Fericitul Grigorie Țamblac, Viața Sfântului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (text adaptat)

Textul a fost adaptat de către noi și introdus în a 41-a carte online a noastră: PS Acad. Melchisedec Ștefănescu, Viața și Scrierile lui Grigorie Țamblac, p. 116-124.

*

Au fost multe persoane [de-a lungul timpului], care au viețuit după buna învățătură și după cum Îi place lui Dumnezeu.

Una dintre ele este și [bărbatul] acesta, despre care dorim să vorbim, chiar dacă a trăit în zilele din urmă.

Fiindcă Stăpânul nostru nu numai pe Pătimitorii dintâi i-a cinstit cu cununi [mucenicești], ci El deschide și celor din urmă ușa [Împărăției Sale], dacă doresc acest lucru, și le dă și lor cinste și daruri [dumnezeiești].

Iar cuvântul nostru de față este despre Ioan, viteazul ostaș al lui Hristos și cel plin de darurile Duhului Sfânt.

Însă cine a fost și de unde a fost acesta? Și în ce chip s-a învrednicit el de ceata Pătimitorilor și de cununa [mucenicească]?

Acest bărbat s-a născut în Trapezonta, o cetate slăvită și mare, situată la răsărit și în apropierea asirienilor și care este la hotarele Armeniei celei mari.

Cetatea aceasta este un port pentru toate vasele care plutesc pe mare, fapt pentru care este renumită și îmbelșugată cu de toate, locuitorii ei ocupându-se cu comerțul pe mare.

Iar Ioan, cumpărând multe lucruri, naviga pe mare. Însă vrăjmașul [diavol] nu suporta cu ușurință faptele cele bune ale bărbatului.

Pentru că îl vedea adesea rugându-se și postind și cum se comporta față de toți cu bună purtare și chibzuință. Pentru că el dădea milostenie celor care sufereau pe corabie de diverse lipsuri, având ochii în lacrimi și mângâind pe cei în suferință.

Iar întru sine își spunea Ioan: „Precum vei milui, așa vei fi miluit și precum vei mângâia, așa vei fi mângâiat”.

Faptele lui însă l-au făcut pe căpitanul corabiei, care era romano-catolic și foarte furios și neomenos, să se pornească împotriva lui.

Și căpitanul a început să îl dușmănească într-atât de mult, încât atunci când a acostat corabia în Cetatea Albă, care este la Vospor, s-a dus să îl vorbească de rău pe Mucenic la eparhul cetății.

Acesta era persan și păzea cu râvnă amăgirile primite de la părinții lui. Tocmai de aceea și căpitanul l-a mințit pe persan și i-a spus:

„Este, o, ighemonule, un bărbat aici, care a venit împreună cu mine și care dorind să se depărteze de tradiția lui, adică de credința creștinească, vrea să treacă la credința ta și să fie părtaș tradițiilor voastre [persane], care sunt mai renumite.

Și mi-a declarat acest lucru prin multe jurăminte, în timp ce călătoream cu el pe mare. De aceea, să faci cu el, foarte repede, cele de cuviință, căci nu e unul fără de cinste. Căci mi-a spus că este renumit și că are multă avere, și că este al doilea între nobilii Trapezuntei”.

Și auzind acel necucernic suflet aceste [minciuni], fiind mulțumit întru sine de cele pe care le aflase, s-a sculat cu bucurie și a stat pe scaunul său de judecată și l-a chemat la sine pe Mucenic.

Și când i-a stat înainte, eparhul i-a spus:

„Am auzit cele despre tine cu mulțumire, o, bărbatule ales, cum că ai fost vânat de cucernica noastră credință și nu cu puțină dragoste ai fost rănit de către ea.

Căci așa este credința noastră: se atinge de cei cu gândire curată și învăpăiază inimile lor cu dragostea de sine și dă bună curgere vieții și ani îndelungați.

Deci nu întârzia, alesule al prietenilor, ci leapădă departe credința creștinească cea vrednică de râs, tradițiile și legile acelora și, în mod luminat, hulește-le pe ele înaintea acestei adunări și a tot poporul.

