Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (5)

*

Prima parte, a doua, a treia și a patra

***

Sfânta Teodota, sora Sfântului Grigorie Palama era grav bolnavă…aștepta să își dea duhul…însă a dorit ca el să vină și să-i spună ultimele cuvinte (525). Sfântul Grigorie prezice faptul că el va merge acolo, înainte ca ea să adormă…lucru care se împlinește (526).

Deși toți așteptau ca Sfânta Teodota să moară…într-un mod mai presus de fire, timp de 8 zile a trăit „fără hrană, fără somn, fără dureri și fără să vorbească, încredințând faptul că era vie numai prin respirația scurtă și prin ochi, așteptând venirea fratelui potrivit prezicerii” (526).

Cine poate explica o asemenea iubire și o asemenea încredere în sfințenia fratelui său, a Sfântului Grigorie Palama?

După 8 zile, seara, Sfântul Grigorie a venit la Sfânta Teodota, sora lui, „a stat la căpătâiul ei și i-a vorbit; iar ea simțind aceasta, ridicându-și spre el ochii, deodată, și rostind cu sufletul și cu mintea: Slavă Ție, Doamne!, după puțin timp, l-a trimis în chip slăvit la Dumnezeu” (256).

Și când Sfânta Teodota și-a dat sufletul, „fața ei a fost slăvită în chip minunat de lumina dumnezeiască, care a zugrăvit, și pentru cei din afară, sfânta și nespusa ei strălucire” (526). La prohodirea ei, „unii dintre cei prezenți și însuși Marele Grigorie au simțit o asemenea bunămireasmă, încât, din pricina mărimii ei, n-au putut-o tâlcui” (526-527).

Când era singur, Sfântul Grigorie Palama avea următoarea formă de viață: era atent „la isihie, trezvie, rugăciune și arătările (extazele / vedeniile n.n.) dumnezeiești” (527).

Varlaam din Calabria era, din octombrie 1339, la Constantinopol, și se juca cu  cele dumnezeiești ca la jocul de zaruri sau ca și când ar fi la pariurile de la cursele de cai (527). Ocupația de căpetenie a ereticului Varlaam era „prefăcătoria și impietatea” (527), scriind teologie tocmai pentru ca să o facă harcea-parcea (527).

Și, zice Sfântul Patriarh Filotei, autorul Vieții Sfântului Grigorie Palama, după cum „iudeii, mai înainte, împotriva lui Hristos, așa și el l-a introdus pe Beelzebul  (pe dracu n.n.) în locul harului Duhului [cf. Mat. 3, 22], numindu-i rătăciți pe cei deiformi (pe cei îndumnezeiți n.n.), acuzându-i pe Sfinți de erezie și numindu-i blasfemiatori, înșelați și cacodocși (adică rău credincioși n.n.), el, reaua vistierie a cacodoxiei și instrumentul exact (deplin n.n.) al blasfemiei și amăgirii (introducerii în eroare, în erezie n.n.)” (527).

Adică, mai actualizat, Varlaam din Calabria era  un romano catolic, un luteran, un greco catolic, un adventist, un baptist, un mormon etc….care se cred mai ortodocși decât toți Sfinții Ortodoxiei la un loc.

Și Varlaam corupe spre erezie pe cei din jurul patriarhului de Constantinopol (528) și „i-a convins pe toți să abjure închinarea riguroasă, potrivit bunei cinstiri/dreptei credințe și să voteze împotriva ei” (528).

Patriarhul Constantinopolului trece de partea ereticului Varlaam, fapt pentru care patriarhul îl cheamă pe „Sfințitul Grigorie și pe cei dimpreună cu el ca pe niște vinovați” (528). Sfântul Grigorie Palama vine „îndată, fără șovăire și fără întârziere” la patriarhul Constantinopolului, având drept companioni „pe Isidor [Buchir] și pe Marcu [Vlatis], prietenii săi de căpetenie, și pe bunul Dorotei [Vlatis]” (528).

Când ajunge Sfântul Grigorie Palama la Constantinopol mai găsește ortodocși doar „unul sau doi dintre cei mai buni” (529), adică dintre cei care mai cunoșteau teologie și nu dintre cei oarecare, fără cunoștință.

Ce reușește acolo Sfântul Grigorie Palama? Ca, prin propovăduirea sa dumnezeiască, pe toți de acolo, împreună cu patriarhul și Sfântul Sinod al Constantinopolului, să îi învețe să creadă drept (529). Adică unul…îi învață pe toți. Doar unul

Și astfel, după ceva timp, cei de la Constantinopol, când „au ajuns la oceanul tratatelor lui (ale Sfântului Grigorie  Palama n.n.), discutând zile și nopți întregi, ascultând minunatele lui cuvinte împotriva lui Varlaam și a glăsuirilor lui deșarte, și găsind, în chip asemănător, glăsuirile lui din scrieri și tratate drept glăsuiri ale lui Dumnezeu, toți, împreună, l-au mărturisit, în chip răspicat, minte sfântă” (529), pe Sfântul Grigorie Palama.

Patriarhul începe să îi datoreze recunoștință, cât și cei din jur (529-530), pentru că i-a luminat în problema vederii lui Dumnezeu și a harului necreat.

Se întrunește un sinod la Constantinopol, ținut în primăvara lui 1341, când, cf. Idem, p. 530, n. 51, împăratul romeic, al Constantinopolului, Andronic III Paleologul, s-a întors dintr-o campanie militară, victorioasă, în Epir și Acarnania.

Isihastul Dionisie (viețuitor în Paroria, cf. Idem, p. 532, n. 54) îl va vedea pe Sfântul Grigorie Palama într-o vedenie, cum devine ierarh, dar și pe omuleții cu „față urâtă și neagră”, adică pe Varlaam și Akindynos, ereticii (532-533).

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (4)

*

Partea întâia, a doua și a treia

***

Spre sfârșitul anului 1334, Sfântul Grigorie Palama e ales, prin vot comun, stareț al Esfigmenului, care avea pe atunci 200 de monahi (505, 507). Aici îl vindecă pe monahul Evdokim de înșelare demonică, pentru că dracii îi arătaseră monahului „niște fantasme și imagini înșelătoare și mincinoase” (507). Și nu numai că îl scapă de „toată lucrarea demonică…(ci îl arată) sănătos, dar și probat sau bine probat (ev-dochimos), potrivit numelui său” (507), adică îl face să câștige înțelepciune din înșelarea lui.

