Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Etichetă: Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu Page 1 of 23

Predica la 14 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2019]

Iubiții mei[1],

Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu a fost și este un Sfânt Părinte al Bisericii Ortodoxe Române încă necunoscut. Ale cărui Sfinte Moaște se odihnesc în mormântul său din cimitirul din Turnu Măgurele, orașul în care a trăit și a adormit plin de cuvioșie. Pentru că el s-a acoperit din timpul vieții sale în smerenie, așa după cum a mărturisit într-un poem din 1977, pe care eu l-am pus ca motou al operei sale:

„Tot ce-am iubit a fost o taină,
am ars de viu, necunoscut,
și vrând, nevrând, purtat-am haină,
[haină] de trup, idee și cuvânt”[2].

Pentru că taina vieții sale a fost viața cu Dumnezeu, viața isihastă. În care el L-a iubit pe Dumnezeu în rugăciunea neîncetată a inimii sale. Și, rugându-se continuu, a ars de viu în iubirea lui pentru Dumnezeu, fiind necunoscut de către oameni. Dar, fiind conștient de valoarea dumnezeiască a experiențelor sale mistice, el și-a pus viața în haina cuvintelor, pentru ca să ne hrănească pe noi duhovnicește.

Însă cele 10 volume ale operei sale, pe care eu le-am editat, sunt doar o mică parte din experiența, din gândirea și din faptele sale cele minunate, cele dumnezeiești, lăsate posterității. Pentru că el a scris doar despre anumite lucruri din experiențele sale mistice, n-a vrut să scrie și nici să vorbească despre chinurile din închisorile comuniste pe unde a pătimit, n-a scris despre modurile sale de nevoință, dar mi-a vorbit despre ele, n-a scris decât tangențial despre cărțile pe care le-a citit și despre impresionanta sa experiență de viață, nu a scris o biografie a vieții sale, iar mai multe scrieri ale sale s-au pierdut.

De aceea, Sfântul Ilie, Părintele nostru, rămâne o taină și în dezvăluirea sa față de noi, pentru că a tăinuit foarte multe lucruri despre sine. Până când eu l-am cunoscut, el nu a vorbit mai deloc despre cine este, ce a trăit și ce a scris în viața sa. Căci nu avea în jurul său oameni care să îi înțeleagă experiențele mistice și să le valorizeze la justa lor valoare. Însă, când Dumnezeu i-a descoperit faptul că în mine își poate revărsa întreaga lui experiență și bucurie, atunci Sfântul Ilie a trăit o mare împlinire duhovnicească și teologică, pe care mi-a mărturisit-o cu seninătate, pentru că eram răspunsul la rugăciunile sale de zeci de ani.

Toată viața sa așteptase un fiu duhovnicesc, un om cu care să poată vorbi ca și cu conștiința sa. Și când Dumnezeu i-a dezvăluit că eu sunt acel om, Sfântul Ilie a fost copleșitor prin sinceritatea și prin iubirea și prin smerenia cu care mi s-a confesat. Pentru că mi s-a confesat fără rest, nu ca unui ucenic, ci ca unui Duhovnic.

Iar confesiunile sale cele dumnezeiești pe mine m-au coborât într-o smerenie și într-o umilință zdrobitoare, pentru că eram cu totul nevrednic de o asemenea împlinire dumnezeiască. Pentru că atunci am înțeles că măreția dumnezeiască a unui om este plină de smerenie și că nu poți cădea niciodată din iubire și din smerenie, pentru că ele sunt adânc înrădăcinate în slava lui Dumnezeu.

Însă, cum mă valoriza el, nu mă valorizase nimeni. Pentru că el vedea în mine lucruri, care, pe atunci, erau doar virtuale. Tocmai de aceea vorbea cu mine de parcă aș fi fost unul de-o vârstă și de-o experiență cu el, știind că am nevoie de ele. Și a avut dreptate întru totul! Pentru că toate lucrurile pe care mi le-a subliniat și despre care m-a atenționat, s-au împlinit și se împlinesc zilnic în viața mea.

Era plin de vederi dumnezeiești ca cei mai mari Sfinți ai Bisericii. Avea darul vederii înainte. Ne profețea, din senin, despre lucruri ale viitorului. Era făcător de minuni, făcând minuni în mod tainic, despre care îți dădeai seama mult mai târziu. Îți vedea sufletul, știa ce să-ți spună, știa să te uimească tot timpul. Și, în fiecare clipă, slava lui Dumnezeu, care se odihnea în el din belșug, se revărsa în mine și mă umplea de veselie multă și de pace dumnezeiască. Adică tot atâtea daruri și experiențe dumnezeiești despre care nu trebuia să îți mai vorbească, pentru că ele te inundau la propriu.

Și, cu toate acestea, cu toate marile sale daruri dumnezeiești, am înțeles în timp de ce m-a trimis Dumnezeu la el cu câțiva ani înainte de adormirea sa. Pentru că avea nevoie de cunoașterea teologică pe care o aveam eu, de precizările dogmatice, scripturale, liturgice, istorice, aghiologice pe care eu i le-am furnizat, de o experiență duhovnicească și literară care să îi calce pe urme.

Căci el, ca mirean, avea o înțelegere simplistă despre ce presupun studiile teologice. Nu știa că noi, în școlile teologice, învățăm atât de multe lucruri despre teologia și viața Bisericii și că biblioteca teologică a Bisericii e atât de imensă și de diversă. De aceea, pe măsură ce îi aduceam cărți, date teologice diverse, pe măsură ce îi dădeam detalii despre diverse dogme, erezii, înțelegeri înguste ale teologiei și aveam dispute aprinse pe tema lor, a înțeles și el, cât și eu, de ce ne-am întâlnit. Pentru că eu am primit lucruri imense de la el, pe care nu le-am învățat de la nimeni altul, iar el, de la mine, a primit confirmări și încredințări patristice mult mai diverse decât putuse el să afle în întreaga sa viață.

A înțeles că există mulți Sfinți Părinți care au avut experiențe mistice ca și el: lucru care l-a bucurat foarte mult și l-a încredințat cu totul de sfințenia vederilor sale mistice, a înțeles că învățăturile teologice trebuie formulate cu multă rigoare și în descendență cu gândirea Sfinților de mai înainte și că multe dintre rătăcirile teologice ale momentului au fost deja dezbătute și anatematizate de Biserică de-a lungul timpului.

Plusul de informare și de rigoare teologică l-a primit din partea mea și mi-a mulțumit adesea pentru el. Însă eu cât de mult trebuie să îi mulțumesc pentru unicitatea experienței sale mistice, pentru grandoarea sfântă a persoanei sale și pentru condescendența cu care m-a îmbrățișat și mă îmbrățișează din Împărăția lui Dumnezeu?

De aceea, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, niciodată nu putem fi vrednici de Sfinții lui Dumnezeu. Prietenia și iubirea lor față de noi este pentru ridicarea noastră la o viață duhovnicească mereu aprinsă, mereu vie, mereu plină de iubire dumnezeiască. Căci Sfinții coboară spre noi pentru a ne ridica la viața cu Dumnezeu, după exemplul fundamental al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care a coborât la noi, pentru ca să ne ridice la comuniunea veșnică cu Dumnezeul nostru treimic.

Sfântul Ilie a adormit în Miercurea Luminată și a fost îngropat în Vinerea Luminată. Anul acesta, pomenirea sa căzând sâmbăta, ar fi a doua zi după Înmormântarea sa. Și îmi aduc aminte starea pascală pe care am trăit-o la Înmormântarea sa, dar și a doua, a treia zi…după îngroparea sa.