Căci de aceea, cu toții, împreună cu femei și copii s-au adunat acum, ca să te asculte pe tine, pe cel care care voiești să fii propovăduitor al luminatei și renumitei noastre credințe.

Deci vino, o, minunatule și stai cu noi și cu oamenii, și cu prealuminat glas proslăvește soarele cel strălucitor și dă cinste și stelei care strălucește înaintea noastră, și numai acestor lumini strălucitoare le adu jertfă.

Și așa te vei învrednici de cinste și de dregătorie de la împărat și, împreună cu noi, ca un frate de aproape, te vei îndulci de traiul cel prea dulce al tuturor oamenilor”.

Pe când acela, plin de răutate și de viclenie grăia acestea, Ioan și-a ridicat ochii înțelegători [la Dumnezeu] și a chemat în ajutorul său pe Stăpânul, Cel care a spus: „Când veți fi duși înaintea împăraților și a domnilor pentru numele meu, [atunci] să nu învățați, mai dinainte, ce să grăiți și ce să răspundeți în acel ceas, pentru că vi se va da vouă cuvânt, căruia nu-i vor putea sta împotrivă dușmanii voștri”.

Și apoi și cu ochii trupului a căutat la muncitorul său, a ridicat mâna și cu bună îndrăzneală a răspuns:

„Mi se pare că spui lucruri mincinoase, ighemoane! Pentru că nu sunt ale mele cuvintele cele despre lepădarea de Hristosul meu.

Să nu-mi fie mie aceasta! Însă nici să dea Domnul meu Iisus Hristos, ca să-mi vină vreodată în minte acest lucru.

Ci acestea sunt invenții ale vrăjmașului adevărului, adică ale Satanei, ale tatălui tău. Căci intrând [Satana] întru tine, ca într-un vas de necinste, și vorbind prin tine, nădăjduiește să mă tragă la pieire și să mă silească să mă îndepărtez de adevăratul Dumnezeu, de Creatorul nostru, și al tuturor făpturilor văzute și nevăzute, și al soarelui, pe care tu, fiind cuprins de negura înșelării [demonice], îl cinstești ca pe Dumnezeu, aducând, ca unul fără minte, cinstire dumnezeiască acestei creații a Sa.

Ci, mai degrabă, tu învățând de la mine taina adevărului, leapădă, rogu-te, această negură a necucerniciei [de la tine], care a înfășurat sufletul tău, și învrednicește-te a fi fiu al luminii, strălucind mai mult decât soarele prin aurorele Dumnezeiescului Botez.

Însă nu socoti că este Dumnezeu acest luminător [ceresc, soarele], fiindcă el a fost creat de către Creatorul [nostru] spre slujirea oamenilor, fiind o creație de foc, care a fost creată în ziua a patra.

Cum deci este Dumnezeu o creatură?”.

Și după ce Ioan a spus acestea, și-a ridicat mâinile spre cer și a strigat, pentru ca să fie auzit de către toți:

„Să nu-mi fie mie a mă lepăda de Tine, Hrisoase, de Părintele Tău fără de început și de Prea Sfântul [Tău] Duh.

Nu mă voi închina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi stelei, care e numită cu numele patimei curviei”.

Și grăind aceste cuvinte pline de îndrăzneală cu față bucuroasă, muncitorul s-a schimbat de mai multe ori la față, aprinzându-se de focul interior al mâniei.

Și nemaiputând să suporte împotrivirea bărbatului, care îi hulise dumnezeul în mijlocul unui popor foarte numeros, și auzind propovăduirea adevăratului Dumnezeu, făcută de Ioan, în timp ce credința lui era numită, pe drept, amăgire,  și răsturnată până la sfârșit, acesta porunci  ostașilor să îl dezbrace de haine pe Mucenic.

Și lăsându-l gol, acesta stătea în mijlocul celor îmbrăcați întru Hristos.