Având nevoie, la un moment dat, de untdelemn a înmulțit uleiul prin rugăciune și însemnarera butoiului cu semnul Sfintei Cruci (508), dar a făcut, prin slujirea şi însemnarea cu semnul Sfintei Cruci a grădinii de măslini, ca măslinii fără prea mult rod bun anterior să rodească din belşug (508). Şi Domnul a arătat şi mai explicit că rodirea măslinilor i se datorează, pentru că „s-au arătat mai încărcați de roade tocmai pomii fie de care se apropiase acela în trecere, fie lângă care a stat vorbind, fie sub umbra cărora a șezut” (508).

Se întoarce însă, la scurt timp, la locul său sihăstresc de lângă Marea Lavră (509). Boala de ficat începuse să îl mai slăbească (509). Apare la orizont ereticul Varlaam din Calabria, cu care va avea dispute teologice (509). Cf. Idem, p. 510, n. 36, monahul Varlaam era însărcinat oficial ca să reprezinte teologia ortodoxă în discuțiile cu legații papali de la Constantinopol, din 1334.

Cărțile pe care începuse să le scrie Varlaam sunt citite de către Sfântul Grigorie Palama, care, „luându-le în mâini le-a cercetat, diagnosticat și judecat frumos și a arătat că demascarea plăsmuită în aceste scrieri era o perfidie limpede împotriva adevărului” (510). Sfântul Grigorie începe să scrie împotriva tratatelor lui Varlaam, care vrând să demaște răutatea lui Filioque a început să aducă argumente filosofice păgâne împotriva ereziei și nu teologice (510).

La Constantinopol, Varlaam intră în legătură cu anumiți monahi isihaști, care îi spun unele date despre nevoința lor iar Varlaam îi declară „eretici pe inițiatorii lui și văzătorii celor sfinte” (511), adică a celor experiate în slava lui Dumnezeu. Ajungând la auzul patriarhului de Constantinopol „unele lucruri rușinoase și infame” ale lui Varlaam, acesta e nevoit să se întoarcă la Tesalonic (511).

La Tesalonic, Varlaam îi acuză pe Sfinții Părinți ai Bisericii, în noi scrieri ale sale, „că aceștia erau mai vinovați de rătăcire decât monahii și extinzându-se cu limbă îndrăzneață și cutezătoare și împotriva celor ce apărau învățătura lor” (511). Auzind aceasta Sfântul Grigorie Palama, pe atunci isihast în Athos, a spus, în mod profetic, că în Varlaam se împlinesc cuvintele Părinților de dinainte, cum că „va pătrunde o erezie” în generația lor (511).

Și Sfântul Grigorie îl denumește pe Varlaam drept instrument al Satanei (512), Sfântul Filotei, biograful său, vorbind de o descendență istorică a ereticilor: „așa cum, în vechime, Eunomie i-a succedat lui Arie, și Sever acefalul lui Eutihie și Dioscor, contaminându-se fiecare de molima celor (de) dinainte, tot așa și Akindynos (i-)a succedat lui Varlaam (din Calabria n.n.), care a pierit în chip foarte rău, contaminându-se de molima lui, ajungând căpetenie a foarte relei erezii a acestor tăgăduitori ai energiei divine sau a politeiștilor ori ateiștilor, și de la el și-a luat numele acel viclean sinedriu” (512).

Varlaam ereticul începe să lupte, prin scrisul și propovăduirea sa, împotriva experiențelor mistice ale monahilor isihaști și nu era nimeni, în afară de Sfântul Grigorie Palama, ca să îi răspundă teologic (512). Sfântul Isidor al Constantinopolului, cf. Idem, p. 512, n. 38, fiind patriarh între 1347-1350, ucenic al Sfinților Gherasim Sinaitul, Grigorie Sinaitul și Grigorie Palama, îl cheamă pe Sfântul Grigorie Palama ca să combată atacurile eretice ale lui Varlaam (513).

Sfântul Grigorie Palama înțelege că acum e timp pentru război  în favoarea dreptei credințe și nu pentru retragere isihastă și acceptă să vină și să citească unele părți din scrierile lui Varlaam (513). Încearcă, prin tot felul de metode intermediare, Sfântul Grigorie Palama ca să îl sfătuiască pe Varlaam să înceteze. Însă acela „sporea zi de zi blasfemia și cearta, aprindea cât putea focul și nu simțea că pune în mișcare, la luptă, leul” (514), adică pe Satana împotriva Bisericii.

Mai apoi îl sfătuiește pe Varlaam, „în prezența a mulți și buni prieteni să se abțină de la cearta nepotrivită cu monahii și de a vorbi și scrie despre rugăciune și isihie, mai cu seamă împotriva acestora și a Purtătorilor de Dumnezeu Părinți, care au învățat acestea” (514).

Varlaam atacă cu și mai mare insolență „Biserica și lucrurile ei sfinte și tainice” (515), adică experiența mistică, contemplativă, a nevoitorilor ortodocși. De aceea Sfântul Grigorie Palama a fost forțat de Varlaam ca să scrie teologie „și să răstoarne, cu tratatele (sale) sfinte, tratatele…spurcate” ale lui Varlaam (515).

Auzind Varlaam că Sfântul Grigorie Palama a început să scrie împotriva lui a venit la el și a început să îl lingușească în mod fățarnic (515), dar Sfântul Grigorie îi răspunde cu înțelepciune duhovnicească și cunoscând caracterul lui duplicitar (516-517).

Împotriva lui Varlaam, Sfântul Grigorie Palama scrie 9 tratate /discursuri teologice, împărțite în 3 triade (517). Primele 3 tratate le editează în vara lui 1338 (517), în ele discutând despre cultura profană și limitele ei, despre liniștire și vederea lui Dumnezeu, răspunzând, în mod fundamental, problematicii lui Varlaam, deși nu primise încă tratele lui Varlaam în întregime ci scrisese numai asupra problemelor despre care auzise că Varlaam se lega în mod nebunește (517).

