Citindu-i pe teologi

heruvim1.gif

Pr. Prof. John Breck, „Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare”, trad de Monica E. Herghelegiu, Ed. IBMBOR, Buc, 1999 :

Sunt în faza de recitire a cărţii. „Oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârşirea Tainei euharistice.”[1] La fel ca la Emaus. Părintele John pledează pentru nesubordonarea Sfintei Mărturisiri faţă de Sfânta Euharistie[2]. E pentru o deasă împărtăşire.

O frază foarte importantă : „Fără această hrană ( Sfânta Împărtăşanie n.n.), Cuvântul în sine îşi pierde sensul, pentru că nu mai este reactualizat în experienţa comunităţii ecleziale.”[3] Drumul fiecărui ortodox e „ de la convertire la comuniune”[4]. Tăcerea Fiului lui Dumnezeu în faţa propriilor Lui torţionari e un fundament al isihasmului, al tăcerii.

Dumnezeu nu vorbeşte decât tăcând sau, după cum spune el : „Dumnezeu vorbeşte tăcerii din tăcere”.[5] „Hermeneutică” înseamnă în acelaşi timp şi „traducere”, dar şi „interpretare / explicare”.[6] Însă traducerea nu se confundă întotdeauna cu interpretarea textului. Una e să înţelegi sensul lingvistic sau teologic de suprafaţă şi alta e să faci conexiuni adânci, duhovniceşti. Traducătorul unei cărţi nu trebuie să fie neapărat şi cel care înţelege complet şi definitiv textul. De fapt, nu ştiu dacă se poate înţelege definitiv un text. Înaintăm nu spre adevărul dumnezeiesc, ci în adevărul dumnezeiesc ca atare.

Programul „demitologizării” e văzut de părintele John ca o intrare „în spaţiul speculaţiei teologice”.[7] Un mare adevăr :„ Puntea hermeneutică dintre evenimentul biblic şi actualizarea lui în Biserică nu constă nici în cuvântul predicat şi nici în instituţia eclezială, ci în Persoana Duhului Sfânt”.[8] Părintele George Florovsky vorbea de o „eshatologie inaugurată” şi nu de o separare a istoriei de veşnicie.[9]

*

Drd. Nicuşor Nacu, „Trimurti – sinteza triadică a modalismului hinduist şi Sfânta Treime”, în ST , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 103-137. Teza sa de doctorat a avut o problematică asemănătoare, dacă nu identică, cu articolul citat. Şi-a luat doctoratul în 2002 şi m-am bucurat să fiu prezent în acea zi, când a dat examenul final. O inimă mare. O frază ce mi-a plăcut: „ Finalitatea constă în a se învăţa că fiecare Ipostas deţine total şi neexclusiv natura divină”[10] (cu referire la dogma trinitară) Nu am mai auzit niciodată folosit pe „neexclusiv”, în formulările referitoare la dogma Sfintei Treimi.

: „persoana nu …este ceva exterior entităţii, ci însuşi ipostasul fiinţei, entitate în sine şi elementul constitutiv al fiinţelor. De fapt persoana este cea care constituie „fiinţa””[11] . : „a fi persoană înseamnă eliberare de orice condiţionare”[12] . Pentru hinduşi lumea e ceva etern[13] . „Treimea presupune în mod evident ipostazierea fiinţei, fără ca prin aceasta Ipostasele divine să fie considerate ca trei părţi ale unei singure naturi”.[14]

Concluzia articolului: „ taina intuită a numărului trei îşi găseşte confirmarea supremă doar în creştinism, orice similitudine a lui Trimurti cu Treimea fiind doar formală, pentru că premisele sunt total diferite. În chiar interiorul hinduismului Trimurti nu are valoare de adevăr ultim pe când în creştinism Treimea este Dumnezeu ea definind, în acelaşi timp, şi modul de a fi al Bisericii”.[15] Un articol elaborat cu minuţiozitate.

*

Pr. Lect. Adrian Niculcea, „Învăţătura protestantă despre Sfânta Treime şi consecinţele ei eclesiologice”, „ST” , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 16-36. Un articol amplu, despre mai mulţi „teologi” protestanţi dar eu mă opresc numai asupra lui Calvin ereticul. Astfel, predestinaţia e „o decizie exclusiv divină luată din eternitate, fără nici o legătură cu dreptatea sau păcătoşenia cuiva. Or, dacă o asemenea decizie a fost luată, după Calvin, încă din eternitate, rolul lui Iisus Hristos şi al actului Întrupării şi al sacrificiului Său devine superfluu”. [16]

Dar, cum putea să ia Dumnezeu o asemenea „decizie”, dacă ea este antagonică atât cu iconomia Fiului, cât şi cu lucrarea Sfântului Duh în lume, după cum evidenţiază foarte bine, autorul nostru? „Predestinaţia goleşte de sens actul răscumpărării…din moment ce decizia relativă la salvarea unora şi la condamnarea altora deja a fost luată din veci”[17]. Răscumpărarea venită prin Hristos Dumnezeu nu e mai privită ca atare, „ci devine un model de acceptare fără crâcnire a deciziei divine sub incidenţa căreia cade şi El ca oricare altul”[18].

Astfel, Fiul e privit ca „pedepsit” de Tatăl, de unde toată zvârcolirea strict umană a tablourilor protestante, referitoare la Răstignirea Sa. Hristos, în acele tablouri, e numai Om şi El suferă „pedeapsa” lui Dumnezeu. „Predestinarea nu afectează numai învăţătura despre răscumpărare, ci modifică însăşi doctrina despre Sfânta Treime”[19], căci, „dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi considerat cu adevărat distinct de Tatăl încă înainte de Întrupare, actul coborârii Sale în istorie ar fi prelungit, ca să spunem aşa, decizia divină”[20].

O altă frază foarte bună: „dacă Întruparea n-a putut influenţa decizia divină luată deja din eternitate, atunci nici nu există de fapt o bază metafizică reală ( mai corect o Persoană – n. n. ) care să influenţeze decizia Tatălui, deci nu există un Fiu real distinct de El, dar în acelaşi timp egal în Dumnezeire şi coetern”.[21]Astfel Calvin nu are în mod real Sfânta Treime, ci doar pe Tatăl.

Se trage concluzia logică, că „Treimea care se manifestă …în istorie nu există în sine, ci se constituie abia în timp cu Iisus şi cu Duhul Sfânt. Predestinaţia goleşte de orice urmă de substanţă divină persoana lui Iisus şi pe aceea a Duhului, din moment ce actele Lor, răscumpărarea şi respectiv întemeierea Bisericii la Cincizecime, nu influenţează deloc decizia eternă a Tatălui”[22] .

Astfel Fiul şi Sfântul Duh nu sunt pentru Calvin Persoane veşnice şi coeterne cu Tatăl, ci „realităţi create în vederea unor misiuni temporale, aproape ca nişte obiecte, iar nu ca subiecte care participă real la deciziile Tatălui datorită consubstanţialităţii Lor cu El, dat în acelaşi timp şi a distincţiei Lor faţă de El”.[23] Se observă că în această postură, Calvin e tot pe atât arian, cât este pnevmatomah. El neagă atât dumnezeirea Fiului, cât şi a Sfântului Duh şi pune pe seama Tatălui un „decret” utopic, care nu are ce căuta, în Preaiubitoarea Treime.

Citind articolul, mi-am dat seama, că mai toţi „marii” protestanţi sunt filioque-işti. Pentru Melanchton, în lucrarea sa „Loci Communes” (1555) : „Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul (filioque – n.n.) şi este iubirea şi bucuria Tatălui şi a Fiului”[24], iar Rudolf Bultmann susţinea, că „anumite elemente ale Noului Testament cum sunt minunile, căderea lui Adam, concepţia paulină despre Sfântul Duh sunt lipsite de sens pentru omul de astăzi. Din acest motiv el numeşte aceste elemente „mituri””.[25]

Pentru ultimul nebun, Hristos Dumnezeu nu e decât „evenimentul care a rezultat din acţiunea lui Dumnezeu”[26] iar Sfântul Duh Dumnezeu: „nu mai semnifică o putere, ci posibilitatea unei vieţi noi care poate fi însuşită printr-o hotărâre deliberată”[27]. Deci pentru Bultmann nu există Persoana Fiului şi a Sfântului Duh, ci nişte „creaţii”, „emanaţii” cu rol strict istoric. E o nebunie curată, demonica lor „teologie”. Sunt atât de prinşi în nebunia lor, căci nici nu percep ce se întâmplă cu ei, la fel ca evreii.

*

Drd. Constantin Preda , „Mărturii arheologice legate de viaţa Domnului Iisus Hristos”, în „ST” , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 69-75. Jurnalul Egeriei ( 381-384)[28]. Casa Sfântului Petru de la Capernaum a fost transformată în Sfântă Biserică şi exista încă identică în secolul al IV-lea[29]. Egeria spunea, că la Capernaum se află sinagoga în care Iisus a vindecat un demonizat conform cu Mc. 1, 21-39.[30]La Nazaret s-a găsit grota în care există casa Prea Curatei.[31] Betsaida = casa pescuitului. [32] În Valea Chedronului se află mormântul lui Abesalom ( cred că regele) şi a lui Zaharia (probabil Sfântul Zaharia Proorocul).[33]

„Tradiţia siriană prezintă Biserica Sfântul Marcu din cartierul sirian ca locul probabil al casei Sfântului Marcu şi al sălii ultimei Cine luate de către Iisus”.[34] Bibliografia selectivă a articolului: D. Bahat, „The Illustrated Atlas of Jerusalem” (Jerusalem, 1990), F. Manns, Ed. Alliata, „Early Christianity in Context. Monuments and Documents”(Jerusalem, 1993), Murphy- J. O’Connor, „The Holy Land. An Archaeological Guide from Earliest Times to 1700” (Oxford University Press, 1992), M. Piccirillo, „Vangelo e Arhceologia. Tracce cristiane in Palestina (Cinisello Balsamo, 1998).

*

Lector dr. Mihaela Palade, „Despre o posibilă manifestare a iconoclasmului în timpurile moderne”, „ST” , LIV (2002) , nr. 3-4, p. 149-182. Împăraţii iconoclaşti: Leon III Isaurul (717-740), Constantin al V-lea Copronim ( 740-775), Leon al V-lea Armeanul (812-820).[35]

Sfântul Grigorie cel Mare ( 540-604)[36]. „În focul discuţiilor se ignoră adesea faptul că teolog nu înseamnă a şti ci a fi[37]. Sfânta icoană e un „culoar al harului”[38] dumnezeiesc. „Icoana reprezintă tocmai unitatea contrariilor, a lumii văzute cu cea nevăzută, a timpului prezent cu trecutul dar şi cu viitorul, a imanentului cu transcendentul”.[39] Leonid Uspensky: „arta Bisericii este o chestiune de credinţă”.[40]

Sechestrarea Sfintei icoane într-o carcasă apare în secolele 16-17 şi „este, de fapt, o tăgăduire mascată a valorii picturii religioase, un iconoclasm inconştient„.[41] Foarte adevărat. Datorită îmbrăcării ei în aluminiu sau în aur, nu mai vezi decât faţa şi mâinile, nu întregul spaţiului iconografic. Stilul Renaşterii a fost introdus la noi – în mod nefast – de pictori ca C. Lecca, G. Tătărăscu, Mişu Pop ,Ioanid…[42] , între 1850-1890.

Au apărut „biserici muzeu de artă” şi nu „biserici care zidesc şi spiritual nu numai artistic”[43]. Avem de-a face cu un articol percutant, incisiv, cu multe adevăruri dureroase. Ne lăudăm cu picturi „celebre”, dar nu şi canonic-ortodoxe.