Înainte să moară, mă gândeam că voi fi trist, că mă voi simți părăsit, că îmi va fi foarte greu…Mă gândeam la starea mea și a soției mele după plecarea lui fizică dintre noi. Însă adormirea lui ne-a spus că ne-am făcut griji minore, pământești. Pentru că atât înainte, cât și după îngroparea sa, până azi, noi trăim pascal relația noastră cu Părintele nostru duhovnicesc, căci el e viu și noi suntem vii, cu rugăciunile sale cele bine-primite de către Domnul.

Căci nu ne-a despărțit moartea! Moartea, cea călcată/ depășită/ desființată de Domnul prin învierea Sa din morți, nu ne mai stăpânește, pentru că viața Lui stăpânește în noi. Și viața Lui, adică slava Lui, e viața noastră duhovnicească, prin care noi trăim pascal, prin care noi trăim plini de bucurie și de veselie tainică, prin care noi ne înnoim duhovnicește în fiecare zi.

De aceea, iubiții mei, relația noastră cu Duhovnicii și cu Părinții noștri duhovnicești nu este o relație temporară, ci una veșnică! Pentru că noi mereu învățăm de la ei, prin rugăciunile lor, și sfaturile lor sunt mereu vii în noi, prin iubirea pentru ei. Pentru că atunci când înveți de la cineva cele duhovnicești și teologice, nu înveți pentru ca să pleci de la el, nu înveți pentru ca să-l vinzi peste un an sau doi, ci pentru ca să rămâi veșnic cu el. Recunoștința față de Duhovnicii și Părinții noștri duhovnicești răsare de la sine din iubirea pe care le-o purtăm. Căci iubirea e recunoscătoare. Iubirea mereu pomenește, ține în rugăciune pe cel iubit. Și cine iubește, nu uită. Pentru că cine iubește îi are vii, în inima lui, pe cei pe care îi iubește.

– Însă cum ajung oamenii să se iubească în mod duhovnicesc?

– Datorită sincerității abisale dintre ei! Așa după cum v-am mărturisit că a făcut față de mine Sfântul Ilie, pe care astăzi îl pomenim. Cine are nevoie de prieteni reali e profund sincer. Și cine răspunde marii sincerități cu toată sinceritatea lui, acela se umple de iubire sfântă.

Însă cine e pramatie, cine e om fără caracter, și crede că sinceritatea poate fi mimată și, prin mimarea ei, poți fura roadele duhovnicești și teologice ale unui om și apoi să pleci de la el cu nonșalanță, trăiește „împlinirea” lui Iudas, vânzătorul. Pentru că primește, prin trădarea iubirii și a prieteniei celei duhovnicești, spânzurarea spirituală, adică moartea sufletească.

Căci, atunci când trăiești pe lângă un om Sfânt, prietenia lui ar trebui să te umple de multă bucurie și curăție sfântă, de multă nevoință și iubire pentru Dumnezeu. De lucruri ultra-pozitive. Dar când pe tine prietenia Sfântului te umple de invidie și de ipocrizie, fapt pentru care nu mai știi cum să scapi de el și să fugi cu sacii înțelegerilor primite de la el, atunci nu ai nimic de-a face cu viața cea plăcută lui Dumnezeu.

Așadar, iubiții mei, avem un rugător în cer pentru noi, care este dintre noi, din neamul nostru românesc, și care ne dorește tot binele! Și Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, alături de toți Sfinții români știuți și neștiuți de către noi, se roagă pentru luminarea și mântuirea noastră! Iar evlavia noastră față de ei este spre folosul nostru veșnic, pentru că ei ne ajută prin rugăciunile lor cele pline de iubire față de noi. Amin!


[1] Începută la 9. 55, în Marțea Mare, pe 30 aprilie 2019. Soare, 16 grade.

[2] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu și viața sa, comentate de către ucenicul și fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, vol. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 2.

Negrul din Rai

Suntem în perioada Postului Mare, în care negrul este culoarea dominantă în Biserici și în Mănăstiri. După cum ar trebui să fie și în sufletele noastre, ca semn al mâhnirii noastre pentru păcate și al pocăinței noastre.

Însă puțini oameni agreează negrul, mai ales asociat cu simplitatea și nu cu luxul. Mulți au frisoane când aud de această culoare, pentru că le sugerează doliul, le amintește de moarte.

Dar chiar și atunci când nu e vorba de o panică psihologică de acest tip, negrul pare totuși respingător, o culoare dezolantă, neprizabilă. O pasăre neagră (un corb, o cioară etc) sau un animal negru nu sunt în genere considerate lucruri frumoase (cu puține excepții).

Întunericul e negru, absența luminii. O noapte neagră e una în care nu putem să ne orientăm, nu putem să ne vedem, să ne apreciem sau să ne personalizăm.

Și, cu toate acestea, în Rai există culoarea negru și ea este extraordinar de frumoasă. O culoare a bucuriei!

De unde știu? De la Dumnezeiescul Ilie, Văzătorul de Dumnezeu, Învățătorul nostru duhovnicesc[1].

El ne spunea cum a văzut, în extaz, locuințele Sfinților, pe care le numea „temple” (pentru că așa i se descopereau a fi), despre care zicea că erau inexprimabil de frumoase. Ca dovadă că ce spune Sfântul Pavlos, că avem în Cer locuință nefăcută de mână omenească, nu este o metaforă. Dar despre aceste locuințe cerești ale Sfinților amintesc adesea și aghiografiile, numai să le citim…

Și Dumnezeiescul Ilie ne mai spunea că, în vederile lui extatice, fiecărui Sfânt și templului său îi era atribuită o culoare, în mod preponderent. Spre exemplu, Sfântului Dimitrios: verde.

Iar odată mi-a mărturisit că i s-a arătat duhovnicește Sfânta Paraschevi de la Iași și că ea era îmbrăcată în negru. Eu am fost puțin nedumerită pe moment – tot așa, pentru că nu puteam asocia mental un veșmânt negru cu ceva din Rai –, dar Fericitul Ilie a adăugat imediat: „un negru atât de frumos!”.

Și expresia feței sale era iradiantă, ca și când ar fi avut-o din nou înaintea ochilor. O lumină și o bucurie imensă i s-au întipărit pe față și avea un glas ferm și convingător, al celui care văzuse și dădea mărturie, când a spus: „un negru atât de frumos!”.

Atunci am înțeles că există și culori pe care căderea oamenilor din Rai le-a pervertit, ca multe alte aspecte ale universului, dar că Dumnezeu nu le-a creat de la început așa…


[1] A se vedea aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Predică la 12 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2017]

Iubiții mei[1],

într-unul dintre visele duhovnicești prin care m-a mângâiat după plecarea sa dintre noi, Fericitul Ilie m-a primit bucuros în fața unui turn alb, al cărui capăt intra în slava lui Dumnezeu. Era vesel, transfigurat la întreaga lui înfățișare, cu totul înduhovnicit, și cu toate astea l-am recunoscut după glas și după anumite trăsături ale feței și ale trupului său. Era bucuros să mă vadă, dar, mai ales, să îmi arate turnul său, care era cu totul alb și prin care am intrat în mod minunat, deși n-am văzut nicio ușă. Și l-am văzut deodată înaintea mea, deși, inițial, era în spatele meu și, tot în fracțiuni de secundă, deși turnul părea, de afară, în alt fel, dinăuntru el era formată dintr-o scară în spirală, care urca la nesfârșit. Lucrul minunat al acelei scări era acesta: ea nu se sprijinea pe nimic, nu avea bare de susținere pe părți, cum au scările noastre, nu era fixată pe zidul turnului, ci era o scară formată numai din trepte. Și pe măsură ce urcai se petrecea ceva minunat: simțeai că urci pe un munte, că atmosfera se rarefiază, că gândești și simți lucruri din ce în ce mai duhovnicești…dar și faptul că urcarea aceasta îți cere să te înduhovnicești. Căci, deși pășeai pe acele trepte dumnezeiești, care te duceau în Rai, urcarea mea era interioară.

