre numărul lor au devenit subiecte de ceartă între protestanţi şi catolici.

Poziţia Romei în aceste controverse teologice a fost aceea, că există doar 7 Sacramente. Pentru protestanţi, în marea lor majoritate, existau doar două Sacramente: Botezul şi Euharistia şi aceştia dădeau diverse explicaţii  despre ele.

Numai că, prin această înţelegere apuseană a Sacramentelor (deşi nu în mod intenţionat) s-a dezvoltat o concepţie despre lume, care a dus la secularism. Pentru că Sacramentele Bisericii au fost definite ca momente unice şi speciale, strict eclesiale, în interiorul lumii seculare, care Îl fac pe Dumnezeu prezent pentru umanitate.

Se observă astăzi, cum diverse mişcări protestante se îndreaptă, cu mare viteză, spre o concepţie seculară despre lume, pentru că Bisericile protestante nu mai au Taine, ca lucrări ale lui Dumnezeu în viaţa Bisericii, ci numai simple ritualuri sau acte de supunere în faţa lui Hristos. Chiar şi acolo unde mai există o urmă de percepere a Tainei, ea este un lucru nebulos.

Însă locul pe care îl ocupă Sfintele Taine în Biserica Răsăriteană este cu totul altul. Pentru ortodocşi, ceea ce apusenii numesc Sacramente, ei numesc Taine. Şi denumirea vine din limba greacă veche, pentru că desemnează ceea ce este tainic şi necunoscut tuturor. Aceste Dumnezeieşti Taine, în primele secole ale Bisericii, nu făceau parte din viaţa publică, ci erau acte sfinţitoare tainice, reprezentând viaţa interioară a membrilor Bisericii.

Acest lucru ni-l confirmă textul Sfintei Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, spre exemplu, unde, la sfârşitul Liturghiei cuvântului, diaconul spune: „Câţi sunteţi catehumeni ieşiţi!”. Liturghia credincioşilor (în cadrul căreia se sfinţesc pâinea şi vinul şi se împărtăşesc membrii Bisericii), începe cu exclamaţia: „Câţi suntem credincioşi, iarăşi şi iarăşi, în pace, Domnul să ne rugăm!”.

Catehumenii, adică cei încă nebotezaţi, dar care erau iniţiaţi în învăţătura şi viaţa Bisericii, de către unii dintre membrii Bisericii, specializaţi pentru acest lucru, părăseau, la cuvintele diaconului, spaţiul Bisericii. Numai cei credincioşi, adică cei care fuseseră botezaţi anterior, mai rămâneau în Biserică până la sfârşitul Liturghiei şi se puteau împărtăşi.

În practica liturgică primară a Bisericii, Sfânta Euharistie era primită numai de cei botezaţi şi miruiţi cu Marele mir. Iar Botezul era primit de către cei, care nu cunoscuseră până atunci Sfintele Taine ale Bisericii. Însă nu exista în practica credincioşilor Bisericii, ideea speculaţiilor privitoare la natura /firea sau felul Sfintelor Taine.

Ceea ce exista în Biserica primară era un consens şi o învăţătură clară a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii în ceea ce priveşte Sfânta Euharistie, care era văzută ca pâinea şi vinul, care devin /se fac, cu adevărat, Trupul şi Sângele lui Hristos. Însă nu se încerca nicio speculaţie asupra faptului, cum se petrece un astfel de lucru. Şi eu m-am întrebat, adesea, dacă nu e un lucru lipsit de evlavie să mă întreb aşa ceva.

De asemenea, Sfântul Botez, era înţeles ca o unire a noastră cu Hristos, Cel mort şi înviat, ca Botez săvârşit în Trupul lui Hristos, spre iertarea păcatelor şi curăţire a noastră de toată fărădelegea. Şi Sfânta Euharistie era văzută cu aceleaşi urmări dumnezeieşti în viaţa noastră, ca şi Sfântul Botez.

Realitatea eclesială a Botezului, cu tot ce se petrecea atunci, făcea parte din învăţătura de credinţă a Bisericii. De aceea, Botezul nu era o problemă colaterală credinţei Bisericii.