În vara lui 1339 scrie a doua triadă de tratate teologice împotriva lui Varlaam, care combăteau tratatele prime ale acestuia…și le scrie în timp ce Varlaam era în Italia (518). Cf. Idem, p. 518, n. 41, Sfântul Grigorie Palama a scris a doua triadă în 1339, în timp ce Varlaam era la Avignon, la papa Benedict al XII-lea, unde fusese trimis în misiune de împăratul Constantinopolului, de unde s-a întors la începutul anului 1340.

În a doua triadă explică ce e rugăciunea minții, ce e vederea extatică și care sunt semnele reale ale acesteia (518). Citind Varlaam, la întoarcerea sa din delegație, tratatele teologice ale celei de a doua triade, scrise de către Sfântul Grigorie Palama, acesta „și-a transformat și prefăcut cea mai mare parte a tratatelor lui, ca să fugă, chipurile, de demascări și absurditate, dar căzând, mai potrivit vorbind, din prăpastie în prăpastie și în groapă” (518), pentru că a început să îi considere pe isihaști mesalieni (518).

Însă Sfântul Grigorie Palama, la sfârșitul anului 1340, publică a 3-a triadă a tratelor sale împotriva lui Varlaam (519), fundamentând patristic și experențial teologia mistică a Bisericii Ortodoxe. Varlaam însă începe să își canalizeze întreaga luptă împotriva Sfântului Grigorie Palama (522).

Fiind indezirabil pentru cei din Tesalonic, Varlaam revine la Constantinopol în 1340. Între 1338-1341, Sfântul Grigorie Palama a trăit în Tesalonic, scriind teologie împotriva lui Varlaam și nefiind mai puțin isihast în viețuirea sa în oraș (523).

În timpul privegherii de ziua Sfântului Antonie cel Mare, i se arată, în mod extatic, Sfântul Antonie, Sfântului Grigorie Palama, care se ruga cu rugăciunea inimii în chilia sa și îi spune că acum e necesară „starea împreună și comuniunea de rugăciune și de psalmodie, precum și în celelalte lucruri duhovnicești, împreună cu frații, care duc aceeași viață și au aceeași purtare” (524). Și Sfântul Grigorie Palama merge și se roagă și face priveghere în „toată acea sfântă noapte” cu ceilalți monahi (524).

Sfântul Grigorie ajunge la concluzia că trebuie să le arate și monahilor athoniți mărturia lui teologică, fapt pentru care scrie Tomosul aghioritic, adică o rezumare a teologiei sale anterioare (524-525). Și merge, împreună cu Sfântul patriarh Isidor, și le arată monahilor athoniți tomosul său și le cere votul pentru el, adică consimțirea lor la cele scrise de către el (525).

Părinții athoniți sunt de acord cu tomosul Sfântului Grigorie și îl acceptă cu cu toată inima și îl iscălesc, cf. Idem, p. 525, n. 48, Sfântul autor al Vieții Sfântului Grigorie Palama fiind, în momentul semnării Tomosului aghioritic, ieromonah la Marea Lavră, și participând, în vara lui 1340, la sinodul în care s-a semnat tratatul Sfântul Grigorie Palama.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (3)

*

Prima și a doua parte…

***

Sfântul Grigorie Palama primește preoția în Tesalonic la cererea monahilor veniți dimpreună cu el (487). Însă, înainte ca să primească preoția, a deschis Apostolul, căutând un semn de la Dumnezeu și deschizând la Gal. 1, 1…s-a încredințat că e chemat de Dumnezeu spre ea (487). Cf. Idem, p. 488, n. 18, mitropolitul Tesalonicului, Ieremia (1315-1327) a fost cel care l-a hirotonit preot, în 1326, pe Sfântul Grigorie Palama, pe când acesta împlinea vârsta de 30 de ani.

Sfântul Grigorie începe să se nevoiască într-un munte din apropierea Veriei, împreună cu alți 10 monahi, 5 zile pe săptămână ducând viață anahoretică iar sâmbăta și duminica venind la cei 10 pentru Sfânta Liturghie și convorbiri duhovnicești (488).

Sfântul Filotei scrie, că atunci când Sfântul Grigorie Palama a primit preoția  avea „un trup sănătos” (488), fapt pentru care s-a dedat la și mai mari nevoințe, „topindu-și trupul cu postiri și privegheri lungi” (488). Practica rugăciunea isihastă (488) și îi uimea pe cei din împrejurimi nu numai cu „înălțimea făptuirii”  sale, adică a nevoinței sale, ci  și cu cuvântul său, prin predicile sale (489).

El, cel plin de lacrimi și de rugăciune, producea admirație în inima celor care îl vedeau și când tăcea, numai privindu-l (489).

La scurt timp după hirotonirea sa întru preot află că mama sa, monahie acum, a adormit întru Domnul (489). Surorile lui, și ele monahii, îl roagă, printr-o scrisoare, ca să le viziteze (489). Sfântul Grigorie pleacă, împreună cu cei 10 monahi ai săi la Constantinopol și se bucură de nevoința surorilor lui (489). La plecarea lor, cele două surori urmează corului de monahi al Sfântului Grigorie  și pe ele le lasă în Veria iar ei se întorc la asceza lor din munte (490).

Prima soră a Sfântului Grigorie, care adoarme întru Domnul, e monahia Epiharis (490). Ea își prezisese cu 10 zile mai înainte adormirea, a prezis și moartea celui de al doilea frate al lor, Teodosie și faptul că Sfântul Grigorie Palama, împreună cu fratele său Macarie, se vor întoarce la Athos, vor avea multe încercări, dar totul se va termina cu bine (490-491). Toate s-au petrecut după cum a prorocit Sfânta Epiharis (491).

Sfântul Grigorie Palama are o discuție cu monahul Iov, care era „sârguitor în conduită, simplu la fire…(și) strălucind prin blândețe, bunătate și toate cele bune” (491). Pentru că era totuși om simplu, monahul Iov, auzindu-l pe Sfântul Grigorie vorbind despre rugăciunea neîncetată și isihie nu i-a dat dreptate (491-492). Însă, printr-un Înger, Domnul l-a povățuit pe Iov și i-a spus acestuia ca să îl asculte pe Sfântul Grigorie în ceea ce privește rugăciunea isihastă și să nu i se mai împotrivească (492).

