Enneadele lui Plotin în engleză

PLOTINUS
THE ENNEADS

Translated by Stephen MacKenna & B. S. Page.

THE FIRST ENNEAD.

Tractates: I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

THE SECOND ENNEAD.

Tractates: I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

THE THIRD ENNEAD.

Tractates: I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

THE FOURTH ENNEAD.

Tractates: I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

THE FIFTH ENNEAD.

Tractates: I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

THE SIXTH ENNEAD.

Tractates: I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX.

Pr. Dorin.

Intre aberatie si intoleranta in filosofie

metamorphosis-of-the-poppy-print-c10071623.jpeg

Acest articol este o continuare a celui pe care il gasiti in pagina de aici.


Articolul d-lui Sorin Lavric, „Filosofia ca act de credinta”, din nr. 11/ 2006 al revistei „Idei in dialog” a starnit reactii diferite. Noi am luat atitudine pe blog, pentru a atrage atentia ca nu ne recunoastem in ceea ce crede domnia sa ca ar fi sentimentele unui crestin atunci cand citeste Scripturile Sfinte si nici nu identificam credinta noastra cu seductia puterii, ci dimpotriva, avem sa ne asteptam numai la atitudini ostile din partea puterii lumesti si a curentelor care sunt la putere in lume.

Nici bransa filosofilor nu a stat cu mainile in san, nepasatoare, in fata a ceea ce domniile lor catalogheaza ca o atitudine „iconoclasta” a filosofului Sorin Lavric in fata unei intregi istorii a filosofiei, incepand de la Aristotel si pana la Hegel. In consecinta, in numarul urmator al revistei, d-l Stefan Vianu ia atitudine („Filozofia si revolta omului de azi”), intr-un mod in care, in opinia noastra, ii jigneste inteligenta d-lui Lavric, oferindu-i definitii filosofice la modul pedagogic cel mai pueril si mai pedant cu putinta. Nu vrem sa retinem decat un singur lucru din acest articol, anume dovada pe care autorul sau o aduce in spiritul instituirii filosofiei ca adevar obiectiv, nu numai ca adevar al mintii umane imaginative, cum sustine d-l Lavric (afirmatie cu care suntem si noi de acord); prin urmare, spune d-l Vianu: „cum au ajuns marii filozofi sa insire mii de pagini de nonsensuri crezand ca spun ceva?” (p. 20)

In virtutea acestei intrebari esentiale, pe care dansul a subliniat-o in articol, domnia sa ar trebui ca sa citeasca alte mii de pagini din alti mii de autori din alte zeci de domenii si sa renunte la filosofie, daca simplul fapt de a scrie mii de pagini te face infailibil la non-sens.

Mai mult decat atat, daca noi, ortodocsii, venim si aducem argumentul miilor si milioanelor de pagini de teologie sau morala ortodoxa (din care mai mult de jumatate s-au pierdut), scrise de Sfintii si teologii ortodocsi, singura reactie cu care am fi tratati ar fi sa ni se rada in nas. Numai Sfantului Fotie cel Mare (sec. X), spre exemplu, i s-au ars de catre inamicii sai, 8 saci de scrieri!

In fine, in numarul curent al revistei „Idei in dialog”, ambii filosofi isi reitereaza punctul de vedere, continuand disputa. Ceea ce a inteles d-l Sorin Lavric, anume faptul ca gandirea este preponderent imaginativa si ca este bombardata de „sugestionari psihice”, la care reactioneaza pozitiv sau negativ si prin urmare, nu se vede nicaieri libertate deplina, nu este decat definitia omului cazut, a omului lipsit de orice transcendenta, care nu are niciun „instrument” interior de masurare a adevarului din lucruri, care merge adulmecand mirosul „puterii” si al „seductiei” in ceea ce i se prezinta drept veritabil in aceasta lume.

D-l Lavric nici nu stie ca ceea ce afirma dansul despre sine nu este decat confirmarea, portretul pe care Biserica il face de milenii omului cazut din Rai si care e amagit de diavoli in fel si chip, mai ales prin gandurile si imaginatiile pe care acestia i le insufla si tocmai de aceea rugaciunea mintii sau rugaciunea cu mintea in inima are drept scop curatirea mintii de ganduri patimase si a sufletului de patimi.

D-l Lavric spune ca nu crede in Dumnezeu „pentru simplul fapt ca nu am nicio dovada ca, undeva in realitate, ar exista ceva purtand numele acesta” („Filosofia de amvon”, p. 27). Insa Dumnezeu e foarte „palpabil” in Biserica, unde noi Ii mancam adesea Preasfantul Trup si Preacuratul Sange si ne unim cu El, iar prezenta Lui in suflet este inconfundabila si incomparabila cu orice experienta si cu orice bucurie omeneasca.

D-l Stefan Vianu replica, dar replica domniei sale se mentine dezamagitor in acelasi cadru ideologic sec („Ce e brut nu e (neaparat) bun”). D-l Vianu ii preda d-lui Lavric, din nou, pe un ton de superioritate filosofica, niste notiuni absolut elementare, care pot fi contestate si de un student oarecare. Elementaritatea si banalitatea explicatiilor dumnealui, desi cu pretentii mari, nu au darul sa lamureasca pe nimeni, nici pe colegul sau de breasla si nici pe noi.

Am dat insa peste o fraza care, in ciuda a tot ceea ce vrea sa afirme d-l Vianu in articolul sau, nu face decat sa ii dea suta la suta dreptate d-lui Lavric: „Din fericire exista si azi un alt mod de a intra in contact cu operele filozofilor decat stearpa exegeza; mai exista oameni care dovedesc prin scrisul si cuvantul lor ca aceasta disciplina este pentru ei ceva viu. Acesti truditori considera ca zecile de mii de ore consacrate lecturii operelor filozofice si meditatiei nu sunt timp pierdut. Prin meditatie continutul acestor opere devine carne din carnea lor” (p. 28).

Repet, prin urmare, daca noi, ca ortodocsi, am prezenta acelasi argument, d-l Vianu probabil ca si-ar astupa urechile. Surprinzator insa, pentru a-si dovedi abnegatia sa pentru filosofie, totala sa daruire, d-l Vianu incearca sa ne convinga folosind o expresie biblica.

Dar daca noi ii spunem, domniei sale si intregii tagme filosofice, ca prin rugaciune, Spovedanie, Impartasanie, prin citirea Scripturilor Sfinte si prin trairea in ritm liturgic a vietii ne simtim vii, devenim „carne din carnea” lui Hristos, ca cei pe care El ii face madulare vii ale Trupului Sau Viu, de ce nu ne cred?

De ce e mai nobil sa devii „carne din carnea” ideilor filosofice, un trup cu abstractiunile mentale, decat un trup cu Hristos, Dumnezeu-omul?

Prin aceste afirmatii insa d-l Vianu nu face decat sa-i dea dreptate d-lui Lavric, in afirmatiile acestuia ca filosofia nu este decat o credinta, o optiune de a crede in altceva decat in Dumnezeu.

Ignorarea si dispretuirea crestinismului insa nu ne mai mira, intr-o societate moderna si postmoderna in care, asa cum constata d-l H. R. Patapievici in articolul sau de pe ultima pagina, „ura fata de crestinism, exprimata prin libertatile pe care ni le luam impotriva traditiei lui, a devenit aproape unicul continut spiritual al modernitatii noastre”.

Drd.  Gianina Maria-Cristina Piciorus