Pe de altă parte, nu vom găsi nicăieri, la primii Părinţi ai Bisericii, o învăţătură eminamente simbolică sau anamnetică a Sfintelor Taine. Şi aceasta, pentru că simbolismul liturgic nu putea să se dezvolte fără o filosofie nominalistă, în cadrul căreia să se exprime. Însă interpretarea simbolică  a Tainelor nu a existat în canonul primar al cugetării Bisericii.

Relaţia dintre Taine şi Icoane însă e o chestiune de secol 8 d. Hr., o problematică răsăriteană, care va fi dezbătută la Sinodul VII Ecumenic. Cei care se opuneau zugrăvirii şi cinstirii Sfintelor Icoane, care era o practică tradiţională a Bisericii, au adus argumentul, cum că „Sfânta Euharistie este singura şi reala icoană” a Bisericii şi că numai ea trebuie venerată. Existau iconoclaşti, care considerau că Sfânta Cruce este o icoană, care trebuie venerată.

Răspunsul ortodocşilor, al celor care cinsteau Sfintele Icoane, a fost acela, că Sfânta Euharistie nu este o icoană, ci este realul Trup şi Sânge al lui Hristos. Aceasta a fost prima distincţie netă, care s-a făcut atunci, în cadrul disputei cu iconoclaştii.

Icoanele sunt reprezentări ale Domnului şi ale Sfinţilor Lui şi ele nu sunt identice cu cei care sunt reprezentaţi pe ele. Icoana lui Hristos nu este Hristos Însuşi, în mod idolatric, şi Icoanele sunt altceva decât Trupul şi Sângele lui Hristos euharistice.

Sfântul Teodor Studitul este unul dintre cei care au dat semnificaţiile limbajului dogmatic iconografic. El a subliniat foarte mult, în scrierile sale, cum anume e reprezentat cineva în Icoană?

Terminologia trinitară şi hristologică a Bisericii a fost foarte mult dezbătută până în secolul 6 d. Hr., pentru a se preciza ce înseamnă persoană sau ipostas şi esenţa, fiinţa sau natura unei persoane şi relaţia dintre persoană şi natură. Din acest motiv, Sfântul Teodor Studitul a precizat faptul, că Sfintele Icoane sunt reprezentări ale lui Hristos (şi ale Sfinţilor), însă nu şi ale fiinţei lui Hristos.

De ce? Pentru că definiţia reprezentării ne spune, că o fiinţă nu poate fi reprezentată/iconizată /pictată. Însă poate fi pictat un om, adică o persoană.

Icoana lui Hristos însă, nu face altceva, decât să afirme faptul, că Hristos S-a făcut om, dar nu un om fără caracteristici personale. Hristos, cu adevărat, a luat firea noastră şi ea se regăseşte în persoana lui Hristos. Din acest motiv, Sfântul Teodor a învăţat faptul, că Sfintele Icoane au fost recunoscute de Sinoadele anterioare ale Bisericii  şi de aceea, a afirmat venerarea Sfintelor Icoane, ca expresie plenară a învăţăturii Bisericii.

Icoana „îl face prezent, pe cel la care se referă”: a dogmatizat Sinodul VII Ecumenic. Dar prezenţa iconică a lui Hristos sau a Sfinţilor este o „reprezentare a persoanei” lor, o „reprezentare ipostatică” – în termenii Sfântului Teodor Studitul –  şi Icoanele nu sunt, acelaşi lucru, cu Sfânta Euharistie.

Depăşind limbajul sinoadelor, putem spune, că în Tainele Bisericii noi participăm la însăşi viaţa dumnezeiască.

În dialogurile teologice cu Apusul, Biserica Ortodoxă, afirmă, uneori, exisenţa doar a 7 Taine, ca şi Biserica Catolică, deşi Ortodoxia patristică afirmă şi tunderea în monahism ca Taină.

Însă ortodocşii nu au avut nimic mai puţin, la nivel liturgic, în primul mileniu, în comparaţie cu Apusul. Unii au afirmat, că nu există un număr limitat de Taine. Şi pot să stea astfel lucrurile, pentru că nu e o chestiune de dogmă această afirmaţie.

Însă cred că e mai bine să se spună, că Biserica vorbeşte despre faptul, că Dumnezeu S-a unit cu noi şi noi cu El, prin Tainele Bisericii. Însă prin aceasta, nu spunem că Dumnezeu nu Se poate uni cu noi şi în alt fel, decât în mod sacramental.