Nu mai cunoaştem adevărata Sfântă Icoană şi considerăm Sfinte Icoane numai pe cele portabile şi nu şi fresca sfântă a Sfintelor Biserici, cum bine a precizat, autoarea noastră. În limba română, „icoană şi imagine nu sunt sinonime perfecte şi totale”.[44] Cuvântul „imagine” implică mai ales conotaţii profane.[45] Din 22 noiembrie 1889, Sfântul Sinod al României atrage atenţia, că trebuie să revenim la stilul bizantin.[46]

Sfânta icoană ortodoxă pare , „prea mohorâtă”, „prea tristă” şi „de neînţeles” pentru mulţi.[47] O frază foarte corectă: „în Biserică noi fiinţăm pentru a fi una, nu pentru a ne diviza”.[48], cât şi: „În creştinism nu este loc pentru atitudinea căldicică”[49]. Indiferentismul religios e la fel de păgubitor ca ateismul.[50] Acum, aceste „aspecte ale iconoclasmului” de azi, „nu (conduce la, a – n.n.) distruge icoana, dar o înlocuieşte cu tabloul”.[51] Nu ni se mai fărâmă cu furie Sfintele icoane, ci ne sunt date în locul lor, imagini false, trucate, telurice, dulcege. Se înlocuie, nu se mai distruge: o altă făcătură a Satanei, extrem de perversă. Kitsch-urile ce se propun a fi „icoane” , „sunt păgubitoare spiritual căci, lipsindu-le coordonata estetică, nu se pot înscrie în adevărul icoanei, fiind în fond nişte minciuni estetice, deci şi iconografice”.[52]

Pictorul şi omul de mare inimă şi conştiinţă, Sorin Dumitrescu în „Rock şi pop”, Ed. Anastasia , 1998, p. 141-142, spunea că în prezent, picturii noastre bisericeşti, îi lipseşte „viziunea”[53]. Sentimentul de „birocraţie” al modului în care se pictează la noi, era văzut de el, în aceea, că se vrea a se picta toţi Sfinţii, iar pe de altă parte, că se folosesc prea multe culori „mai optimiste şi cât mai vioaie ( de preferinţă: verniluri, ciclamuri, azururi ş.a.m.d.)”[54]. Alte defecte relevate de el: platitudinea picturilor, „explicitul fad”, incultură şi conformism „dogmatic” aparent.[55] Mai spune ceva domnul Sorin Dumitrescu, perfect adevărat, că : „suntem confruntaţi cu o gravă alienare a limbajului artei liturgice”.[56] Rolul Sfintelor icoane: didactic, estetic, latreutic şi harismatic[57]. Michel Quenot : „întunericul suficienţei”, cf. „Icoana, fereastră spre Absolut”, tradusă de Părintele Răducă, p. 10[58].

*

Predicile Părintelui Păcurariu, 132 la număr, sunt însumate în 632 de pagini, editate la BOR, în 2000. Khiriakodromionul e al lui Nichifor Teotoke ( + 1800). Predicile exegetice ale Părintelui Vasile Mihoc, de la Sibiu, 2001, au 303 pagini şi sunt 56 de predici.

*

Emilianos Timiadis , Metropolitan of Silivria : ” The Ecumenical Councils in the life of the Church”, Joensuun yliopisto, University of Joensuu, Joensuu-Finland, N:o 9, 2003, p. 194.

Cartea e în limba engleză şi e o carte foarte frumoasă. „Ele (Sinoadele Ecumenice)îşi au fundamentul într-o adâncă grijă pastorală, în dragoste, şi nu se bazează doar pe o strictă motivaţie juridică. Ele sunt iubitoare, duhovniceşti, vindecătoare. Misiunea Bisericii nu este să pedepsească, ci să reînnoiască, să vindece pe cei prăbuşiţi, să ajute la însănătoşirea interioară şi să reîntoarcă tăria şi viaţa tuturor acelora, care sunt angajaţi în lupta spirituală a creştinismului.”[59]

„Puţini oameni realizează adevărata sarcină a Sinoadelor: a limita cadrul periculos al individualismului teologic şi înstrăinarea, şi să recunoască un mod de vedere sinodal, care să precumpănească în lucrurile vitale, cu privire la păstrarea credinţei şi promovarea unei calităţi a vieţii, bazată pe mesajul Sfintei Evanghelii. Un Sinod se adună împotriva aroganţei omeneşti, a individualismului distructiv şi a iubirii de sine.

Un Sinod vrea să cultive întâlnirea creştinilor cu cei care pot auzi glasul lui Dumnezeu. Aceasta explică frecvenţa epiclezei, a chemării Sfântului Duh, pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu în timpul discuţiilor. Astfel, importanţa Sinodului se bazează, dincolo de faptul, că participanţii sunt pregătiţi să fie supuşi inspiraţiei dumnezeieşti, pe aceea că, se depărtează de ambiţiile lor personale.”[60]

„Sinoadele Bisericii au întrupat în acelaşi timp, deplinătatea credinţei, dar şi continuitatea adevărului lui Hristos. Moartea celor Doisprezece nu a însemnat şi sfârşitul. „Faptele Apostolilor” nu sunt doar o relatare minunata a noului Legământ, ci e o relatare a începutului său şi a expansiunii (sale temporale). Manifestările prezenţei lui Dumnezeu în istorie sunt de la un capăt la altul, acţiuni ale bărbaţilor şi ale femeilor (care au crezut). Mărturisirea singură a credinţei nu poate garanta curăţia (purity); deplinătatea credinţei şi trăirea ei trebuie împreunată cu propovăduirea.

Aceasta a fost contribuţia Sinoadelor : verificarea / autentificarea adevărului, amendarea şi corectarea erorilor, refuzarea şi respingerea falselor învăţături, dar apelând la întoarcerea acelora, care au greşit şi a acelora care, bat moneda interpretărilor false[61]. Părinţii – care au trăit chinonia ( comuniunea) cu Hristos ca Cap – nu au uitat nici un singur moment, că ei sunt comunitatea responsabilă cu susţinerea propriu-zisă a acestui Trup. Clerul şi mirenii sunt privighetori[62], sunt gata să intervină şi să vindece tulburările ce ar putea să apară.”[63] S-a urmărit două lucruri prin Sinoade: „integritatea credinţei şi a comportamentului zilnic al credincioşilor”[64].

Adevărata credinţă se scurge în viaţa credincioşilor, devine modul lor de a gândi, a simţi şi a reacţiona. Credinţa nu e separată de viaţa noastră, ci în măsura în care credem drept, pe atât şi trăim drept. Integritatea credinţei, deplinătatea ei, asimilarea ei în totalitate, poate să ne facă capabili şi de o manifestare eclesial-socială corectă, fundamentată evanghelic. Astfel, dacă nu acceptăm dogma hristologică spre exemplu, nu vedem o coexistenţă a divinului cu umanul şi ni se pare, că spiritul e antagonic cu materia şi că Dumnezeu e cu totul „străin”, modului omenesc de existenţă.

Filioque duce la un primat al esenţei asupra persoanei sau la o relativizare vădită a persoanei umane, cât şi a Sfintei Treimi în primul rând. Persoanele Prea Sfintei Treimi nu distrug unitatea fiinţei dumnezeieşti iar unitatea fiinţei nu e paralelă cu Persoanele, ci constituie interiorul Persoanelor divine, fără o aneantizare a coexistenţei Lor suprafireşti. Dacă nu mărturiseşti dogma triadologică, ţi se pare aiurea să accepţi, că în ceea ce priveşte credinţa, lucrurile nu se discută exclusivist( sau Trei Persoane sau o fiinţă divină), ci integrator( atât Persoanele, cât şi fiinţa divină).

Înţelegerea duhovnicească, transcenderea limitelor umane şi acceptarea voii lui Dumnezeu sunt urmări ale acceptării dogmei trinitare şi a trăirii în legătură cu Sfânta Treime. Sfânta Biserică e a tuturor celor botezaţi şi ea exclude divizările. În locul singurătăţii, a izolaţionismului eclesiologia ne propune comuniunea în comunitate. Dacă nu accepţi universalitatea Sfintei Biserici te pierzi în unidimensionale priviri regionale, în exclusivism iar dacă nu accepţi sfinţenia ei, provoci multe disensiuni nefolositoare.

„Iubirea este participare ( sharing), este grijă pentru un altul şi există[65], susţinută de către un altul. De aceea, un Sinod este un semn elocvent al menţinerii (vieţuirii) personale, al adevărului evlaviei şi o grijă imparţială pentru unul sau altul. Oameni, aparţinând diferitelor Biserici locale, se adună împreună pentru a se completa unii pe alţii, ascultând unii de alţii şi lăsând pe Dumnezeu să îi inspire şi să-i conducă, prin Sfântul Duh.”[66]

Sfântul Clement al Alexandriei: „cunoaşterea, încât este conducerea sufletului curăţit ( de patimi) şi lucrarea, fiind bunătate” (trad. din greacă) , cf. Stromata 4, 6, 39, PG 8, 1249-1250.[67]

Sinoadele nu trebuie privite ca legi mecanice ale providenţei divine, ci „ca surse de edificare, ca instrumente prin care ne formăm continuu prin virtute”[68].

„αναπαυσις Θεου” = odihna lui Dumnezeu ( the rest of God).[69] Origen ereticul: „Cel care studiază cu atenţie şi grijă scrierile profetice, va simţi odată cu citirea lor un fel de entuziasm. Acest sentiment va pătrunde şi mai mult în el; (lucru) despre care, noi crede deja, că în ele sunt cuvintele lui Dumnezeu şi nu (sunt pur şi simplu) scrieri umane.” , cf. De principiis 4, 1, 6, 12 , SC 268 , 282. [70]

A trebuit să restitui cartea la bibliotecă. Am citit puţin din ea, dar e o carte minunată.

*

Am pe masă Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (2002). E a doua carte masivă de acest gen de la facultatea noastră, cu multe articole interesante. Am citit şi din primul număr, dar nu ştiu pe unde am notiţele. Tomul de faţă are în total 672 de pagini.

Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu , „Preotul ortodox român – slujitor al lui Dumnezeu şi al omului”, p. 11-21: „Valah, adică născut, termen care se apropie fonetic de biblicul valadh ( a naşte) , de la care s-a dat numele provinciilor cu locuitori creştinaţi de preot”.[71] Teorie personală a părintelui. Continuare: „Radicalul verbului valadh se întâlneşte într-o combinaţie cu cuvântul dacic „dava” care înseamnă cetate sau loc împrejmuit din cauza atacului fiarelor sălbatice. Biblicul valadh este în forma principală mold ( cel născut) şi unit cu Dava se naşte toponimul Moldova, adică cetatea de naştere.

Dacă am apropia Deva de toponimul slavon Devo – fecioară, ele au din punct de vedere fonetic o mare asemănare, ceea ce înseamnă că strămoşii noştri puneau cetăţile medievale sub ocrotirea Fecioarei Maria. De aceea, în[72] secolul XIX, marele Eminescu numea ţara noastră chiar grădina Maicii Domnului”. [73]

O expresie frumoasă : cele spirituale „nu se degradează ca cele materiale supuse schimbării din cauza intervenţiei dintelui devorator al vremii.[74] ; „a nu comercializa cele sfinte”[75]; „sărbătorile creştine …au o incontestabilă originalitate divină[76] şi ele „nu trebuie înţelese ca o imitaţie sau încreştinare a sărbătorilor păgâne”[77]. Din „sănătatea spirituală şi unitatea naţională …se naşte cultura şi ştiinţa unui popor”.[78] „preotul nu trebuie să separe prea mult slujirea lui Dumnezeu de slujirea poporului”[79]; „melanjul politico-teologic nu se înscrie între faptele demne de un preot al lui Hristos”[80]; „La uniaţi a primat materia şi nu cuvântul lui Dumnezeu”[81]. În închisorile româneşti, după 1984 „a fost băgată crema intelectualităţii româneşti”[82]. Preotul e „ambasadorul lui Dumnezeu în lume”[83].

*

Prep. Cristinel Iatan, „De ce Septuaginta numeşte pe „fiii lui Dumnezeu” Îngeri, în Cartea Facerii, 6: 1-4?”, p. 23-31: Varianta Septuagintei din sec 3 î d Hr s-a pierdut. Varianta prezentă e formată după codex-urile Vatican (B, sec IV d Hr, din biblioteca Vaticanului din Roma: cuprinde tot VT, afară de Facere 1-46, 28 şi Ps 105, 27-137, 6, dar acestea au fost restaurate de cineva în sec al 15-lea), Alexandrin ( A, de la jumătatea secolului al V-lea după Hr, aflat la muzeul britanic din Londra, care cuprinde tot VT afară de I Regi 12, 17-14, 9 şi Ps 49,20-79, 11) şi Sinaitic ( S sau א , din sec IV, aflat tot la Londra, care e foarte alterat şi cuprinde numai o parte din VT : fragmente din Pentateuh, şi anume din Fac doar 24, 19-24, 46 foarte deteriorate şi din Num 5, 26-7, 20, frag din Paralip I , Estera, Iudita, cărţile poetice toate, 9 Profeţi „mici” şi 2 mari)[84] .