Monahul Iov își cere iertare de la Sfântul Grigorie în urma vedeniei avute și devine un om nedespărțit de Marele Grigorie Palama și adoarme la scurt timp, bucuros că a învățat multe de la el (492-493).

După 5 ani de nevoință în acest munte, în 1331, invazia albanezilor în acel ținut îl obligă pe Sfântul Grigorie să revină în Athos (493). E primit bine de monahii din  Marea Lavră însă alege să se nevoiască în schitul Sfântului Sava, venind în mănăstirea mare numai pentru Sfânta Liturghie și celelalte Sfinte Taine (493). Tot restul zilelor însă le trăia „într-o isihie extremă, singur cu el însuși și cu Dumnezeu” (493).

Iar isihia sa o făcea în colibă, din care nu ieșea și nici „nu venea să vorbească și să vadă pe absolut nimeni”, fiind ajutat în tot acest timp de cineva care îi slujea cu strictul necesar al vieții (493). Dar sâmbăta și duminica venea în mănăstirea mare și era „văzut și abordat și de ceilalți” (493).

În partea făptuitoare, spune sfântul său biograf, Sfântul Grigorie „era aproape desăvârșit și rivaliza…cu cei mari și sârguitori” (494), fiind un „exemplu minunat de simplitate și de neatașare extremă, de post și umilință și de orice fel de înfrânare, retragere, plâns și tăcere” și de toate virtuțile asemenea (494-495).

Dar, în același timp, în partea contemplativă, era un văzător al celor dumnezeiești, lucru care se vede din belșug din tratatele  scrise de sine contra ereticilor catolicizanți, care nu aveau experiență mistică personală ci știau numai basme și neadevăruri despre vederea lui Dumnezeu (495). Și Sfântul Filotei dă un citat extins (496-500) din teologia Sfântului Grigorie, ca să arate cunoașterea sa contemplativă, mistică, în urma căruia conchide: „ele (cuvintele teologice ale Sfântului Grigorie Palama n.n.) sunt în acord, întru toate, cu scrierile și cuvintele Bărbaților purtători de Dumnezeu și sunt incontestabile și sigure în toate” cele scrise (500).

Într-o zi de Joi Mari, pe când era la slujba de seară, în Biserica Marii Lavre, a avut o vedere extatică, în cadrul căreia l-a văzut pe Macarie, care stătea lângă el, în veșmânt arhieresc, lucru care se va petrece peste 11 ani, când acesta va deveni mitropolit al Tesalonicului (502). Cf. Idem, p. 502, n. 31, Macarie, cel văzut în vedenie de Sfântul Grigorie, a fost mitropolitul Tesalonicului între 1343 și 1345 iar vedenia avută de Sfântul Grigorie a fost trăită de el în 1332.

Într-un vis a avut parte de o vedenie dumnezeiască, pentru că a văzut-o pe Maica lui Dumnezeu, cum a spus Sfinților care o urmau să fie ajutători permanenți ai Sfântului Grigorie (502).

După 2 ani petrecuți la schitul Sfântului Sava, în al 3-lea an de sihăstrie acolo, în anii 1333-1334, are o altă vedenie, tot în somn, în care primește harisma cuvântului și a scrisului (503). E îndemnat în vedenie să împartă învățătura sa și altora, indiferent dacă există sau nu cei care o caută cu vrednicie (503), adică cu dorința de a se mântui și nu de formă.

Și această vedenie i-a fost confesată tot lui Dorotei Vlatis (503). Ascultă de voia Domnului Sfântul Grigorie Palama și începe să vorbească tututor, „fără invidie, din Duhul tras de sus, aducând cuvinte ale lui Dumnezeu” (504).Toți din Athos, mai ales cei în vârstă, „socoteau că acela era un lucru dumnezeiesc și suprafiresc și erau uimiți peste măsură de comoara harului ascunsă în el” (504).

Și prima lucrare scrisă de Sfântul Grigorie, după primirea harismei Teologiei, a fost viața Sfântului Petru Athonitul (505), pe care părintele profesor Ică jr. a tradus-o în vol. al 2-lea al operelor Sfântului Grigorie Palama, după care a scris tratatul teologic despre viața Maicii lui Dumnezeu (505), în ediție românească fiind cuprins  tot în vol. al 2-lea din integrala gregoriană.

Viața Sfântului Ierarh Grigorie Palama (2)

Primul articol

***

Paragraful al 32-lea vorbește despre  adolescența Sfântului Grigorie Palama: „practica o simplitate a hainelor, dar și a încălțămintei, a așternutului, precum și a oricărei alte conduite și un regim atât de excesiv” (471) încât îi intriga pe cei din jur. Norma sa de viață era compusă din înfrânare, post și priveghere, mâncând „foarte puțină pâine și apă” (471).

Învinge pofta trupului în adolescența sa, deși era încă în societate (472). Îl convinge şi pe bazileul Andronic II ca să îl lase să devină monah (472). Ba, mai mult, Sfântul Grigorie îşi convinge întreaga familie să intre în monahism, pe unii din neamul lui şi pe unii servitori, după care pleacă, din Constantinopol, spre mănăstire, împreună cu doi fraţi ai săi (473).

Pleacă spre Sfântul Munte Athos la sfârşitul verii anului 1317, pentru ca să rămână acolo (473). Trece prin Tracia, ajunge la Papikon (un munte sfânt din vechime, dintre Tracia şi Macedonia) şi hotărăşte să ierneze aici (473). Aici îi uimeşte pe toţi prin viaţa sa, pentru că aceia „vedeau într-un corp încă nedesăvârșit și tânăr un cuvânt, o făptuire și o gândire cu adevărat de bătrân, monah și filosof” (473).

