Însemnări din Fericitul Teodoret al Cirului, „Viețile Sfinților Pustnici din Siria” (2)

Partea a doua

***

Însemnări din zilele de 28-29 aprilie 2001.

*

9. Sfântul Petru adoarme la 99 de ani, după 92 de ani de lupte pentru înțelepciunea duhovnicească.

A viețuit într-un mormânt.

L-a vindecat pe un om nebun, care era și îndrăcit pe deasupra, pe nume: Daniel, care a început să îi slujească.

Prin sulemeniri/ajustările feței și ale părului „osândiți pe Ziditor pentru neputință”, adică arătați că Dumnezeu nu v-ar fi făcut destul de frumoși.

A vindecat pe cineva de boală de ochi prin însemnarea cu semnul Sfintei Cruci.

A vindecat și alți îndrăciți.

*

10. Sfântul Teodosie „pletele [capului] și le purta nespălate, lungi, până la picioare și mai departe, drept pentru care și le lega de trup în dreptul șalelor”.

Scoate apă din stâncă cu toiagul.

A fost înmormântat în Biserica Sfinților Mucenici alături de Sfântul Iulian și de Sfântul Afraat, despre care am vorbit în prima parte.

*

11. Sfântul Roman avea plete și purta greutăți de fier pe trup ca și Sfântul Teodosie, amintit anterior.

N-a folosit foc sau lumină de la sfeșnic.

Se numea pe sine sărac și cerșetor.

*

12. Sfântul Zinon se odihnea pe un așternut format din iarbă și paie întinse pe niște pietre.

*

13. Sfântul Macedonie era poreclit „mâncătorul de orez”.

O vindecă pe o femeie de patima ghiftuirii nesățioase, adică de patima mâncatului mult.

O vindecă pe o fecioară de dracul care intrase în ea prin vrăji.

O vindecă pe o femeie care își ieșise din minți.

A avut harisma prorociei.

Fericitul Teodoret, autorul cărții, s-a născut prin rugăciunile Sfântului Macedonie.

Și el a fost îngropat în Biserica Sfinților Mucenici.

*

14. Sfântul Maesumà l-a vindecat pe un copil, prin rugăciuni făcute în fața Sfintei Mese a altarului.

*

15. Sfântul Achepsima a trăit, ca zăvorât într-o căsuță, timp de 60 de ani.

Mânca linte muiată în apă.

Purta fiare grele pe el și de aceea era înconvoiat.

A fost hirotonit preot înainte cu 5 zile de adormirea sa, pentru că știa că va muri.

*

16. Sfântul Maron

Rai = Grădină.

*

17. Sfântul Avraam ascunde faptul că e monah pentru a creștina un sat mare.

Ajunge episcop în Carra și aici nu mânca decât lăptuci sălbatice, cicoare, țelină și cele asemenea, fără a bea apă.

Mânca din poame numai după slujba de seară.

*

18. Sfântul Eusebie a fost un zăvorât.

Văzător al luminii dumnezeiești.

Mânca doar 15 smochine în cele 7 săptămâni ale Postului Mare.

*

19. Sfântul Solomon se naște în satul Capersana, pe malul de apus al Eufratului.

A trăit ca un zăvorât total.

O singură dată pe an, făcând o scobitură sub pământ, primea un tain de mâncare pentru tot anul, fără să vorbească cu vreun om.

Arhiereul cetății l-a hirotonit preot, găurind un perete al colibei iar el nici în această situație nu a spus nimic.

*

20. Sfântul Maris a trăit 37 de ani de zăvorâre în satul Omir.

Avea o haină de capră și mânca doar pâine și sare.

Fericitul Teodoret a slujit în fața Sfântului Maris Liturghia „folosind ca jertfelnic mâinile diaconului” (p. 113) său.

*

21. Sfântul Iacov trăia fără acoperiș deasupra capului, după ce, mai înainte, dusese viață de zăvorâre.

A înviat un copil.

Vorbește despre ispitele diavolilor și despre aparițiile lor.

*

22. Sfinții Talasie și Limneu.

Sfântul Talasie și-a impus tăcerea, apoi a trăit fără acoperiș deasupra.

*

23. Sfântul Ioan a poruncit să fie tăiat migdalul care îi aducea mângâiere, adică puțin confort, pentru ca să se nevoiască și mai mult.

*

24. Sfinții Zevino și Polihronie.

Sfântul Zevino se ruga la bătrânețe sprijinindu-se în toiag.

Sfântul Polihronie sta toată noaptea, în picioare, la rugăciune având în spate o buturugă de stejar foarte grea.