Autorul spune, că la Fac 6, 2 se vorbeşte în codexul Alexandrin de „îngerii lui Dumnezeu” şi nu de „fiii lui Dumnezeu”, ca în codexul Vatican restaurat în secolul al XV-lea şi ediţia sixtină din 1587 sau codexul Coislinianus din sec VII d Hr.[85] Symachus traduce: „fiii celor stăpânitori, celor puternici, a celor ce exercită o autoritate absolută”[86] iar Aquila: „fiii zeilor” iar Teodotion : „fiii lui Dumnezeu”[87]. Sfântul Iustin Martirul, în „Apologeţi de limbă greacă”, trad de Pr Prof Dr Olimp Căciulă, Ed. IBMBOR, Buc, 1997, p. 106, crede că Îngerii s-au amestecat cu femeile şi rezultatul împreunării lor au fost „aşa-zişii demoni”[88]. Filo credea la fel.[89] Autorul dă date concrete, citează din Sfinţi Părinţi şi Scriitori bisericeşti. Sfântul Chiril al Alexandriei spune adevărul, cf. PSB 39, p. 31, 32, 33, 34. La fel Sfântul Ioan Gură de Aur în PSB 21, p. 260-262. E vorba de oameni şi nu de Îngeri : concluzia. La Sfântul Iov, 1, 6 şi 2, 1 avem pe Sfinţii Îngeri denumiţi fiii lui Dumnezeu.[90]

Prep Alexandru Mihăilă, „Câteva evaluări ermineutice”, p. 33-52: Cf. notei a doua de la p 33, termenul de ermineutică ca ştiinţă apare prima dată la luteranul Dannhauer în 1654, cf. Herbert Kosak, „Leitfaden biblischer Hermeneutik Eine Orientierungshilfe”, Evangelische Verlagsanstalt, Berlin , 1977, p. 387. Anton Vögtle (catolic) vorbeşte de o „ tensiune ermineutică”[91]. Se petrece cu mulţi „înţelegători” ai Sfintei Scripturi „un divorţ între cercetătorul ca om al Bisericii şi ca cercetător obiectiv al textului biblic”[92].

O frază foarte autentică: „Dacă nu se ţine seama de sensul literal, se ajunge la un dochetism biblic”.[93] „Dacă se insistă pe literalism, se ajunge la fundamentalism sau tradiţionalism, cum s-a simţit şi la ortodocşi”.[94] Prin Reformă , Sfânta Scriptură a devenit „sieşi interpretă” şi „mai presus de Biserică”.[95] Luther şi Calvin preferă sensul literal şi îl respinge pe cel spiritual iar Calvin respinge şi profeţiile mesianice.[96]

Literalitatea le convine, pentru că să închidă toată aprofundarea duhovnicească a Sfintei Scripturi. Literalismul e opac. El nu te lasă să priveşti pe Prea Sfânta Treime. Andreas Bodenstein Karlstadt în 1520, e primul autor protestant ce foloseşte cercetarea literar-critică dar păstrează şi tipologia. [97] O dată cu Iluminismul minunile scripturistice sunt puse la îndoială, pentru că supranaturalul „contrazice” raţiunea. [98] Kant credea că nu pot fi extrase argumente pentru existenţa lui Dumnezeu din natură.[99] Jean Alphonse Turrettini în 1728, afirma că : „Sfânta Scriptură nu trebuie altfel înţeleasă decât celelalte cărţi”.[100]

Sfânta Scriptură devine pentru mulţi, începând cu acest timp, o carte „profană”. În deceniul al 8-lea al secolului al XVIII-lea, îndoiala e ridicată la rang de principiu în critica biblică, prin opera anonimă a lui Hermann Samuel Reimarus: „ Fragmentele unui anonim” (1774-1778)[101]. David Friedrich Strauss în sec 19 îndeamnă la „eliberarea interioară de starea şi de gândirea unor preconcepţii religioase şi dogmatice”.[102] Poţi să mergi de acum, pe tărâmul dumnezeiesc al Sfintei Scripturi, fără să ai vreo apartenenţă eclezială. Liber cugetătorii pot spune orice şi nu fac parte din nici o eclesie. Cineva crede – Th.G. Chifflot – că Scriptura „a fost scrisă cu imaginaţie”[103] şi nu în Duhul Sfânt. Metoda istorico-critică suferă de „un profesionalism arid” după Theodore Stylianopoulos[104].

Sunt de acord cu el. Şi sunt de acord şi cu un al doilea adevăr: ea „ignoră dimensiunile spirituale”[105]. „Procesul exegezei este un proces al unităţii”.[106] Sunt de acord. Dacă exegeza ta nu uneşte tot ce înseamnă Ortodoxie este unilaterală, falsificată în mare parte. Evdokimov vorbeşte de „comentariul viu”[107] , dar şi de faptul că, chiar „când suntem singuri, citim Biblia împreună, în mod liturgic”[108]. Conştiinţa că suntem ai Bisericii ne facem să ne gândim, la o interpretare pentru toţi ai Bisericii şi nu căutăm o rupere de ceilalţi, prin scoaterea în evidenţă a unor probleme fantasmagorice.

*

Pr Asist Vasile Răducă, „Sfânta Scriptură în cultul Bisericii Ortodoxe”, GB, 3-4/ 1992, p. 53-56. Părintele Vasile Mihoc notează foarte bine, că „întreaga literatură patristică este un comentariu la Scriptură”.[109]

Pr Lect Dr Emanoil Băbuş, „Bizanţ şi islam în Evul mediu”, p. 55-77: Sabeenii s-au amestecat cu etiopienii.[110] „umanism tribal”[111]. Împăratul Traian în 106 d Hr a format Provincia Arabia.[112] Mecca e în arabă Makka.[113] Mahomed s-a născut pe la 570[114]. Pe la 610 are primele „revelaţii”, în 622 e la Medina cu ai săi. Moslimii, musulmanii sunt supuşii lui Allah.[115]

Kalif = succesor iar Rasul = Trimisul[116]. În 630 câştigă Mecca iar în 632 moare. Ghid = Raşidun. Damascul e cucerit în 635, Ierusalimul în 636, prin Omar I. În 642 cuceresc Alexandria, Magrebul în 697, Turkestanul chinezesc în 712 şi Indiile în 710-713. Cu 711 islamul intră în Spania şi ajunge până la Pirinei şi de-a lungul văii Ronului.[117] În timp ce se va prăbuşi imperiul persan apare, se naşte, imperiul musulman.[118] Musulmanii cuceresc Creta şi Italia în secolul al 9-lea.

Turcii sunt „ un popor non-arab, dar bine integrat în comunitatea musulmană sunită”[119]. În sec 13 Bizanţul avea doi adversari: turcii şi latinii[120]. Între 1204 – 1261 are loc robia latină a Constantinopolului.[121] „Mulţimea păcatelor noastre încurajează reuşita barbarilor”[122]. Turcii erau consideraţi tot de Sfântul Hristodulos „sabia lui Dumnezeu care loveşte neîncetat”.[123] Moartea pentru musulmanul de rând era considerată „mântuitoare”, dacă ucidea un creştin sau dacă era ucis, cf lui Constantin Porfirogenetul.[124]

Pr Lect Drd Marin Cojoc, „Dispute religioase în timpul lui Justinian şi teritoriile sud-dunărene”, p. 79-92: Monahii sciţi iau atitudine împotriva monofizitismului promovat de împăratul Anastasius, printr-o serie de epistole[125]. Găsim aceste epistole la Schwartz, în „Acta Conciliorum oecumenicorum”, IV, 2, p. V-XII.[126]

Lect Dr Adrian Gabor şi Adrian Nicolae Petcu, „ Biserica Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul Patriarhului Justinian”, p. 93- 154 : Un articol foarte documentat. Episcopul Antim Nica al Galaţiului. Episcopul Partenie Ciopron afirmă că „rostul cursurilor de îndrumare este de a-i învăţa pe preoţi cum să se camufleze”.[127] Părintele Andrei Scrima a fost bibliotecar la Sfântul Antim.[128] Îmi pare rău, că multe nume nu îmi sunt familiare.

Pr Asist Dr Daniel Benga, „Receptarea şi autoritatea Părinţilor Bisericii de Răsărit la Martin Luther şi Philipp Melanchton”, p. 155 – 179: note din teza de doctorat, pe care o am deja.

Pr Prof Dr Vasile Răducă, „Paternitatea duhovnicească – slujire şi autoritate în comunitatea pahomiană”, p183-198: „A fi părinte duhovnicesc înseamnă a trăi continuu „durerile facerii” fiului duhovnicesc; iar „facerea” nu înseamnă doar „naşterea” pentru un nou mod de viaţă, ci veghea continuă asupra maturizării duhovniceşti a celui renăscut pentru Dumnezeu”.[129] „Părintele duhovnicesc este învăţător pentru că este model”.[130] „autoritatea iubirii smerite pentru toţi”[131]; „în Biserică niciodată bunul administrator nu va putea să se substituie părintelui duhovnicesc, şi nici nu se va confunda cu acela, oricât ar încerca”.[132] Elemente din cursul nostru de la master.

Pr Prof Dr Ştefan Sandu, „Sarcinile actuale ale Teologiei Simbolice”, p. 199-224: reprezintă o parte din opţionalul nostru de la Teologia simbolică. Expunere comparativă a Ortodoxiei, cu catolicismul şi protestantismul (părerea ortodoxă). Părintele David a vorbit de Sfinţii Mucenici de la Halmyris. Am citit articolul în manuscris, pe când trăia Părintele. Părintele Tache Sterea despre Fericitul Dumitru Stăniloae. (…)

D-l Laurenţiu Tănase vorbeşte de un „ateism creştin”[133], în viziunea unor teologi americani. Domnul Radu Mureşan tratează despre preoţii militari din primul război mondial (1916-1918). D-l Adrian Lemeni scrie articolul despre filosofia antică pe care mi l-a dat şi mie. Acum e în Franţa pentru 2 ani. (…) „Elev”, după Pr Vasile Gordon înseamnă a ridica de la pământ, a înălţa dintr-o stare.[134]

Pr Asist Dr Gheorghe Ispas, „Dimensiunea eshatologică a Euharistiei”, p. 387-394: „Pocăinţa, în sensul ei profund, trimite la lăuntricitate”.[135]

Lect Dr Mihaela Palade, „Un posibil baroc al Renaşterii Paleologilor?”, p. 419 – 451: mandorla e nimbul ce îl înconjoară pe Mântuitorul Hristos.[136] „În icoana Pogorârii la Iad s-a căutat accentuarea acestui tip de dinamism specific mântuirii”.[137]

(…)

Asist Drd Cristina Costena Rogobete, „Cuviosul Roman Melodul – imnele Epifaniei – traducere şi comentariu”, p. 494-522: O traducere foarte frumoasă din limba greacă a imnelor. (final).

*

„Ortodoxia”, anul LIII (2002), nr. 1-2, p. 180. Voi nota unele lucruri din această revistă.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, „Familia în cultura secularizată”, p. 7-13. „Dumnezeu a creat-o pe Eva ca o fiinţă cu propria ei identitate şi personalitate, opusă lui Adam, ca să se poată întregi reciproc”.[138] „Omul este unitate completă, pentru că unitatea se realizează în dualitatea personală neuniformă, ci complementară dintre bărbat şi femeie.”[139] Sfântul Chiril al Alexandriei scrie în PG 62, 135: „Dumnezeu a creat coexistenţa”.[140] Spune părintele, că : „familia reflectă în constituţia ei misterul Sfintei Treimi”.[141] „Cultura răsăriteană nu a confundat Biserica cu societatea, dar nici nu a separat Biserica de societate, fiindcă scopul ei nu a fost de a domina societatea, ci de a contribui la transfigurarea societăţii prin familie în vederea relaţiilor de comuniune şi omenie”.[142]

Un articol inteligent, frumos, cu perspective teologice viguroase. Interpretare personală: „Punerea cununiilor pe capetele mirilor arată că aceştia, cu ajutorul lui Dumnezeu, au ieşit de sub ocrotirea şi grija părinţilor, au primit răspunderea pentru propria lor viaţă, răspunderea unuia pentru altul, răspunderea comună pentru familia lor şi pentru copiii lor viitori”. [143] După bunele culturii seculare, apare durerea de fond: „dar cultura secularizată este bazată pe ruptura radicală dintre lumea naturală şi cea supranaturală”.[144]

Familia are un statut privilegiat în societatea de azi, dar „o familie autonomă, concepută pe baze pur naturale şi individuale, rămâne expusă dezintegrării ei din partea unor factori exteriori sau interiori”.[145] Tatăl e contestat de copii pentru că nu îl văd pe acasă iar femeia care se aruncă în afaceri, are repulsie faţă de căsătorie; pe când ambii părinţi, care se dedică muncilor lor, se auto-exclud, sau îşi exclud afectiv copii, cât şi real din spaţiul vieţii lor, pentru că nimeni nu vrea să renunţe la munca lui, la priorităţile lui. Idei desprinse din p. 11. O constatare pregnantă, chintesenţa articolului: „Familia promovează coeziunea socială, nu individualismul”.[146] „Istoria ne arată că absenţa valorilor spirituale a prăbuşit nu numai familii, ci şi imperii”.[147]

Pr. Conf. Dr. Stelian Tofană, „Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Lc 24, 13-35). Repere exegetice şi teologice”, p. 14-24: Nota 5, p. 15, aduce în prim plan faptul, că în codicele D nu e vorba de Emaus, ci de Oulammaous. Această ultimă localitate e prezentă la I Mac. 3, 40, 57; 4, 3, cunoscut ca locul unde Iuda Macabeul a atacat forţele din Siria şi Filista ( I Mac. 9, 50).