Însă, la un moment dat, nu știu cum, am privit în urma mea și în jos…Până atunci privisem numai spre el, spre Dumnezeiescul Ilie, care pășea în fața mea uluitor de repede și fără niciun efort. Și când am privit în urma mea și în jos m-am înspăimântat duhovnicește: nu existau niciun fel de trepte în spatele meu, nu exista nici turn, nu se mai vedea nimic din lumea noastră, ci doar o mare de lumină dumnezeiască. Și atunci mi-am dat seama că în visul meu eu trăiam o vedere extatică.

Și, imediat, am vrut să îi spun ce se petrece, ca și când el nu ar fi știut ce se petrece, atâta timp cât el mă introdusese în slava lui Dumnezeu. Dar când mi-am întors privirea spre el, nu l-am mai văzut. Și atunci am fost străbătut de gândul amețitor că o să mă prăbușesc de la acea imensă înălțime…și astfel m-am trezit. Dar nu m-am trezit înspăimântat, ci vesel duhovnicește, în pace, cu multă bucurie, pentru că acest vis, alături de altele la fel de duhovnicești și de minunile care s-au petrecut și se petrec în continuu de la adormirea sa, m-au încredințat iar și iar de sălășluirea lui cu Sfinții lui Dumnezeu, în Împărăția Sa.

Dar, mai ales, toate aceste încredințări ale lui în viața mea sunt semnul delicateții sale duhovnicești, al atenției sale față de fiul său duhovnicesc, pentru ca eu să nu am nicio teamă, nicio îndoială, nicio reținere în a vorbi despre sfințenia lui, despre mântuirea sa, despre icoana dumnezeiască a vieții sale.

Și, cu harul lui Dumnezeu, nu am îndoieli și nici rețineri în a vorbi despre Părintele meu duhovnicesc, ci mă bucur să vorbesc continuu despre  istovitoarea sa viață și experiență, despre cum el a muncit pe brânci pentru a se construi interior, adică pentru a se îndumnezei.

Căci oamenii, adesea, cred că trebuie să facă copii, să zidească case, să ajungă în funcții de conducere, să facă lucruri extraordinare pentru ca să se împlinească interior. Însă el, luminat de Dumnezeu, a înțeles că cel mai important lucru în viață e să îți construiești turnul interior, cel care intră în slava lui Dumnezeu, și pe ale cărui trepte duhovnicești trebuie să calci la nesfârșit.

Tocmai din acest motiv, privită din afară, viața sa ea este una modestă: o familie, o casă, un serviciu și ani întregi de persecuție politică, dar nu din motive politice, ci religioase. Însă, când îl privim interior pe acest Sfânt al lui Dumnezeu, el este un colos de sfințenie și de teologice, de teologie mistică, adică de teologie trăită, experimentată în asceza sa eroică de zi cu zi. Iar opera sa teologico-mistică e unică și luminătoare pentru viața lui și pentru viețile altor mari Sfinți isihaști ai lui Dumnezeu, pentru că el ne-a vorbit din interior despre cum au loc vederile extatice, despre cum te simți înainte, în și după ele, ce înseamnă să stai zile întregi în slava lui Dumnezeu și, la modul practic, ne-a învățat ce e îndumnezeirea omului.

Căci dacă toată lumea vorbește despre „extaze”, despre „nepătimire” și „îndumnezeire”, dar nimeni nu știe ce sunt ele la propriu, ajungem să credem că ele sunt „metafore teologice”. Însă ele sunt realități ontologice! Pentru că extazele sau vederile mistice, nepătimirea și îndumnezeirea sunt trăite de oameni concreți, de Sfinții lui Dumnezeu, adică de cei care își construiesc turnul în ei înșiși și nu în afara lor.

Și am început predica mea din acest an, de la pomenirea sa de 12 ani, cu vedenia din visul meu, pentru că mi-am adus aminte de o vedenie a lui în care a văzut urcări în spirală în slava lui Dumnezeu. Și-a amintit și soția mea despre ele, pentru că i-a vorbit și ei despre spiralele duhovnicești pe care le-a văzut extatic.

Însă Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul, în sec. 1 d. Hr., a vorbit primul despre urcările mistice în spirală. Căci, spre exemplu, atunci când a vorbit despre Serafimi, Marele Dionisios a spus că numele lor desemnează „mișcarea neîncetată și nesfârșită a lor în jurul celor dumnezeiești și căldura și iuțimea și mai mult decât fierbintea și pururea lor mișcare apropiată și neobosită și neclintită de Dumnezeu. [Și această mișcare duhovnicească n.n.] e o mișcare care face prin lucrarea ei înălțătoare și lucrătoare asemenea lor pe cele mai jos de ele, ca una care le înfierbântă și le înflăcărează spre o căldură asemănătoare”[2].

Pentru că mișcarea Serafimilor în jurul slavei lui Dumnezeu înseamnă o mișcare iluminatoare pentru treptele ierarhice îngerești de sub ei. Iar toate Puterile cerești se mișcă neîncetat în jurul lui Dumnezeu, ele fiind pline de slava lui Dumnezeu[3].

De aceea, când Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu a văzut, în mod extatic, urcări în spirală, el a văzut, de fapt, Puteri cerești manifestându-se în mod firesc înaintea lui Dumnezeu. Pentru că ele trăiesc o viață extatică, o viață de continuă vedere dumnezeiască și de continuă mișcare plină de iubire în jurul lui Dumnezeu, a Creatorului întregii existențe. Iar eu, când am văzut, în vedenia visului, o urcare în spirală spre cer, am văzut viața ortodoxă în mișcarea ei spre cer, ajutată de Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că, dacă vrem Împărăția lui Dumnezeu, la ea urcăm numai pe scara interioară a ascezei, a luminării dumnezeiești și a îndumnezeirii și nu în alt fel.

Iar în vedenia mea din vis, privirea înapoi a fost amețitoare. Pentru că nu se mai vedeau treptele prime, nu se mai vedea lunga scară pe care o parcursesem, cu Dumnezeiescul Ilie ca înaintemergător al meu, ci numai câteva trepte recente pe care le trecusem. Era o scară suspendată…în slava lui Dumnezeu.

Căci era, de fapt, viața noastră cu Dumnezeu, pe care El ne ajută să o trăim, iar, când privim în urmă, ni se pare foarte greu sau imposibil de retrăit în unele pasaje ale ei. Pentru că, în mod evident, noi am fost ajutați în mod dumnezeiește, de către El, ca să biruim tot felul de ispite, de necazuri, de boli, de dezamăgiri. Și dacă le-am trecut, dacă am pășit mai departe de ele, acest lucru e unul minunat, pentru că Dumnezeu a fost întărirea și scăparea noastră.

Și aceasta e diferența marcantă dintre oamenii credincioși și cei necredincioși! Că oamenii credincioși cunosc în mod pragmatic faptul că Dumnezeu i-a ajutat, dar și cum i-a ajutat. Pentru că Dumnezeu ajută pe tot omul și întreaga Lui creație. Dar omul credincios, care se roagă Lui pentru toate și așteaptă de la El toate, acela trăiește în mod conștient și preabucuros ajutorul lui Dumnezeu în viața lui. El se bucură în mod negrăit, se veselește, se umple de mult entuziasm și de multă curăție dumnezeiască și de multă simplitate duhovnicească, pentru că simte din plin revelarea lui Dumnezeu în viața lui.