Iar ighemonul a poruncit să fie aduse multe toiege. Și privind către Mucenic i-a spus:

„Nu te-ai făgăduit nouă să fii grăitor de fabule, ci te-ai făgăduit să te lepezi de credința ta cea nefolositoare și să vii cu osârdie la credința noastră cea luminată și înfrumusețată cu legile noastre.

Deci lasă această vorbire zadarnică și împlinește ceea ce ai făgăduit, închinându-te soarelui celui strălucitor.

Iar dacă nu, te încredințez de faptul, că în numele credinței noastre celei renumite, voi zdrobi carnea ta nu numai cu toiege, ci te voi chinui și cu alte munci, mult mai cumplite și cu fiare insuportabile și, în cele din urmă, te voi lăsa să mori de o moarte amară”.

Însă Mucenicul i-a răspuns: „Nu eu sunt un grăitor de fabule, precum spui tu, o, cel plin de toată pângărirea, ci sunt rob al adevăratului Dumnezeu și acum sunt un propovăduitor al Celui în Treime slăvit și închinat, întru Care m-am deprins să cred de la strămoși și de la părinți și numai Lui să mă închin și Lui să-I aduc jertfă de laudă și pe El să Îl socotesc și să Îl mărturisesc drept Creator, și pe El Îl aștept ca Judecător al viilor și al morților, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale, când soarele acesta, așezat spre slujirea oamenilor, din porunca Lui, se va întuneca.

De aceea să nu nădăjduiești să auzi de la mine sau să vezi că fac altceva.

Cele pe care le-am spus prima oară, le spun și acum, faptul că niciodată nu voi prefera făptura în locul Creatorului, atât timp cât voi fi stăpân pe propria mea cugetare.

Deci nu întârzia, lucrătorule al nedreptății, ci vădește tuturor năravul tău cel câinesc și plin de neomenie, care se ascunde întru tine, și termină cu grija muncilor, și pe mine, cu orice fel de moarte dorești, trimite-mă înaintea doritului meu Stăpân și Dumnezeu, pentru că nu doresc să aud mult timp vorbele tale cele necucernice, despre care Prorocul spune: „otravă de aspidă [au] sub buzele lor” și nici fața ta cea pângărită să nu o vadă îndelung ochii mei.

Iată stau înaintea ta cu trupul gol. Bate-mă cu toiege, arde-mă cu foc, înneacă-mă în apă, zdrobește-mă cu sabia, și munci mai cumplite decât astea nu te lenevi să faci asupra mea.

Căci sunt gata să sufăr toate aceste lucruri cu dulceață pentru dragostea Hristosului meu”.

Și multe cuvinte asemenea acestora ascultând muncitorul cu cruzime, aprinzându-se de mânie, a poruncit să fie întins la pământ și să fie bătut, fără milă, cu toiege noduroase.

Și atât de cruzi au fost, încât i-au zdrobit carnea Sfântului și când loveau împrăștiau bucăți de carne peste tot, de s-a umplut de sânge pământul unde era lovit.

Și văzând Pătimitorul nostru acestea petrecându-se cu el, ridicându-și ochii mintali la cer, a zis:

„Mulțumesc Ție, Stăpâne al cerului, pentru că m-ai învrednicit să mă botez cu sânge și să mă spăl și să mă curățesc de pângărirea păcatelor”.

Iar fiii pieirii, umplându-se de furie pentru cele pe care le spusese Mucenicul, într-atât de mult i-au zdrobit rănile, încât n-a mai putut vorbi.

Apoi, fiindcă se făcuse seară, l-au legat cu două lanțuri și l-au aruncat în temniță ca pe un mort, pentru ca dimineața să îl schingiuiască și mai mult.

Iar dimineața, șezând la locul obișnuit cel cu chip de fiară, a poruncit să fie adus Mucenicul în fața lui.

Și văzându-l judecătorul că stă cu față luminoasă și cu sufletul bucuros, acest lucru l-a făcut să se mire de fața lui luminoasă și bucuroasă și cum de într-un trup atât de zdrobit și sfâșiat mai se află încă suflet, și a grăit către el:

„Vezi, Ioane, la ce necinste ai fost adus pentru nesupunerea ta, și cât de ușor te-ai dezlipit de viața cea dulce și prea iubită de toți oamenii?