Sfântul Grigorie încearcă să convingă un grup de bogomili, din apropiere, de rătăcirea lor (474) și reușește să îi convingă pe unii, care devin ortodocși (477). Spune Sfântul Filotei, că aceste dispute au fost de inițiere, de introducere pentru Sfântul Grigorie, în cele ulterioare (477) și că „a ținut piept singur încăpățânării  ereziei și atât de marii ei flecăreli” (477): iată, două „virtuți” (încăpățânarea de a sta în erezie și argumente peste argumente false pentru a-și justifica erorile) prezente și la ereticii de azi.

Însă ereticii bogomili, ne spune Sfântul Filotei, atunci când nu reușeau să îi convingă pe ortodocși de erezia lor „îi lichidau în ascuns sau pe față pe cei care-i contraziceau” (477-478). Adică treceau de la polemica religioasă…la omorul calificat deosebit de grav. De aceea, bogomilii neconvinși, ca să se răzbune pe monahii care îl cazaseră pe Sfântul Grigorie Palama, le-a trimis mâncare otrăvită (478).

Sfântul Grigorie își dă seama de vicleșugul bogomililor și, prin exemplul câinelui care moare imediat ce mănâncă din mâncarea trimisă…toată obștea monahală scapă nevătămată (478). Monahii de la Papikon devin și mai uimiți de Sfântul Grigorie dar nu pot să îl convingă să rămână la ei (478).

În primăvara lui 1318, Sfântul Grigorie și cei doi frați ai lui ajung la Athos și urcă la Vatoped (478). Devine ucenicul Sfântului Nicodim „bărbat minunat în făptuire și în contemplare” (479). Sfântul Nicodim, Părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, fusese inițial nevoitor pe colina Sfântului Auxențiu din fața Constantinopolului și apoi a venit aici, la Vatoped (479).

E tuns monah de Sfântul Nicodim și face ascultare desăvârșită față de acesta (479). În al doilea an de monahism, adică în 1320, Sfântul Grigorie Palama, trăind în „post, priveghere, trezvie și rugăciune neîncetată”, are o vedenie dumnezeiască, în care Sfântul Ioan Evanghelistul vine cu un mesaj către el de la Maica lui Dumnezeu (479).

În vedenie, Sfântul Ioan Evanghelistul îl întreabă de ce el se roagă zi și noapte: „Luminează-mi întunericul!” (I Cor. 4, 9). Primește încredințare de la Maica lui Dumnezeu, prin Sfântul Ioan Teologul, că Aceasta îl va ajuta mereu (480).

După ceva ani, însuși Sfântul Grigorie a confesat această experiență mistică a sa lui Dorotei Vlatis, un bun ucenic al său (480), cf. Idem, p. 480, n. 8, acesta fiind cofondatorul Mănăstirii Vlatadon din Tesalonic și, între 1371-1379, urmașul Sfântului Grigorie Palama în scaunul de mitropolit al Tesalonicului.

Avem aici o altă mărturie a Sfântului Grigorie Palama despre evlavia sa imensă pentru Prea Curata Stăpână încă de când era copil (480-481).

În anul al 3-lea de monahism al Sfântului Grigorie Palama, Părintele său, Sfântul Nicodim, pleacă la Domnul în data de 11 iulie 1320 (481). Cf. Idem, p. 481, n. 10, Sfântul Nicodim, Părintele Sfântului Grigorie Palama, e pomenit la 11 iulie în sinaxarul athonit.

Sfântul Grigorie pleacă din chilia  Părintelui său și merge în marea lavră a Sfântului Atanasie, monahii de acolo fiind deja cuceriți de faima lui, unde stă 3 ani întregi (vara lui 1320-vara lui 1323) (481). Aici Sfântul Grigorie are ascultarea de a avea grijă de „o parte a mesei comune a fraților…și să stea împreună cu cei ce cântă la Biserică și să cânte împreună cu ei cântările dumnezeiești” (481).

Îi uimește „pe toți deopotrivă, bătrâni și tineri, chinoviți și anahoreți, înțelepți și neștiutori de carte” (481-482). Și asta, pentru că se nevoia să împlinească toate virtuțile și nu una mai mult și alta mai puțin, „atât făptuirea, cât și cuvântul, atât (pe) cele universale, cât și (pe) cele parțiale, încât sufletul lui era o convergență și un sălaș al oricărui bine” (482).

Atât de mult și-a învins somnul, încât „timp de 3 luni de zile și-a petrecut toate nopțile veghind ca unul fără trup, rezervând somnului doar foarte puțin în fiecare zi, după masa de amiază, ca nu cumva, cred, creierul său să sufere ceva ireparabil, întors de la funcționarea lui naturală din pricina uscăciunii”  (482) aduse de oboseală și de nesomn.

După cei 3 ani de chinovie, devine anahoret la schitul Glossia (482-483), cf. Idem, p. 483, n. 12, acesta fiind un schit în dependență de Marea Lavră a Athosului. Aici îl găsește pe Sfântul Grigorie, care nu e Sfântul Grigorie Sinaitul, originar din Constantinopol, cf. Idem, p. 483, n. 13, „vestit în isihie, trezvie și contemplare” (483) și care e cinstit la data de 2 aprilie în sinaxarul athonit, cf. Idem, p. 483, n. 14.

Sfântul Grigorie Palama primește de la Sfântul Grigorie povățuire și confesiuni despre vederile sale extatice (483) și aici Sfântul Grigorie Palama crește mult duhovnicește (483-484). Însă, după 2 ani de zile a fost nevoit să se mute de acolo din cauza atacurilor turcilor asupra Sfântului Munte Athos (485).

În vara lui 1325 ajunge în Tesalonic, împreună cu alți 12 monahi (485), conform Idem, p. 485, n. 17, acum părăsind Athosul, de la Schitul Magula, și Sfântul Grigorie Sinaitul împreună cu ucenicii săi, între care se aflau și viitorii patriarhi de Constantinopol: Isidor și Calist.

Nu doreau să rămână în Tesalonic ci doreau să plece cu toții la Ierusalim (485). Însă, în urma unei vedenii a Sfântului Grigorie Palama, el și ucenicii săi rămân la Tesalonic (486), înțelegând că cel care i se arătase în vedenie era Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir (486).

Jurnalul lui Salvador Dali (1)

Am citit pe 12. 08. 1996 Jurnalul unui geniu al lui Salvador Dali. De atunci sunt și notele la carte. Nu am însă paginile. E vorba de ediția românească, ed. Humanitas.