Însă, când ajungi să trăiești în slava lui Dumnezeu zile în șir ca Sfântul pomenit azi, ca Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, atunci teologia nu mai stă în cărți, ci în tine însuți, pentru că te umpli în mod faptic de toate realitățile mistice despre care dă mărturie teologia scrisă în cărțile Tradiției Dumnezeiești a Bisericii. Iar el se bucura nespus când îi citea pe Sfinții Părinți, când le citea confesiunile lor mistice și când recunoștea în ei propriile lui experiențe ale sfințeniei. Fiindcă se simțea copărtaș la experiența lor și intim cu ei, ca unul care a trăit încă de aici în Împărăția lui Dumnezeu. Căci Împărăția lui Dumnezeu a coborât în el și el a intrat în ea, și nu a fost doar o realitate eshatologică așa cum este ea pentru mulți dintre noi.

Și cu toate trăirile sale mistice unice, cu toată teologia pe care Dumnezeu Însuși i-a revelat-o, când îi aduceam o altă culegere de vieți de Sfinți sau când îi vorbeam, din notele mele de lectură, despre alți și alți Sfinți pe care eu îi cunoscusem în mod livresc, Dumnezeiescul Ilie se cutremura când avea de-a face cu o viață de Sfânt foarte ascetică sau cu un Sfânt mult chinuit de persecutori. Și îmi spunea iar și iar: „Eu sunt prea mic pe lângă suferințele acestor oameni ai lui Dumnezeu! Chinurile și nevoințele lor sunt copleșitoare, atât de copleșitoare încât par ireale”.

Însă suferințele și durerile Sfinților nu sunt niciodată ireale! Ba, dimpotrivă, mărturiile din Viețile lor sunt cele despre care s-a aflat și s-au păstrat. Adică: câteva lucruri. Dar durerile, ispitele, necazurile, minunile din viețile lor sunt cu mult mai multe. Și dacă ne raportăm la viețile lor în acest fel, considerându-le doar o părticică din viața lor și din sfințenia lor, atunci ne raportăm cu evlavia care se cuvine Sfinților lui Dumnezeu. Pentru că viețile lor nu sunt ca viețile noastre. Viețile lor sunt mari și dumnezeiești, preaminunate și pline de cuviință dumnezeiască.

Înainte de adormirea sa cea plină de sfințenie, l-am rugat de mai multe ori pe Dumnezeiescul Ilie ca să se roage pentru noi și să ne încredințeze despre el. Despre unde este. Știam deja, de la el, marea vedenie pe care o avusese cu câțiva înainte de adormire, când Dumnezeu i-a arătat locul lui și al soției sale în Împărăția lui Dumnezeu. Și, cu toate acestea, eu l-am rugat, l-a rugat și soția mea, ca să se roage pentru noi și să ne vestească despre sine. Iar el, cu jumătate de gură, ne-a făgăduit că se va ruga pentru noi și ne va întări în toată viața și lucrarea noastră, dacă Dumnezeu îl va găsi vrednic de Împărăția Sa.

Acum, după 12 ani de la adormirea sa, pot mărturisi cu mâna pe inimă că el s-a ținut de cuvânt, numai eu nu m-am ținut întru totul de cuvânt față de el. Și nu îmi caut nicio scuză pentru încălcările făgăduințelor mele față de el. Dar, în același timp, știu că el înțelege și vede tot contextul vieții mele, tot contextul lumii noastre și nu m-a mustrat niciodată pentru neputințele mele interioare.

Iar prin asta, zi de zi, el mă povățuiește ca și în anii uceniciei mele. Pentru că moartea nu distruge nimic, moartea nu distruge relația, pentru că noi suntem ai Vieții și trăim în slava cea veșnică a Ei.

Da, cuvintele nu ajung pentru ca să vorbesc despre persoana lui, despre faptele lui, despre sfințenia lui, despre minunile lui! Dar numai prin cuvinte pot să îl evoc și să îl fac prezent celor care nu îl cunosc. Prin cuvinte, chemarea lui înseamnă rugăciune către el, și cuvintele sunt mâncarea duhovnicească a sufletului nostru, pentru că ele sunt purtătoare de har.

Noi ne vom ruga pentru el, îl vom pomeni liturgic, dar ne vom ruga și lui. Pentru că el, Părintele nostru, e întotdeauna cu noi. Dacă doriți, puteți să faceți și dumneavoastră același lucru: să îl pomeniți liturgic, cu Parastas și la Dumnezeiasca Liturghie, dar și să vă rugați lui ca unui mare Sfânt al românilor. Pentru că el este cel mai mare Sfânt român isihast al secolului al 20-lea, căci este unul dintr-un neam care s-a ridicat la vederea continuă a slavei lui Dumnezeu, experiență despre care ne-a vorbit Sfântul Isaac Sirul.

Iar acum, în finalul predicii de față, vreau să vă vorbesc despre un lucru foarte important din punctul meu de vedere: despre surâsul lui duhovnicesc. Am văzut mii și sute de mii de oameni în viața mea, ca oricare dintre dumneavoastră, dar n-am găsit niciun alt zâmbet care să îmi vorbească despre Dumnezeu. Căci în momentele în care îmi dezvăluia vedenii și înțelegeri dumnezeiești copleșitoare, în unele momente, apărea pe buzele și pe chipul lui un surâs…aidoma unei raze de soare care trece printr-un bob de rouă. Iar surâsul acela era revederea, în mintea sa, a vedeniilor avute, adică consecința reamintirii revelațiilor dumnezeiești. De aceea am spus că surâsul lui e duhovnicesc, e teologic și el mi-a revelat cunoașterea lui profundă de Dumnezeu, pentru că era un surâsdin veșnicie.

Așadar, nu e un mare efort să stai de vorbă cu cineva, să evoci viața cuiva, să faci lucruri bune pentru cineva, ci marele efort este efortul sfințeniei. Iar efortul curățirii de patimi, al iluminării și al îndumnezeirii este împlinirea reală a omului, pentru că omul este mai întâi de toate vertical. Da, omul are nevoie și de hrană și de somn și de tot ceea ce înseamnă viața de aici, de orizontalitatea vieții de aici. Însă, dacă apăsăm prea mult pe pedala orizontalității vieții noastre, nu vom mai fi niciodată verticali. Iar noi avem nevoie de viața cu Dumnezeu mai mult decât de aer, pentru că ea e viața care ne mântuiește pe noi.

Dumnezeiescule Ilie, pacea noastră, întărește-ne în tot lucrul cel bun și bucură-ne cu bucurie negrăită prin rugăciunile tale cele bineplăcute către Domnul! Și alături de Preacurata Stăpână, de toți Îngerii și Sfinții Lui, fii cu noi în toate zilele vieții noastre, în clipa morții noastre, la Judecata particulară și la cea de obște, ca să ne mântuim și noi, păcătoșii! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 3 mai 2017, zi de miercuri, cu soare, începând de la ora 6. 29 și terminată la 11. 55, după o pauză de 3 ore. Sunt 24 de grade în clipa de față.

[2] Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și Scoliile Sfântului Maxim Mărturisitorul, trad., introd. și note de Pr. Dumitru Stăniloae, ed. îngrijită de Constanța Costea, Ed. Paideia, București, 1996, p. 23.

[3] Idem, p. 24.

Predică la 10 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2015]

Iubiții mei,

când vorbim despre experiență mistică vorbim despre simțiri, vederi, auziri, atingeri ale sufletului nostru de ceea ce vedem în slava lui Dumnezeu. Vorbim despre ceea ce ne revelează Dumnezeu pentru a-L cunoaște personal și pentru a cunoaște bogăția negrăită a slavei Sale necreate și a Împărăției Sale celei veșnice.

