Comentarii la Scrisorile Fericitului Ioan de la Valaam (3)

Prima și a doua parte

***

Comentariile au fost făcute pe data de 10 noiembrie 1998.

*

În comparație cu oamenii, care cad adesea în păcate, „numai Îngerii înaintează permanent în virtuți” și în cunoașterea lui Dumnezeu.

*

Mila lui Dumnezeu și păcatele noastre: „nu există păcat ce ar putea întrece milostivirea lui Dumnezeu”. Pentru ca să avem încredere în iertarea lui Dumnezeu și pentru ca să alergăm imediat spre pocăință.

*

Nevoința și delicatețea interioară: „rugăciunea este delicată, dar cere o nevoință aspră”. Pentru ca să ai delicatețea rugăciunii, sfiala și bucuria rugăciunii trebuie să ai mulți ani de nevoință interioară, adică de luptă cu patimile.

Delicatețea e un dar al curățirii de patimi și nu o mimare a mărinimiei sau a bunătății sufletești.

*

Sfătuirea patristică și lipsa dorinței de a o asculta: „sfaturile Sfinților Părinți nu se potrivesc acestui gen de persoane cărora le place [ca] să-i învețe pe alții”, fără ca să se fii despătimit. Fără ca să știe cum trebuie să îi conducă și care sunt rezultatele palpabile ale despătimirii.

*

Cădere și pocăință: „Este omenește să cazi, dar nepocăința aparține diavolului”. Rămânerea în nepocăință e lucrul cel mai grav, pentru că nu vrem să ieșim din propria noastră boală.

*

Și duritatea sfătuirii își are rolul ei în mântuirea noastră: „nici măcar Sfinții nu aveau mereu un cuvânt folositor și mângâietor”. Folositor în sensul de a fi pe placul omului.

*

Conștiința omului duhovnicesc: „Cum oare aș putea să dau sfaturi drepte, când eu însumi înaintez pe bâjbâite?”.

*

Între liniște interioară și suferințe: „liniștea și suferințele alternează și nici chiar Sfinții n-au fost ocoliți de aceste vicisitudini” ale vieții personale.

*

„Reculegerea este sufletul rugăciunii”. Pentru că rugăciunea e o reamintire a sinelui, o regândire continuă a vieții noastre în relație fiască cu Dumnezeu.

*

Subliniază adevărul că ascultarea e un martiriu al voinței. O moarte continuă față de perspectiva noastră pentru o perspectivă existențială mult mai încăpătoare. O lărgire a orizontului.

*

Citează vorba unui egumen: „Prețuiesc mai mult o conștiință slabă și smerită decât o virtute însoțită de mândrie”. De ce? Pentru că mândria este o slăbiciune a minții noastre și ne duce, în cele din urmă, la căderi mai mari sau mai mici.

*

„Minunile pot fi vătămătoare chiar și pentru Sfinți”. În sensul că Sfinții care fac minuni pot cădea în diverse ispite și păcate din partea celor care au beneficiat de rugăciunile lor.

*

Subliniază o altă spusă patristică, adânc experențială: „Cei ce nu și-au curățit inima de patimi și-și doresc contemplația stârnesc mânia divină”. Pentru că vor să înțeleagă prin contemplație acele înțelesuri duhovnicești pe care ni le aduc, în primul rând, curățirea de patimi.

Nu înțeleg că curățirea de patimi e treapta în care se formează puterea contemplativă a ființei noastre și de aceea vor să zidească o casă pornind cu ferestrele și nu cu temelia: despătimirea.

*

Înțelegerea duhovnicească e apanajul experienței și nu al citirii de cărți sfinte: „citim, însă nu putem înțelege în profunzime”. Și nu putem înțelege Scriptura și Părinții decât în măsură în care urmăm calea despătimirii.

*

„Fără viață activă [la bază] nu poate exista viață contemplativă”. Iar viața activă era pentru Fericitul Ioan tot travaliul vieții ascetice a Bisericii, care pregătește mintea noastră pentru înțelegerile adânci ale teologiei.