Iosif Flaviu numeşte localitatea: Ammaous sau Emmaous, despre care spune că a fost arsă până la temelie din ordinul lui Quintilus Varus, legat al Siriei (6-4 î. d. Hr ), ca răzbunare pentru uciderea câtorva romani, cf. „Antichităţi iudaice”, 13, 1, 3 şi 15, după Joseph A. S. J. Fitzmyer, The Gospel according to Lauke. Introduction, translation and Notes, New York, 1985, p. 1561. Între Emausul acesta şi Ierusalim sunt 18 kilometrii şi e la V, N-V de Ierusalim. Dar mai există un alt Emaus, la circa 30 de stadii distanţă de Ierusalim şi care e la 5km N-V de Ierusalim, în direcţia Ioppe şi care ar fi de fapt localitatea vizată de Sfântul Luca.

Sfântul Cleopa e socotit fratele Sfântului Iosif, logodnicul Prea Curatei iar celălalt ucenic, căruia nu i se dă numele, ar fi, după Origen, Sfântul Petru, fie Sfântul Natanael (o tradiţie din secolul al X-lea), soţia Sfântului Cleopa, Sfânta Maria ( tradiţie mai târzie) iar potrivit sintezei mărturiilor Sfinte Tradiţii, ar fi Sfântul Luca Evanghelistul, chiar autorul. Dar părintele Stelian, crede că nu i s-a dat numele celui de al doilea, pentru că nu era cunoscut nici de Sfântul Luca, cf. n. 9, p. 16.

Vorbirea cu Iisus pe cale fusese momentul semnificativ, în care avusese loc o „unire doar mentală cu Cuvântul, (dar) Ucenicii încă nu-L recunosc deplin pe Iisus. A fost nevoie de altceva ca să-L recunoască şi cunoască, fapt care se şi petrece în clipa următoare, Iisus Cel înviat ia pâinea, o binecuvintează şi o frânge, apoi o oferă Ucenicilor spre mâncare şi, deodată, în acel moment, li s-au deschis ochii şi L-au cunoscut. Dar, în aceeaşi clipă, El S-a făcut nevăzut”.[148] „În timp ce El S-a făcut nevăzut, ochii lor s-au deschis şi prezenţa Lui a devenit, acum, transparentă în ceea ce ei trăiau.

Astfel, El nu mai este a treia persoană care S-a aşezat cu ei la masă: El a trecut în vieţile lor, aşa încât s-a făcut simţit şi în cei ce nu L-au descoperit încă. El este acolo viu, dar nevăzut, înlăuntrul Pâinii frânte, dar şi înlăuntrul existenţei lor concrete”.[149] O exprimare extraordinară a acestui eveniment teofanic şi euharistic în acelaşi timp. Hristos nu dispare, „nu dispăruse, ci S-a contopit cu Pâinea euharistică pe care a oferit-o Ucenicilor spre hrană, săvârşind astfel, El Însuşi, prima Liturghie euharistică după Învierea Sa, inaugurând în acest mod celebrarea veşnicei Liturghii cereşti, pe care El o săvârşeşte în calitate de Arhiereu ceresc, veşnic, la altarul cel adevărat, nefăcut de mână (cf. Evr. 8, 2), adică Trupul Său înviat, pnevmatizat, penetrat de energiile Duhului Sfânt după Înviere””.[150]

O concluzie logică a textului evanghelic e aceea, că : „cunoaşterea şi unirea deplină cu Hristos s-a realizat nu în Cuvânt, ci în Hristos Cel euharistic”.[151] „Liturghia cuvântului se împlineşte, astfel, în şi prin Liturghia euharistică”.[152] În împărtăşirea cu Sfintele Taine, „eshatologia, din faza ei plenară, se trăieşte anticipat”.[153] O altă concluzie, care destabilizează poziţia protestantă: „împărtăşirea de Hristos, prin Cuvântul Său, nu suplineşte împărtăşirea cu Hristos cel euharistic din Sfânta Liturghie”.[154] Prin cuvântul evanghelic ne unim cu Hristos „doar relaţional, haric”, însă în Sfintele Taine ne unim cu El „în mod ontologic, fiinţial”.[155] Şi foarte important: „Hristosul Cuvântului se descoperă deplin numai în Hristosul euharistic”.[156] Exegeza Mântuitorului în drum spre Emaus, e prima interpretare a cuvântului scripturistic „în lumina înţelegerii pascale a Scripturilor celor despre El”.[157]

„Hermeneutica culminează în Euharistie, găsindu-şi numai în ea desăvârşirea”.[158] Dacă predici, atunci predica trebuie să te ducă să conştientizezi şi mai mult pe Hristos. Predica te învaţă despre Hristos şi bineînţeles te invită să te uneşti cu Hristos. Dar numai în împărtăşire, tu înţelegi ce îţi spune Hristos cu adevărat sau cum să înţelegi iubirea lui şi Persoana Lui, Care îţi vorbeşte. Foarte frumos; mai spune şi altceva: drumul de la Ierusalim la Emaus e „simbolul călătoriei doar cu întrebările, nedumeririle, decepţiile.

Drumul de la Emaus la Ierusalim, marcat de existenţa credinţei pascale, este, în concepţia Evanghelistului, simbolul călătoriei cu răspunsurile, cu bucuria speranţei renăscute, cu fiorul sfânt al contemplării Domnului Înviat”.[159] Şi astfel „Calea Emaus” este „drumul de la necunoaştere la cunoaştere, de la recunoaştere la mărturisire şi mărturie în actul credinţei pascale: „Şi ei au povestit cele petrecute pe cale şi cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii”( Lc. 24, 35)”.[160] Un articol foarte bun, cu poziţia ortodoxă, poziţii adverse şi reflecţii punctuale foarte bine conturate. E un articol rar, un articol deplin.

Părintele Profesor Doctor Nicolae V. Dură vorbeşte de „Codul de drept canonic (latin). Principiile ecleziologico-canonice enunţate de constituţia apostolică „Sacre disciplinae leges”, p. 25-40: Papa Ioan Paul al II-lea nu specifică dacă această lege papală din 25 ianuarie 1983 schimbă fondul legislaţiei canonice ecumenice, sau doar îl prelucrează şi adaptează textual.[161] Sfântul Grigorie cel Mare s-a numit „Servus Servorum Dei”, adică „servitor sau slujitor al slujitorilor”, după ce în 519 patriarhul Ioan al II-lea al Constantinopolului, s-a numit „patriarh ecumenic”, adică patriarh al Imperiului Roman (de Răsărit şi de Apus), cf. p. 26. Codificarea canoanelor se practică în Apus din 1917, prin publicarea primului cod canonic catolic, cf. p. 27. Papii primului mileniu nu au reformat niciodată textele canoanelor, p. 27. Papa conduce iar colegiul episcopilor execută voinţa sa, p. 30.

Prep Drd Adrian Lemeni, „Cosmologia teleologică şi teoriile morfologice”, p. 82-87: un articol erudit, care arată că ştiinţa şi-a dat seama de fundamentul raţional al universului şi de principiul antropic, cum că : „finalitatea universului este omul”, p. 85. „Ştiinţa nu trebuie să fie pur descriptivă, ci în egală măsură interpretativă”, ibidem.

Arh. Drd. Mihaela Palade, „Biserica, spaţiul arhitectural-eclesial”, p. 88-107: Spune în pagina a 90-a: spaţiul eclesial este un spaţiu în mod principal arhitectural, pentru că e în primul rând duhovnicesc, spiritual. Tocmai de aceea, tot aici, ea spune textual: „ unul din motivele pentru care principiile artei bizantine nu au fost înţelese”. Pt Trubeţkoi turlele Bisericilor ruseşti sunt „ca nişte flăcări ( ce) exprimă o ardoare necunoscută arhitectului bizantin: o combustie rugătoare”, aici p. 91, cf. Evgheni Trubeţkoi , „Trei eseuri despre icoană”, trad de Boris Buzilă, Ed Anastasia, 1999, p. 105. Teologia ortodoxă descifrează arta bizantină, p. 96.

Viziunea simbolică a picturii bisericeşti nu determină „atât informarea, cât formarea duhovnicească specifică trăirii ortodoxe”, p. 96. O frază cu multe definiţii succinte: „Goticul este materializarea ambiţiilor scolasticii, Renaşterea este viziunea „umană” a antropocentrismului, Barocul este propaganda la scara universalităţii a[162] Bisericii Catolice – instituţie ce-şi pierdea prerogativele divine, devenind din ce în ce mai mult „umană” prin conducătorul său, papa – şi care îşi vizualiza puterea în edificii impresionante prin dimensiuni.”, p. 99-100. Arta barocă a fost considerată o artă teatrală, p. 102. Un articol bogat în cugetare şi amănunte.

Dr. George Stan, „Un punct de vedere ortodox despre ingineria genetică şi clonare”, p. 108-129: Un articol foarte doct, cu multe lămuriri punctuale. Citează pe Pr. Dumitru Popescu cu „Teologie şi cultură”, Buc, 1993, p. 101-102, şi spune că, scolastica a eliminat din ordinea naturală orice prezenţă divină. S-a părăsit „Raţiunea divină pentru a se prosterna în faţa propriei raţiuni aureolate de nimbul autonomiei”. Se începe adorarea propriei raţiuni umane. Pentru Pr. Tache Sterea, omul nu mai are nici o limită şi se substituie, în ziua de azi, lui Dumnezeu. (p. 150-151, din următoarea citaţie). Pr. Tache Sterea, „Dumnezeu, omul şi creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările ecumenismului contemporan”, Bucureşti, 1998.

Nichifor Crainic în „Nostalgia Paradisului”, p. 13-14, vorbeşte de un „divorţ de Hristos”, prin autonomia lumii moderne. Progresul ştiinţific e un brici pe care nu ştim să îl folosim foarte bine[163] şi ne vătămăm cu el. La albine, din ouăle fecundate ies femele, (albinele lucrătoare şi matca) iar din cele nefecundate, masculii sau trântorii.[164] Cancerul sau neoplasmul ( noua+ formaţie) este o tumoare malignă, cu celule care se divid haotic, prin invadarea ţesuturilor normale şi diseminarea la distanţă prin metastazări, şi care se transportă prin sânge.[165]

Gemenii sunt fraţii dezvoltaţi simultan în acelaşi uter.[166] Gemenii monozigoţi pot fi socotiţi două clone pe când cei dizigoţi, pot fi de acelaşi sex sau de sex diferit, nu posedă aceiaşi informaţie genetică şi se aseamănă între ei, după cum se aseamănă fraţii şi surorile între ei.[167] Tuberculoza nu este o boală ereditară, dar există o sensibilitate şi o receptivitate la bacilul Koch, care este determinată genetic, însă debilitatea mentală are un caracter ereditar.[168]

Celula, de la cellula = cameră mică: membrană, protoplasmă şi nucleu.[169] Nucleul e format din cromatină, al cărui constituent principal este acidul dezoxiribonucleic ( ADN-ul).[170] Cromatina – comoneme – cromozomi. În celulele somatice sunt 46 de cromozomi.[171] Ereditatea (lat. hereditas = moştenire), adică moştenirea de către copii a caracteristicilor părinţilor era cunoscută din antichitate, dar numai în secolul al XIX-lea, călugărul Gregor Mendel a descoperit că acest lucru se datorează factorilor ereditari, numiţi îndeobşte acum : gene, p. 112.

Genele sunt situate în cromozomi, fiind prezente în toate celulele organismului, sub formă de perechi. Genele sunt segmente ale macro-moleculei de ADN, în care este înscris un mesaj chimic sau informaţia ereditară, care asigură transmiterea caracterelor şi însuşirilor de la ascendenţi la descendenţi, adică de la părinţi la copii. Mai multe gene sunt plasate în acelaşi cromozom, fiind aranjate liniar asemănător unor mărgele într-un lanţ de-a lungul cromozomului, în poziţii precise p. 112.