Însă, dacă te vei supune sfatului meu, în puține zile vei avea, din nou, sănătatea cărnurilor tale zdrobite, căci la noi sunt mulți doctori experimentați, veniți aici din India și Persia.

Dar, dacă încă ești creștin, să știi că mai multe rele te așteaptă”.

Iar Mucenicul a zis: „O, judecătorule! Eu nu mă îngrijesc mai deloc de cărnurile mele cele zdrobite.

Fiindcă, cu cât omul nostru, cel din afară, putrezește, cu atât se înnoiește cel din lăuntru, cum zice Marele Apostol [Pavel].

Iar grija mea [de acum] nu e alta, decât aceea, ca prin Hristos, Care mă întărește [pe mine], să rabd până la sfârșit (relele) aduse mie de către tine.

Căci El a zis: Cel ce va răbda până în sfârșit, acela se va mântui.

[Astfel], dacă ai născocit ceva nou, atunci fă-l! Căci rănile tale cele dinâti eu le socotesc ca fiind nimica”.

De aceste cuvinte ale Mucenicului s-a rușinat muncitorul, și tremurând de mânie și răgind ca o fiară, iarăși l-a întins pe pământ pe Mucenic și a poruncit să îl bată și mai cumplit.

Și l-au bătut în schimburi, încât măruntaiele lui au ieșit afară. Iar șoaptele buzelor lui arătau că se roagă. Iar când soldații au obosit să tot bată mădularele acestui suflet de diamant și privitorii de toate vârstele strigau împotriva pângăritului judecător, defăimând năravul lui cel nemilostiv și sălbăticia, acela a poruncit să fie adus un cal neînvățat și sirep [sălbatic] și să lege, cu putere, picioarele Mucenicului de coada acestuia și unul dintre soldați să încalece pe cal și, cu toată puterea calului, să alerge pe ulițele cetății.

Și făcându-se aceasta, a fost târât Sfântul prin toată cetatea…O vedere tristă pentru ochii celor cucernici!…

Iar când cel care îl târa pe Sfânt a ajuns între locuințele evreilor, aceștia au început să chiuie, și întorcându-și fețele, aruncau cu tot ce aveau în mâini asupra Sfântului, scoțând chiote fără de rânduială și absurde.

Iar unul dintre ei, alergând în casă, a adus o sabie și ajungându-l pe Sfânt i-a tăiat, îndată, cinstitul său cap.

Și astfel, i-au dezlegat și restul trupului și l-au lăsat la un loc cu capul, ca să zacă sub disprețul lor, și niciunul dintre cei cucernici nu au îndrăznit a se atinge de el.

Însă, în noaptea aceea, s-au arătat lămpi de foc arzând deasupra trupului Mucenicului, și trei bărbați, cu chip luminos, rosteau cuvinte sfinte și făceau cădire și un stâlp de foc s-a întărit, din cer, deasupra trupului Sfântului.

Și mulți au văzut [această vedenie]. Însă unul dintre evrei, a cărui casă era mai aproape (de locul) unde zăcea mult pătimitorul său trup, socotind că preoții creștini au venit să-l ia și, după obicei, să îl predea îngropării, luând un arc cu săgeată, și apropiindu-se mult [de locul acela], dorea să săgeteze pe unul dintre preoții pe care îi vedea [în mod minunat].

Însă când a tras cu arcul, cu putere, i-a rămas săgeata și coarda arcului lipite de degetele mâinii drepte iar arcul în mâna stângă, încât nu putea să tragă și nici să își dezlipească mâinile de arc.

Și acest cumplit chin a suferit acest evreu, acest pui de viperă, toată noaptea.

Iar după ce s-a luminat de ziuă și s-au făcut nevăzuți acei bărbați minunați și toți îl vedeau pe cel cu arcul cum arată, el le-a spus, cu de-amănuntul, ce s-a petrecut noaptea.