Mai mult decât atât, lumea are un caracter iconic. Lucrurile însele nu sunt numai ceea ce sunt, ci ele au un sens dincolo de ele. Pentru lumea secularizată însă, lucrurile sunt numai simple obiecte şi de aceea, relaţiile dintre ele sunt numai la nivelul minţii umane, care face interconexiuni între ele.

Însă secularismul a ştampilat modul de gândire al contemporanilor noştri, fapt pentru care omul contemporan e atât de trist.

Dar Biserica, în cadrul Sinodului al VII-lea Ecumenic, afirma faptul, că „Icoanele fac, prin intermediul culorilor, ceea ce face Scriptura, prin intermediul cuvintelor”, făcând astfel conexiunea între Icoane şi Scriptură, mai degrabă, decât între Scriptură şi Taine.

Dar noi Îl găsim pe Hristos, în mod iconic, în Scriptură şi astfel cunoaştem prezenţa Sa. Ni s-a dat adevărul, dar în reprezentare iconică şi în întâlnirea cu ea şi cu Scriptura. Şi acest mod de a gândi Scriptura nu este acelaşi lucru cu adevărul propoziţional al gânditorilor „Reformei”. Adevărul propoziţional funcţionează bine, numai într-o lume secularizată, unde există numai lucruri. Pentru că adevărul, într-o lume secularizată,  se înţelege ca o sumă de idei şi nu ca o întâlnire cu Dumnezeu.

Noi putem să cunoaştem Adevărul, însă propoziţiile despre adevăr sunt adevărul în forme precare. Eu cred că învăţătura despre Sfintele Icoane este adevărată. Însă ce putem să spunem despre Icoane nu este acelaşi lucru cu a sta în faţa Sfintelor Icoane, a le cinsti şi a ne întâlni, în mod personal, cu Hristos, prin intermediul lor.

Pentru că Scriptura, citită cu adevărat, este o întâlnire cu Hristos cel viu. Şi aceste întâlniri cu Domnul, ştim cu toţii, nu pot fi exprimate, pe deplin, în cuvinte.

La Vecernia ortodoxă, după cum ştiţi, avem, la început, psalmul 103, în care, la versetul 25, citim: „Cât de multe sunt lucrurile Tale, Doamne! Întru înţelepciune le-ai făcut pe ele”. Cinstirea lucrărilor lui Dumnezeu este, de fapt, o recunoaştere nu a ce s-a făcut, ci a Celui care le-a făcut.

De aceea şi icoanele sunt numite adesea „ferestre spre cer” şi Biserica trebuie să propovăduiască astăzi, cu putere, despre aceste ferestre către Dumnezeu. Căci noi nu trăim ca nişte lucruri printre alte multe lucruri, ci trăim, cu multă teamă şi minunare alături de creaţia din jurul nostru, cea atât de diversă, care a fost făcută întru înţelepciune de către Dumnezeu.

Cerul şi pământul sunt pline de slava Ta, Doamne! Aşa au spus Îngerii, care văd ceea ce noi refuzăm să vedem şi care ne descoperă, în mod continuu, această icoană a creaţiei lui Dumnezeu, numai să avem ochi, ca să o vedem.

Astfel există o distincţie tradiţională ortodoxă între Icoană şi Taină, dar ambele ne aduc bunele vestiri ale iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Ambele ne  deschid cerul şi pământul, pentru o întâlnire cu Dumnezeu şi pentru comuniunea cu El şi între noi.

A învăţa să trăiască în această lume şi cu Dumnezeu în acelaşi timp este un drum greu pentru omul modern. Noi suntem, după cuvintele lui C. S. Lewis, „oameni fără inimă”, pentru că am pierdut cunoaşterea inimii, această mare taină a omului.

Sfintele Icoane şi Sfintele Taine sunt o întoarcere spre acea  înţelegere  dumnezeiască, care e mântuirea oamenilor, care acum nu au inimă.

Întrebări pentru răspunsuri? O traducere şi alte amănunte despe efectul Sharon Stone

sa nu fi de domeniul visului

De ce prea multe: „Doamne, ajută!” şi niciunul din suflet sau cu urmări practice?

De ce suntem noi ortodocşi…dar nu şi Sfinţi?

De ce preferăm să fim, mai degrabă, proşti şi manipulabili, decât studioşi şi atenţi cu cine avem de-a face?