Sfântul Polihronie, la oricine venea la el, îi cuprindea picioarele amândouă și își lipea fruntea de pământ în fața lui.

Tot despre el, autorul nostru spune: „Știu că de multe ori am venit, cerând binecuvântare, și n-am aflat la dânsul decât două smochine”. Pentru că postea foarte mult.

*

25. Sfântul Asclepie.

*

26. Sfântul Simeon Stâlpnicul se naște în Sisan și e cioban de oi.

Nu mânca câte o săptămână întreagă.

S-a legat cu o frânghie, din scoarță de finic, direct pe piele și a făcut rană.

După ce e alungat din mănăstire pe nedrept se roagă într-un puț.

Trăiește 3 ani, ca zăvorât, într-o căsuță.

Ajunge să postească câte 40 de zile.

Timp de 28 de ani nu a mâncat în perioada Postului Mare.

Pentru ca să se nevoiască și mai mult a pus 20 de ploșnițe ca să îi mănânce din rănile de pe trupul său.

Veneau la el pentru ajutor nu numai creștini, ci și ismaeliți (arabi), perși, armeni, iviri (gruzini), omiriți, spanioli, bretoni, gali, italieni…

A trăit pe 3 stâlpi: de 6, de 12 și de 30 de coți înălțime.

Vindecă pe o căpetenie saracină de slăbănogire după ce acesta mărturisește credința în Sfânta Treime.

Are vederi extatice.

Pasărea devine piatră pentru că un ismaelitean îl luase pe Sfântul Simeon ca martor că nu mai mănâncă carne.

Regina ismaelitenilor a devenit mamă prin rugăciunile sale.

Stătea în picioare vreme îndelungată la rugăciune, după care făcea multe metanii și închinăciuni în fața lui Dumnezeu.

Noaptea sta cu mâinile întinse către cer nedormind și fiind neobosit.

Predica de două ori pe zi celor din jurul stâlpului pe care se nevoia.

De asemenea judeca între oameni, dând hotărâri drepte.

*

27. Sfântul Baradat s-a zăvorât într-o colibă, apoi într-un adăpost ca o cutie, prin zăbrelele căreia intrau toate intemperiile.

Apoi a stat în picioare, cu mâinile ridicate către cer.

S-a îmbrăcat cu o haină de piele în întregime, în afară de nas și gură.

Era foarte iscusit la întrebări și răspunsuri și la silogisme adânci și puternice.

*

28. Sfântul Talaleu, în momentul când a ajuns lângă o capiște idolească, a produs demonilor  care locuiau acolo o așa mare enervare, încât aceștia au smuls din rădăcină, imediat, mai mult de 500 de smochini și de măslini în floare.

Dracii țipau noaptea și îi apăreau ca lumini.

A locuit într-o cușcă făcută de el însuși.

*

29. Sfintele Marana și Chira erau din Veria. Purtau veșminte largi și lungi.

Amândouă purtau fiare pe ele.

Au ajuns până la Ierusalim și până la locașul Sfintei Tecla din Isauria, dus și întors, fără ca să mănânce ceva.

*

30. Sfânta Domnina a locuit într-o chilie mică din tulpini în grădina casei mamei sale.

Mânca linte muiată în apă.

Se acoperă de tot cu haina și stătea plecată cu capul până la genunchi.

Vorbea slab și nedeslușit, întotdeauna printre lacrimi.

Spune autorul nostru: „De multe ori mi-a luat dreapta, punându-și-o pe ochi și când mi-o lăsa era udă într-o așa măsură, că picurau lacrimi de pe ea”.

***

Însemnări din Fericitul Teodoret al Cirului, „Viețile Sfinților Pustnici din Siria” (1)

Au fost făcute în ziua de 27 aprilie 2001, conform traducerii, din limba greacă, a lui Adrian Tănăsescu-Vlas, după volumul dăruit nouă de către traducător.

***

1. Sfântul Iacov blestemă un izvor, datorită unor fete necuviincioase, și el seacă de îndată, iar pe ele: să îmbătrânească.

Ajunge episcop (cred că în Nisibe).

O piatră mare, de asemenea, e spartă prin blestemul său.

Îl face să moară pe acela care se prefăcea moart, după care îl învie.

La p. 16: Sfântul Apostol Petru nu i-a înviat pe Anania și Safira „fiindcă la începutul propovăduirii celei de mântuire [a Bisericii] era nevoie de teamă”, adică de ascultare față de cuvântul lui Dumnezeu transmis prin Sfinții Săi.