Și după ce a povestit tuturor, acesta a scăpat de pedeapsa lipirii mâinilor de arc.

Muncitorul însă, temându-se de preaslăvitele (fapte) care s-au petrecut, a poruncit creștinilor ca să îngroape trupul. Și aceștia l-au luat și, după cuviință, l-au cinstit și l-au pus într-un loc de cinste.

Netrecând multe zile, Frângul acela, care îl dăduse pe Sfânt spre muncire, a dorit să fure trupul și să-l ducă la ai săi.

Și, într-o noapte, aflând timp potrivit și venind cu ai săi, a săpat groapa și a dorit să ia Moaștele.

Însă, în ceasul acela, s-a arătat ostașul lui Hristos prezbiterului Bisericii aceleia în somn și i-a spus:

„Scoală-te și te du degrabă în Biserică, că vor să mă fure!”. Iar el, cu mare grabă s-a sculat și a venit la locul unde era pus și a aflat mormântul desfăcut, căci puțin lipsise ca să fie furat trupul Mucenicului.

Și el, chemând oameni cucernici și spunându-le cele petrecute, au preaslăvit pe Dumnezeu, Care Îl preaslăvise pe Sfânt.

Și luând acele Cinstite Moaște le-au pus în sfântul altar, aproape de Sfânta Masă și așa au rămas timp de 70 și ceva de ani.

Și nu au încetat vedeniile de atunci, pentru că în anumite nopți, cobora ba stâlp de foc și sta deasupra mormântului Mucenicului, ba o Putere dumnezeiască se pogora și ieșea bună mireasmă de acolo.

Aceste lucruri au ajuns la auzul aceluia, care cu cucernicie domnea peste toată Moldovlahia și peste țărmul mării [Marea Neagră], iubitorul de Hristos și marele Voievod, cu mila lui Dumnezeu, Alexandru, care era bărbat înfrumusețat și cu alte bunătăți și iubitor de Mucenici.

Și când el a luat știință de Moaștele Mucenicului, atunci a fost cuprins de dorirea lor, și la sfatul celui ce atuncea cârmuia cele bisericești, al Preasfințitului Arhiepiscop Iosif, a trimis un boier cu destulă oaste, ca să aducă la dânsul, cu mare cinste, vrednicul de slăvire trup al Mucenicului, pe care, în grabă, l-a primit cu cinstea cea vrednică și cu osârdia cea cuvenită l-a întâmpinat cu toți cei slăviți ai săi și cu foarte mult popor dintre oamenii lui Dumnezeu, încă și cu arhierei și cu tot clerul bisericesc, cu făclii și cu tămâie și cu miruri binemirositoare.

Și a venit și s-a prosternat la racla [Sfântului] și a cuprins acel trup mult pătimitor, și-a atins ochii și buzele sale de mâinile aceluia, a vărsat destule lacrimi de bucurie, și l-a propus păzitor al statului său, și astfel l-a pus cu cinste în Preasfânta Mitropolie, în luminata sa cetate Suceava, (unde era) scaunul său [de domnie].

Iar despre vindecările ce s-au petrecut atunci celor cuprinși de felurite neputințe, îi las să propovăduiască pe cei care au primit acele binefaceri.

Deci astfel de sfârșit al muceniciei a avut Ioan și astfel l-a rușinat el pe necucernicul eparh, astfel de luptă a arătat el întru nevoință, cu astfel de cununi s-a încununat de către mâna Puitorului de nevoințe.

Și aceasta a fost neguțătoria [comerțul] cea bună a lui Ioan. A dat puțin și mult a câștigat. Pentru că a lăsat trupul ca pe o sarcină și a năzuit la Ierusalimul cel de sus, la ceata Mucenicilor ca un Mucenic, în sânul lui Avraam, în locașurile Sfinților, la limanul cel bun, în palatele cele neputrezitoare, slujind, fără mijlocitori, Prea Sfintei și Dumnezeieștii Treimi, Căreia Îi este slava, stăpânirea, cinstea, marea cuviință și închinăciunea, acum și în nesfârșitele veacuri ale veacurilor. Amin!