De ce ne ia valul…în loc să avem minte, pentru că definiţia omului e aceasta: că e fiinţă raţională?

De ce suportăm impostura?

De ce acceptăm să mâncăm substitute de hrană, de imagine, de persoane, de situaţii, de realitate?

De ce complicăm lucrurile?

Nu se poate mai simplu, mai atent, mai cu bun gust?

***

Părintele Stephen Freeman apropie transfigurarea la înfăţişare a Domnului de realitatea camerii de nuntă şi ajunge la următoarea concluzie:

„Însă transfigurarea Domnului sau schimbarea Sa la faţă este cămara de nuntă, pentru că e o străfulgerare, este o ieşire din temporalitate, este revelarea plinătăţii Dumnezeirii.

Hristos e însoţit pe Tabor de Moise şi de Ilie, adică de unul dintre cei morţi şi de unul dintre cei vii, de cel care a dat Legea şi de unul dintre Profeţi, şi vorbeşte cu ei despre Ieşirea Lui, despre Moartea Lui.

Şi această vorbire dumnezeiască se petrece în slava dumnezeiască, în cadrul acelei străluciri, pe care Apostoli nu erau în stare să o înţeleagă / să o cuprindă / să o poarte în fiinţa lor.

Credinţa noastră ortodoxă, în sine, este o deplinătate, care e mai presus de puterea noastră de a o cuprinde integral”.

***

iluzia sharon stone

Basic Instinct 1 şi 2, două filme slabe ca mesaj, s-au vândut numai pentru blonda fermecătoare, care a împlinit de curând 50 de ani, şi, pentru…”taina” de sub fusta ei. Vai, ce e dincolo de scaunul, care ne obturează privirea spre … a lui Sharon? Ce e dincolo de rochie, de dedesubturile ei?…

Adică fascinaţie de copii prostuţi, frustraţi şi nemângâiaţi, creată din şi pe baza imaginilor. Pentru că acesta e filmul, fotografia sau pornografia: e vizualitate infantilizată, e imagine epurată  de reflecţie, de conştiinţă, de morală, de veşnicie şi nu realitate! Totul e ficţiune, care întraripează simţurile, care te face să vezi, dar să nu gândeşti, să nu te pătrunzi de semnificaţiile nocive şi pervertitoare ale imaginilor.

Însă, mai mult decât atât, e deconstruire a ceea ce înseamnă taină, important, esenţial…pentru ca privirea să se îndrepte spre derizoriu, spre banal, spre halucinaţie.

Care e titlul filmului? R: instinctul fundamental al omului.

Adică? R: sexul este instinctul fundamental al omului.

Cine a spus asta? R: teoria evoluţiei. Pentru evoluţionism, sexul sau înmulţirea speciei şi lupta pentru existenţă sau supravieţuire socială sunt singurele normatoare şi regulatoare ale realităţii sociale.

Adică ai bani şi faci sex, adică te simţi bine = viaţă de om împlinit.

Pentru Revelaţia dumnezeiască însă, primul instinct al omului…e dorul de Dumnezeu şi comuniunea cu Dumnezeu. Căutarea fundamentală a omului nu e taina de sub fusta femeii sau taina din chilotul bărbatului, ci dorul după Dumnezeu, după vederea lui Dumnezeu şi comuniunea veşnică cu El.

Tocmai de aceea, după traducerea din articolul  de azi al părintelui Ştefan Freeman, am discutat despre Sharon Stone, pentru ca să vedem, ce este şi ce nu estetaină.

Taina profundă a omului e Dumnezeu. E viaţa omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea, dezbrăcarea femeii şi a bărbatului, pentru ca să aflăm taina lor…e un gest infantil.

Omul nu poate fi jefuit de taina lui, chiar dacă îi invadezi locuinţa, corespondenţa privată sau intimitatea. Da, poţi să afli anumite detalii despre el…însă taina omului e comuniunea cu Dumnezeu, pe care o afli nu invadându-l, ci iubindu-l!

De ce căutăm taina omului în păcat şi în murdărie? Pentru că nu mai căutăm să cunoaştem pe Dumnezeu şi adevărul oamenilor, binele oamenilor, ci suntem avizi de murdăria lor, de ce nu sunt oamenii. Şi de ce căutăm murdăria altora? Pentru că noi înşine suntem murdari, suntem nişte porci murdăriţi cu tot felul de necurăţii, care ne credem Îngeri.