Fericitul Teodoret îl numește pe Sfântul Constantin cel Mare drept „Zorobabelul turmei noastre creștinești (că precum acela a întors robia dreptcredincioșilor din toată străinătatea și a ridicat Dumnezeieștile Biserici ce zăceau dărâmate), a adunat în vremea aceea pe întâi-stătătorii tuturor Bisericilor în Niceea”, la primul Sinod Ecumenic.

Și autorul despre care vorbim, Sfântul Iacov, a participat la Sinodul I Ecumenic.

Prin rugăciunea sa, Șapur al perșilor și oastea lui e atacată de muște câinești și de țânțari.

*

2. Sfântul Iulian avea un ucenic, pe Iacov, care a adormit la vârsta de 104 ani.

Spunea el: „vorba rupe, [în mod] tâlhărește, mintea de [la] cugetarea la Dumnezeu”. Adică discuțiile cu oamenii ne îndepărtează de rugăciunea continuă, intimă, în fața lui Dumnezeu.

Numai prin faptul că s-a închinat și s-a rugat a omorât o fiară sălbatică.

Asterie, un alt ucenic al Sfântului Iulian, a băut din izvorul ce a izvorât în acel loc, unde lacrimile Învățătorului său au căzut pe nisip.

Sfântul Iulian „atât de sporit era [în sfințenie] și atât de înalt cu fapta bună, că de niciun fel de cinstiri nu se socotea vrednic și se lepăda de ele, socotind că defel [nicidecum] nu i se cuvin, dar le răbda, văzând că ele erau binefăcătoare pentru cei ce i le aduceau”.

Milosteniile le făceau bine, în primul rând, acelora care i le aduceau și nu lui însuși.

Lui i s-a vestit, în mod dumnezeiește, că a fost ucis Iulian Apostatul.

Sfântul Iulian îl scapă pe un copil de la înecul într-un puț.

Perspectiva sa asupra bolii: „dacă sănătatea mea este de folos, îndată o va dărui Dumnezeu și pe aceasta”.

*

3. Sfântul Marchian cel Mare era din Cir. S-a zăvorât în pustie.

Perspectiva sa asupra postirii: „adevărata postire e lipsa neîncetată”. Adică nu a mânca odată mult și odată deloc, ci întotdeauna, că e post sau nu, să flămânzești în zi sau în noapte.

Sfântul Eusebiu îl vede la un moment dat pe Sfântul Marchian citind o carte și lumina dumnezeiască străfulgerându-i din creștetul său, care îl învăța în timp ce citea.

El vorbește despre frică ca despre o patimă pierzătoare. Frică în fața demonilor, a oamenilor, a grijilor și situațiilor de tot felul. La polul opus: vitejia duhovnicească.

Sfântul Marchian îl arde pe un balaur mare cu suflarea gurii lui.

Îi spune Sfântului Avit: „dragostea [pentru aproapele] e mai de cinste decât postul: că ea este așezământ dumnezeiesc, pe când postirea ține de voința noastră și [de aceea] se cuvine a cinsti cu mult mai mult legile lui Dumnezeu decât rânduielile noastre”.

Postul la care se referă aici, ca rânduială de sine, e postirea într-o zi, dincolo de posturile obișnuite, iar dragostea față de aproapele înseamnă, în acest context, să mănânce împreună cu cel care îl vizita.  Adică să înceteze postul său dacă era vizitat de către cineva, prin aceea de a fi ospitalier.

Despre mesalienii numiți și rugători. A se vedea mai multe date despre mesalieni în cartea noastră: Teologia mântuirii la Sfântul Marcu Ascetul (2010).

*

4. Sfântul Eusebiu se ruga într-un puț secat, într-o cisternă săpată în piatră, în care se colectează apa de ploaie în deșert. El trăia într-un sălaș mic, care nu avea ferestre. Trăia o viață de zăvorât, dar făcând ascultare se încredințează grijii de frați, adică sfătuirii duhovnicești.

*

5. Sfântul Puplie (Publius) spunea: „așa se cuvine și nouă să schimbăm între noi părțile cele de mult preț ale faptei bune”. Întrajutorare trupească și duhovnicească.

*

6. Pe Sfântul Simeon cel vechi de zile îl slujeau doi lei în deșert.

*

7. Sfântul Paladie a făcut să vorbească un om mort.

*

8. Sfântul Afraat vindecă calul împăratului.

Strică o vrajă și îl întoarce pe un bărbat la iubirea femeii sale.

Cu apa binecuvântată de către el se alungă lăcustele care mâncau recolta din țarină.

Pe Sfântul Afraat, scriitorul cărții de față, Fericitul Teodoret, l-a văzut pe când era copil.