Iar toate aceste trăiri ale noastre sunt mistice/ tainice/ profunde, tocmai pentru că ele se trăiesc în duhul nostru, fără ca nimeni dintre oameni să fie martor la trăirea lor, și nu lângă noi, nu terestru. Ele se trăiesc în slava lui Dumnezeu, în Împărăția Lui, și nu aici, pe pământ, deși noi trăim încă pe pământ.

De aceea, când Dumnezeiescul Ilie spune într-un poem al său: „În lume cerul am adus…și l-am purtat la piept, supus”[1], ne spune că vederile dumnezeiești le-a păstrat în inima lui și, aflând prin ele voia lui Dumnezeu, s-a supus voii lui Dumnezeu cu el.

Însă odată cu publicarea integrală a operei sale, în 10 volume[2], experiența sa mistică a fost deschisă lumii. Din experiență privată a devenit experiență publică dar, mai întâi de toate, a devenit parte componentă din imensa experiență mistică a Bisericii.

Pentru că așa au fost toate Viețile Sfinților noștri: ele au fost odoarele cele de preț lăsate ucenicilor, cunoscuților, martorilor vieții lor. Unele au fost scrise doar de un ucenic, altele de mai mulți, pe când altele s-au făcut pe baza mărturiilor a sute de oameni.

Însă ele ne aduc, ca o icoană scrisă, chipul lor până la noi. Pentru că Viețile Sfinților ne pictează în cuvinte persoanele și experiențele lor. Și avem nevoie neapărată de datele tradiționale despre Sfinți, pentru că ele explică Sfintele lor Icoane, care altfel ar rămâne picturi simbolice.

De aceea, încep să simt nevoia de a vedea iconizat chipul Dumnezeiescului Ilie, Părintele nostru. Pentru că am început să uit înfățișarea lui fizică, chiar dacă o am păstrată în puținele fotografii cu el.

Și am început să o uit…nu pentru că aș putea să o uit vreodată…ci pentru că înfățișarea lui începe să se transfigureze în ființa mea. Peste el, cel din mintea mea, și peste el, cel din fotografii, începe să se suprapună el, cel care mi s-a arătat într-un fel sau altul după adormirea lui și el, cel pe care îl simt când mă rog pentru el, dar, mai ales, când mă rog lui ca unui Sfânt al lui Dumnezeu.

Ce știam eu despre el…după adormirea lui a devenit tot mai complex…pentru că chipul lui, în lăuntrul meu, s-a amplificat și s-a transfigurat.

Și aș avea nevoie de un iconar al lui Dumnezeu care să fie în stare să mi-l redea pe el iconic, așa după cum eu îl văd în mine. Pentru că am nevoie să văd chipul lui de acum, chipul lui duhovnicesc, care să mă mângâie și să mă întărească întotdeauna, așa cum mă întărește chipul Maicii lui Dumnezeu și al altor Sfinți.

Pentru că cuvintele nu sunt niciodată fără chip, ci ele sunt întotdeauna ale unei persoane. Iar cine își închipuie că poate să iubească cuvintele persoanei și să nu dorească chipul ei, comuniunea cu el, trăiește o schizofrenie interioară de tip protestant.

Însă eu am nevoie de chipul lui iconizat, deși am cuvintele sale, am cărțile sale, am haine și lucruri ale sale, am experiența vie a trăirii pe lângă el, am destul de multe elemente care mi-ar putea potoli dorul de el.

Dar când dragostea crește, când ea se maturizează tot mai mult, când înflorește dragostea în noi, atunci crește și nevoia vie de a-l vedea pe cel iubit. De a-l avea în fața ochilor întotdeauna.

Iar Icoana este fereastra noastră spre realitatea dumnezeiască a Împărăției lui Dumnezeu. Este o surprindere duhovnicească a persoanei Sfântului, care e cu Dumnezeu, și Icoana lui reprezintă o alinare pentru noi dar, în același timp, un imbold puternic pentru a ne sfinți viața.

Pentru că el ne sprijină și ne întărește și ne luminează prin sfintele lui rugăciuni și prin prezența lui lângă noi ca să ne curățim și noi de patimi și să plăcem lui Dumnezeu.

Însă distanța dintre Sfintele Icoane și idoli este enormă și nu pot fi puse în ecuație. Pentru că, prin idoli, păgânii doreau să Îl înlocuiască pe Dumnezeu, să-L reducă la o anume înfățișare pe Cel necuprins. Și idolul era considerat Dumnezeu și nu o reprezentare a lui Dumnezeu.

Pe când Sfintele Icoane sunt bunevestiri vizuale ale lui Dumnezeu, așa după cum ni S-a revelat El prin Profeți și apoi prin Fiul întrupat, sau ale Sfinților și Îngerilor Lui. Ele sunt calea către Dumnezeu și către Sfinții Lui, ca și cuvintele și faptele Lui și cuvintele și viețile Sfinților, pentru că noi avem nevoie de Dumnezeu și de Sfinții Lui.

Și nu putem iubi cărțile unui Sfânt, Icoanele Lui, Sfintele lui Moaște, viața lui, dar nu și persoana Lui. Ci iubim toate ale lui tocmai pentru că îl iubim pe el.

Iar la întrebarea de ce îl iubesc pe Fericitul Ilie văzătorul de Dumnezeu, Părintele nostru, am argumente solide și veșnice.

Pentru că s-a sfințit pe sine și s-a făcut un autentic isihast și mistic și Părinte duhovnicesc al Bisericii și a primit de la Dumnezeu revelații dumnezeiești copleșitoare, spre zidirea noastră, a tuturor.

Pentru că a prețuit enorm de mult oamenii și dialogul profund cu oamenii.

Pentru că a fost de o sinceritate copleșitoare și de o bunătate debordantă în relația de paternalitate duhovnicească vizavi de mine.

Pentru că a fost un exemplu de asceză, de muncă și de erudiție, care a trăit în cele mai vitrege condiții posibile până la o austeritate casnică autoimpusă.

Pentru că a fost un bărbat demn, care nu și-a călcat pe conștiință, chiar dacă a suferit enorm, și care și-a transformat fiecare înfrângere, fiecare umilire, fiecare boală, fiecare neputință în victorii veșnice asupra răului și a tot ce e pământesc.

Și îl iubesc nespus, mai ales pentru faptul că a făcut toate acestea într-o tăcere deplină, nevorbind aproape deloc despre cine este, ce a trăit și ce face zi de zi.

De aceea eu îl consider un sculptor duhovnicesc de geniu, care nu a sculptat coloana infinitului dar s-a sculptat pe sine ca suire nesfârșită în slava lui Dumnezeu. El s-a sculptat pe sine, interior, după chipul lui Hristos Dumnezeu, pe Care Îl striga în miile de rugăciuni zilnice către El.

Pentru că tăcerea lui era plină de rugăciune, ochii lui se rugau cu lacrimi și cu bucurie dumnezeiască, mâinile sale te îmbrățișau cu toată dragostea, pentru că el alerga continuu spre Dumnezeu, nedorind slava lumii, cea care se dă pentru favoritisme și favoruri.

Și de aceea a câștigat din plin slava lui Dumnezeu, cea netrecătoare, în care s-a sălășluit și din care ne umbrește și pe noi cu harul său.

Pentru că îi simt dulceața ființei lui, îi simt bunătatea, îi simt calmul, îi simt delicatețea, îi simt bucuria lui pentru bine, pentru a face bine tuturor și, mai ales, pentru a-i învăța pe oameni.

