Etichetă: Fișe de lectură

***

Primul, al doilea și al treilea fragment…

La maturitate, Dali declară: „Sunt una și aceeași ființă cu adolescentul de altădată, care nu îndrăznea nici măcar să traverseze strada sau terasa din casa părinților săi de rușinos ce era”. Adevărat! Toate excesele vieții sale, picturale sau de ordin intim, se trag din această luptă cu pudoarea sa, cu cumințenia sa.

A făcut boroboațe peste boroboațe numai pentru ca să dovedească…că poate să fie și nenorocit la suflet ca lumea din jurul lui. Și câți dintre noi nu facem asta, din spirit de bravadă sau de acomodare, până ajungem ca și cei pe care îi detestăm?

„Duminica, drum al perfecțiunii! Duminica totul trebuie să fie mai bine!”. Aici zici că e preot romano-catolic…

„Sunt tot mai lucid, cu fiecare sfert de ceas care trece și sfărâm din ce în ce mai multă perfecțiune între dinții mei încleștați”. Adică sunt din ce în ce mai lucid în pictura mea și sfărâm / întrec toți parametri de perfecțiune ai picturii de până la mine. Conștientizez pe fiecare zi cum îmi întrec predecesorii…

Îl cred! L-am crezut din prima… Așa s-a și petrecut cu sine…Și tot ceea ce a făcut el dovedește faptul că s-a întrecut pe sine cu fiecare tablou, cu fiecare zi.

„E o voluptate să rămâi inactiv exact atunci când ești mai grăbit!”. Da! Suntem de acord! E o mare destindere să găsești timp ca să te odihnești interior, pentru câteva clipe, într-un travaliu al zilei foarte ostenitor.

„Timpul este de negândit în afara spațiului”. O exprimare corectă din punct de vedere teologic, pentru că timpul și spațiul sunt creații concomitente ale lui Dumnezeu.

„Singurul lucru care nu-i va prisosi niciodată omenirii este exagerarea”. Da, prostia exagerării!

Considera cifra 9: cifră cubică prin excelență.

Cum trata petele cu cartoful.

„Dacă aș fi pictat bine toată viața, n-aș mai fi putut fi vreodată fericit”. Un alt mare adevăr al vieții lui…și al tuturor marilor artiști de geniu. E vorba de a picta bine…din punctul său de vedere și nu al altora.

Greșește ceva la un tablou și scrie: „Voluptatea mea constă însă în a descoperi toate adevărurile tehnicii mele picturale exact prin aceste greșeli episodice și de moment”. Nu îi plăcea că greșește (nimănui nu-i place astfel de greșeli de tehnică)…însă recunoștea folosul lor în arta sa. Adică era cinstit cu sine.

Amintește de zicerea lui Goethe, ajuns la maturitate: „În sfârșit, mă voi naște!”. În sfârșit voi începe să scriu lucruri care să mă reprezinte.

Inventează mașina cu conopidă, pe 18 decembrie 1955, la Paris.

Ideile rinocelontice.

Muștele.

Marele emoții ale lui Dali îi intrau…prin cot. Simțea firimiturile de pâine la masă cu cotul. Pe noi însă…ne doare în cot = nu ne interesează.

Era obsedat de Dantelăreasa lui Vermeer. Cred că din cauza fineței atenției, a concentrării cu care e pictată.

Găsește că în spiralele florii soarelui există și cornul de rinocer.

Pentru mine floarea soarelui…pictată e floarea soarelui a lui van Gogh, căreia nu pot să îi suport galbenul acela psihedelic.

„Toată viața mea am fost obsedat de pâine, am pictat-o de un număr incalculabil de ori”. Aici avem un exemplu: pâini în coș.

„Rafael picta numai cu cuburi și cilindri”. A analizat formele geometrice ale picturilor sale…

„Morfologia conopidei este identică cu cea a florii-soarelui: amândouă sunt alcătuite din veritabile spirale logoritmice”.

Adică nu poți să faci pictură fără geometrie și fără o cunoaștere a chimiei culorilor. Din ce e făcută culoarea, cum se combină și cum dispui formele pe foaie sau pe pânză?

„Pătrund din ce în ce mai mult în matematicile contradictorii ale Universului”, care prezintă o realitate prea bogată, paradoxală, care nu poate fi receptată doar liniar.

„Snobism înseamnă să te poți plasa mereu într-o poziție inaccesibilă celorlalți, cee ce le dă un sentiment de inferioritate. Există întotdeauna o posibilitate de a fi complet stăpân pe situație, în toate relațiile interumane”.

Și Dali o făcea pe snobul și pe aristocratul țicnit…numai ca să scape de emoții și de pudoare.

Inventează…mustățile radar, cu care îi exasperează pe toți.

„Critica e un lucru sublim. Ea e demnă numai de genii”. Asta e o bătaie de joc…pentru că el nu avea critici pe măsura sa. Adică oameni care să îl înțeleagă.

Dacă soarele ar apărea și noaptea, Dali ar spune: „Eu aș crede că soarele a-nnebunit”.

Vioara anală chinezească: o sonerie perversă a lui Dali. Tot de perversitatea ridicolă a lui Dali ține și descrierile sale scatologice, adică despre defecare.

Despre superstiția dedeochiului.

Trăiește însă frica de moarte și de nebunie.

Se declară un mistic.

Primul soț al Galei a fost Paul Eduard.

Dali i-a dedicat lui Hitler un cadou, care îl loc de dedicație avea o cruce.

S-a căsătorit cu Gala în 1958.

Gala avea o protuberanță la ureche ca și Picasso.

Are mustățile așa cum le are…din cuza curmalelor.

„Freud nu e decât un mare mistic pe dos”. E ceva adevăr… în afirmația lui Dali.

La 20 de ani își aruncă culorile pentru ca să aibă o fecioară…goală.

Afirmația lui Gandhi, cum că „Îngerii stăpânesc situațiile de ansamblu fără să aibă nevoie de vreun plan”.

Face aripi de Îngeri…cu ajutorul ghiulelii de cerneală. Paris, 6 noiembrie 1956. O numește: buletism, de la boule (fr.) = ghiulea.

Cu două coarne de rinocer face din pâinea de cerneală două aripi desfăcute ale unei mori.

Litografiile făcute…cu archebuza.

Ca răspuns la criticile ce i se aduceau:  „Să se vorbească de Dali, chiar de se vorbește de bine”.

Apare dintr-un ou cubic, acoperit de inscripții.

Face pâinea de 15 metrii.

Banii.

Prețul succesului prin „metoda paranoic-critică”, care era o luciditate…avară.

Parfumul Flash.

Moda era pentru el: ceea ce se demodează.

Pentru femei: femeile ar trebui să poarte sânii la spate, „pentru că sânii conțin lapte alb, apt să creeze un efect angelic”. Se înțelege…

Profeția dalileană.

Doi dinți de lapte / două boabe de orez.

„Scandalul colosal de a fi geniali, care ne scutește de a nu fi omorâți cu pietre ca niște câini sau de a muri de foame, aceasta e numai prin grija lui Dumnezeu”.

Maestre.

O blasfemie…referitoare la un tablou: „Mistica seamănă cu brânza, Christ e și el brânză, dar, ce spun eu, un munte de brânză!”. Însă el se refera la brânză…ca la un aliment ce are o taină a lui, care are ceva în ea, la fel ca buretele: apa, sarea, cheagul.

Despre artistul de geniu: „Rolul artistului este, fără îndoială, să-l ajute pe om să acceadă la taina creației, să alimenteze viața cosmică și socială”. Da! Rolul teologului e acela de a vorbi despre taina comuniunii lui Dumnezeu cu omul și de a-i umple de dor pe oameni pentru a o căuta.

El a găsit în pictură cuantumul acțiunii, adică ceea ce te face să fii dinamic, să simți că faci ceva cu viața ta.

Zborul muștelor.

Finalul cărții aparține tabelului comparativ al valorilor, după analiză daliniană.

Scara sa valorică: Leonardo da Vinci, Meissonier, Ingres, Velásquez, Bouguereau, Dali, Picasso, Rafael, Manet, Vermeer van Delft, Mondrian. Și la toți spune cât crede că a fost tehnică, inspirație, culoare etc., pe care le vom descrie numai pentru sine.

Dali despre sine: tehnică: 12 la sută;  inspirație: 17; culoare: 10, subiect: 17; geniu 19; compoziție: 18; originalitare: 17; mister 19 și autenticitate: 19.

Și, ca să vedeți bun simț la „paranoicul” și orgoliosul Dali, ca având 20 % geniu sunt declarați Leonardo, Velásquez, Picasso, Rafael și Vermeer, pe când el: numai 19.

***

Pentru mine jurnalul său a fost o lecție vie de decență și de indecență în același timp.

A vorbit decent despre iubirile și fricile sale dar a fost porcos la culme numai pentru ca să își facă blazon de artist excentric, pentru că proștilor nu le ajunge să fii doar geniu…ci mai trebuie să te știe și nebun, ca să te ridice în slăvi. Excentricitatea sa a fost o chestiune de marketing și atâta tot.

Mi-a părut rău că a fost prea scurt. Multe lucruri le-a lăsat în tăcere…Mă refer la multe lucruri bune.

***

Primul și al doilea fragment…

Relația sa cu Îngerii. E greu de definit, totuși, ce înțelegea Dali prin asta.

„Nemurirea în timp trebuie căutată în deșeu, în excrement și nicăieri în altă parte”. Bineînțeles e un alt mod al său de a lupta cu pictura, care nu avea atingere cu mizerabilul cotidianității și de a reclama o folosire a totului în pictură.

El a luptat împotriva academismului și a purismului artistic, care spuneau că numai așa, fără mizerie, fără urât, se face artă.

Ca și Tudor Arghezi sau Baudelaire în poezie, Dali a folosit murdăria, fecalele, sperma sau lucrurile sparte…pentru a le insinua, pe ici pe colo, în pictura sa.

Dacă ceasurile sunt un fel de ouă prăjite, aici o fesă devine falus sau sânul e redat la modul monstruos…Dali dorea să spună prin toate acestea, că lucrurile se pot vedea și oblic, și altfel și nebunesc de altfel.

Dali a demitizat continuu…și a blasfemiat continuu, din păcate.

Și, cu toate astea, el scrie: „Cea mai mare misiune a omului pe pământ este de a spiritualiza totul”. În sens idealist-suprarealist sau în mod romano-catolic? Mistica romano-catolică personală a lui Dali prezintă aspecte foarte greu de definit, pentru că se îmbină în el ipostaza omului înșelat, atât din punct de vedere religios cât și a vieții practice, cu o luciditate însă uluitoare.

El făcea rele în mod planificat. Planifica lucrurile…și le făcea cu o tulburătoare obstinație.

„E evident că o stare stomacală proastă nu e lucrul cel mai porivit cu euforia supremă ce trebuie să preceadă, din punct de vedere fiziologic, orice act de exacerbare și extaz al imaginației”. Pentru că suprarealismul său asta este: o exacerbare atât a emoțiilor, cât și a imaginației. Destructurează realitatea pentru a o recompune într-un mod paranoic lucid, potrivit propriei sale teorii despre pictură.

Paranoic…pentru că dedublează realitatea de fiecare dată, dar e mereu lucid, foarte lucid…pentru că pictează cu o atenție și la standarde geometrice extraordinare.

„Structura spiritului meu e una de tip paranoic”, spune el. Însă nu îl pot crede, e o afirmație pentru guguștuci, pentru cine nu înțelege ce a făcut el toată viața, pentru că paranoia sa era regizată și nu suferea de ea. El nu avea probleme nici de vedere și nici psihice, ci modul acesta contorsionat, halucinant de a vedea lucrurile a fost numai o dorință obstinată de creație, dorința de a inventa un stil pictural, lucru pe care l-a făcut cu succes.

La fel a făcut și Picasso cu cubismul lui: a fost o mișcare planificată, dorința de stil propriu și nu o problemă psihică sau vizuală.

Despre detalii: „cer întotdeauna acestor idei o sălbatică limpezime, până la detaliu”. E adevărat! A atins, cum mai spuneam anterior, o desăvârșire a detaliilor incredibilă.

„Nu pot accepta nici cea mai vagă lipsă de claritate”. Dacă politicienii noștri l-ar auzi pe Dali…ar știi să își facă discursurile ca lumea. Adică fără nebulozități ieftine, fără ascunzișuri goale, fără dizarmonii interioare. La fel și preoții noștri. Dacă am fi atenți la claritatea predicilor noastre, la ce spunem cu adevărat, nu doar la cum spunem, mulți s-ar lăsa de vorbit în public…

„Ole!”: specifică spaniloizilor.

„Cred că, pentru orice pământean, cea mai suavă formă de libertate e aceea de a trăi fără a fi nevoit să muncească”. Cea mai suavă…nu cea mai profitabilă.

După o zi de absolută extenuare, de muncă contratimp, își nota:

„La culcare, mi-am amintit de Leonardo, care compară venirea morții, la capătul unei zile împlinite, cu apropierea somnului la sfârșitul unei zile de muncă”.

Dar Leonardo da Vinci nu vorbea altceva decât despre conștiința profund eshatologică a Bisericii una, exprimată în rugăciunile de seară, unde patul nopții…e văzut ca patul morții, pentru că oricând ducerea în somn…poate fi o trecere în lumea cealaltă, adică totuna cu moartea noastră.

Scenarul unui film. Cum își dorește să facă un film: Dali propune o „imobilizare a camerei de luat vederi, care va fi bătută în cuie pe pământ, precum Cristos pe cruce”. Și Dali a făcut filme care au revoluționat modul de a vedea obiectele, de a umbla cu camera de luat vederi dar și conținutul filmelor.

„Spaima mea cea mare e lipsa de virilitate”. Impotența creațională dar și cea fizică.

Descrie modul în care salivează, muștele și bubele de la gură. Prin toate acestea Dali își învăța contemporanii să privească în mod firesc și atent în același timp viața. Numai că umanitatea a ajuns să privească numai derizoriul care ține de ea și nu tot ce e în jurul ei. Ca să nu mai vorbim că a uitat să creadă în faptul…că poate să facă lucruri mari, importante.

Primul fragment…

*

Timpul și munca de creație: „Săptămânile trec prin mine și mă cuprinde un fel de furie de a mă agăța cu și mai integrală vitalitate de fiecare fragment al timpului”. Timpul trebuie valorificat la maximum și lupta reală a fiecărui creator de artă sau de teologie este lupta cu sine și cu timpul. Ce nu am făcut nu va mai fi făcut. Ce nu am trăit…s-a dus.

Valoarea. „Dacă ești mediocru, chiar dacă te străduiești să pictezi prost, foarte prost, se va vedea că ești mediocru”. Dali nu dădea nicio șansă celui care nu are darul creației picturale.

La o anumită vărstă înțelegi foarte bine, dar foarte bine, de ce nu trebuie să încurajezi pe nimeni să facă lucruri pe care nu le poate face…foarte bine. De ce? Pentru că nu se va simți împlinit. El însuși va conștientiza faptul că alegerea sa a fost un fiasco, o greșeală.

Craniul de elefant: un motiv.

Dali a fost un mare nesimțit în jurnalul său teoretizând scaunul / defecația sau pârțurile…dar și acestea fac parte din opera sa. Era un mod de a-i sfida pe cei foarte serioși, foarte intelectuali, care o făceau pe serioșii și pe intelectualii, ca și astăzi, dar care nu aveau nimic de-a face cu pictura sau cu scrisul. Iar Dali e genial și în scris, nu numai în pictură sau coregrafie.

Concluzia concluziilor: Dali a dat peste bot tuturor, pentru că el știa de ce e în stare. El nu vorbea despre pictură fără să știe că poate picta.

Despre „popul lui Hitler”. O aluzie la faptul că Hitler era homosexual…dar și o expresie a tendințelor sale homosexuale.

„Emoțiile mele sunt atât de definibile, încât le-aș putea face mulajul”. Este o mărturie foarte importantă aceasta, pentru că înțelegem de aici că suprarealismul său pictural era o emoție vie, un mod de a vedea deformat lucrurile dar un mod unitar, viu, visceral de punere în relief a unor emoții personale.

„Emoția mea are forma perfectă a unui continuum cu patru fese, ea însăși tandrețea cărnii din care e plăsmuit Universul”. Blasfemia sa e ridicolă  (dacă o iei în abstract) și se referă la o pânză pe care o picta…însă cele patru fese vorbesc tot despre cornul de rinocer, despre care am vorbit anterior.

Note din data de 20 august 1996.

„Mi se aduce, în sfârșit, mulajul de ghips al emoției mele și decid să fotografiez acest continuum cu patru fese. Jos în grădină s-au adunat câțiva prieteni. Una din femei urcă până la mine. O privesc – eu privesc toate femeile – și deodată am o iluminare: ființa din fața mea, care tocmai îmi întoarce spatele, are exact două din fesele continuumului meu.

O rog să se apropie de mulaj și-i spun că poartă la spate viziunea mea despre univers. Aș putea oare s-o fotografiez? Acceptă cu cea mai mare naturalețe, își dezbrăcă rochia și, aplecându-se peste balustradă, ca să le spună ceva prietenilor care se află jos, pe terasă, și nu bănuiau nimic, îmi oferea fasele, ca să confrunt mulajul cu însăși carnea lui.

Imediat ce termin, își așeză rochia la loc și-mi întinde o revistă pe care o păstrase în poșetă pentru mine. E o revistă veche, murdară și ruptă, în care descopăr, beatificat, reproducerea unei figuri geometrice identică mulajului meu, o suprafață cu o curbură totală constantă, care se obține în experiențele asupra segmentării mecanice a unei picături de ulei.

Atâtea evenimente tipic daliniene petrecute într-un timp atât de scurt îmi confirmară că am atins culmea geniului meu”.

Această confesiune ne demonstrează, pe lângă erotismul debordant al lui Dali, că el vedea geometria corpurilor peste tot. Că era atent la ea…și că asta l-a făcut să fie un pictor atât de colosal.

A găsit în fesele doamnei aceeași geometrie, care se poate obține, într-un mod tehnologic, dacă segmentezi (și o fotografiezi) o picătură de ulei, care e în cădere…

Femeia aceasta va apărea în pictura de aici, împreună cu obsesia cornului de rinocer.

Multe tablouri ale sale vor arăta acest fenomen unitiv al formei interioare, ca în portretul acesta al Galei sau ca aici.