*

„Chiar și Sfinții Părinți au uneori gânduri imorale și murdare” și anumite căderi, pentru ca să trăiască mereu în ardoare pentru viața curată. Să nu se scufunde în lene și nelucrare.

*

Diferența dintre cel care păcătuiește și cel care constată păcatul: „nu cunoaștem motivele [intime, adânci ale] păcătosului, însă îl judecăm după porpria noastră stare interioară”. După propria noastră experiență, ca și când ce s-ar fi petrecut cu noi cândva, s-ar fi petrecut, aidoma, și cu el. O eroare de logică.

*

Nașterea noastră cea minunată: „Mă gândesc la felul în care eu, [cel] făcut de Dumnezeu, am venit în lume și cad în umire”. Sunt uimit de măreția milostivirii lui Dumnezeu cu mine dar și de perfecțiunea operei lui Dumnezeu, a constituției umane.

*

Tot trupul va învia: „chiar și trupurile ce sunt arse vor învia” la învierea cea de obște.

*

„Dacă din slăbiciune omenească mi se întâmplă să mă tulbur, mintea mea duhovnicească nu se uimește”. Pentru că mintea plină de har nu e umită de rău, ci se bucură doar de cele ale lui Dumnezeu.

*

„Sărmanul om! În tinerețe se luptă cu patimile, iar la bătrânețe cu neputinețe” aduse de diverse boli și de îmbătrânirea trupului.

*

O altă mărturisire profund adevărată: „Sfinții lui Dumnezeu au trecut prin experiențe atât de înspăimântătoare, încât nici măcar nu au vrut să le transmită prin scris”. Uneori, despre unele lucruri, preferi să taci, pentru că ți-e lehamite să mai vorbești, să mai dai detalii…

Răul e obositor și traumatizant. De aceea detalierea lui înseamnă să rămâi contaminat de boală…

*

Auzea zgomote și urme de pași din partea demonilor.

*

Rugăciunea și perceperea ei sobornicească: „Când te rogi Mântuitorului sau Maicii Domnului sau unui Sfânt oarecare, toți cei ce sălășluiesc în ceruri aud rugăciunea” ta. Pentru că o aud prin harul lui Dumnezeu care e în toți.

*

Despre citirea Sfintei Scripturi: „cu timpul, vei simți forța duhovnicească pe care [ți-]o dă o asemenea lectură”.

*

Unele lucruri le înțelegi…iar pentru cele pe care nu le înțelegi: „lasă deoparte ceea ce nu înțelegi”. Iar dacă nu înțelegi ceva din dogme, canoane, din cele ale Scripturii și ale Părinților nici nu discuta despre ele.

De aceea avem nevoie, în mod continuu, de aprofundări teologice, dacă vrem să stăm în ortodoxia credinței.

*

„Cel smerit nu are curiozitate pentru lucrurile de neînțeles”. Cei care se interesează de taine mari sau de sofisme teologice nu au, de fapt, căutări serioase în viața lor.

*

Caracteristicile smereniei: „simplitatea, sinceritatea și firescul”. Ești simplu în tot ceea ce faci, pentru că urmărești să înțelegi și nu să obscurizezi adevărurile dumnezeiești. Le faci cu sinceritate. Și nu ieși din normalul vieții gândind și trăind în mod smerit în fața lui Dumnezeu.

*

La un moment dat spune, cu multă durere: „Uneori, când îmi văd neglijența, îmi vine să-mi smulg părul din cap”. Neglijarea anumitor virtuți sau fapte cucernice.

*

„Îți scriu aceste rânduri plângând”. Compătimindu-te.

*

„Oamenii se deosebesc prin maniera [lor] de a muri”. Cum mor, pe fiecare zi, pentru această lume și cum mor, în cele din urmă, la sfârșitul vieții lor pământești.

Comentarii la Scrisorile Fericitului Ioan de la Valaam (2)

***

Partea întâi

*

Comentariile au fost făcute pe data de 8 și 10 noiembrie 1998.

*

Conținutul libertății noastre: „noi trebuie să tindem spre virtute și să ne nevoim: în aceasta stă libertatea noastră”. Libertatea noastră e una soteriologică, cu alte cuvinte. Doar faptele care ne mântuie reprezintă adevărata expresie a libertății noastre.