Caracterele individuale ale unui om ( culoarea ochilor, culoarea şi forma părului, înălţimea, grupa sanguină etc ) sunt rezultatul interacţiunii genelor cu condiţiile de mediu. Organismul uman e format din mii de miliarde de celule , adică 2 x 1011 celule, pornind dintr-o singură celulă ou sau zigotul, până la această cifră a celulelor, prin diviziune celulară. Numărul eritrocitelor corpului uman ajung la aproximativ 25.000 de miliarde iar într-un organism adult, în fiecare secundă se divid 4 milioane de celule.[172]

Vorbim de diviziuni celulare directe şi indirecte. Diviziunea directă ( amitotică) constă în scindarea celulei în două celule fiice, mai mult sau mai puţin egale şi constituie un proces normal de înmulţire a celulelor. Astfel se înmulţesc, spre exemplu, celulele cartilaginoase osoase. Diviziunea indirectă ( cariokineză) e tipul de diviziune celulară cel mai răspândit din organism. Cariokineza e de două feluri – după modul în care se repartizează cromozomii în celule – mitotică ( somatică) şi meiotică ( reducţională), p. 112. În diviziunea mitotică, numărul de cromozomi al fiecărei dintre cele două celule fiice este egal cu cel al celulei din care provin, adică 46 de cromozomi, p. 112-113. Deci celulele fiice şi celula mamă sunt identice, având înmagazinată în ADN-ul din cromozomi, aceeaşi informaţie genetică.

În diviziunea meiotică ( reducţională) – care e caracteristica celulelor sexuale – numărul de cromozomi se reduce la jumătate, deci avem 23 de cromozomi. Astfel gameţii vor conţine numai jumătate din numărul de cromozomi prezenţi în celelalte celule ale corpului. Recombinările intracrozomiale şi intercrozomiale.

La om se pot obţine 8.388.608 combinaţii, p. 113. Acest lucru arată că ovulele femeii şi spermatozoizii bărbatului sunt extrem de variaţi din punct de vedere genetic şi prin combinaţiile care iau loc, apar un imens număr de genotipuri, făcând astfel, ca niciodată, copiii unei familii să nu fie identici cu părinţii sau cu strămoşii şi nici între ei, p. 113. Astfel, învăţătura dogmatică a unicităţii persoanei a fost conştientizată şi de către ştiinţă, căci nu există practic două persoane identice, după cum nu există două frunze identice într-un copac, p. 113.

În procesul fecundaţiei, prin unirea gametului masculin ( spermatozoidul) care posedă 23 de cromozomi, cu gametul feminin ( ovulul) care posedă tot 23 de cromozomi, se formează astfel oul sau zigotul, cu 46 de cromozomi, caracteristic fiinţei umane, p. 113. Tehnica in vitro ea amploare după jumătatea secolului al XX-lea şi în 1971 apare prima moleculă de ADN recombinat ( clonare moleculară sau clonarea genei), adică o moleculă compusă din ADN străin, inserat într-o moleculă vector plasmidă, p. 114.

Industria genei a produs sinteza insulinei, sinteza hormonului de creştere la oameni, interferonul ( agent antiviral şi anticanceros), p. 115. Cu gene clonate din plante s-a ajuns la sinteze de substanţe farmaceutice, aromatice ( inclusiv esenţa de parfum), coloranţi etc., p. 115. În 1973 s-a obţinut organisme transgenice ( organism superior, animal sau plantă, purtător de gene de altă specie), p. 115. S-a injectat ADN exogen (gena B-globinei de la iepure, clonată), în celulele embrionilor de şoarece şi după primele segmentări ( în stadiul de 2-16 celule) au rezultat şoareci care fabricau B-globina de iepure, p. 115.

În 1982 s-a injectat în celulele embrionilor de şoarece gena hormonului de creştere de la şobolan sau om şi s-au obţinut şoareci uriaşi, p. 115. S-a ajuns la manipularea celulelor şi embrionilor animali şi vegetali. Se caută programul complet al genomului uman pentru manipularea omului şi dirijarea lui de către cei ce îşi permit acest lucru. Se cunosc deja 20.000 de gene din genomul uman, p. 116.

Oamenii de ştiinţă în luciferismul lor se gândesc la o combinaţie de om-elefant, spre exemplu, p. 116. Făcându-se fişe genetice ale fiecăruia se va cunoaşte coeficientul de inteligenţă, bolile, la ce vârstă le va avea şi când va muri, p. 117. S-a clonat broaşte, bovine, porci, iepuri, dar în toate cazurile de clonare a mamiferelor, se pleacă de la nuclee luate în stadii precoce ale celulelor embrionare, înainte de implantare, p. 119.

Clonarea plantelor a început să fie făcută cu succes din 1958, p. 119. În 1997, odată cu clonarea oiţei Dolly sa- demonstrat posibilitatea de a clona un mamifer pornind de la nuclee ale unor celule diferenţiate ( în cazul de faţă, nucleul unei celule a glandei mamare), p. 119.


[1] P. 16.

[2] Cf. n. 4, p. 17.

[3] P. 17.

[4] Ibidem.

[5] P. 19.

[6] P. 27.

[7] P. 29.

[8] P. 35.

[9] P. 41.

[10] Cf. n. 2, p. 122.

[11] P. 123.

[12] P. 125.

[13] P. 133.

[14] Ibidem.

[15] P. 137.

[16] P. 24.

[17] Ibidem.

[18] P. 24-25.

[19] P. 25.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] P. 26.

[24] P. 23, cf. E. Fortman, „The Tribune God, A historical study of the doctrine of the Trinity”, Hutchinson of London-Westminster of Philadelphia , 1975, p. 241, n. 10.

[25] P. 35.

[26] Ibidem. , cf. Fortman, op. cit, p. 265, n.85.

[27] Ibidem, cf. Fortman , op. cit., p. 265, n.89-90.

[28] P. 71.

[29] Ibidem.

30. Ibidem.

[31] P. 69.

[32] P. 70.

[33] P. 73.

[34] P. 74-75.

[35] P. 154.

[36] P. 156.

[37] P. 162.

[38] P. 163.

[39] P. 165-166.

[40] P. 166.

[41] Cf. Evgheni N. Trubeţkoi (nu ştiu care e cartea citată), p. 126 , apud . art. cit., p. 168.

[42] P. 168.

[43] Ibidem.

[44] P. 172.

[45] Ibidem.

[46] P. 174, n. 77, cf. Rev. BOR, 1890-1891.

[47] P. 175.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] P. 176.

[51] Ibidem.

[52] P. 177.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] P. 178.

[56] Ibidem.

[57] P. 182.

[58] Ibidem.

[59] P.7.

[60] P. 9.

[61] Literal: străine.

[62] atenţi, vigilenţi, pregătiţi tot timpul

[63] P. 10.

[64] Ibidem.

[65] În sensul de : „continuă să existe…”

[66] P. 11.

[67] P. 12.

[68] P. 16.

[69] Ibidem.

[70] P. 17.

[71] P. 11.

[72] Până aici p. 11.

[73] P. 12.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem. Sunt foarte de acord cu această frază.

[78] P. 13.

[79] Ibidem.

[80] P. 14.

[81] Ibidem.

[82] P. 15.

[83] P. 19.

[84] P. 23.

[85] P. 24.

[86] Ibidem.

[87] P. 25.

[88] P. 26.

[89] P. 27.

[90] P. 28.

[91] P. 34, n.7.

[92] P. 34.

[93] P. 37-38.

[94] P. 38.

[95] P. 39.

[96] Ibidem.

[97] Ibidem.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] P. 40.

[102] Ibidem.

[103] Ibidem.

[104] P. 41.

[105] Ibidem.

[106] P. 42.

107. P. 46.

[108] P. 45, cf. Ortodoxia, p. 205-206.

[109] P. 50, cf. Vasile Mihoc, „The Actuality of Church Fathers’ Biblical Exegesis” , în Auslegung der Bibel, p. 8-9.

[110] P. 56.

[111] Ibidem.

[112] P. 57.

[113] Ibidem.

[114] Ibidem.

[115] Ibidem.

[116] Cf. n. 2, p. 58.

[117] P. 58.

[118] P. 60.

[119] P. 61.

[120] P. 62.

[121] Ibidem.

[122] P. 70, n. 23, cf. Sfântul Hristodulos, „Typikonul Mănăstirii Sfântul Ioan din Patmos”, Miklosich-Muller, tomul VI, p. 61-62.

[123] P. 70.

[124] P. 71, cf De Administrando Imperio.

[125] P. 84-85.

[126] Cf. n. 14, p. 85.

[127] P. 116.

[128] P. 136.

[129] P. 189.

[130] P. 190.

[131] P. 192.

[132] P. 197.

[133] P. 256, n.18.

[134] P. 383.

[135] P. 390.

[136] P. 428.

[137] P. 441.

[138] P. 7.

[139] Ibidem.

[140] Ibidem.

[141] P. 8.

[142] P. 8-9.

[143] P. 9.

[144] P. 10.

[145] P. 10-11.

[146] P. 13.

[147] Ibidem.

[148] P. 18.

[149] P. 19.

[150] Ibidem.

[151] P. 19.

[152] P. 20.

[153] Ibidem.

[154] Ibidem.

[155] Ibidem.

[156] Ibidem.

[157] Ibidem.

[158] P. 21.

[159] P. 24.

[160] Ibidem.

[161] P. 25-27.

[162] Până aici e pagina 99.

[163] Prof. Dr. Gheorghe Scripcaru, „Bioetică şi religie”, în Revista Teologică, Sibiu, anul VIII, nr. 1, 1998, p. 14.

[164] Cf. Conf. Univ. Dr. Petre Raicu, „Genetica”, 1967, p. 98.

[165] P. 110.

[166] P. 111.

[167] Ibidem.

[168] Ibidem. Trimiteri utile: V. Ranga, I. Teodorescu Exarcu , „Anatomia şi fiziologia omului”, Bucureşti, 1970. , I. Diculescu şi colaboratorii săi , „Ghid pentru lucrări practice şi demonstraţii de biologie celulară”, Buc., 1980.

[169] P. 111.

[170] Ibidem.

[171] Ibidem.

[172] Nu ştiu însă, dacă aceste date uluitoare, nu sunt la fel de fanteziste ca datele datării obiectelor de care se leagă evoluţionismul. Mă bucură ideea complexităţii uluitoare a organismului uman şi el e foarte complex, dar nu ştiu dacă statisticile ştiinţifice sunt atât de corecte. Cum pot eu, un neiniţiat în ştiinţă, să ştiu dacă oamenii de ştiinţă mint sau nu mint? Cum i-aş putea verifica? Chiar dacă aş găsi cărţi cu detalieri foarte amănunţite – şi cred că ar putea exista astfel de cărţi – tot nu aş ştii dacă sunt corecte. Oamenii de ştiinţă rămân cu datele lor iar tu nu poţi să îi urmezi în gândirea lor – cel puţin eu – pentru că aparatele lor sunt atât de scumpe, încât chiar dacă ai fi foarte specializat într-o ramură a ştiinţei, nu ai putea să faci în particular, experienţele pe care le fac laboratoare sau instituţii întregi, cu aparate de înaltă precizie.

Pr. Dorin.

Să nu te temi de norii care… zboară! Şi mâine e o zi. Poftă bună la masă! A pierdut Steaua în Spania? Cred că e o coincidenţă.

The image “http://www.acadianseaplants.com/images/3colorsalad.gif” cannot be displayed, because it contains errors.

Kalu,ptw [verb] = eu acopăr, ascund; avpo,, e prepoziţie; corelativul lui ab din latină şi a lui from din engleză şi înseamnă: de la, din, de pe. Şi astfel ajungem la denumirea ultimei cărţi a NT şi anume Apocalipsa: cartea din cele ascunse, tainice ale lui Dumnezeu, cartea formată din revelaţii tainice, adânci pentru oameni. Apocalipsa este nararea unor lucruri, evenimente, adevăruri din cele tainice, ascunse, acoperite ale lui Dumnezeu. Ea apare ca o carte a descoperirii celor de taină ale Sale.

*

Expresia faţa pământului [Ex: Ieş. 10, 5] este una scripturală. Faţa pământului, faţa lui Dumnezeu, faţa omului…faţa lucrurilor. Lucrurile lui Dumnezeu au faţă. Cele care nu au faţă, care nu se văd la faţă se fac în ascuns…sunt ruşinoase…sunt faptele întunericului. Iar de aceste fapte noi trebuie să ne ferim, adică să nu le facem.

*

Am ascultat o predică a lui Marius Cruceru şi mi-a sărit în ureche cererea de a-i da „cuvinte din cuvântul Tău”. E o parafrază patristică, dar nu mai ştiu a cui. Dacă Iosif Ţon predică cu accent de transilvănean, Cruceru o loveşte pe moldoveneşte. Spune el: noi Îl învăţăm pe Iisus Hristos. Altă expresie: „Dumnezeu a pus masă” şi „O groapă mare făcută de Domnul”. Îi atenţiona pe studenţii săi : „aveţi probleme cu ieşitul în decor”. M-a înspăimântat însă o predică a lui Iosif Ţon, în care spunea că Domnul Hristos a aflat că e Dumnezeu de la Fecioara Maria. Am crezut că nu aud prea bine! Un satanism feroce…Însă, în predicile sale am regăsit foarte multe idei furate de la Sfinţii Părinţi sau de la ortodocşi…împrumutate adică, încât nu mai mă miră de ce teologia lor e un ghiveci din de toate. Nu era vorba de cuvinte, de stil…ci de învăţături dogmatice. Mi-a sărit în ochi la o predică mai multe citate din Fericitul Dumitru Stăniloae, dar cu grijă amblate, ca să nu se prindă omul. Citează din noi şi din Sfinţii lui Dumnezeu…dar nu spun sursa. E o chestie şi asta…La un moment dat, într-o predică despre Sfântul Duh, Iosif Ţon spune că baptiştii nu au prea bine evidenţiată învăţătura despre Sfântul Duh. Sunt multe cu lipsă…dar e o altă problemă.