Iar de multe ori simt cum mă ajută la propriu, cum îmi dă putere să slujesc, să predic, să muncesc, să călătoresc, să mă înving continuu, să nu deznădăjduiesc, să nu mă las biruit de gânduri demonice și de tentații prăpăstioase. Lucruri pentru care sunt bucuros…dar pentru care mă simt nevrednic.

Pentru că sunt nevrednic față de mulțimea de bunătăți dumnezeiești pe care el le-a revărsat, le revarsă și le va revărsa, cu harul lui Dumnezeu, în viața noastră.

Mormantul Fericitului Ilie vazatorul de Dumnezeu, 28 aprilie 2014

…Astăzi se împlinesc 10 ani de când a adormit…după ce 10 ani i-am fost ucenic.

10 ani cu el, 10 ani…tot cu el…dar în alt fel. Într-un fel bucuros, într-un fel profund, pentru că îl știu fericit, îl știu cu Dumnezeu și îl știu mijlocitor pentru noi toți.

De aceea, astăzi, la pomenirea sa de peste an, mă rog Dumnezeiescului Ilie ca să ne ajute pe toți să facem voia lui Dumnezeu. Să ne ajute să fim atenți și profunzi în relațiile noastre cu oamenii, pentru binele Bisericii și al națiunii române.

Hristos a înviat!

Dumnezeu să ne întărească pe toți în tot lucrul cel bun! Amin.


[1] Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş, vol. 8 (al 6-lea caiet manuscriptic), Teologie pentru azi, București, p. 182, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2011/06/06/fericitul-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-opere-complete-vol-8/.

[2] Care poate fi downloadată de aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

About Felicitous Ilie the seer of God

When I first saw him, I saw a pillar of cloud from heaven and until in earth. In the place of him, I saw the glory of God as a pillar of cloud. I did not expect at such a miracle! I had gone to borrow a book from him. I was 17 years old at that time…

But I did not know that in this moment, of fact, God indicated me my ghostual Father. Between 1995-2005, for 10 years, what I was his apprentice, I understand that the miracle that was just the beginning of a long series of miracles. For that my Father was the greatest mystical theologian of the 20th century. Ie the one who is one of a nation, after the words of Saint Isaac the Syrian, that reaches to deify and to live, for days on end, in the divine light, seeing the overwhelming visions.

Only that the mode in which confided me his life and the divine mysteries on which he lived them was one how can be of natural. Therefore, the school of my ghostuality did not have the morgue of a course of theology but was a continuous humble confession of God’s gifts, a continuous outpouring of sincerity and grace, as long as he was speaking to me from the midst of sight and of feeling of God.

He had 76 years old when I met him. His dormition was at the age of 86 years, on May 4, 2005. And this is his tomb and of his wife, Florica. His daughter, Green, lives.

But where reached a married layman at a such state of deification? In prison! In a communist prison. For that, time of 12 years and 6 months, for the accusation of being legionnaire (though he was never part of the legionary movement) has been closed at Uranus, Jilava, Gherla, the lead mines Baia Sprie and Cavnic, the hospital T.B.C. from Târgu-Ocna and Aiud. He was closed in 1952 and there he began to pray with the prayer of Jesus.

After hundreds, thousands, and then tens of thousands of daily prayers and after multiple battles with the demons, in his being appeared the uncreated divine light of the Most Holy Trinity and it continuously expanded. And he saw the divine light in multiple colors, from white until violet, and entered into the Kingdom of God still of here, praying together with the Saints and the Angels.

The descriptions of these visions were given me in six books, plus a book in manuscript and the correspondence with his wife. And after what I transcribed all these, I reached to publish 9 books, on when the 10th book, of memories, I wrote it together with my wife, for that and she is his apprentice.

The 10 books dedicated to Divine Ilie are these from here. They are his gift for us. They are online, are in Romanian language, can be downloaded in gratuitous mode and have, in total, 2.429 pages.

Yes, would be a great ghostual benefit if they would be translated into English and would be known as many theologians and Orthodox Christians. For that they would see how after 11-12 years of prayer, in 1963-1964, Felicitous Ilie has lived divine visions frightful of holy into a carceral system isolated with all.

His life was an uninterrupted miracle. My apprenticeship was and is full of his miracles. For that through the books and the clothes and his things…but especially through his ghostual presence in our life…he makes with us wonders of unspeakable.

Therefore I pray as his mystical experience to bear fruit in all of us through his prayers.

Predică la 9 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

Mormantul Fericitului Ilie vazatorul de Dumnezeu, 28 aprilie 2014

Iubiții mei,

săptămâna aceasta am fost cu doamna preoteasă la mormântul Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu, astăzi pomenit, ca să ne rugăm lui. Să fim aproape de mormântul său și de Sfintele sale Moaște…și să ne bucurăm pascal. Să fim împreună!

Am aprins candela pe care i-am adus-o, am făcut puțină slujbă…și apoi am îngenunchiat și m-am rugat cu palmele pe mormânt…

Cum el este îngropat peste soția sa, peste doamna Florica…eu mă rugam la picioarele sale…la distanța de o jumătate de metru de el.

Și în niciun minut de când am început să mă rog…am fost invadat deodată de un mare har, care m-a făcut să mă simt curățit de păcate. M-am simțit deodată ușor, simplu și bucuros în mine însumi, fără dureri și mâhniri în sufletul meu…conștient de faptul că a fost atingerea lui, binecuvântarea lui duhovnicească, care m-a făcut să simt…cum arată acum, el, Sfântul pe lângă care eu am ucenicit.

Și mi-a dat darul acesta, iradierea lui duhovnicească…pentru ca să simt în ea, deopotrivă, pe el, cel din vechime, pe care îl cunosc…și pe el cel de acum, care e incomparabil de frumos și de sfânt. Iar acum, când scriu, s-a petrecut o nouă atingere duhovnicească, interioară, a prezenței lui de ființa mea, pentru ca să mi-o fixeze în mine pe cea de atunci.

De ce vorbesc despre aceste lucruri mistice atât de deschis? Pentru ca să evidențiez faptul că oamenii nu sunt doar ceea ce se vede din ei…sau nu sunt doar ce spun și fac ei…ci și ceea ce emană din ei.

Iar ceea ce emană din noi, cu adevărat, e ceea ce suntem noi înșine în mod continuu.

Dacă simți harul lui Dumnezeu în cineva…sau, dimpotrivă, simți patimile din om într-un mod copleșitor și enervant, simți cine este acel om. Ce face el tot timpul.

Pentru că, într-un anumit moment, fiecare dintre noi putem greși, putem avea o zi plină de ispite…și starea noastră sufletească să nu fie prea bună. Dar un om duhovnicesc, care toată ziua scrie, se roagă, cugetă, slujește, se nevoiește…dacă e întrebat despre ceea ce face toată ziua…și dacă începem cu el o discuție despre cele de taină ale vieții ortodoxe…în rugăciune și bucurie duhovnicească…atunci înțelegem împreună cine e cel din fața noastră…și cine suntem noi…și ce facem fiecare în toate zilele.

Pentru că Fericitul Ilie, pe mine și pe doamna preoteasă, ne-a învățat să nu avem viața noastră mistică…la vedere. Să nu o discutăm cu oricine…Ci numai când trebuie să folosim pe cineva…să intrăm în amănuntele mântuitoare ale credinței noastre.