Spovedania însă…ne arată mereu că nu suntem Îngeri! Suntem nişte oameni, care ne comportăm, mai mereu, ca nişte suboameni. Pentru că taina omului e frumosul din el, e frumuseţea din el, e harul lui Dumnezeu şi comuniunea cu Dumnezeu şi nu păcatele lui.

The Last Four Articles as Palmer in Holy Land Written by Father Stephen Freeman

15 September 2008

I have been away from computer access the last few days here in Nazareth. Yesterday we were in Cana, Capernaum, the Sea of Gallilee and the Jordan. Today we go to the Mount of Transfiguration and Qumran and return to Jerusalem. My heart overflows with many things, some of which I will share soon. Thank you all for your continued prayers. We are daily blessed.

Cf. source.

Idem day

One of the common aspects of my pilgrimage to the Holy Land – and this my wife and I have discussed and find we share in common – is the particularity of certain experiences. There are inherently overwhelming experiences, such as kneeling beside a priest in the actual sepulchre of Christ, and reading names aloud for him to remember in the proskomidie, as he prepared the bread and wine for the Divine Liturgy.

(For the non-Orthodox reader, the proskomedie is a service done prior to every Eucharist in which the bread and wine are prepared. The priest puts a particle of bread on the paten for every name of the living and departed being remembered that day in the service – in some settings the service of preparation –proskomidie – can take as long as the liturgy itself.)

But I would have to say that it was that particular experience which stood out for me from the larger context of that night’s Divine Liturgy. It was not that anything else was less important – indeed everything was inherently overwhelming – but that a particular moment was the vehicle in which my heart was pierced and I became aware of the encounter with God.

I have written at other times about the difference between particularity and the general and that it is in the particular that we, in fact, encounter God. My pilgrimage has only served to underscore that understanding within me.

I also had an experience which underscored the negative side of this insight. The general – especially when it is an presented in an abstract form – makes an actual encounter with reality and truth difficult, perhaps impossible. This has largely been brought home to me through my experience of art in the Holy Land. Not all shrines in this land are under Orthodox control, nor governed by an Orthodox understanding of iconography. In some cases (not all) I have seen Christ, the saints, and the particular reality that each represents, abstracted to something general and universal, and thus an ideation that is more imagination than a presentation of the truth.

The doctrine and Tradition of the Holy Icons, understands them to be as particular as Scripture itself. An icon does not say something in general, but, within the rules of its artistic grammar, says something or makes present something that is exceedingly real, describeable and particular. An icon of Christ is particularly an icon of Christ and not an abstraction of Christ nor an ideation of Christ. It is an image of “He Who Is,” which is clearly written on every icon of Christ (usually in Greek or Slavonic abbreviation).

The entire experience of pilgrimage would make no sense were the reality we seek a generality and not something quite particular. It is thus that as the Patriarchs of the Old Testament encountered God that they gave place names to mark the encounter. Whole towns in this land bear names that were given over 3,000 years ago, by men who encountered God in a way that changed their life – changed this land – changed history – and continues its impact into the present.

Israel did not proclaim a faith in an abstracted God, but in the “God of our Fathers, Abraham, Isaac and Jacob.” The Christian claim is that it is this God of Israel and no other Who is incarnate as the God/Man, Christ Jesus.

The character of my pilgrimage is marked by very particular stories – particular places – particular people – a particular phrase that is spoken. It has been marked by an extraordinary hospitality, where I found myself called forward and into the altar of the House of God, to take my share as a priest with other Orthodox priests.

I have now shared in services here in Greek, Slavonic and Arabic, with the gracious allowance of my small contribution of English. We celebrated the Liturgy on Sunday in Nazareth, in the local Orthodox Church which marks the site of the well where Mary first encountered the angel Gabriel (it is St. Gabriel’s Church). The account of this first encounter is in the Protoevangelium of James (a book outside the canon of Scripture but often accepted as containing much of value within the Tradition of the faith). St. Gabriel’s community in Nazareth consists almost entirely of Arab Christians who have been in this land from very early times. The congregational participation was amazing! I do not think I have ever heard an Orthodox liturgy that was as loud! The sense of enthusiasm that filled the whole of the service was quite unique.