*

Fără despărţire, nestricată, preabună, atotcurată, divino-uman, îngreuiat, eshatologic, iconomie, perihoreză…fac parte dintr-un mod de a vorbi teologic în Ortodoxie. Te prinzi imediat, după vocabular, ce hram poartă autorul, cine este…Îl dau de gol accentele personale.

*

Zânzanie. Stârneşte mereu zânzanie între colegii săi…Acest zânzanie vine de la grecescul ζιζανιον, care înseamnă acţiune demonică, sugestie demonică, lucru semănat de diavol în oameni. Deci când faci zânzanii, când produci rupturi, neînţelegeri, ajuţi pe dracul să îşi facă temele de peste zi. Dracii se exersează pe liniştea noastră, dacă noi îi ajutăm. Deci, zânzanie, zânzanii…turbulenţe. / Sf. Fotie, S. Spiritus Mystagogia, 17, col. 296, cf. PG 102.

*

en tout cas = în orice caz; a première vue = la prima vedere; mise en page= punere în pagină; cette oeuvre = această lucrare. Am scris un articol pe blog unde am însemnat câte o literă, aidoma Codului din Zambaccian [cine ştie cunoaşte!]…şi nu cred că s-a prins nimeni de fapt. Am multe articole unde sunt puse anumite semne … şi nu ştiu câţi le-au citit. Adică, ceea ce pare banal, nu e banal.

*

instead of = în loc de; în locul, cu G.; ransom = răscumpărare/ but through the spiritual eyes of the intellect/ doctrine of salvation. Când citesc texte englezeşti de la 1800-1900 sunt mult mai autentic spuse, formate decât cele de acum. Au un firesc al lor frazele, ca în literatura noastră duhovnicească, cum nu mai au limbile moderne. Limbile vechi au o prospeţime, o naturaleţe, un ţărănism al vorbirii de un academism extraordinar. Noi credem că vorbim mai bine decât cei de la 1600. Însă Coresi are un stil mult mai cu miez decât un literat care vrea să vorbească pe engleză sau pe franceză în limba română. Fiecare limbă are autenticul, firescul ei şi dacă vrei să vorbeşti cu adevărat o limbă, trebuie să o gândeşti în termenii limbii şi ai gândirii tale, nu după un caracter, după o mentalitate străină de fiinţa ta.

*

 

Avea dreptate Adolf Harnack când spunea că „dogmele sunt cele care produc teologia, şi nu invers”. În vol. 1, ed. en., p. 17. Prima ediţie a Istoriei Dogmelor a apărut pe 1 august 1885. De atunci e prima introducere la carte. E interesant că el accentuează mesajul eshatologico-apocaliptic al Evangheliei, pe care îl vede în ea, atât în formă cât şi în conţinut, cf. p. 44. / La Pavel găsim o „hristologie pnevmatică” [the pneumatic Christology], cf. n. 92, p. 66. / Evanghelia a fost scrisă fără ajutorul elenismului, p. 67/ De ce a vrut şi vrea protestantimsul să purifice Scriptura de timpul în care ea a fost scrisă şi, mai ales, de înţelegerea ei în Biserică, de Tradiţia înţelegerii Scripturii? E un non-sens să vrei o Scriptură fără Biserică şi, din secolul 16 să vorbeşti de o Biserică care e mai biserică decât Biserica şi să faci dintr-o moştenire a Bisericii, din Scriptură, singurul fundament al Bisericii. Adică iau o bârnă din Biserica lui Hristos şi o pun la o casă pe care eu, Luther, o fac, şi spun: „Ia priveşte ce m-am întors la Biserica lui Hristos, pentru că am o bârnă din ea!”.

*

Alfred Rahlfs/ Drac al nostru vine de la ο δρακων, οντος = dragon, şarpe şi, în ultimul rând, în sensul specializat: diavol. De aceea, când Sfinţii Părinţi vorbesc de şarpele cel vechi pentru diavol, îmbină şi ideea de şarpe şi pe cea de drac într-o sintagmă.

*

Le Rédempteur = Mântuitorul/ rédemption = mântuire. Revendicăm, revenim, reîmprospătăm. Re-ul este întotdeauna un reloaded, o privire în urmă, o luare de la capăt. A ne mântui, soteriologia = a ne relua pe noi din ghearele demonilor, ale păcatului şi ale morţii. / éclairer = a lumina [pe cineva], a învăţa / en suite = în urmă, prin urmare, ca urmare, apoi, în consecinţă.

*

Slayer = criminal, asasin. Ne asasinează inima, Slayer, cu muzica lui? Motorhead: cap de motor? Ai cap de…taur? Eşti cu capul stâncă? Eşti beton de prost sau tare la creier? Dacă eşti tare de cap înseamnă că nu prea înţelegi repede lucrurile, pe când are minte ageră sau zbârnâie la toate înseamnă că e tare, că e bun, că e capabil, că e genial, că este eminent. Eminent sau Eminem? Da chiar: dacă eşti eminent nu poţi să cânţi ca …Eminem?! S-a dat vreo lege?!!

*
De ce prinde sintagma: „Ţara te vrea prost!” ?

*

Campion, luptător, adică υπερμαχος. Dacă ăla care e doar mahăr e un luptător, cică, adică unul care îi bate pe toţi, campionul la datul în nas este hiper-mahăr. De aceea şi noi avem hiper-piaţă, adică hiper-market, adică o piaţă supraetajată, suprapopulată cu produse. În latină super înseamnă deasupra, adăugat, peste, de unde super cool înseamnă rece peste rece, adică lucruri care te trezesc din căldurile tale euforice. Hiper, trans, supra, citra…Citra, în Ac., prepoziţie: pe acesta, lângă acesta, înainte, mai puţin decât, fără a privi la…

*

Rut 1, 21: „Atotţiitorul mi-a trimis necaz”/ Constantin Barbu: un mare om, un om genial. / Dan. 9, 8: „Doamne, Dumnezeule, a noastră este ruşinarea feţelor”/ Ier. 14, 21: „Au nu eşti Tu, Doamne, Dumnezeule, Cel ce dai ploaie? În Tine nădăjduim, că Tu faci toate!” / În gr. απονοια înseamnă nebunie, disperare, lipsă de simţuri.

*

M-a iertat domnul Silviu Alupei de la ultima noastră…confruntare? La OTV a ieşit de mai multe ori în decor decât trebuia. Cu alegerea PFP Daniel a fost cu totul…în afară. Are în el o luptă cu duhuri nu prea mici. Însă, când se linişteşte, poţi să vorbeşti cu el lucruri foarte profunde. Între mare învolburată, deci, şi zi cu soare, de stat la umbră.

*

Pe un youtube: „ieşi acasă!”. Asta este expresia unui el, către o ea, adică către fosta lui prietenă, de care nu mai poate să scape. Lol! Cum adică: ieşi acasă?! A vrut să spună: du-te acasă! şi a ieşit: ieşi acasă!

*

În maneaua nu ştiu care: „mor de tine”. Adică : mor pentru tine, după tine. Guţă ăla mare: turbo pă sistem, adică pe sistem tubo, adică în trombă. Însă noi îl folosim pe trombă, -e numai în sens peiorativ, pentru că tromba este un vârtej puternic de apă, apoi e coloană de fum, zăpadă, apă etc.

*

Sevastiţa maichii/ Ilinca mamii/ Doruleţ mamă/ Nicuşor/ Cârnaţi de pleşcoi? / Există alinturi bune, făcute de oameni dragi şi altele…perverse. Adică, cum frate: Iepuraş? Pisoiaş? Cerbuleţule? după care vine: porcule!, animalule!, castore! etc.

*

Particular and Universal Judgment/ resurrection of dead/ second coming of the Lord Jesus Christ/ ecclesiastical experience/ pre-tasting of God’s Kingdom/ dichotomy/ Saint Basil the Great/ Saint Gregory the Theologian/ În engleză este Theologian iar în germană: Theologien. / Saint John Chrysostom/ pseudomorphoses/ St. Irenaeus of Lyon / St. Justin Martyr/ eschatology. M-a înnebunit folosirea lui escatologic în loc de eshatologic. Escatologic mă duce cu gândul la scatologic şi nu la eshatologic. Eshata e una şi escata e alta. La fel cu oeconomie pentru iconomie. Confundă omul iconomia dumnezeiască cu economia de piaţă.

*

uncreated and eternal light/ archetipal/ eternal glory of divinity on the transfiguration face of the Lord/ holy images/ holy icons/ monasteries/ the knowledge of the Son of God/ Eucharist pentru Eharistie/ eschaton, adică eshaton, cele din urmă, care vor fi în urmă, la sfârşitul timpului, la transfigurarea lumii prin lumina lui Hristos, a Treimii. / dogmatic manual.

*

Cf. Jonathan C. Horton, Afecţiuni ale ochilor, vol. 1, în Enciclopedia Harrison, în retină există aprox. 100 milioane de celule cu bastonaşe şi 5 milioane de celule cu conuri, p. 175. Bastonaşele sunt pentru lumina obscură sau scotopică iar conurile sunt active numai pentru lumina zilei, cf. Idem. / „Analizatorul vizual”, în aceeaşi pagină. Eu folosesc pe: analizorul vizual. „Actul vederii începe prin captarea de imagini focalizate de cornee şi cristalin pe…retină”, cf. Idem.

*

Pr. Dorin.

Merită să fii într-un singur fel. Nu lua somnifere! Cititul desprimăvărează. Poţi zâmbi? Mă bucur să te cunosc!

ceai-informatic.jpg

Rebus externis = lucrurile externe, împrejurările din afară, faptele din afară.

*

Lilia agri //ta. kri,na tou/ avgrou/ = crinii câmpului : Mt. 6, 28. De aici numele de Crina = fata frumoasă ca şi crinii câmpului.

*

Radios, bucuros al nostru vine de la adjectivul ραδιος , α, ον (uşor). Când eşti bucuros te simţi uşor, parcă pluteşti.

*

Tahigraful e „cel care scrie repede”, fiindcă adjectivul ταχύς , εια , ύ înseamnă rapid, repede.

*

Ω ” PMing Liu : caractere chinezeşti şi japoneze.

Ω ” Arial Unicode Ms : greaca extinsă; caractere de 9.

*

Falangerii cu coadă lungă sunt vânaţi de pisici şi mănâncă flori ornamentale. Merg pe firele de înaltă tensiune şi produc multe scurt-circuite, datorită faptului că sunt electrocutaţi. Sunt animale nocturne şi trăiesc în pădurile Australiei dar şi prin oraşe.

*

Liliacul naşte pui stând cu capul în jos, pentru că asta e poziţia lor de somn şi de odihnă.

*

Am văzut la televizor tigrii albi, o specie rară în lume.

Cuscusul-vulpe e o specie de falangeri, care se caţără pe cele mai înalte clădiri ale oraşului.

Home pt. a da la începutul unui rând şi End pentru a ajunge la sfârşitul lui.

Ω „Wingdings2 pentru Sfânta Cruce.

Acoliţi, prieteni, confidenţi, apropiaţi de la ακολουθειτω μοι – a urma Mie (Mt. 16, 24).

În engleză climax [`klaimaeks] = culme, pe când în greacă înseamnă scară. De aici Sfântul Ioan Climax : Sfântul Ioan Scărarul.

Mirosul unui câine e de 1 milion de ori mai puternic decât al omului.

Săpunurile şi parfumurile noastre au o substanţă pe care o folosesc şi plantele, pentru a semnala prezenţa unor insecte ostile. De aceea, când ne parfumăm prea mult în preajma lor, ele nu mai fac faţă şi se… usucă.

Mirosurile dintre degetele de la picioarele omului seamănă cu al unei căţele în călduri. De aceea câinii miros şi ling picioarele omului, dacă mergem în picioarele goale.

Un câine a urmărit mirosul camionului stăpânului său şi a ajuns astfel acasă, după ce a străbătut 4000 de km în 6 luni de zile.

*

Submarinele şi balenele folosesc infrasunete pentru a comunica. Sonarul cu infrasunete deviază balenele şi le face să eşueze la mal.