Adică am învățat de la el să nu facem…paradă de ceea ce știm și suntem…să nu părem „speciali” cu oricine…ci să avem întâlniri banale cu oamenii, să vorbim vrute și nevrute cu ei…și numai dacă e cazul să avem întâlniri speciale, de profunzime cu ei…

Pentru că el, cu oricine ar fi vorbit, se comporta…după cum simțea că dorește cel din fața lui. Vorbea după gradul de sinceritate, de pregătire intelectuală, după experiența și inteligența celui din fața lui. Tocmai de aceea, foarte puțini oameni au putut intui…cine este el.

Însă în momentul când înțelegea că cineva e trimis la el de către Dumnezeu sau, mai bine zis, când Dumnezeu îi descoperea că ești omul Lui, că vii și întrebi fără vicleșug, pentru mântuirea ta…și că ție trebuie să îți vorbească deschis…Fericitul Ilie era dezarmant prin mulțimea confesiunilor sale mistice, prin mulțimea de detalii experiențiale pe care ți le oferea…deși acelea, la momentul de atunci, te depășeau cu mult.

Însă el ți le spunea pe toate, și pe cele de care aveai nevoie și pe cele care te depășeau cu mult, pentru ca tu să ai…orizont de așteptare. Pentru ca tu să înțelegi că zarea duhovnicească spre care tu te îndrepți cere multe eforturi, multă asceză, multă străduință…dar că ea e o realitate. Că la ea vei ajunge, cu voia lui Dumnezeu, la un moment dat și că ea arată așa și așa. Cu detalii clare…

Aceste amănunte punctuale, ale unui om care fusese pe-acolo…și depășise acele stări duhovnicești, ne dădeau aripi în rugăciunea, asceza și studiul nostru.

Nu mergeam orbește…ci cu pași clari!

Iar claritatea, în viața duhovnicească, alături de bucuria și împlinirea duhovnicească sunt trei mari virtuți ale uceniciei.

Pentru că te lași condus de Dumnezeu, prin Părintele tău duhovnicesc, spre stări duhovnicești clare și împlinitoare, așa cum, în toată Tradiția Bisericii, s-a trăit predarea experienței duhovnicești și asumarea ei existențială.

Pentru că credința ortodoxă, în toată istoria Bisericii, s-a predat ca învățătură și ca putere harică de la Părinte la ucenic…și în ucenic se imprimau atât harul Părintelui cât și cuvintele sale teologice și faptele sale de credință.

Tocmai pentru că acum nu mai avem, decât foarte rar, membri ai ierarhiei bisericești, monahi și mireni care să fie realmente plini de teologie și de har…mărturia mea poate părea „romanțată”.

Însă Dumnezeiescul Ilie face parte din acești Părinți duhovnicești rari ai Ortodoxiei, care, deși nehirotonit, fiind mirean și soț și tată…a ajuns la o sfințenie uluitoare și a fost un autentic Părinte duhovnicesc al secolului al XX-lea. Adică unul în stare să predea teologie, pentru că a trăit-o mistic, extatic, în revelațiile sale dumnezeiești și în viața sa ascetică.

Pe zi ce trece înțeleg și mai mult de ce și-a tăinuit viața sa plină de sfințenie: pentru că pierdem mult timp în lucruri care nu ne plac…și nici nu ne folosesc.

În comparație cu Dumnezeiescul Ilie, eu, ucenicul său, am fost luminat de Dumnezeu tocmai spre lucrul contrar: să îmi asum o viață publică de propovăduire și de slujire teologică. Fără ca prin asta să mă dezic de modul isihast de viețuire și de liniștire interioară și de aprofundarea teologică de fiecare zi, care mă leagă de Părintele meu.

Pentru că nevoile reale duhovnicești și teologice ale oamenilor sunt ample și trebuie să ne nevoim să răspundem la unele dintre ele.

Și trebuie să conștientizez pe cât mai mulți asupra faptului, că numai elaborările teologice profunde și continue îi schimbă fundamental pe oameni, pentru că ele arată că avem la bază o relație reală cu Dumnezeu și nu scriem și nici nu propovăduim pentru avantaje obscure sau pentru slavă deșartă…

Pe 4 mai 2014 se împlinesc 9 ani de la nașterea sa în Împărăția lui Dumnezeu…iar prezența lui cu noi ne împlinește pe fiecare zi. Nu am trăit sentimentul hiatului la adormirea sa…și nici după aceea, pentru că el ne este Părinte duhovnicesc și acum, când, fiind în slava lui Dumnezeu, nu ne uită în nicio zi…ci caută să ne bucure continuu…

Bucurie căreia nu îi intuiam puterea și nici delicatețea…și din nicio citire a mea tradițională…nu înțelesesem, mai înainte ca să o trăiesc, cum arată să fii povățuit, și după moartea sa, de Părintele duhovnicesc care te-a născut pentru simțirea și vederea lui Dumnezeu.

Înainte să adoarmă aveam această grijă, preocupare…Mă gândeam ce voi face, la cine voi apela când el nu va mai fi…ca să îl întreb în probleme punctuale de viață, de teologie, de alegere…

Însă înainte de îngroparea sa…și după…și cu trecerea anilor și mai mult…am înțeles, într-un mod copleșitor, ce înseamnă ca moartea să nu distrugă…relația și nici dragostea dintre Părinte și ucenic. Pentru că el, mai presus de așteptările mele, îmi arată ce să fac, mă luminează într-o alegere sau alta, ne bucură și ne întărește mai presus de cuvinte…

Așa că azi, în ziua pomenirii sale, mă rog pentru el și mă bucur împreună cu el, cu acest om viu, care îmi înviază duhovnicește și viața mea.

Iar dacă veți dori să îi citiți acatistul și cărțile, vă asigur de faptul că îl veți simți viu și în viața dumneavoastră, pentru că el se bucură să aibă cât mai mulți prieteni.

Pentru că dorește să vă facă pe toți prieteni, cu adevărat, cu Dumnezeul treimic de la Care vine tot darul și toată dăruirea bună a harismelor dumnezeiești.

Și vrea să vă facă prietenii lui Dumnezeu prin rugăciune continuă, prin citiri teologice și duhovnicești, printr-o curată și echilibrată viață morală, plină de o suplă și profundă simțire și trăire a vieții ortodoxe.

Iubiții mei, Hristos a înviat și a umplut Biserica de oceanul Sfinților Lui!

De aceea, împreună cu toți Sfinții, să ne nevoim și noi duhovnicește, pentru ca să facem din viața noastră un rai de frumusețe dumnezeiască.

La mulți ani și multă binecuvântare tuturor! Amin!

Predică la 8 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu

Iubiții mei,

în mod minunat, a 8-a sa pomenire de peste an, are loc în Sâmbăta Mare…adică în ziua odihnei dumnezeiești.

Și odihna duhovnicească reprezintă căutarea de-o viață a Dumnezeiescului Ilie, pentru că el, ca isihast, a căutat tocmai odihnirea în Dumnezeu.

Iar noi i-am simțit și îi simțim din plin odihna și modul cum ne odihnește pe toți, odihnă dumnezeiască pe care a primit-o de la Prea Curata Treime după chinuri și dureri imense.

Viața și opera lui sunt o mărturie clară atât a chinurilor sfredelitoare, a căutării intense a simțirii și a vederii lui Dumnezeu dar și a trăirii descoperirilor lui Dumnezeu în viața noastră.

Adică sunt o rugăciune împlinită…nu doar o rugăciune deschisă.

O rugăciune căreia i s-a vorbit de către Domnul, pentru că El Și-a coborât slava Sa în robul Său.

Iar Dumnezeu, prin el, ne-a confirmat și ne confirmă adevărata viață duhovnicească a ortodocșilor…pentru că viața ortodoxă e plină de vederi, luminări și îndreptări primite de la Dumnezeu.