It will not be forgotten. Neither will a chance conversation with a group of Orthodox youth from across this part of the Mid-East who were also having a retreat in Nazareth that weekend. They had many political questions to put to this American priest – for which I had little answer. It is hard to tell them that the powers that be have almost no concept of Orthodox Christianity – its history – its current vitality – or its interests. These were youth in dismay. May God help them in the difficulties they face.

The particular character of this pilgrimage is already creating “favorite” places in my heart – places I hope to see again before the week is out and we return home. What I rest in, is the assurance that wherever I am, God will make Himself known in particular ways – at home as well as in the Holy Land. It does not make pilgrimage a useless event – but rather says that we are always on pilgrimage – looking for the “heart’s true home.” And that home will always come to us in ways that can be tasted, smelled, touched, remembered, but not abstracted.

Glory to God. I pray for you all with each day.

Cf. source.

16 September 2008

Today, walking and weaving our way through the streets of Old Jerusalem, shops on each side of the alley, the smells of a rich mixture of spices and a thousand other things, shop-keepers calling with eagerness to the “foreigners” passing by – we were on a free morning, and there were gifts to be found.

We came across another pilgrim, separate from our group, who took us to a greater gift. In the environs of the Holy Sepulchre Church, there are two small chapels that are used for the local Arab Christian congregation. That chapel’s treasure is quietly situated in a corner of the rear of the Church.

No sign announces its presence. It is an icon of the Mother of God – indeed – the icon which hung at the entrance of the Church of the Holy Sepulchre that spoke to St. Mary of Egypt, when, as a young harlot, she was unable to cross the threshhold of the Church. That moment led to her conversion and her immediate entrance into the trans-Jordan desert.

Everything here, things that have filled the stories of Scripture and the lives of the saints who have populated this area, are amazingly proximate. Nothing is a terribly great distance. The desert is only a hill away from Jerusalem.

But winding through alley ways and shops, we found the Icon of the Mother of God through which God showed mercy on Mary of Egypt. It stood at the border of the grace of God. God’s grace, of course, has no border, except the stoney heart that refuses Him hospitality. But He knocks on that stoney door with great persistence.

I knelt before the icon and prayed for our stoney hearts – the many places in our lives that have created borders for grace. St. Mary of Egypt pray to God for us!

Cf. source.

Idem day

I have stated – not tongue in cheek – that “I am an ignorant man,” and I have also added that “I am a man still in need of a Savior.” These things do not change on a pilgrimage but become only clearer. The most difficult of all pilgrimages is the pilgrimage to the heart and finding there, not only the treasuries of paradise, but also all the garbage stuffed there over the decades. At times I am a fool, and like the childish boy who sat in the front of class. Other times – well – there are other times.

The Great Pilgrimage is our journey from glory to glory into the image of Christ and this is marked by sin and confession, forgiveness and the restoration that is the Father’s great mercy.

The strange politics of the Holy Land, marked by Jew, Palestinian Arab and Christian, Druze, Protestant, Catholic and Orthodox are not merely the left-overs of history the flotsam and jetsam of a land that has had too much religion. It is the collection of centuries, gathered by mankind, not only in his search for God but in his hatred of his brother. And the hearts of people here are no different than the hearts of people everywhere. I have been here long enough to see that I am not a pure-hearted pilgrim, but just another sinner on the bus, with as much nonsense in my soul as the next.

And yet the pilgrimage goes on, for we have no other help than God and we, if we wish to truly live, can only come running to Him. It is strangely fitting that the Church of the Holy Sepulchre is shared by many groups – Eastern Orthodox, Roman Catholic, Coptic Orthodox, Armenian Orthodox, Ethiopian Orthodox, etc. It is strangely fitting because our sins have brought us to the silliness in which we stand. None of this lessens the truth as proclaimed – but it underscores but the confusion among Christians and the fact that there truly is only one Sepulchre, even as there is only One God. And all of us put our hope in Him.

Tomorrow they take us up on the Temple Mount. There are strict rules which govern such a visit – not all of which delight me as an Orthodox Christian – but the Christians who live in this land constantly bear the burden of restrictions. Thus I will try to refrain from complaining.

There cannot, it seems, be one sign that says, “The Pilgrimage to the Heart” – 30 shekels. The price of admission to that Holy Place usually costs so much more, and I don’t think I have enough to visit that place very long. Please pray that this poor sinner, distracted with his own shadow and his own sin, find the way to make the Great Pilgrimage, wherever it occurs.