*

Înțelegerea presupune identitate de experiență: „doar cel înduhovnicit îl poate înțelege pe cel asemenea lui”.

*

Valoarea recunoașterii de sine: „Nimic nu este mai folositor decât a-i considera pe toți ceilalți buni și pe tine mai rău decât toți”.

*

Când vezi și înțelegi adâncul oamenilor „vizitele și conversațiile te umplu de tristețe”, de durerea că sunt neîmpliniți sau de durerea pentru durerile lor.

*

Dumnezeiescul Ioan vedea memoria și imaginația legate printr-un cordon ombilical, tocmai de aceea a scris la un moment dat: „memoria și imaginația sunt un singur simțământ interior”.

Nu că e una și aceeași memoria cu imaginația ci că memoria se actualizează foarte rapid în fantasmele imaginației și de aceea poate provoca mari daune interioare celui care se nevoiește.

*

Vorbind despre starea de har a celui care se roagă, el a spus: „rugăciunea este o stare fericită”, împlinitoare. Dar această rugăciune e una plină de nevoință anterioară și de multă cunoaștere și nu e rugăciunea unuia care acum începe să se roage.

E rugăciunea celui înduhovnicit, care știe să atragă harul lui Dumnezeu prin curăția și smerenia sa și știe să îl păstreze prin râvna pentru adevăr și pentru voia lui Dumnezeu și prin iertare și îngăduință.

*

Patimile sunt neliniște: „nu există ordine în patimi”. Adică nu căuta logică interioară a faptelor în viața unuia care nu are minte duhovnicească și eforturi zilnice de înduhovnicire pentru că nu vei găsi așa ceva. Logica interioară a vieții e a celui înduhovnicit. Pentru că virtuțile sunt logica noastră iar patimile sunt degringolada noastră interioară.

*

Referindu-se la starea de bătrânețe și la cea în care suntem foarte bolnavi, Fericitul Ioan a spus: „grija de a ne prelungi viața [la nivel medical] este o mare greșeală și o slăbiciune”, o eroare de logică, pentru că nu viața multă ne mântuie ci curăția ei.

Trebuie să înțelegem și să acceptăm cât e voia lui Dumnezeu ca să trăim și să nu transformăm viața fizică într-un idol, într-o existență prin sine.

*

Da, e un mare adevăr: Sfinții Părinți „au încercat [au trăit / au experimentat] stări pe care au preferat să nu le pomenească”. Să nu vorbescă despre ele. Pentru că nu ar fi fost înțeleși…și și-ar fi atras și multă invidie sau laude exagerate.

Și, din acest motiv, o mare parte din experiența și din teologia Bisericii s-a pierdut, pentru că Sfinții lui Dumnezeu, în mare parte, au prefertat să cinstească cu tăcerea ceea ce nu putea fi înțeles în vremea lor. Ori nu au existat oameni care să-i înțeleagă…ori au preferat să nu își facă prea multă publicitate neavenită, pentru ca aceasta să nu le devină o povară.

*

Momentele de smerire personală ne cresc smerenia: „fără întâmplări ce ne smeresc este imposibil să devenim smeriți”.

Exemple de întâmplări care ne smeresc: căderea în diverse păcate și patimi pentru un timp anume, săvârșirea unor greșeli fără voia noastră, căderea în înșelări demonice, cunoașterea unor oameni care să ne cutremure prin sfințenia sau răutatea lor, mari minuni petrecute cu noi când eram pe punctul de a cădea în mari păcate…

Când Dumnezeu ne conduce pas cu pas ca să ne înțelegem viața și să facem raportări  interioare între noi și alții atunci orice cădere și orice lucru auzit e o creștere în smerenie, în recunoașterea de sine și în preaslăvirea lui Dumnezeu, Care nu folosește o logică umană liniară în relația cu noi, ci se uită la adâncul inimii noastre, la voia noastră cea mai profundă, pentru ca să ne ridice iarăși la viață…

*

Smerenia ne afundă în har: „cu cât un om se smerește mai mult, cu atât harul îl vizitează mai des”. Iar vizitarea noastră de către harul lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu ne dă harul Său numai în anumite momente, ci că în anumite momente El revarsă har și mai mult și mai incredibil și insuportabil pentru ființa noastră.