Infrasunetele provocate de o explozie nucleară în Mururoa a fost resimţită după 11 ore de porumbeii din Paris, care şi-au luat zborul imediat. Infrasunetele se propagă cu 1200km/ h.

Hipopotamii au o piele foarte sensibilă. Kangalii – nişte peşti – le curăţă pielea în timp ce sunt în apă.

***

În Turcia există un lac în care oamenii sunt vindecaţi de boli de piele de către nişte peşti – peştii-doctori – cărora le place foarte mult pielea umană. În 3 săptămâni aceştia te vindecă.

Suferinzii de sindromul Down sau autiştii se simt bine în preajma delfinilor. Undele sonore generate de delfini vindecă bolile lor sau cel puţin îi fac să se simtă bine.

Muştele sunt atrase de razele ultraviolete emanate de flori şi de suprafaţa fructelor. Ele văd aceste suprafeţe ca pe nişte suprafeţe luminoase.

**

Cu cât cunoşti mai bine lumea, creaţia, lucrurile lui Dumnezeu, observi cât de perfectă, de măreaţă, de dumnezeiască e lumea lui Dumnezeu. Slavă Ţie Doamne, că ne bucuri cu atâtea lucruri pe fiecare zi!

Prima şi singura bombă atomică de până acum, a căzut la 8.45 dimineaţa, pe 6 august 1945, la Hiroshima, lansată de un bombardier american.

În Turnu Măgurele trăieşte un bărbat cam de 40 de ani, care are o limbă enormă, umflată, care îi iese din gură. L-am văzut vânzând diferite produse pe o tarabă.

„Pleosc” al nostru vine de la πλήσσω (lovesc) iar „vlăstar” de la βλαστάνω (a încolţi). Vlăstarul e colţul tânăr al ierbii sau al copacului, e ceea ce a apărut de curând. Domnul era numit în Vechiul Testament „Vlăstar” sau „Mlădiţă”, pentru că El Se va naşte ca urmaş al Sfântului Adam, dar fiind în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Ψευδω = înşel. De unde „pseudo” al nostru. Toţi pseudiştii, toţi aceşti pseudo sunt înşelători. Pseudo – care vrea să ne înşele.

Sepia îşi schimbă culoarea înainte de a ucide.

*

Kavsocalivitul = care îşi ardea chiliile / colibele în care stătea un timp. καύσω = voi arde iar „calivia” e coliba.

Πλασσω = plăsmuiesc. Plăsmuirea mea e o plasă pentru mine, un laţ, o carceră. Fantasmele nu mă ajută, ci mai mult mă afundă în rău, în păcat.

Paracletul = παρα (în apropiere de, lângă) + καλέω ( eu chem). Paracletul, Duhul Sfânt, e Acela care stă în apropierea chemării noastre, chiar lângă noi. El e Mângâietorul vieţii noastre, pentru că este în apropierea celor care Îl cheamă.

**

În 1960 a apărut pilula contraceptivă. Imediat s-a observat la femei, o creştere cu 2-3 centimetrii a sânilor. În 1968 are loc „independenţa feminină” şi în acelaşi an, în mai 1968 apare mini-jupul. Peste puţin timp, colanţii vor fi elementele mult mai exprese ale ruperii de trecut. După un documentar franţuzesc.

Una dintre intervievate a spus că femeile se îmbracă ca să atragă pe bărbaţi, pentru ca să şocheze. Ele ştiu foarte bine ce le fac „mai sexy”. Aşa că, „indiferenţa” femeilor în ceea ce priveşte îmbrăcămintea lor e doar o aparenţă. Le place să împătimească pe bărbaţi. Acelaşi lucru spunea şi Sfântul Ioan Gură de Aur într-o predică a sa.

În părţile Buzăului există vulcani noroioşi, un munte de sare şi peşteri rupestre din primele două secole creştine. Am văzut acestea într-un documentar TV.

Plăcinta cu mere nu iese prea bine dacă are mai mult de două foi.

Murăturile fierte se fac mai repede. E preferabil să nu le fierbi ci să le pui cu oţet şi sare ( dacă vrei, şi conservant) .

Friptura se lasă în cuptor, până când uleiul iese la suprafaţă.

Cartofii fierţi se pot curăţa mai repede, dacă îi pui în apă rece şi îi cureţi imediat, având mâinile în apă.

***

În latina clasică ( ˘ ) vocală scurtă şi ( ˉ ) vocală lungă iar în latina vulgară ( . ) vocala e închisă iar ( < ) vocala e deschisă.

Hipopotamii înoată prin apă şi comunică prin apă.

Iuţeala ridichilor de iarnă e atenuată de sare şi ulei.

Un medicament inedit pentru mine: rădăcină rasă de boji, pusă pentru cinci zile într-un litru de ţuică. Câteva linguriţe, pentru cei care nu vomită repede.

Nicu Ceauşescu a venit la Bucureşti ca să-l ajute pe Ion Iliescu, pe care îl cunoştea. Astfel a fost prins şi închis. Amănuntele le-a dat Ion Cristoiu într-o emisiune a lui Adrian Păunescu. Nicolae Ceauşescu a cerut o cămaşă ca să se schimbe, înainte de a fi ucis şi nu i-a dat nimeni una iar Mădălin Voicu l-a ajutat cu un ceai special şi altceva pe Nicu Ceauşescu.

Zoe Ceauşescu a scris proză şi Cristoiu i-a publicat-o iar Antonescu a spus, că a fost tratat mai bine de ruşi, decât de români, când a fost în închisoare. Caragiale nu a prezentat în „D-l Goe” România reală, căci trenul mergea bine şi…Caragiale cunoştea bine presa vremii. Gogol a arătat mizeria sistemului politic rus.

Hipopotamii mor dacă nu au apă. Hipopotamii îşi plâng morţii şi apără cadavrele altor confraţi de colţii hienelor. Hienele pun pe fugă un hipopotam sau un crocodil, coalizându-se, deşi diferenţa de mărime e bătătoare la ochi.

*

„Tu nu ai mâini, decât pentru scris şi rugăciune” – Ioana Băeţica.

Constituţia a fost remaniată prin referendumul din 18-19 octombrie 2003.

O reţetă a unui zarzavagiu : 5 kg. de ardei gras, 1 l. de oţet şi 1 kg. de zahăr. Zahărul se topeşte în apă şi se toarnă peste ardei. Murături.

În localitatea Sviniţa din judeţul Timiş sunt cultivate livezi întregi de smochini. Dulceaţă de smochine, ţuică şi vin de smochine. Vinul: 6 litrii apă, 1 kg de smochine şi nu ştiu câte kg sau sute de grame de zahăr, puse într-un borcan de 10 litri şi lăsate la macerat aproape 50 de zile. Înainte de a fi puse în borcan, smochinele sunt măcinate. Vinul e de culoare roşie şi are tăria coniacului.

Leo Şerban, redactor la ziarul „Dilema”, vorbea de „o căptuşeală de reflecţie” a evenimentelor redactate în ziare sau la televiziune. Nu trebuie să prezentăm pur şi simplu un caz, ci trebuie să-l analizăm, să-i găsim punctul de plecare şi motivele de evoluţie.

**

Xilină, pentru atenuarea durerii de măsea.Dar…vor reţetă la farmacie, pentru că mulţi o iau ca drog!

Pentru salvarea textului: CTRL + A (haşurare) / CTRL + C (memorare). După care trecem ce am memorat în Word şi salvăm textul.

Un actor american, a spus într-un film: omul e „îngrăşământ pentru narcise”. Vitalitatea din ochii lor va trece. Şi alţii au fost înainte de voi. „Cuvintele şi ideile pot schimba lumea”.

Lampe e forma de bază. L. Scott e completare pentru partea religioasă.

Miconaft: era cel mai bun unguent românesc pentru micoze. L-au făcut praf…şi nu mai e în farmacii!

Pantelimon mi-a spus, că el mănâncă flori.

Crabul de uscat face un ciorchine de ouă, pe care îl depune pe uscat.

„în piez” = în cruce

Spargerea oalei, închiderea uşii casei după ce este scos mortul din casă, darea găinii pe sub tron, sunt tot atâtea superstiţii prin care se doreşte, ca să „se scape” de puterea morţii.

***

„Tăticule, cum se numeşte pomul care face ciori?”.

Cu maşina 137, din faţa Teatrului Naţional, ajungi la Metro şi Practiker. Sunt în partea vestică a Bucureştiului, la ieşire din oraş.

Fericitul Serafim Rose citea tot felul de cărţi, pentru a lua poziţie împotriva unui anumit subiect. Ar trebui urmat lucrul său.

1-12-2003. Bălcescu considera că unirea trebuie să se facă în câţiva paşi. Domnul Bălăceanu Stolnici s-a născut în 1923, la 5 ani după unirea din 1918. Ferdinand şi Ionel Brătianu au câştigat războiul prin tenacitatea lor, spune domnul Stolnici. „Globalizarea e percepută de mulţi ca un fel de agresiune”. Aceasta duce la o revigorare a naţionalismului, care poate lua două forme, din care una e nocivă.

Secolul al 19-lea : efervescenţa unirii. Ortodoxia şi limba au fost cei doi factori de coagulare ai poporului român, spune domnul Stolnici. Crede că nu există istorie obiectivă, ci ea e plină de mituri; cu care eu, nu sunt de acord. Comunismul a înlocuit miturile istorice.

Comunismul ne-a fost impus de ruşi. Argumentele pentru Transilvania: trupele române erau deja la Budapesta. Nu i se pare că a fost o mare minune unirea de la 1918, ci o întâmplare conjuncturală. Mie mi se pare o mare minune, ca şi unirea sub Mihai Viteazul.

Un interviu televizat, de pe TVR 1. Carol I conducea cu mână de fier (partidul conservator, Carp şi Margiroman şi liberal, Brătianu). Franţa putea să ne ajute să primim Transilvania. Carol I s-a sinucis, după el.

A venit Ferdinand şi s-a integrat perfect la noi, dar era foarte timid în public. Regina Maria a câştigat Timişoara, prin ducerea ei la Paris. Oamenii prin care lucrează providenţa. Dacă nu ne cunoaştem istoria avem poziţii proaste.

„Îmi sare inima din mine că sunt român” spune un fost aviator : Constantin Lucescu. A fost primul care a pus steagul României în Timişoara, în acest an, la blocul său. Un urmaş timişorean al lui Goldiş. Tineretul nu mai ştie semnificaţiile evenimentelor istorice. Ofensivă împotriva istoriei României. Să conservăm moştenirea istorică şi să încercăm să refacem teritoriul României.

În Basarabia se încearcă federalizarea. Marea unire a început de la Chişinău. Le e teamă de pierderea limbii române. Burghezia românească basarabeană era mai slabă decât cea din Transilvania. Regula epilogului: Carp şi Stere au avut mai mult dreptate: Rusia încearcă să deznaţionalizeze pe basarabeni.

***

Alexandru Zub (istoric), crede că trebuia să ne implicăm de la începutul anilor ‘ 90 în problema Basarabiei.

Anul acesta s-a făcut cea mai mare paradă militară în România, de ziua naţională (2003), după revoluţia română din decembrie.

„Europa patriilor”: Charles de Gaulle, francezul. Ne integrăm păstrându-ne identitatea (Florin Constantiniu, istoric). Tot el: „Numai dacă ştim cine suntem, ştim ce vrem”.

Am luat ardei dulce (pudră), dar e mai bun amestecul, fără cimbru. Sucul de struguri mă duce cu gândul la miezul boabelor.

„Cialis” a înlocuit „Viagra”, pentru că are o „fereastră terapeutică” mai mare, care nu-i obligă pe bărbaţi să dea fuga în pat, după ce au înghiţit pastila.

Dr. Pavel Chirilă vorbeşte de cazuri de schizofrenie vindecate prin locuirea în medii duhovniceşti, ca Sfintele Mănăstiri, cf. „Plantele, Dumnezeu şi bolile psihice” de Ilie Tudor, în „Formula As”, anul XIII, nr. 594, decembrie 2003, p. 6. Tot aici, spune că Fericitul Ilarion Argatu vorbea despre faptul că, exorcizările trebuie făcute în taină. Exorcizările „nu trebuie…să devină spectacol”.

Îngerul de la care a pornit ideea romanului nostru „Păsări spre cer” se află în cimitirul de la Turnu Măgurele şi e pe mormântul lui Puiu O. Burcă şi datează din 1910. La intrare pe partea dreaptă.

Hipertricosis-ul e boala în care îţi creşte mult păr pe faţă la bărbat, dar cu timpul şi la femei. Iar alopecia e boala în care îţi cade părul de pe tot corpul. Am văzut imagini cu ambele boli.