We leave Saturday and get home sometime Sunday. That likely means that some regularity will return to the blog. I have much to do when I return home. I have writing to finish and my parish work.

Cf. source.

Father Stephen Freeman I am very pleased because you have traveled in the Holy Land and because your heart is full of joy. Your joy is my joy. All the happiness from my part and from presbytera Gianina, my wife, for you and for presbytera Elizabeth and your whole family and believers from your parish.

Father Dorin Picioruş

Despre violenţa vizuală împotriva hainei preoţeşti în Londra

O experienţă recentă a părintelui Stephen Freeman.

I’ve been in London the past two days, as we are making our way to the Holy Land. London is a marvelous city, one of my favorites. It is quite English, very international and increasingly Euro. Like many places in Europe, secularism is far more advanced than in America (or America expresses its secularism in a far more “religious” manner). Today I was thinking about clothes as we traveled around the city (they were more interesting than the clothes worn in East Tennessee).

I grew up in relative poverty in the American South. At least, if I had a definable social group, it would have been poor, white, and Southern. There were very definable social groups within the public schools beyond the elementary level, and one of the hallmarks of those schools were very identifiable groups – generally defined by what was worn. There were groups and sub-groups. What was most interesting in those years was that there was nothing that distinguished the poor except for the lack of a cohesive group. We were individuals who could not afford clothing that would mark us as belonging. Thus our belonging was mostly marked by the fact that we “did not belong.”

Much of my youth and adult years has seen fashion used to define. My teenage child can tell a particular decade by the clothes worn. My awareness of such things stopped somewhere around 1975. Here in Euro London, I have no clue as to signals that may be given by clothing. I am certain that such signals are being sent – but they are subtle, extremely diverse, and, I think, increasingly marked by individual statement rather than group identification. If you will, it is the “secularization” of clothing.

I am no sociologist, so at this point I may simply be talking through my hat, as they say, or commenting on something that has little reality about it.

I generally wear my cassock in public – it’s something many, but not all, Orthodox priests practice. It certainly draws looks even in America – though the look may be mostly one of curiosity. Here, I find that it draws looks of anger, disgust and other negative experiences that I rarely find at home. A taxi driver, angry that I was slow crossing the street, yelled an epithet out his window that a cleric back home would simple never hear (and I find London cabbies to be a very friendly and knowledgeable lot).

One of the inner difficulties of secularism is its tendency to neglect the heart (as Christianity would traditionally understand it). T.S. Eliot called us a generation of “hollow men.” C.S. Lewis described us as “men without chests.” I would more likely describe us as “people with clothes,” for it is not so much the inside that defines the modern man as the outside. This, of course, has the advantage of allowing a person to assume a number of different roles, even identities (genders in extreme cases), with a simple wardrobe change. “The play’s the thing.”

The underdevelopment of the inner life makes for a certain kind of misery or malaise, and it makes for a very shallow evangelism. It also explains the fascination that the newly Orthodox have with some of the “outward trappings” found in the culture of the Church. The inner life takes much longer to acquire. The outward things are not a problem so long as they are not substituted for the development of the inner life.

I was recently given another award by my Archbishop (Russian practice loves to give clergy various awards of distinction). I told him later, “You’re only making it harder for me on the day of Judgment.” He smiled and I know he knows. He has told that when his sister was alive and living with him, he would return from a weekend’s visit at a Church, where all the honor the Church can muster surrounds and greets a Bishop. When he would walk through the door at home, he said his sister would call out, “Bubba, take out the trash.” That is the development of an inner life.

I trust that as I make my way to the Holy Land my clearest focus will be on taking out the trash. It is the deeper need of my heart.

*****

Fr. Dorin Picioruş

Când nu ne văd românii, ne iubeşte Americanul

Părintele Gabriel Militaru ne-a scris aseară un comentariu ca să ne de-a de veste că părintele Ştefan Freeman/Americanul, cum îi zicem noi, ne publicitează. Iată comentariul său entuziast:

„Doamne ajuta, draga Parinte Dorin! Cu multa placere, va fac cunoscut ( asta in cazul in care nu cunoasteti deja) ca sunteti promovat si de blogul Parintelui Stephen “priest at St. Anne Orhodox Church (OCA) in Oakridge, TN”.