Vizitarea noastră de către El înseamnă, în tradiția ortodoxă, ori abundență de har ori vedere extatică.

*

Se referă la darul rugăciunii: „Dumnezeu îi dă rugăciunea celui ce o cere”. Celui care se roagă continuu. Care se străduiește continuu în rugăciune.

*

„Păcatele de moarte, până la urmă,  sunt cele de care avem cunoștință și pentru care nu ne căim”. Păcate de moarte= care omoară sufletul, adică viața duhovnicească din om. Care atentează la relația noastră cu Dumnezeu.

Sunt păcatele conștiente și în cadrul cărora ne astupăm conștiința, adică nu dorim să o ascultăm și să ne pocăim pentru ele.

*

În relația cu Dumnezeu nu există lucru în viața noastră care să nu aibă o mare importanță: „nimic nu ni se poate întâmpla [nu se poate petrece cu noi] fără voia lui Dumnezeu”.

Din acest motiv, orice lucru pe care îl trăim, bun sau rău din punctul nostru de vedere, trebuie să îl observăm în logica internă a mântuirii noastre. Adică ce vrea să ne spună? Ce ne-a adus? Ce a vrut să facă Dumnezeu cu noi printr-un anume eveniment petrecut în viața noastră?

Trebuie să decriptăm sensul, folosul, direcția dumnezeiască din faptele fiecărei zile. De aceea viața duhovnicească e o arheologizare a datelor existenței noastre. O analiză teologică curentă și continuă a tot ceea ce se petrece cu noi.

*

Nu o putem înțelege deplin…dar putem să respirăm viața duhovnicească din interiorul ei: „viața duhovnicească…cere o adâncă smerenie [continuă] și scapă rațiunii”, înțelegerii totalizatoare.

*

Noi trebuie să ne dăruim mai întâi!: „Dumnezeu nu ne-a poruncit să cerem de la ceilalți dragoste și virtute”, pentru a ne fi prieteni, ci ne-a învățat să îi iubim și să îi ajutăm întru toate.

*

„Nu există mântuire fără suferință”, pentru că despătimirea noastră cere suferință. Nu suferința însă e importantă (suferința în sine) ci ceea ce aduce ea: smerenie, înțelegere a neputințelor proprii și ale altora, dragoste și blândețe. Consecințele suferinței sunt cele care îl umanizează și îl îndumnezeiesc pe om.

*

Cultul Bisericii în viața noastră: „Eu am credință în rugăciunile Bisericii, așa păcătos cum mă aflu”. Adică am credința că mă voi mântui prin slujbele și rugăciunile și modul de existență liturgico-ascetic al Sfintei Biserici Ortodoxe.

*

„Rugăciunea și amintirea lui Dumnezeu sunt unul și același lucru” pentru omul înduhovnicit, pe care gândul la Dumnezeu îl face să se roage și rugăciunea lui e o vorbire continuă despre Dumnezeu și despre răspunsurile lui Dumnezeu la nevoile vieții sale.

*

Înspăimântare reală: „Este înspăimântător să te gândești că dincolo [în veșnicie] nu va fi sfârșit”. Nu există sfârșit al veșniciei.

*

Sfințenia se vede tot mai păcătoasă și nu tot mai sfântă: „cu cât omul înaintează în viața duhovnicească, cu atât se vede mai păcătos”. De ce? Pentru că se cunoaște tot mai mult pe sine și, la fel, înțelege tot mai mult cât efort, câtă curățire personală cere intimitatea continuă cu Dumnezeu.

Pentru că Sfântul e tot mai păcătos în cadrul relației lui cu Dumnezeu și nu cu semenii săi. Iar noi avem tendința să înțelegem sfințenia ca întrecere între oameni, când sfințenia reală e o continuă intrare în ritmurile interioare ale vieții cu Dumnezeu.

*

Cum arată sufletul omului înduhovnicit: „este plin de bunătate și de dragoste pentru toată ființa”, pentru întreaga existență.