Un jurnal scris cu mare orgoliu, sarcasm și cu simțul evident al superiorității sale.

Soția sa, Gala.

„Singura diferență dintre mine și un nebun este că eu nu sunt nebun”. Da, el nu a fost un nebun, ci un egolatru. Unul care a știut să scoată bani din orice lucru pe care l-a făcut, fie vorba că a pictat, a filmat sau a regizat. Iar în pictură a ajuns la cote de o finețe uluitoare, după care a decăzut, din cauza bătrâneții și, mai ales, a bolii.

„Nietzsche a trezit în mine ideea de Dumnezeu”. E vorba că l-a făcut să simtă fiorul religios, el fiind catolic, în comparație cu luteranismul lui Nietzsche.

„Suprarealismul sunt eu”. În ceea ce privește pictura: da! E adevărat. El a vizualizat perspectiva suprarealistă, care e o perspectivă materialistă și nu spiritualistă.

„Aproape întotdeauna greșelile au ceva sacru. De aceea, nu încerca nicicând să le îndrepți. Dimpotrivă, conștientizează-le, înțelege-le până la capăt. Ai să le poți apoi sublima. Preocupările geometrice tind către utopie și influențează negativ erecția. De altfel, e știut că toți geometrii sunt extrem de puțin excitabili”.

Dali învăța din greșelile lui picturale dar și din greșelile vieții sale. Și îndemnul de a le conștientiza și apoi de a le folosi în experiența ta e un îndemn profund experențial, pe care îl facem din plin în viața duhovnicească. Nu ajung păcatele noastre învățătoarele noastre? Ba da!

El, care a devenit un mare intuist al proporțiilor…lega geometria de lipsa de apetență sexuală. Însă, în această problemă, nu îi dau dreptate.

„Gura nu e de fapt o gură ci un stomac”. Datorită masticației.

Pentru Dali cornul de rinocer era perfecțiunea absolută. Pentru mine, scriitorul și pictorul Dorin Streinu, linia era perfecțiunea absolută. Aveam o întreagă teorie pe această temă…

„Înălțarea reprezintă punctul culminant al voinței feminine de putere, în sens nietzschean”. De aceea a zeificat-o pe Gala și a pictat-o adesea, în mod hulitor,  în locul Prea Curatei Fecioare. Voința de putere era pentru Dali forța genialității sale: vreau pentru că pot. Și el s-a luat la întrecere cu sine pentru ca să dovedească în continuu că poate, că poate și mai mult, lucru care i-a erodat foarte mult sănătatea, până la senilitate.

„Nu te sili să fii modern! E singurul lucru pe care, orice-ai face, nu-l poți evita”. E un mare adevăr în artă și în viață. Noi gândim din punctul de vedere al epocii noastre…adică nu putem fi decât ceea ce suntem. În momentul când nu ne asumăm epoca noastră suntem caduci, anacronici…adică nu suntem noi înșine.

„Am descoperit deodată că toată viața n-am pictat altceva decât coarne de rinocer, și asta fără să-mi dau seama”…Fapt pentru care va demonstra, în mai multe tablouri ale sale, că, de fapt, lucrurile principale și structura personajelor sale pictate sunt formate din coarne de rinocer. Uneori a și forțat lucrurile…ca să iasă în acest fel, dar, de multe ori, a avut dreptate.

Își dorea…„să ajung la o imobilitate pre-explozivă a obiectului” pictat. Și eu cred că a ajuns, de mai multe ori, să picteze acest lucru.

Tenacitatea lui Dali în a picta și lupta lui cu descurajarea au fost foarte mobilizatoare pentru mine. Acum, când scriu, îmi dau seama de acest lucru.

„Rinocerule, rinocerule, cine ești tu?”.

Sfat: ca să fii apreciat de „doamne distinse, minunat parfumate și înconjurate de cele mai încântătoare piese de mobilier din lume…trebuie să fie exact pe dos decât ești dumneata”. Și ieri, ca și astăzi, doamnele din falsa înaltă societate…sunt la fel de mult încântate să experimenteze lucruri rele, perverse și oculte…Și, ca să le intri în grații…trebuie să fii tocmai un macho misterios.

„Nu vă temeți de perfecțiune. N-o s-o atingeți nicicând!”. Nu am uitat niciodată sfatul lui, care e extrem de real atât în artă, cât și în viața de sfințenie. Niciodată nu vom atinge perfecțiunea oricât de mult ne-am desăvârși.

Din dumnezeiasca experienţă a Sfântului Isaac al Ninivei [6]

sfantul ierarh isaac al ninivei

****

Primele 5 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 435: mucenicia şi postul: Sfinţii Mucenici „aşteptau clipa aceea, cu bucurie şi veselie, asemenea celor ce se pregătesc de nuntă”.

Ibidem: „patimile ascunse în suflete nu se vindecă, frate, numai prin osteneli trupeşti”.

p. 437: harul lacrimilor e semnul că omul a început să simtă deplin „lucrarea celor ascunse ale omului duhovnicesc”.

p. 438: „lacrimile care curg din înţelegere…înfrumuseţează şi îngraşă trupul şi curg nesilit”.

p. 441: vederea extatică.

p. 442: „curăţia este uitarea chipurilor cunoaşterii celei contrare firii”, uitarea păcatului.

Ibidem: Despre un Sfânt: „era prunc faţă de lume, dar sufletul lui era desăvârşit faţă de Dumnezeu”.

p. 443: „mângâierea călugărului (şi a mireanului n.n.) se naşte din plâns”.

Ibidem: lacrimile şi vederea extatică.

p. 443-444: „de la plâns se trece la curăţia sufletului”.

p. 444: „nu poate plânge cineva neîncetat, până e tulburat de patimi”.

p. 446: viaţa aceasta, moartea noastră şi viaţa cea veşnică

p. 447: a doua Sa venire şi învierea morţilor.

Ibidem: Sfinţii Îngeri aşteaptă „ridicarea noastră din stricăciune”, adică învierea morţilor şi transfigurarea oamenilor.

Ibidem: În viaţa veşnică, Îngerii se vor „odihni atunci împreună cu noi de povara trupului” nostru.

p. 448: viaţa de acum, finalul ei şi relaţia dintre cea de acum şi cea veşnică: va fi „oprită dintr-o dată această rânduială minunată [a lumii de acum n.n.] şi va veni un alt veac şi amintirea acestei prime zidiri nu se va mai sui niciodată la inima cuiva”. Vom uita ceea ce am trăit în istorie datorită măreţiei slavei lui Dumnezeu din veşnicie.

p. 450: prezenţa harului lui Dumnezeu în noi este o continuă îmbiere a noastră spre rugăciune.

Ibidem: gândurile celor curaţi e rugăciune, pentru că sunt mişcaţi de Dumnezeu spre rugăciune.

p. 451: la curăţia deplină a sufletului, care e starea vieţii viitoare, a Sfinţilor în veşnicie, „numai unul dintre zeci de mii de oameni se învredniceşte de ea”.

Adică la starea continuă în vederea luminii dumnezeieşti, pentru zile în şir, se învrednicesc foarte puţini Sfinţi, pentru că starea în lumină, în mod  continuu, e rezervată numai veşniciei.

p. 459: cei care se smintesc de un om duhovnicesc, pentru că nu simt viaţa duhovnicească a acestuia, ei sunt de vină şi nu cei pe care nu-l înţeleg.

p. 459-460: „niciun om nu poate să convingă pe toţi sau să placă tuturor şi, în acelaşi timp, să lucreze pentru Dumnezeu în ascunsul său”.

p. 461: „orice vieţuire îşi are vremea, locul şi felul ei deosebit. Şi numai atunci va fi cunoscută sau primită lucrarea ei de Dumnezeu. Iar în afară de acestea, zadarnică este lucrarea tuturor celor ce se îngrijesc de măsura desăvârşirii”.

Ibidem: suntem ispitiţi şi biruiţi de către demoni prin cele pe care nu le cunoaştem.

p. 461-462: folosul lucrului şi al nevoinţei în chilie, acasă.

p. 462: dreapta socoteală.

p. 467: „experienţa (duhovnicească n.n.) e cu adevărat dascălul tuturor”.

p. 474: „tăcerea este taina veacului viitor”.

p. 477: „poruncile s-au dat împotriva patimilor”.

p. 478-479: „Li se întâmplă unora să ajungă la curăţia sufletului pe calea bătătorită şi legiuită prin păzirea poruncilor în vieţuirea mult ostenitoare, răbdată până la sânge. Şi sunt alţii, care se învrednicesc de ea din darul harului”.

p. 480: „nu când săvârşim păcatul suntem păcătoşi, ci când nu-l urâm pe el şi nu ne căim de el”.

Adică suntem păcătoşi tot timpul, nu numai când păcătuim cu fapta, pentru că suntem indiferenţi faţă de răul păcatului şi de pocăinţă.

Ibidem: „niciunul care n-a păzit poruncile [lui Dumnezeu n.n.] şi n-a umblat pe urmele Fericiţilor Apostoli nu s-a învrednicit să se cheme Sfânt”.

p. 482: nu trebuie să căutăm doar adormirea patimilor, în sensul ca ele să nu ne mai lupte, ci dezrădăcinarea lor din persoana noastă.

p. 486: omul e suflet şi trup

p. 492: „răutatea este o boală a sufletului şi rătăcirea, pierderea adevărului”.

p. 494: vederea extatică: răsare în minte „vederea tainelor Sfintei Treimi, împreună cu tainele iconomiei (întrupării) celei pentru noi”.

p. 495: slava lui Hristos

p. 498: cere de la Domnul, ca să ai în rugăciune „întristare de foc, înflăcărată în toate”, cum se ivea în inimile Sfinţilor Apostoli, a Sfinţilor Mucenici şi a Sfinţilor Părinţi.

p. 503: Sfântul Botez

p. 504: „să nu cauţi vederea [extatică n.n.] înainte de vreme”. La fel în p. 514.

p. 507: Vederea extatică „uneori se dă prin har, din căldura credinţei. Alteori prin lucrarea poruncilor şi prin curăţie. Din har s-a dat Fericiţilor Apostoli, care nu şi-au curăţit mintea prin lucrarea poruncilor”.

p. 508: cum au primit harul dumnezeiesc Sfinţii Apostoli

Ibidem: despre ereticii evhiţi sau mesalieni. Mesalienii spuneau, că Sfântul Pavel a avut vederi extatice prin voinţa lui şi nu pentru că i s-au dat lui de către Dumnezeu.

p. 509: o listă a ereticilor: Origen, Valentin, fiul lui Disas, Marcion, Manes.

p. 511: cine a inventat erezia mesaliană: Malpas din Edesa.

p. 512: lui Malpas i s-a arătat Satana şi i-a spus că el e Mângâietorul, trimis de Tatăl, ca să îi dea starea de nepătimire.

La fel, la Asinas din Edesa, Satana a venit şi i-a spus că a venit ca să-l ia ca pe Ilie în Rai.

p. 513: „să nu ne facem de râsul vicleanului vrăjmaş al nostru, pentru că văd şi azi pe unii mai tineri, plini de patimi, care aiurează şi dogmatizează fără frică despre tainele nepătimirii”.

Din dumnezeiasca experienţă a Sfântului Isaac al Ninivei [5]

sfantul ierarh isaac al ninivei

*

Pentru primele 4 fragmente

***

Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre sfintele nevoinţe, trad., introd. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în FR, vol. 10, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1981.

p. 407: „patimile sunt un adaos dintr-o pricină sufletească. Pentru că sufletul este prin fire nepătimitor”.

Ibidem : Sfântul Isaac credea, că chipul lui Dumnezeu se referă numai la suflet şi nu şi la trup.

p. 408: „patimile au intrat în suflet pe urmă [, prin păcat şi nu sunt constitutive persoanei umane n.n.] şi nu e drept să se spună, că patimile ţin de suflet”.

Ibidem: „sufletul suferă durerile împreună cu trupul, precum şi trupul, împreună cu sufletul”.

p. 408-409: 1. starea firească a omului: cunoaşterea prin simţuri şi prin minte

2. starea mai presus de fire: vederea dumnezeiască

3. starea potrivnică firii: mişcarea spre patimi.

p. 409: când Dumnezeu porunceşte ceva, care pare necuvenit [Sfântul Proroc Oseea se căsătoreşte cu o femeie curvă sau Sfântul Ilie Tesviteanul omoară pe preoţii mincinoşi].

p. 410: „virtutea este, în chip firesc, sănătatea sufletului”, pe când „patimile sunt boli ale sufletului”.

p. 412: „cele ce sunt ale firii [umane n.n.] nu vatămă firea”.

p. 413: cel curat cu mintea nu este cel care nu cunoaşte răul, ci „curăţia minţii este cugetarea [umană n.n.] ajunsă în cele dumnezeieşti [atât ca vedere extatică, cât şi prin contemplare şi cugetarea continuă la cele sfinte şi rugăciune n.n.], după lucrarea virtuţilor”, pe măsură ce ne-am umplut de harul dumnezeiesc, prin împlinirea virtuţilor.

Ibidem: „cercarea gândurilor [ispitele la nivelul minţii n.n.] înseamnă nu a se supune lor, ci a pune începutul luptei cu ele”, a începea să ne opunem, în mod vehement şi constant, ispitelor la nivelul gândurilor.

p. 414: „omul nu poate, până la moarte, să nu aibă gânduri şi război [interior, ispite continue n.n.], cât timp se află în viaţa trupului acestuia”.

Ibidem: „patimile se mişcă în tot cel ce poartă un trup, fie că voieşte, fie că nu voieşte”.

p. 415: există diferenţă între curăţia minţii şi cea a inimii.

Mintea se curăţeşte prin citiri dumnezeieşti, post, priveghere şi liniştire de sine, dar curăţia ei nu e statornică.

Curăţia inimii se dobândeşte „prin multe necazuri şi lipsuri şi prin depărtarea de părtăşia cu toate cele din lume şi prin moartea faţă de ele”.

Curăţia inimii e statornică şi îl face pe om, ca să nu se mai sperie de înfricoşătoarele lupte cu demonii.

p. 415-416: Curăţia dobândită fără prea mult efort trece repede. Cea însă, care se „câştigă prin multe necazuri şi zidită în vreme îndelungată nu se înfricoşează de vreun atac mic în vreo părticică oarecare a sufletului”.

p. 417: „dracii necuraţi” nu se apropie de noi, decât pentru a ne păcăli şi nu pentru a ne aduce vreun folos, vreun lucru benefic în viaţa noastră.

p. 417-418: „dracii nu au nicidecum putere să mişte în noi gândurile fireşti în cugetare. Căci e cu neputinţă fiilor întunericului să se apropie de lumină”.

p. 418: „dracii au repeziciune, dar nu lumină”.

p. 419: „Sfinţii Îngeri revarsă în noi din cunoştinţa lor despre mişcările lucrurilor, din cunoştinţa pe care o gustă şi o înţeleg ei mai întâi şi apoi ne-o predau şi nouă”.

Ibidem: „eu ştiu cu adevărat, că mintea noastră poate să se mişte şi fără mijlocirea Sfinţilor Îngeri, de la sine, spre bine, fără să fie învăţată. Dar cunoştinţa celor rele nu o primesc simţurile fără mijlocirea dracilor, nici nu se mişcă în ele”.

Adică, dacă fără Sfinţii Îngeri, mintea noastră luminată de har poate să înţeleagă şi să facă binele, păcatul îl învăţăm numai prin intermediul demonilor şi se mişcă în noi patimile numai prin lucrarea lor.

Tocmai de aceea Satana e numit tatăl tuturor păcatelor, al tuturor scârnăviilor, pentru că el a inventat păcatul şi ni-l insuflă şi nouă, ne momeşte cu el.

Ibidem: „binele e sădit în fire [în persoana umană n.n.], iar răul, nicidecum”.

p. 420: „mintea noastră are o putere naturală, de a se mişca spre contemplarea (vederea) dumnezeiască”.

p. 423: În veşnicie, Sfinţilor, Dumnezeu va da fiecăruia „ceea ce e potrivit cu vrednicia sa, de la Stăpânul, după măsura însuşirilor celor bune ale lui”.

Ibidem: „eu zic, că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii”. Vor fi biciuiţi, vor resimţi ca pe un mare chin, tocmai slava lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, pe care au urât-o toată viaţa.

Ibidem: Dragostea lui Dumnezeu, pe păcătoşi îi chinuie iar pe cei Sfinţi îi veseleşte.

p. 423-424: semnul desăvârşit al iertării păcatelor : când vom simţi, în sufletul nostru, că ne urâm păcatele pe care le-am făcut, cu desăvârşire, din toată inima şi când nu mai trăim, în mod potrivnic, lui Dumnezeu.

p. 424: „şi Sfinţii sunt cu lipsuri în privinţa desăvârşirii lor”

Ibidem: „Călătoria înţelepciunii nu are sfârşit. Cel ce o urmăreşte se înalţă până se uneşte cu Dumnezeu”.

p. 425: omul înţelept e cel care a cunoscut hotarul vieţii, moartea şi a pus hotar păcatelor.

Ibidem: e un om fără minte cel care vrea să fie înţelept în cele ale cunoaşterii lumii şi ale sufletului omenesc, dar nu se curăţeşte de patimi.

Ibidem:  în „viaţa în lăfăială…se ascunde mirosul ruşinii”.

p. 426: „Nu se poate apropia cineva de Dumnezeu fără necaz şi nu poate păzi dreptatea sa neschimbată fără El”.

Ibidem: „Lumea este o ispititoare, care atrage, prin poftirea frumuseţii ei, pe cei care o văd”.

p. 427: „crucea este voinţa, care e gata să primească orice necaz”.

p. 429: „chilia călugărului să fie în sărăcie şi în lipsuri”.

p. 432-433: „temelia a toată virtutea sunt postul, privegherea şi trezvia întru slujirea lui Dumnezeu, întru răstignirea trupului toată ziua şi toată noaptea”.

p. 433: „marele drum spre tot lucrul bun este postul cu dreaptă socoteală (cu discernământ)”.