Vizionati: http://fatherstephen.wordpress.com

Marturisesc ca mi-a facut o deosebita placere sa observ ca pe blogul parintelui Stephen singurul site romanesc era al sfintiei voastre.

Mult inainte!

Cu dragoste in Hristos Domnul,

Pr. Gabriel Militaru”

********************

Dragă Părinte Gabriel,

vă mulţumim pentru că sunteţi entuziast în ceea ce ne priveşte, pentru că, entuziasmul din jurul nostru e atât de firav încât se confundă cu inexistenţa. Când cineva este entuziast înseamnă că e om şi că nu a devenit neom, lucru, de altfel, la ordinea zilei în contemporaneitatea noastră năucitoare.

Iar noi ne bucurăm pentru dv., după cum ne bucurăm de faptul, că părintele Ştefan Americanul a fost primul creator de online care ne-a pus în blogroll-ul său, încă din decembrie 2006, la câteva zile după iniţierea platformei noastre şi că, în fapt, ne-a băgat în seamă cel mai mare creator de online ortodox american.

Cum de a făcut-o tocmai el, când nimeni nu ne vedea în… România? Poate că gustul măreţiei şi simţul adevăratei experienţe se recunosc imediat şi se cinstesc, în ciuda ultimei limite online: limba pe care o vorbim. Însă problema limbii, sperăm, că va fi înlăturată în scurt timp, datorită noilor motoare de traducere instant ale blogurilor noastre şi, atunci, ne vom cunoaşte faţă către faţă munca, iubirea, dăruirea, omenitatea.

Părintele Ştefan este un om al muncii, al excelenţei, al probităţii morale şi al profundei experienţe duhovniceşti, liturgice şi familiale. De la Sfinţia sa am învăţat delicateţea de a privi calm, atent, imparţial lucrurile, de a fi constant şi cinstit cu tine însuţi şi de a căuta, de a căuta continuu noutatea personală a credinţei ortodoxe, adică credinţa ortodoxă din oameni, din oamenii vii, din oamenii care o trăiesc.

În cei 3 ani de online am tradus mai multe din articolele sale în română, Sfinţia sa ne-a cunoscut din ceea ce i-am scris şi din ce i-au tradus nişte credincioşi români din parohia sa de la noi de pe blog, datorită nouă s-a apropiat şi mai mult de spiritualitatea ortodoxă românească şi de teologia părintelui profesor Dumitru Stăniloae pe care o studiază cu nesaţ, şi credem, că astfel de oameni, astfel de convertiţi care asimilează de peste tot sunt adevăratele minuni ale harului lui Dumnezeu.

Noi cinstim în Sfinţia sa continua capacitate de a se reconverti şi de a asimila de peste tot, absolut orice, dăruirea continuă pentru parohienii săi şi pentru toţi credincioşii ortodocşi care înţeleg limba engleză, şi, din octombrie 2006 până astăzi a arătat, în mod constant, ce înseamnă să îţi pese de toată ecumenicitatea credinţei ortodoxe, adică de tot cel care înţelege limba în care el scrie.

Şi astfel, s-a dovedit din nou spusa Domnului, că Profetul nu e văzut bine de ai lui…pentru că ai lui îl văd în culori. Da, ştiam că ne publicitează şi, mai ştim, că se roagă pentru noi şi ne iubeşte mult şi noi la fel. Şi, nu ne-am întâlnit niciodată [ cât de curând va vizita România, şi , poate o să ne întâlnim], ci ne-am cunoscut din ceea ce scriem şi publicăm la nivel online…dar ne cunoaştem de când lumea.

Iar Sfinţia sa are 60 de ani…şi noi 30 de ani. Şi, diferenţa de vârstă, limba şi depărtarea…s-au dovedit lucruri care nu impietează bunul simţ şi consideraţia profundă pe care trebuie să ne-o datorăm unii altora.

Poate că putem învăţa cu toţii din situaţia asta eclesială…dintre un ortodox american, preot şi masterand în Teologia icoanelor şi un…ortodox român, preot şi doctorand în Teologia slavei Treimii! Pentru că, ne-au apropiat aceeaşi slavă a lui Dumnezeu, pe care o trăim amândoi, aceleaşi dogme, aceleaşi slujbe, aceeaşi Treime…şi nu interese de clan, partipriuri şi şuşanele.

Pr. Dorin

1 2