Și înțeleg din ce în ce mai mult de ce am fost introdus de Domnul în viața robului Său: pentru că aveam nevoie de fundamente teologice și experiențiale în viața și teologia mea fără de care căutările și cercetările mele teologice nu ar fi avut niciun sens.

Însă acum ele au sens…și sensul e curățirea continuă de patimi, pentru a ne face proprii simțirilor și descoperirilor de la Dumnezeu.

Pentru că fără un drum personal, ascetic și mistic în viața Bisericii toată teologia ei e plină de uși închise.

Dar când ai un Părinte duhovnicesc ca Dumnezeiescul Ilie, luminat de Dumnezeu în toate cele ale sale, atunci teologia devine un fapt de viață, devine o discuție profundă, devine o bucurie împărtășită și trăită în comuniune, pentru că există înțelegere teologică și experiență dumnezeiască.

Da, mi-e dor de prezența sa…un dor extrem de dulce, de bucuros…pe măsură ce trăiesc, în rugăciunea față de sine, o îmbătare a minții și a inimii mele de dragostea lui.

Pentru că eu am nevoie, fiind în trup, și de prezența lui întrupată…pe când el, cu totul înduhovnicit și plin de frumusețea slavei Sale, vine la mine într-o clipită, fără prea multe cuvinte…pentru ca să îmi spună că el e mereu cu mine.

Vine dumnezeiește…

Dar vine pentru că am aceeași inimă deschisă față de el, ca atunci când era cu noi…și ne vorbea…și mă întărea…și ne întărea pe toți pe care ne iubea.

Tocmai de aceea comuniunea cu Sfinții începe din viața lor pământească…și nu se mai termină niciodată, dacă nu cădem din iubirea și din evlavia față de ei.

Pe fiecare zi evlavia față de ei ne transfigurează, ne schimbă continuu raportarea interioară față de ei…pentru că ei coboară în noi plini de slavă și de frumusețe…ca niște făpturi cerești.

Dar asta tocmai pentru că au început, în viața lor pământească, să cuprindă tot mai mult pe Dumnezeu și pe oameni în ființa lor.

Pentru că au început, prin asceza și prin înțelegerile lor teologice, să vadă adevăratele coordonate ale vieții sfinte.

Dumnezeiescul Ilie era extrem de bucuros să vorbim teologie, să tâlcuim duhovnicește Scriptura, să îi înțelegem și să îi iubim pe Sfinții Părinți, să le cunoaștem viețile lor uluitoare.

El se odihnea vorbind și ne iradia, cu harul său, ființele…învățându-ne că teologia luminează și odihnește.

Teologia întărește întreaga ființă și ne umple de viață sfântă.

Tocmai de aceea noi accentuăm în munca noastră teologică atenția teologică la detalii, o înțelegere coerentă și totalizatoare a unei problematici, lămurirea profundă a unor lucruri…și nu investigațiile pur științifice sau revanșarde, care să arunce textul într-o înțelegere subiectivistă.

Ci, prin toată atenția, înțelegerea și erudiția de care suntem capabili, vrem să aducem textul în fața conștiinței luminate și a privirii duhovnicești prin care tot ce e de la Dumnezeu se explică cu și prin harul Lui.

Pentru că de la Fericitul Ilie am învățat că teologia nu se termină odată cu scrierea cărților teologice ci ea te duce în slava lui Dumnezeu și în comuniunea veșnică cu El.

Cărțile teologice sunt o lămurire de sine și a comunității universale a Bisericii în probleme teologice și de viață ortodoxă, de care avem nevoie în viața aceasta pentru a înainta în comuniunea cu Dumnezeu.

Însă teologia comuniunii și comuniunea teologică este veșnică și personală, e cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Săi…iar cunoașterea Lui și a vieții Lui începe aici…și nu se mai termină niciodată.

De aceea, în toată viața sa pământească, Dumnezeiescul Ilie, Părintele nostru, a trăit teologic cu toată ființa lui.

A gândit, a simțit, a înțeles oamenii, lucrurile și viața ca pe continue daruri de la Dumnezeu, prin care devenim tot mai largi în iubirea și atenția conștiinței noastre.

Reacționa imediat la nedreptate.

Se pătrundea de durerile oamenilor.

Era o rugăciune vie, necontenită pentru întreaga lume.

Citirile lui erau curățiri de sine și revărsări de har față de toți.

Dăruia, dăruia continuu…dar, mai ales, se dăruia deplin.

Și pe măsură ce te lăsa să intri în viața lui…înțelegeai că el e cel ce te poartă cu totul în persoana sa.

Nu-i plăceau duplicitarii, oamenii nepunctuali, îngâmfații, lașii, răzbunătorii, neprincipialii.

Detesta non-valoarea pusă în funcție de conducere.

Era oripilat de cei care pierdeau timpul aiurea…și, mai ales, de cei care nu aveau milă…și nu își vedeau lungul nasului

Pentru că el credea în demnitatea omului, în bunătatea lui, în valorile pe care le poate produce cu trudă și cu ajutorul lui Dumnezeu, în iubire, în prietenie, în viața sfântă, în comuniune, în lucrurile frumoase pe care le lași în urma ta…

Era omul echilibrului și, totodată, năvalnic în iubirea și în rugăciunea lui față de toți.

Simțea să îi bage pe toți oamenii, pe toate creaturile, întreaga creație în inima lui, în dorul lui, în rugăciunea lui…pentru ca toți să se unifice în sine…și să se umple de slava lui Dumnezeu.

De aceea el era o poezie teologică vie.

Delicatețea lui, grija lui față de toți, discreția lui, frumusețea conștiinței lui, sinceritatea lui, simplitatea lui dumnezeiască se exprimau printr-o poeticitate teologică tulburătoare.

Fiecare gest al lui era frumos și plin de tandrețe, pentru că în el locuia Treimea dumnezeiască, el fiind un purtător de Dumnezeu ascuns, acoperit, învăluit în profundă smerenie, într-un secol XX jumătate ateu și jumătate libertin.

Dar tocmai pentru că el a îmbinat căsătoria cu viața monahală, familia cu curăția dumnezeiască, isihia cu teologia, simplitatea cu erudiția, munca cu suferința, Dumnezeiescul Ilie e un om paradoxal și are nevoie de oameni care să îmbine experiențe și moduri de a fi multiple.

Însă el a făcut toate nu pentru ca să se ia la întrecere cu cineva (după cum nici eu nu mă iau la întrecere cu cineva în munca și în creația mea teologico-științifică) ci pentru că asta a simțit în inima lui.

Așa a considerat că se va împlini interior, adică prin rugăciune, prin citire, prin creație, prin curățire interioară, prin muncă și suferirea a toate și, cu adevărat, s-a împlinit.

Și el, alături de toți Sfinții noștri, ne cheamă la aceeași împlinire totală, prin tot ceea ce știm și simțim că trebuie să facem, fiindcă numai astfel bucuria noastră va fi deplină.

Dumnezeiescule Ilie, bucuria și pacea noastră, așa cum ne luminam prin tine în toate și ne întăream în greutățile și necazurile noastre, ai milă și acum de noi și de întreaga lume.

Dă-ne să știm ce trebuie să înțelegem și ce trebuie să facem pentru a fi proprii vieții cu Dumnezeu!

Călăuzește-ne spre înțelegerea și spre viața cea bineplăcută lui Dumnezeu, pentru ca viața Lui să fie viața noastră.

Și astfel, plini de ajutorul și de bucuria ta, să ne umplem de bucuria cea veșnică a Învierii Sale din morți, care e mutare de la moarte la viață și de pe pământ la cer, împreună cu toți Sfinții Lui. Amin!

Page 1 of 23

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno