Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (1)

Notele de lectură la viața Sfântului Girgorie Palama le avem din viața sa scrisă de Sfântul Filotei al II-lea Kokkinos al Constantinopolului, Cuvânt la cel întru Sfinți, Părintele nostru, Grigorie, Arhiepiscopul Tesalonicului, apud Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice. Viața. Slujba, Scrieri I, cu studiu introd. și trad. de Arhidiac. Prof. Dr. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2009, p. 457-645.

Între paranteze rotunde se va cita pagina sau paginile unde se regăsește informația sau textul prezentat.

***

„Marele Grigorie” (457): prima elogiere a Sfântului nostru Părinte, de către ucenicul său, Sfântul Fiotei al Constantinopolului. Deși sunt prieten al Sfântului Grigorie, spune Sfântul Filotei, „prietenia…nu ne va putea mitui cuvântul, cum ar putea crede cineva…iar discursul se adresează unor cunoscători”  (458) ai teologiei și ai vieții sale.

El va încerca să scrie despre Sfântul Grigorie, „evitând deopotrivă atât lipsa de măsură (a discursului), cât și concizia (prea mare), imitându-l astfel, după putință și putere, pe acela”(459), adică pe Sfântul Grigorie.

Sfântul Grigorie Palama are părinți de neam bun și se naște la Constantinopol. E întâiul-născut al părinților săi (459) și cf. Idem, p. 459, n. 2, se naște în toamna lui 1296 și a avut cel puțin încă doi frați, pe Macarie și Teodosie și două surori, pe Epiharis și Teodota.

În timpul bazileului Andronic II Paleologul [1282-1328], tatăl Sfântului Grigorie Palama era membru al senatului imperial (460) și, datorită virtuților sale, a devenit dascălul și educatorul personal al nepotului bazileului, adică al lui Andronic III, născut în 1296 (461). Tatăl Sfântului Girgorie îl povățuia însă și pe împărat (461), pentru că el avea virtuți și cuvinte înțelepte, nu se atașa de bani, de câștiguri sau de slavă deșartă ci avea o minunată iubire de aproapele (461).

Tatăl Sfântului Grigorie era respectat pentru evlavia sa și simpatizat pentru ce făcea, fiind totodată „apărător al multor bărbați și femei care sufereau nedreptăți” (462). Pe al doilea fiu al bazileului, pe Constantin Paleologul, tatăl Sfântului Grigorie l-a sfătuit și convins să îndrepte nedreptatea făcută unei văduve sărace (462).

Față de copiii săi, tatăl Sfântului Grigorie nu avea o intimitate relaxată, pentru că „de copii lui, încă fragezi, nu se lipea des cu mâinile și cu buzele, nici nu râdea și se juca cu ei după obiceiul firesc și comun părinților” (463), pentru că dorea să nu se atașeze de ei în mod pătimaș (463).

Unul dintre frații Sfântului Grigorie Palama a murit sub ochii tatălui său de o boală grea, dar acesta a cunoscut că acela s-a mântuit și s-a bucurat întru Domnul pentru el (464). Tatăl Sfântului Grigorie petrecea mult timp „în convorbiri cu monahi, dascăli și părinți duhovnicești” și îi călăuzea și pe copiii lui spre unii ca aceștia (464).

Tatăl Sfântului Grigorie, mergând odată cu toată familia sa spre preotul isihast de la schitul Sfântului Focas, prinde un pește mare, în mod minunat, cu mâna goală, în timp ce era în barcă, pe apă (464-465).

În paragraful al 18-lea se citează Cuvântarea 43, 7 a Sfântului Grigorie Teologul, cf. Idem, p. 465, n. 4.

Spre sfârșitul vieții, tatăl Sfântului Grigorie Palama devine monah (466). În paragraful al 19-lea al Vieții aflăm despre moartea tatălui Sfântului Grigorie și că mama Sfântului Grigorie, ca mireancă se numea Kalli iar ca monahie Kalloni (466).

Tatăl Sfântului Grigorie nu a dorit să își lase familia sub protecția împăratului ci a lăsat-o pe seama Împărătesei cerurilor, adică Maicii lui Dumnezeu (466). Din paragraful al 23-lea aflăm că tatăl Sfântului Grigorie Palama, de care s-a vorbit până acum, ca mirean se numea Constantin iar ca monah: Constanțiu (467).

La moartea lui Constanțiu, tatăl Sfântului Grigorie, acesta nu avea nici 7 ani („nu depășise încă șapte ani”) (467) dar dorea și el ca să se facă monah (467).

Sfântul Grigorie Palama se dedică „exercițiului discursurilor (oratoriei n.n.) și educației profane” (467). Cf. Idem, p. 468, n. 5, școala elementară de la Constantinopol, din vremea lui, cuprindea bazele gramaticii și aritmeticii. Începea la vârsta de 7 ani și dura 4 ani, după care începea școala de retorică, care dura alți 4 ani. După retorică urma școala de filosofie unde se învăța logică, fizică și metafizica lui Aristotel.

Sfântul Grigorie Palama are la școală probleme cu memorarea, la începutul instruirii sale, fapt pentru care se roagă continuu Maicii lui Dumnezeu (468) și, cu ajutorul Maicii lui Dumnezeu această problemă a sa se remediază (468). Tot daruri ale Stăpânei noastre sunt și dispozițiile de generozitate și de compătimire ale Sfântului Grigorie față de ceilalți copii de-o seamă cu el (468).

Sfântul Grigorie era văzut ca un om Sfânt încă de când era copil (469). Are „rezultate atât de excepționale în gramatică și retorică, încât atât în discursuri, cât și în scrieri era admirat în exces de toți, chiar și [de către] cei care erau pe atunci profesori și vârfurile culturii” (469) vremii.

Teodor Metochites e uimit de ceea ce înțelesese Sfântul Grigorie Palama din tratatul de logică al lui Aristotel, fapt pentru care afirmă: „Însăși Aristotel, dacă ar fi fost prezent și l-ar fi auzit pe acesta, cred că l-ar fi lăudat nu puțin. Iar eu spun că de astfel de suflete au nevoie și astfel de firi trebuie să fie cei ce se ocupă de discursuri și tratate, mai cu seamă de cele filosofice și scrise de acest Aristotel în multe astfel de tratate” (469).

Pasajul supra e o mărturie a Sfântului Grigorie despre sine, cuprinsă în ultima lucrare a vieții sale: Contra lui Gregoras I, 14, ca petrecută pe la vârsta de 17 ani, adică în jurul anului 1313, cf. Idem, p. 469, n. 6.

Împăratul se mândrea cu Sfântul Grigorie Palama și dorea să îl aibă cu sine, pe când el dorea monahismul (469-470), supunându-se „monahilor și părinților sârguincioși și dascăli ai virtuții, mai cu seamă celor mai de seamă și mai sârguincioși dintre cei ce se coborau din Sfântul Athos, care-i spuneau că grea și abruptă este calea evanghelică și dur și apăsător jugul ușor al Domnului” (470).

Sfântul Grigorie Palama, împreună cu alți tineri, primește sfătuire duhovnicească de la Sfântul Teolipt al Filadelfiei, un mare isihast al secolului său (471). Despre Sfântul Teolipt, Sfântul Filotei, biograful Sfântului Grigorie spune, că el „i-a fost părinte (Sfântului Girgorie Palama n.n.) și inițiator în cele mai bune încă de pe timpul părinților lui” (471), adică de pe când trăiau părinții Sfântului Grigorie Palama și el era mirean.

Sfântul Teolipt l-a învățat pe Sfântul Grigorie „sfânta trezie și rugăciune a minții”, fapt pentru care „a ajuns în chip minunat la deprinderea ei încă petrecând în tumulturi și în lume” (471), adică a învățat să practice și a sporit în rugăciunea lui Iisus încă de când era mirean.

Italiană pentru români (12)

Cele 11 articole anterioare…

Adjectivul italian are funcție de atribut sau de nume predicativ. Avem de-a face cu adjective calificative și cu adj. determinative. Adj. calificativ se acordă cu substantivul pe care îl determină în gen și număr: ex:  la lezione lunga = lecția lungă; le lezioni lunghe = lecțiile lungi.

Cortese = politicos. De unde curtenitor = politicos, amabil, manierat. Dar și curtezan, curtoazie, curtean. Cel de la curtea regală trebuie să respecte o etichetă comportamentală, o anume conduită. De aceea ești etichetat ca om prost = care nu ai respect față de lucrurile frumoase, galante, față de modurile frumoase de a te prezenta în lume.

După diferența de desinență adjectivele calificative sunt de 4 categorii:

Categ. 1: m. -o, -i (pentru sg. și pl.) : onesto, onesti = cinstit, cinstiți.

f. -a, – e (Ibidem): onesta, oneste = cinstită, cinstite.

Categ. a 2-a: m. -a, -i (Ibidem): ipocrita, ipocriti = ipocrit, ipocriți.

f. -ista, -e (Ibidem): altruista, altruiste = altruistă, altruiste.

Categ. a 3-a: m. și f.  -e, -i (Ibidem) forte = puternic, puternică și forti = puternici, puternice.

Categ. a 4-a: m. și f. -i: pari = egal, egală, egali, egale.

De unde paritate = egalitate valorică, îți dau…îmi dai tot pe atât. Ceea ce e forte, e puternic…pe când ceea ce e fortissimo e cel mai puternic, foarte, foarte puternic.

Vestito largo = rochie largă…și nu o veste pe care o știu toți. Iar vestea pe care o știu toți ori sună a necrolog…ori e banc.

Însă banc al nostru vine din germanul Bank unde înseamnă și bancă (unde pui bani…și s-ar putea să nu-i mai vezi) dar și glumă, anecdotă umoristică, pe care un om fără spirit o învață pe de rost…ca să se dea de spiritual, adică de fanny, la alți fraieri ca el. Poate că d-aia, la români, banca e o șaradă, pentru că e banu’ azi și  mâine nu mai e…sau pe bancă se pupă îndrăgostiții sau mai puțin îndrăgostiții mimând amorul la prima vedere.

Ricco = bogat. Apropiat de adj. engl. rich = bogat. Și rich englezesc e înainte de rice = orez și după el e rick = căpiță. Pentru că bogatul autentic a fost un sărac autentic odată. Bogatul hoț…nu a muncit niciodată, lucru foarte evident.

Equivoco = echivoc. Care niciodată nu spune cu cine este. Care se dă de neclar, de confuz, de pisic la două mame, poate la trei…

Pluralul adjectivelor masculine: 1. sg. -co, -go, pl. -chi, -ghi.

2. sg. -logo, -fago; pl. -gi.

3. sg. -io, -cio, -gio; pl. -i.

4. sg. -ìo; pl. -ii.

5. sg. -ico, -iaco; pl. -ci.

Marcio = putred. Când marci banu’ = dai mită, șpagă, simonie, afacerezi de neafaceratul. Deci faci ceva putred. Putregai: ce rămâne după ce moare planta, lemnul.

Un putregai de om, un nimic, o scursură. Și scursura e omul care a ajuns în posturi cheie de conducere, ca păduchele în frunte, pentru că a lins peste tot sau s-a prelins, ca mercurul, până a ajuns acolo unde trebuie. S-a rostogolit, s-a dat cu toți, s-a făcut una cu mojicia supremă.

Restio = încăpățânat. Deci unul care are cap…și, mai ales, în cap, și care nu se dă bătut cu una cu două. Omul care știe ce poate și de aceea vrea ceea ce poate. Însă, vedeți, acest încăpățânat e ținut la restitutio, e restant, restanțier…Numai că cel care stă la restanță pe nedrept, la un moment dat, dă oala cu fundul în sus…și își spune…cuvintele restante, care au așteptat prea mult…să se spună.

Pentru că nu e nimic…care să nu iasă la iveală…și nimic spus în șoaptă, în taină, la întuneric…care să nu iasă la lumină, în față…în văzul tuturor.

Cane randagio = câine vagabond. Vaga-Bond. Mr. Bond. Vagon-bond. Însă în limba engleză (pe care o știm toți…dar pe care nici nu am început să o înțelegem, la fel ca și pe limba română) bond = angajament, contact, legătură, lanț, titlu, printre altele.

Vagon de contact = câine vagabond. Când mergi seara prin oraș…poți să întâlnești, pe nepusă masă, un vagon de contact, care să te muște…și să îți dea gripa canină, pe care o vom inventa mâine, după ce o vom termina pe cea porcină, elefantină și păsărină.

Există canin, dar și canon, dar și canoneală.

Cel care se căznește ca să treaca iarna, cu banii și cu frigul…face un canon spre iertarea păcatelor lui, spre îndreptarea minții către Dumnezeu…dacă mintea îi merge doar pe jos, ca lui Mircea Badea aseară, care nu înțelegea cum au murit cei 50.ooo în Haiti. Adică el, cu mintea care vorbește despre fata de la pagina 5…vorbea și despre Dumnzeu, unde, ca să vorbești despre Dumnezeu îți trebuie…supraminte, supralogică, adică o minte mai mare…decât gămălia unui ac.

Să îți faci mintea…lată, superlată, megalată, pentru ca să înțelegi supralogica credinței. Altfel ești tot la fel de deștept ca…pixul și râzi…ca ștevia.

Caninul e dur ca și canonul, care te îndreaptă prin canoneală, prin chin, prin asceză, prin greutate. Ne canonim și noi, maică, p-aci, ca să terminăm via asta de săpat. Adică ne chinuim să muncim, ne grăbim să terminăm cu trudă și nu cu zâmbete…via de săpat la cazma.

Cazmaua nu e un film de desen animat (pentru cei care nu știu)…ci e o lungă transpirație. Și începe de cu primăvară…pentru dezmorțirea membrelor de sus…și de jos. Mă refer la mâini și picioare, dar și la cap, alături de ciorba de ștevie…

Italiană pentru români (11)

Cele 10 articole anterioare…

Declinarea substantivelor e diferită…în comparație cu româna, în primul rând pentru că substantivele italiene nu au desinențe specifice pentru fiecare caz. Adică substantivele nu se modifică în cazul declinării. Declinarea lor e analitică și se formează, adesea, cu ajutorul prepozițiilor, articulate sau nu.

Nominativul (N) e cazul subiectului și al numelui predicativ.

Genitivul (G) e cazul atributului și exprimă, în general, posesia. Pentru asta se folosește prepoziția di: di Maria = ai Mariei.

Dativul (D) e cazul complementului indirect. Se formează cu ajutorul preoziției a, articulată sau nearticulată: al nipotino = nepoțelului sau a tutti = a tuturor.

Acuzativul (Ac) e cazul complementului direct și substantivul în Ac. poate fi însoțit sau nu de articol. Ex: il microfono = microfonul sau Non ho incontrato Lucia = Nu am întâlnit-o pe Lucia.

Vocativul (V) poate apărea singur, însoțit de o interjecție sau de un alt determinant. Vocativul italian nu are marcă proprie, ocupă orice loc în propoziție, ca și în română, fiind despărțit prin virgulă sau virgule. Ex: Signora, si accomodi! = Doamnă, luați loc! sau: Ehi, ragazzino, dove vai? = Ei, băiețele, unde mergi?

Prepoziționalul sau Ablativul (Abl.) e cazul complementelor circumstanțiale sau a complementului de agent, exprimându-se prin prepoziții ca: da, in, su, con, per, di, a. Ex: dai cittadini = de [către] cetățeni.

Paradigmă de declinare

subst. masculin

Sg.

N. il bambino = copilul

G. del bambino = (al) copilului

D. al bambino = copilul

Ac. il bambino = copilul

V. bambino! = copilule!

Abl.  dal bambino = de la copil

Pl.

N. il bambini = copiii

G. dei bambini = (al) copiilor

D. ai bambini = copiilor

Ac. i bambini = copiii

V. bambini! = copii!

dai bambini = de la copii.

*

un bacio = o sărutare. Deci baciul e cel…care te învață sărutatul!

Paradigmă pentru un s. feminin

Sg.

N. la ragazza = fata

G. della ragazza = (a) fetei

D. alla ragazza = fetei

Ac. la ragazza = fata

V. ragazza! = fato!

Abl. dalla ragazza = de la fată

Pl.

N. le ragazze = fetele

G. delle ragazze = (al) fetelor

D. alle ragazze = fetelor

Ac. le ragazze = fetele

V. ragazze! = fetelor!

Abl. dalle ragazze = de la fete

Gli occhi della ragazza sono celesti = Ochii fetei sunt albaștri. Adică sunt ca cerul. Celești. Și ce diferență, totuși, este între celești…și chelești…deși e vorba doar… de un h în plus!

Ragazza, stai buono! = Fato, fii cuminte! Deci binele e liniște, e cumințenie. Dacă vrei să stai ca prostu’…atunci mergi la răcoare…la pușcărie.

Offro alle ragazze le rose = Ofer fetelor trandafiri. Rosa = Trandafira. Și dacă le oferă… înseamnă că e sensibil, e bine crescut.

Paradigme pentru substantive precedate de art. nehot.

Masculin

N. un libro = o carte

G. di un libro = al unei cărți

D. a un libro = unei cărți

Ac. un libro = o carte

Abl. da un libro = de la, dintr-o carte

su un libro = despre, pe o carte

con un libro = cu o carte

in un libro = într-o carte

Feminin

N. una revista = o revistă

G. di una revista = a unei reviste

D. a una revista = unei reviste

Ac. una revista = o revistă

Abl. da una revista = de la, dintr-o revistă

su una revista = despre, pe o revistă

con una revista = cu o revistă

in una revista = într-o revistă

Un libro è sempre come un amico = O carte este întotdeauna ca un prieten. Asta dacă citești…adesea. Dacă nu e ca o …hieroglifă.

Paradigme de declinare pentru nume proprii

Masc.

N. Guido = Guido

G. di Guido = (al, a, ai, ale) lui Guido

D. a Guido = lui Goido

Ac. Guido = pe Guido

V. Guido! = Guido!

Abl. da Guido = de la Guido

con Guido = cu Guido

per Guido = pentru Guido

Fem.

N. Carla = Carla

G. di Carla = (al, a, ai, ale) Carlei

D. a Carla = Carlei

Ac. Carla = pe Carla

V. Carla! = Carla!

Abl. da Carla = de la Carla

con Carla = cu Carla

per Carla = pentru Carla

*

Fiecare lucru are un rost. Iar limba unui popor e oglinda în care se străvede sufletul său.

Jurnalul lui Salvador Dali (4)

***

Primul, al doilea și al treilea fragment…

La maturitate, Dali declară: „Sunt una și aceeași ființă cu adolescentul de altădată, care nu îndrăznea nici măcar să traverseze strada sau terasa din casa părinților săi de rușinos ce era”. Adevărat! Toate excesele vieții sale, picturale sau de ordin intim, se trag din această luptă cu pudoarea sa, cu cumințenia sa.

A făcut boroboațe peste boroboațe numai pentru ca să dovedească…că poate să fie și nenorocit la suflet ca lumea din jurul lui. Și câți dintre noi nu facem asta, din spirit de bravadă sau de acomodare, până ajungem ca și cei pe care îi detestăm?

„Duminica, drum al perfecțiunii! Duminica totul trebuie să fie mai bine!”. Aici zici că e preot romano-catolic…

„Sunt tot mai lucid, cu fiecare sfert de ceas care trece și sfărâm din ce în ce mai multă perfecțiune între dinții mei încleștați”. Adică sunt din ce în ce mai lucid în pictura mea și sfărâm / întrec toți parametri de perfecțiune ai picturii de până la mine. Conștientizez pe fiecare zi cum îmi întrec predecesorii…

Îl cred! L-am crezut din prima… Așa s-a și petrecut cu sine…Și tot ceea ce a făcut el dovedește faptul că s-a întrecut pe sine cu fiecare tablou, cu fiecare zi.

„E o voluptate să rămâi inactiv exact atunci când ești mai grăbit!”. Da! Suntem de acord! E o mare destindere să găsești timp ca să te odihnești interior, pentru câteva clipe, într-un travaliu al zilei foarte ostenitor.

„Timpul este de negândit în afara spațiului”. O exprimare corectă din punct de vedere teologic, pentru că timpul și spațiul sunt creații concomitente ale lui Dumnezeu.

„Singurul lucru care nu-i va prisosi niciodată omenirii este exagerarea”. Da, prostia exagerării!

Considera cifra 9: cifră cubică prin excelență.

Cum trata petele cu cartoful.

„Dacă aș fi pictat bine toată viața, n-aș mai fi putut fi vreodată fericit”. Un alt mare adevăr al vieții lui…și al tuturor marilor artiști de geniu. E vorba de a picta bine…din punctul său de vedere și nu al altora.

Greșește ceva la un tablou și scrie: „Voluptatea mea constă însă în a descoperi toate adevărurile tehnicii mele picturale exact prin aceste greșeli episodice și de moment”. Nu îi plăcea că greșește (nimănui nu-i place astfel de greșeli de tehnică)…însă recunoștea folosul lor în arta sa. Adică era cinstit cu sine.

Amintește de zicerea lui Goethe, ajuns la maturitate: „În sfârșit, mă voi naște!”. În sfârșit voi începe să scriu lucruri care să mă reprezinte.

Inventează mașina cu conopidă, pe 18 decembrie 1955, la Paris.

Ideile rinocelontice.

Muștele.

Marele emoții ale lui Dali îi intrau…prin cot. Simțea firimiturile de pâine la masă cu cotul. Pe noi însă…ne doare în cot = nu ne interesează.

Era obsedat de Dantelăreasa lui Vermeer. Cred că din cauza fineței atenției, a concentrării cu care e pictată.

Găsește că în spiralele florii soarelui există și cornul de rinocer.

Pentru mine floarea soarelui…pictată e floarea soarelui a lui van Gogh, căreia nu pot să îi suport galbenul acela psihedelic.

„Toată viața mea am fost obsedat de pâine, am pictat-o de un număr incalculabil de ori”. Aici avem un exemplu: pâini în coș.

Rafael picta numai cu cuburi și cilindri”. A analizat formele geometrice ale picturilor sale…

„Morfologia conopidei este identică cu cea a florii-soarelui: amândouă sunt alcătuite din veritabile spirale logoritmice”.

Adică nu poți să faci pictură fără geometrie și fără o cunoaștere a chimiei culorilor. Din ce e făcută culoarea, cum se combină și cum dispui formele pe foaie sau pe pânză?

„Pătrund din ce în ce mai mult în matematicile contradictorii ale Universului”, care prezintă o realitate prea bogată, paradoxală, care nu poate fi receptată doar liniar.

„Snobism înseamnă să te poți plasa mereu într-o poziție inaccesibilă celorlalți, cee ce le dă un sentiment de inferioritate. Există întotdeauna o posibilitate de a fi complet stăpân pe situație, în toate relațiile interumane”.

Și Dali o făcea pe snobul și pe aristocratul țicnit…numai ca să scape de emoții și de pudoare.

Inventează…mustățile radar, cu care îi exasperează pe toți.

„Critica e un lucru sublim. Ea e demnă numai de genii”. Asta e o bătaie de joc…pentru că el nu avea critici pe măsura sa. Adică oameni care să îl înțeleagă.

Dacă soarele ar apărea și noaptea, Dali ar spune: „Eu aș crede că soarele a-nnebunit”.

Vioara anală chinezească: o sonerie perversă a lui Dali. Tot de perversitatea ridicolă a lui Dali ține și descrierile sale scatologice, adică despre defecare.

Despre superstiția dedeochiului.

Trăiește însă frica de moarte și de nebunie.

Se declară un mistic.

Primul soț al Galei a fost Paul Eduard.

Dali i-a dedicat lui Hitler un cadou, care îl loc de dedicație avea o cruce.

S-a căsătorit cu Gala în 1958.

Gala avea o protuberanță la ureche ca și Picasso.

Are mustățile așa cum le are…din cuza curmalelor.

„Freud nu e decât un mare mistic pe dos”. E ceva adevăr… în afirmația lui Dali.

La 20 de ani își aruncă culorile pentru ca să aibă o fecioară…goală.

Afirmația lui Gandhi, cum că „Îngerii stăpânesc situațiile de ansamblu fără să aibă nevoie de vreun plan”.

Face aripi de Îngeri…cu ajutorul ghiulelii de cerneală. Paris, 6 noiembrie 1956. O numește: buletism, de la boule (fr.) = ghiulea.

Cu două coarne de rinocer face din pâinea de cerneală două aripi desfăcute ale unei mori.

Litografiile făcute…cu archebuza.

Ca răspuns la criticile ce i se aduceau:  „Să se vorbească de Dali, chiar de se vorbește de bine”.

Apare dintr-un ou cubic, acoperit de inscripții.

Face pâinea de 15 metrii.

Banii.

Prețul succesului prin „metoda paranoic-critică”, care era o luciditate…avară.

Parfumul Flash.

Moda era pentru el: ceea ce se demodează.

Pentru femei: femeile ar trebui să poarte sânii la spate, „pentru că sânii conțin lapte alb, apt să creeze un efect angelic”. Se înțelege…

Profeția dalileană.

Doi dinți de lapte / două boabe de orez.

„Scandalul colosal de a fi geniali, care ne scutește de a nu fi omorâți cu pietre ca niște câini sau de a muri de foame, aceasta e numai prin grija lui Dumnezeu”.

Maestre.

O blasfemie…referitoare la un tablou: „Mistica seamănă cu brânza, Christ e și el brânză, dar, ce spun eu, un munte de brânză!”. Însă el se refera la brânză…ca la un aliment ce are o taină a lui, care are ceva în ea, la fel ca buretele: apa, sarea, cheagul.

Despre artistul de geniu: „Rolul artistului este, fără îndoială, să-l ajute pe om să acceadă la taina creației, să alimenteze viața cosmică și socială”. Da! Rolul teologului e acela de a vorbi despre taina comuniunii lui Dumnezeu cu omul și de a-i umple de dor pe oameni pentru a o căuta.

El a găsit în pictură cuantumul acțiunii, adică ceea ce te face să fii dinamic, să simți că faci ceva cu viața ta.

Zborul muștelor.

Finalul cărții aparține tabelului comparativ al valorilor, după analiză daliniană.

Scara sa valorică: Leonardo da Vinci, Meissonier, Ingres, Velásquez, Bouguereau, Dali, Picasso, Rafael, Manet, Vermeer van Delft, Mondrian. Și la toți spune cât crede că a fost tehnică, inspirație, culoare etc., pe care le vom descrie numai pentru sine.

Dali despre sine: tehnică: 12 la sută;  inspirație: 17; culoare: 10, subiect: 17; geniu 19; compoziție: 18; originalitare: 17; mister 19 și autenticitate: 19.

Și, ca să vedeți bun simț la „paranoicul” și orgoliosul Dali, ca având 20 % geniu sunt declarați Leonardo, Velásquez, Picasso, Rafael și Vermeer, pe când el: numai 19.

***

Pentru mine jurnalul său a fost o lecție vie de decență și de indecență în același timp.

A vorbit decent despre iubirile și fricile sale dar a fost porcos la culme numai pentru ca să își facă blazon de artist excentric, pentru că proștilor nu le ajunge să fii doar geniu…ci mai trebuie să te știe și nebun, ca să te ridice în slăvi. Excentricitatea sa a fost o chestiune de marketing și atâta tot.

Mi-a părut rău că a fost prea scurt. Multe lucruri le-a lăsat în tăcere…Mă refer la multe lucruri bune.

Jurnalul lui Salvador Dali (3)

***

Primul și al doilea fragment…

Relația sa cu Îngerii. E greu de definit, totuși, ce înțelegea Dali prin asta.

„Nemurirea în timp trebuie căutată în deșeu, în excrement și nicăieri în altă parte”. Bineînțeles e un alt mod al său de a lupta cu pictura, care nu avea atingere cu mizerabilul cotidianității și de a reclama o folosire a totului în pictură.

El a luptat împotriva academismului și a purismului artistic, care spuneau că numai așa, fără mizerie, fără urât, se face artă.

Ca și Tudor Arghezi sau Baudelaire în poezie, Dali a folosit murdăria, fecalele, sperma sau lucrurile sparte…pentru a le insinua, pe ici pe colo, în pictura sa.

Dacă ceasurile sunt un fel de ouă prăjite, aici o fesă devine falus sau sânul e redat la modul monstruos…Dali dorea să spună prin toate acestea, că lucrurile se pot vedea și oblic, și altfel și nebunesc de altfel.

Dali a demitizat continuu…și a blasfemiat continuu, din păcate.

Și, cu toate astea, el scrie: „Cea mai mare misiune a omului pe pământ este de a spiritualiza totul”. În sens idealist-suprarealist sau în mod romano-catolic? Mistica romano-catolică personală a lui Dali prezintă aspecte foarte greu de definit, pentru că se îmbină în el ipostaza omului înșelat, atât din punct de vedere religios cât și a vieții practice, cu o luciditate însă uluitoare.

El făcea rele în mod planificat. Planifica lucrurile…și le făcea cu o tulburătoare obstinație.

„E evident că o stare stomacală proastă nu e lucrul cel mai porivit cu euforia supremă ce trebuie să preceadă, din punct de vedere fiziologic, orice act de exacerbare și extaz al imaginației”. Pentru că suprarealismul său asta este: o exacerbare atât a emoțiilor, cât și a imaginației. Destructurează realitatea pentru a o recompune într-un mod paranoic lucid, potrivit propriei sale teorii despre pictură.

Paranoic…pentru că dedublează realitatea de fiecare dată, dar e mereu lucid, foarte lucid…pentru că pictează cu o atenție și la standarde geometrice extraordinare.

„Structura spiritului meu e una de tip paranoic”, spune el. Însă nu îl pot crede, e o afirmație pentru guguștuci, pentru cine nu înțelege ce a făcut el toată viața, pentru că paranoia sa era regizată și nu suferea de ea. El nu avea probleme nici de vedere și nici psihice, ci modul acesta contorsionat, halucinant de a vedea lucrurile a fost numai o dorință obstinată de creație, dorința de a inventa un stil pictural, lucru pe care l-a făcut cu succes.

La fel a făcut și Picasso cu cubismul lui: a fost o mișcare planificată, dorința de stil propriu și nu o problemă psihică sau vizuală.

Despre detalii: „cer întotdeauna acestor idei o sălbatică limpezime, până la detaliu”. E adevărat! A atins, cum mai spuneam anterior, o desăvârșire a detaliilor incredibilă.

„Nu pot accepta nici cea mai vagă lipsă de claritate”. Dacă politicienii noștri l-ar auzi pe Dali…ar știi să își facă discursurile ca lumea. Adică fără nebulozități ieftine, fără ascunzișuri goale, fără dizarmonii interioare. La fel și preoții noștri. Dacă am fi atenți la claritatea predicilor noastre, la ce spunem cu adevărat, nu doar la cum spunem, mulți s-ar lăsa de vorbit în public…

„Ole!”: specifică spaniloizilor.

„Cred că, pentru orice pământean, cea mai suavă formă de libertate e aceea de a trăi fără a fi nevoit să muncească”. Cea mai suavă…nu cea mai profitabilă.

După o zi de absolută extenuare, de muncă contratimp, își nota:

„La culcare, mi-am amintit de Leonardo, care compară venirea morții, la capătul unei zile împlinite, cu apropierea somnului la sfârșitul unei zile de muncă”.

Dar Leonardo da Vinci nu vorbea altceva decât despre conștiința profund eshatologică a Bisericii una, exprimată în rugăciunile de seară, unde patul nopții…e văzut ca patul morții, pentru că oricând ducerea în somn…poate fi o trecere în lumea cealaltă, adică totuna cu moartea noastră.

Scenarul unui film. Cum își dorește să facă un film: Dali propune o „imobilizare a camerei de luat vederi, care va fi bătută în cuie pe pământ, precum Cristos pe cruce”. Și Dali a făcut filme care au revoluționat modul de a vedea obiectele, de a umbla cu camera de luat vederi dar și conținutul filmelor.

„Spaima mea cea mare e lipsa de virilitate”. Impotența creațională dar și cea fizică.

Descrie modul în care salivează, muștele și bubele de la gură. Prin toate acestea Dali își învăța contemporanii să privească în mod firesc și atent în același timp viața. Numai că umanitatea a ajuns să privească numai derizoriul care ține de ea și nu tot ce e în jurul ei. Ca să nu mai vorbim că a uitat să creadă în faptul…că poate să facă lucruri mari, importante.

Jurnalul lui Salvador Dali (2)

Primul fragment…

*

Timpul și munca de creație: „Săptămânile trec prin mine și mă cuprinde un fel de furie de a mă agăța cu și mai integrală vitalitate de fiecare fragment al timpului”. Timpul trebuie valorificat la maximum și lupta reală a fiecărui creator de artă sau de teologie este lupta cu sine și cu timpul. Ce nu am făcut nu va mai fi făcut. Ce nu am trăit…s-a dus.

Valoarea. „Dacă ești mediocru, chiar dacă te străduiești să pictezi prost, foarte prost, se va vedea că ești mediocru”. Dali nu dădea nicio șansă celui care nu are darul creației picturale.

La o anumită vărstă înțelegi foarte bine, dar foarte bine, de ce nu trebuie să încurajezi pe nimeni să facă lucruri pe care nu le poate face…foarte bine. De ce? Pentru că nu se va simți împlinit. El însuși va conștientiza faptul că alegerea sa a fost un fiasco, o greșeală.

Craniul de elefant: un motiv.

Dali a fost un mare nesimțit în jurnalul său teoretizând scaunul / defecația sau pârțurile…dar și acestea fac parte din opera sa. Era un mod de a-i sfida pe cei foarte serioși, foarte intelectuali, care o făceau pe serioșii și pe intelectualii, ca și astăzi, dar care nu aveau nimic de-a face cu pictura sau cu scrisul. Iar Dali e genial și în scris, nu numai în pictură sau coregrafie.

Concluzia concluziilor: Dali a dat peste bot tuturor, pentru că el știa de ce e în stare. El nu vorbea despre pictură fără să știe că poate picta.

Despre „popul lui Hitler”. O aluzie la faptul că Hitler era homosexual…dar și o expresie a tendințelor sale homosexuale.

„Emoțiile mele sunt atât de definibile, încât le-aș putea face mulajul”. Este o mărturie foarte importantă aceasta, pentru că înțelegem de aici că suprarealismul său pictural era o emoție vie, un mod de a vedea deformat lucrurile dar un mod unitar, viu, visceral de punere în relief a unor emoții personale.

„Emoția mea are forma perfectă a unui continuum cu patru fese, ea însăși tandrețea cărnii din care e plăsmuit Universul”. Blasfemia sa e ridicolă  (dacă o iei în abstract) și se referă la o pânză pe care o picta…însă cele patru fese vorbesc tot despre cornul de rinocer, despre care am vorbit anterior.

Note din data de 20 august 1996.

„Mi se aduce, în sfârșit, mulajul de ghips al emoției mele și decid să fotografiez acest continuum cu patru fese. Jos în grădină s-au adunat câțiva prieteni. Una din femei urcă până la mine. O privesc – eu privesc toate femeile – și deodată am o iluminare: ființa din fața mea, care tocmai îmi întoarce spatele, are exact două din fesele continuumului meu.

O rog să se apropie de mulaj și-i spun că poartă la spate viziunea mea despre univers. Aș putea oare s-o fotografiez? Acceptă cu cea mai mare naturalețe, își dezbrăcă rochia și, aplecându-se peste balustradă, ca să le spună ceva prietenilor care se află jos, pe terasă, și nu bănuiau nimic, îmi oferea fasele, ca să confrunt mulajul cu însăși carnea lui.

Imediat ce termin, își așeză rochia la loc și-mi întinde o revistă pe care o păstrase în poșetă pentru mine. E o revistă veche, murdară și ruptă, în care descopăr, beatificat, reproducerea unei figuri geometrice identică mulajului meu, o suprafață cu o curbură totală constantă, care se obține în experiențele asupra segmentării mecanice a unei picături de ulei.

Atâtea evenimente tipic daliniene petrecute într-un timp atât de scurt îmi confirmară că am atins culmea geniului meu”.

Această confesiune ne demonstrează, pe lângă erotismul debordant al lui Dali, că el vedea geometria corpurilor peste tot. Că era atent la ea…și că asta l-a făcut să fie un pictor atât de colosal.

A găsit în fesele doamnei aceeași geometrie, care se poate obține, într-un mod tehnologic, dacă segmentezi (și o fotografiezi) o picătură de ulei, care e în cădere…

Femeia aceasta va apărea în pictura de aici, împreună cu obsesia cornului de rinocer.

Multe tablouri ale sale vor arăta acest fenomen unitiv al formei interioare, ca în portretul acesta al Galei sau ca aici.

PFP Daniel al României, Teologie și Spiritualitate (teza doctorală; 1980) [12]

Primele 11 fragmente

Ultimul cap., al 4-lea, al tezei, începe odată cu p. 257 și se numește: Situația actuală a Teologiei și Spiritualității.

Secțiunea A se ocupă cu Occidentul eterodox. Inconsistența religioasă, p. 257 sq. Biserica și pozițiile de grup, p. 258. Protestele antieclesiale, p. 258. Diluarea sentimentului apartenenței eclesiale, p. 258-259. Secularismul, p. 259. A scăzut numărul membrilor monahismului romano-catolic, p. 259-260.

Demitologizarea, p. 260. Cullmann, p. 262. Protestantismul, pe linia lui Luther, neagă cunoașterea obiectivă a lui Dumnezeu, p. 262. Odată cu sec. al 19-lea se manifestă în protestantism „o tendință de a reduce teologia la dimensiunile hristologiei”, p. 262.

Ateismul teologic, p. 263. Acțiunea lui Dumnezeu fără transcendență, p. 263. Occidentul eterodox refuză Tradiția, transcendența, instituțiile și sistemele și nu acceptă dependența de Dumnezeu, p. 264.

În catolicism se observă tensiunea „între teologie și magisteriu, dar și o tensiune între teologie și practică, între teologie și pastorală”, p. 264.

Sectele religioase propovăduiesc ghetoizarea, subiectivismul teologic și discreționarismul citațional, p. 265. În p. 266 se indică, în mod nominal, organizații și mișcări religioase sectare: mișcarea penticostală, mișcările pentru Iisus, martorii lui Iehova, mormonii, menoniții etc. Religii sincretiste și mișcări religioase orientale, p. 266. Ocultismul și iraționalismul, p. 266-267.

Înnoiri teologice occidentale, p. 269 sq: reîmprospătare biblică și patristică, cercetări contemporane, creștinul în lume, p. 270, existențialismul creștin, tendințe ecumeniste, p. 271. Redefinire teologică, p. 271 și teologia acțiunii, p. 272.

Rahner, p. 272-274. Paul Tillich, p. 275-276. Teologia acțiunii, p. 276-280. Pannenberg și teologia istoriei, p. 277. Moltmann și teologia speranței, p. 278. Metz și teologia politică, p. 279. Comunități spirituale romano-catolice, p. 283.

Mișcările fals „harismatice” și romano-catolicismul, p. 284-288.

Și în Ortodoxie se manifestă eforturi de înnoire duhovnicească, p. 289. Se caută împrospătarea patristică și filocalică, fidelitatea față de Tradiția Bisericii, se manifestă atenție față de problemele lumii contemporane și deschidere pentru dialogul interreligios, p. 290.

Traduceri patristice ortodoxe, p. 290-291 și studii, p. 291-292. Gnoseologia ortodoxă recentă, p. 293. Studii de eclesiologie, p. 294. Semnificația teologică a spiritualității, p. 295.

Dialogul ecumenic, p. 297-300. Nota 167, p. 297 e bibliografică.

Considerațiile finale sau concluziile tezei din partea autorului sunt între p. 301-303. Contemporaneitatea trebuie să se maturizeze teologic și spiritual, p. 302, pentru ca să ne putem trăi „solidaritatea ontologică”, p. 303. Inteligența fără Dumnezeu este „o inteligență malefică”, p. 303, pe când legătura interioară dintre teologie și spiritualitatea în Biserica Ortodoxă face din om o ființă doxologică și responsabilă în același timp, p. 303, proprie vremurilor pe care le trăim.

Bibliografia selectivă, p. 304-315 și apoi cuprinsul.

Concluziile noastre:

Teza de față este o introducere sintetică și echilibrată la problema stipulată în titlu și prezintă modul interior și organic în care trebuie înțeleasă teologia duhovnicească în contemporaneitate. Ea se înscrie pe deplin în modul de a face teologie al secolului al XX-lea și e scrisă ca răspuns la nevoile proprii ale sfârșitului de secol trecut.

Pentru teologii de astăzi, pledoaria Părintelui Patriarh Daniel e aceea, că teologia trebuie să treacă prin noi și să fie una cu viața noastră, pentru a nu fi o formă de ideologizare searbădă. Numai dacă ea se înțelege și se scrie în cadrul unei vieți, care se transfigurează continuu în relația cu Dumnezeu și în Biserică și societate, e o teologie duhovnicească, deopotrivă a Tradiției și a contemporaneității.