Tocmai de aceea cel mai autentic ecologist e ortodoxul înduhovnicit, pentru că iubește pe om și creația lui Dumnezeu din interiorul relației cu Dumnezeu și nu iubește omul, copacul, apa, insecta, animalul pentru ele însele, ci pentru a le integra și ale umple de har în relația lui cu Dumnezeu.

*

Între smerenie și disperare: „păcatele trecutului…nasc [în noi] smerenia. Dar dacă această amintire [a păcatele noastre ne] duce la disperare [și obsesia sinuciderii], este semn că vrăjmașul [diavol] încearcă să ne tulbure sufletul”.

Pentru că amintirea păcatelor noastre trebuie să nască pocăință și smerenie și nu disperare. Disperarea e semnul neîncrederii în mila și iertarea lui Dumnezeu, adică a orgoliului personal.

Tocmai de aceea pocăința nu naște deznădejde ci bucurie de Dumnezeu și smerenie îmbelșugată.

Când unii nu se pot ierta pentru anumite fapte rele ale trecutului, de fapt nu vor să se dea în brațele milei lui Dumnezeu ci își cer de la ei înșiși o iertare a păcatelor proprii. Însă iertarea lui Dumnezeu e o împăcare cu trecutul, fără ca asta să însemne că ne plac păcatele trecutului, ci în sensul că acceptăm că greșelile sunt ale noastre dar de ele simțim că ne scapă Domnul și noi tragem din săvârșirea lor cele mai bune motive de îndreptare a vieții noastre.

*

Părintele duhovnicesc și ucenicii: „cu cât cei pe care îi sfătuiești sunt mai slabi [în fața păcatului], [cu atât] devii și tu mai slab”, mai înțelegător cu starea lor, mai îndurerat și traumatizat de eforturile lor de ieșire din captivitatea patimilor.

*

Ce se întâmplă dincolo cu sufletul lui/ al lor? : „Nu ne este dat nouă să judecăm viața de dincolo de mormânt”, pentru că judecata e a lui Dumnezeu.

*

Amintește de un cuvânt experențial al Sfântului Varsanufie cel Mare: demonul poate lua toate formele ca să ne mintă, în afară de forma Sfintei Cruci.

*

Și tot pe Sfântul Varsanufie îl citează cu cuvântul: „Să nu credeți că oamenii –  fie ei și Sfinți – ar putea înțelege, [în mod] deplin, adevărurile dumnezeiești”. Asta pentru ca să înlăture ideea falsă, de atunci și de acum, că Sfinții Îl cunosc pe Dumnezeu cum Se cunoaște Acela pe Sine.

Sfinții sunt învățați și curățiți continuu de către Dumnezeu dar ei nu sunt atotștiutori și atotsfinți ca El.

*

Greșeala noastră fundamentală: „marea noastră geșeală este [aceea] de a nu ne gândi suficient [de mult] la plecarea din această lume”. Adică la moartea noastră. Nu ne gândim la moarte și de aceea ne găsim fără sprijinul virtuților în fața ei.

Comentarii la Scrisorile Fericitului Ioan de la Valaam (1)

Despre viața sa

Scrisorile sale (ed. rom.) in integrum

***

Comentariile noastre au fost făcute pe data de 8 noiembrie 1998.

*

„În timpul rugăciunii [noastre personale], trebuie să fim conștienți de marea noastră nevrednicie”. Și ca să fim conștienți de acest lucru trebuie să ne cercetăm zilnic viața, clipa de clipă, alături de o evidență continuă a păcatelor pe care trebuie să le spovedim.

De aceea păcatele trebuie notate pentru ca să nu le uităm și toată durerea pentru ele creează această conștientizare continuă a sinelui nostru.

*

„pentru a nu fi sclavul unei reguli [ascetice] și [pentru] a evita graba [în timpul rugăciunii], te sfătuiesc să nu o faci de prea multe ori”. Se referă la rugăciunea inimii.

Să nu vrem să facem o normă de rugăciune, ci să ne rugăm. Să simțim că ne dăm toată viața lui Dumnezeu, că Îi vorbim despre ea, că ne vorbim viața, cu toată inima, în fața Sa.

*

„nu te tulbura dacă inima ta este secătuită [de har, ci] silește-o către rugăciune”. Ridică-ți inima, în ritmul tău, în propriul tău ritm către Dumnezeu, fără să te uiți la seceta duhovnicească din tine, pentru că Dumnezeu e Cel care ne umple de har din beșug.

*

Referindu-se la căldura harului, care se coboară în inima noastră, Fericitul Ioan scrie la un moment dat: „căldura inimii vine independent [fără legătură cu] de eforturile și așteptările noastre”. Ea apare ca o manifestare îmbelșugată a harului și nu provine dintr-o sforțare a firii noastre.

*

„Reușita [vieții duhovnicești] depinde de har” și nu de nevoința noastră. Tocmai de aceea mărturisim continuu, că realizările noastre sunt, în mod major, rodul ajutorului dumnezeiesc.

*

Drama noastră: „nu vrei să păcătuiești și păcătuiești grozav”, foarte mult, pentru că suntem ispitiți intens de către demoni dar suntem și slabi (am ajuns slabi în fața păcatului), prin păcătuirea prea multă, în fața patimilor.

*

Simțământ adânc: „eu am avut convingerea intimă că voi rămâne în viață”.

*

„Ca răsplată a smereniei [pe care o avem] și nu a ascezei [noastre], Dumnezeu ne trimite harul Lui”. Ne umple de mult har pe cât ne smerim de mult în fața Sa. Și am văzut acest lucru la mulți oameni duhovnicești…

*

Educarea conștiinței efemerității noastre: „trebuie să ne aducem aminte și chiar să ne convingem [de faptul] că vom muri într-o bună zi”. O bună zi…pentru mântuire, pentru că orice zi e…ziua mântuirii noastre.

*

Trebuie să găsești omul care să înțeleagă nevoința ta sau să aibă o viață asemănătoare ție: „Nu trebuie să-i descoperi altcuiva viața ta lăuntrică [se referă la o confesiune detaliată a vieții interioare și de zi cu zi], nici chiar duhovnicului tău, dacă nu are aceeași viață cu a ta”.

De ce? Pentru că se nasc discuții și rețineri gratuite, neproductive.

Și unde găsești omul, căruia să îi spui adevărul cel mai intim al ființei tale? E un mare har să găsești, într-o viață de om, un asemenea prieten, confident, duhovnic sau Părinte duhovnicesc, care să înțeleagă (nu să mimeze!) o mare parte din ființa ta lăuntrică, din aspirațiile tale, din ceea ce ești tu la modul fundamental.

*

Cusururile Sfinților: „chiar și la Sfinți, cusururile firești se păstrează [sunt lăsate să existe de către Dumnezeu] și aceasta pentru smerenia lor”. Pentru ca anumite metehne, aplecări spre păcat, neînțelegeri, greșeli să îi smerească, în mod continuu, pe cei Sfinți.

Tocmai de aceea e o mare diferență între ideea de sfințenie a celor care nu au nici în clin și nici în mânecă cu ea, a celor care o idealizează și fac din ea „o viață fără reproș” și realitatea celor care o trăiesc și știu că și Sfinții au scăderile lor, dar care nu strică, în mod fundamental, relația lor cu Dumnezeu.

*

Sfințenia e și har dar și mult chin: „Este, cu siguranță, foarte plăcut să fii cu Mântuitorul pe Tabor; dar trebuie, de asemenea, să fii cu El și pe Golgota”. Adică la bine și la greu.

Și numai după multul chin vine și multa bucurie.

*

„Este bine și folositor [pentru tine] că te străduiești să te rogi”. Și rugăciunea e o continuă străduire/silire spre rugăciune, liniștire și îndemnare de sine spre rugăciune.

*

Între grijă și har: „fără harul lui Dumnezeu, toate precauțiile noastre [în ceea ce privește păcatele] se sfarămă”. Cu alte cuvinte, degeaba ne ferim noi de păcat, dacă Dumnezeu nu ne umple de har ca să biruim păcatul și să rodim virtutea.

Nu e de ajuns doar să te ferești de păcat, ci trebuie să îl elimini, să recanalizezi energia ta interioară de la rău spre bine.