Cel mai înalt om: 2, 30 metrii. Cea mai mare mărime de pantof bărbătească: nr 52. Am văzut pe unul care îndoia cuie, unul făcea statui de unt, un francez escaladează zgârie-norii fără să fie legat de frânghii (doar pe mâini îşi dă cu cretă) iar o sectă se închină la şerpi, pentru că Domnul ne-a dat să călcăm peste şerpi şi peste balauri.

Pe 31 decembrie 1956 a avut loc prima transmisie televizată din România.

***

Am văzut un urs dresat la circ, care mergea pe bicicletă de unul singur.

„Bărbăţia e ca banul: te poţi lăuda cu ea, chiar dacă nu o ai”.

„-Mama ta a fost teroristă?

-De ce?

-Pentru că a făcut o bombă ca tine. ( tipa era foarte frumoasă)”.

Dintr-un cântec popular: „Duşmanul te duşmăneşte, Dumnezeu te miluieşte”, „viaţa are haine multe”, „viaţa e o nuntă mare stropită cu sărbătoare”.

26-12-2003. Unde este fratele tău Abel, Caine? Unde e cel pe care trebuie să îl iubeşti, să îl aperi, să te comporţi faţă de el cu mare grijă? Fratele tău unde este, prietenul Meu? Unde e dragostea ta? Ce s-a făcut cu dragostea ta? Cum a putut dragostea ta să fie ucisă de invidie, de ură, de sălbăticie; să fie ucisă de indiferenţă şi apoi, să ucizi pe cel pe care îl iubeai de la sine, în mod firesc, pentru că era fratele tău?

Cum ai putut Caine să verşi sângele fratelui tău? Şi el a răspuns, că „nu trebuie” să aibă grijă frate de frate. De ce, Caine? De ce nu poate fi, ceea ce ar trebui să fie de la sine? El, „nu e păzitorul fratelui său”. Dar al cui eşti? Al nimănui? O, Caine, unde e fratele tău, Abel?

Bunghez Lucica, în jur de 50 de ani, a avut o tumoare de 80 de Kg în ea şi după extirparea ei de o comisie româno-americană de medici mai are doar 40 de kg. E a doua extirpare de astfel de proporţii din lume.

Un al doilea caz şocant este şi glonţul care a trecut prin testicolele unui militar şi apoi a intrat în uterul unei virgine, care a rămas gravidă şi a născut. (inseminare balistică).

Un filosof necunoscut: Alexandru Dragomir. A fost prieten cu C. Noica. Nu a publicat nimic ci totul e în manuscris. Cred că Liiceanu vrea să publice opera acestui om.

Am auzit vocea lui Zelea Codreanu şi am văzut pe o rudă a lui ( poate chiar fiul lui sau nepotul).

***

Englezii pun semnul egal între formidabil şi teribil. Pentru noi, numai într-un sens familiar se poate pune semnul egal între cei doi termeni, deoarece sensul cuvântului teribil, sensul primar e acela de a exprima frica, groaza cuiva. Am auzit de mai multe ori pe părintele R. folosind pe teribil cu sensul de extraordinar.

„Prea târziu”, film românesc, regizor Lucian Pintilie, 1996.

Teodor Baconsky: „mi-am îmbogăţit gândirea pe măsură ce am renunţat la ea”. Ambasador al României în Portugalia. A scris o carte numită: „Râsul Patriarhilor”.

Biserica patriarhală a fost construită în 1656, cu coloane de piatră masivă de râu. În 1830 policandrul a fost făcut la Veneţia din argint masiv iar acum e dirijor : Pr. Constantin Drăguşin. Cor mixt. Erau 12 coloane la început. Fericitul Justinian a renunţat la cele două dinspre altar. PFP Justinian e îngropat la Măn. Radu Vodă a Seminarului teologic din Bucureşti.

În 1359 se întemeiază Mitropolia Ungrovlahiei. Ctitorii catedralei patriarhale din Bucureşti: Constantin Şerban, d-na Bălaşa, Bălaşa Leon şi Luchia. Primii mitropoliţi care au slujit în ea: mitropolitul Ştefan, Dositei Filitti, Teodosie. Ei sun primii ei ctitori. Sfântul Dimitrie Basarabov se pare că a fost un român din sudul Dunării. În 1774 generalul rus Petru Saltâcov a dat Sfintele Moaşte lui Hagi Dumitru. Moaştele Sfinţilor Constantin şi Elena vin din insula Cipru.

***

În ziua de 18-09-2004, pe la ora 1 noaptea, m-am trezit într-un moment de foarte mare elevaţie spirituală, înspăimântat de puterea de a fi atât de lucid şi cuprinzător cu mintea. Trebuia să dau examen la Dogmatică pentru doctorat. N-am mai putut dormi toată noaptea. M-am dus cu o oră şi ceva de somn la examen şi Prea Curata a vrut să iau 10, părintele Ştefan Sandu spunând că e o lucrare excepţională.

Eram înspăimântat că nu mă mai puteam concentra, pentru că mintea mea gândea prea multe în acelaşi timp. Atunci, în miez de noapte, am scris pe o foaie, cu un pix cu cerneală albastră, următoarele: „Părintele Stăniloae începe capitolul despre hristologie cu prezentarea dogmatică a lui Hristos, cu definirea dogmatică a persoanei Sale. Prea Curată Stăpână, linişteşte sufletul meu, adună mintea mea, dă-mi mie să mă bucur întru tine şi mă miluieşte! Strică uneltirile Satanei şi mă miluieşte, că de la tine aştept bucuria! Iartă-mă şi mă păstrează întru bucuria milei tale, Prea binecuvântată Stăpână!”.

Am primit ca subiect, tocmai definirea dogmatică a persoanei Mântuitorului Hristos.

Pr. Dorin

E bine să ai ce scrie. Sau, să aduni vara…ca să ai iarna

pasi-spre-mai-sus.jpg

Ieş. 9, 8: αἰθάλης καμιναίας = funingine din cuptor. De la καμιναία [caminea], -ας, ἡ vine cămin şi şemineu. Acest καμιναία e sinonim cu furnace. Adică niciun cămin nu poate fi fără foc, fără cuptor. Şi nu e nicio casă fără foc, că mâine-i Moş Crăciun, spune colindul.

Ce este şemineul? O sobă joasă, mare, zidită în perete, cu vatră larg deschisă; cămin. Dicţionarul spune că vine de la fr. cheminée. Dar vine de fapt şi de fapt de la grecesul καμιναία, prin nişte modificări lingvistice specifice limbii franceze.

***

Este stubborn as a mule, adică: încăpăţânat ca un măgar/catâr.

***

Ieş. 9, 19: a căzut ἡ χάλαζα, adică grindină/ hail în en.

***

Ieş. 9, 25: βοτάνη = vegetaţie. De unde Botanică= ştiinţa care se ocupă cu ierburile.

***

Tot în Ieş. 9, 25 apare τὰ ξύλα = pădure/copaci, de unde ξύλον = copac. De aici avem noi pe xilofon, adică instumentul făcut din lemn de copac, din lemn de pădure sau, mai la fix: lemn care răsună.

***

Protosinghel Popa Ioasaf-Ioan : „Mijloace morale de îndumnezeire a vieţii creştine după Sfinţii: Vasile cel Mare, Pahomie şi Ioan Cassian”, Buc, 1983, p. 338, teză de doctorat, ms. dactilografiat. / 276 [p 71] S2 / 19999, FTO. Conspecte din această teză:

p. 3: σκέω (asceză) e prezent doar de trei ori în Vechiul Testament.[1] În NT, acelaşi cuvânt apare doar o singură dată şi cu sens general.[2]

p. 6: Sfântul Pahomie se naşte într-o familie de ţărani, aproape de Ezneh, în Egiptul de Sus, spre anul 286 sau 290 şi e crescut în religie păgână. Bătrânul său e Sfântul Palamon. A fost în bune relaţii cu Sfântul Antonie cel Mare. În 323 întemeiază o mănăstire cu viaţă de obşte, într-un sat părăsit, la Tabene, în Egiptul de Sus. Până la sfârşitul vieţii, mai înfiinţează alte 8 aşezări de obşte. Adoarme la 346.

p. 7: Sfântul Pahomie e primul ctitor al vieţii monahale de obşte.[3]

p. 9: Sfântul Vasile cel Mare, găseşte mai bine de 1500 de texte pentru susţinerea vieţii ascetice, pe care le clasează în regulile monahale şi asceticonul său[4].

p. 26: „desăvârşirea se poate atinge de orice creştin, indiferent de locul unde trăieşte, de munca pe care o face, de vârstă sau de sex”. „Fecioarele (cei din viaţa monahală – n.n.) rodesc o sută, văduvele (caştii din lume – n.n.) produc şaizeci, creştinii căsătoriţi rodesc treizeci”, spunea Sfântul Cezar de Arelate[5].

p. 46: „Sfântul Cassian găseşte că există trei feluri de vocaţii: prima – cea de la Dumnezeu, a doua – cea prin mijlocirea oamenilor, a treia – cea de nevoie”[6].

p. 52: „adevărata frumuseţe a vieţii şi învăţăturii duhovniceşti nu poate fi savurată decât pe măsura trăirii personale”.

p. 59: „cavernele inimii”.

p. 60: „Ceea ce se condamnă în primul rând la păcat este intenţia”.

p. 64: „Cuvântul virtute vine din latinescul „virtus” şi traduce termenul grecesc αρετη a cărui semnificaţie a fost la început de „putere”, „forţă fizică”, apoi de „tărie psihică”, trecând în creştinismul primar cu sensul de „năzuinţă continuă a credinciosului, ajutat de harul divin, spre împlinirea faptelor bune”, cf. Teologia Morală, vol I, p. 338-342.

p. 69: „Procesul despătimirii este însuşi procesul pocăinţei continue”.

Ascetica şi Mistica, p. 73, vol III, Morală, pentru „subconştient” la Fericitul Dumitru.

p. 120: „Când un trăitor în evlavie cade în acelaşi păcat ca şi unul indiferent, ei nu trebuie pedepsiţi la fel”.

p. 146: „Fecioria în adevăratul ei sens este ferirea de orice păcat, căci un singur păcat, de orice natură ar fi el, creează condiţii pentru declanşarea poftei trupeşti”.

p. 149: trupul „este un fel de sinteză a cosmosului”.

p. 154: „dreapta socoteală este numită şi „ochi al sufletului””.

p. 163: „Rugăciunea continuă este săvârşirea oricărui lucru pentru slava lui Dumnezeu, vederea în orice lucru a degetului Creatorului, pătrunderea raţiunilor din lucruri şi zburarea pururea cu mintea la Dumnezeu”.

p. 188: „Destăinuirea…(este) mijlocul principal pentru identificarea şi diagnosticarea răului”.

p. 221. Sfântul Benedict de Nursia adoarme în 549.

p. 223: Sfântul Benedict a cunoscut opera ascetică a Sfântului Vasile, prin intermediul traducerii lui Rufin, (dar şi prin intermediul traducerii Fericitului Ieronim), cf. p. 311: J. Gribomont, „Histoire du texte des ascetiques de S. Basile”.

p. 311, n. 1438: Rufin a stat 5 ani pe lângă Sfântul Ioan Gură de Aur.

p. 229: μονασθηριον = locul unde vieţuiesc monahii.

Această teză a fost prima carte pe care am conspectat-o, ca masterand, de la biblioteca facultăţii. Părintele e de la Mănăstirea Ciolanu-Buzău. Teza a fost făcută sub îndrumarea Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman.

***


[1] Cf. „Concordance to the Septuagint…” , by the Late Edwin Hateh and Henry A. Redpath, vol.1, Oxford, 1987, p. 172 ( la autorul nostru e la p. 233, pentru că notele sunt puse la final) : II Mac. 15, 4 (Domnul a poruncit să nu lucrezi [ ασκειν] în ziua a şaptea), IV Mac (apocrifă) 13, 22 şi 12, 11, găsim cuvântul : ασκητης , cu sensul de „a lucra”.

[2] Cf. p. 233: F. Ap. 24, 16 : „…mă străduiesc (ασκω) şi eu ca să am întotdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuvânt neîntinat”.

[3] Cf. p. 236: după cum spune O. Bardenhewer, în „Geschichte der altkirchichen Literatur”, Dritter Band, Freiburg im Breisgau, 1923, p. 83: „Pahomie este fondatorul vieţii de obşte în Egipt”.

[4] Cf. p. 239 : J. Gribomont, „Le monachisme au IV-e siècles en Asie Mineur : De Gangres au Messalianisme”, în Studia Patristica, vol. II, partea a II-a, Oxford, 1957, Akademie, Verlag-Berlin, p. 407.

[5] Cf. p. 248: Cuvântarea 6,7 în „Textes choisis”,traduits et prèsentès , parA. Blaise, Namur, 1962, p. 36-37.

[6] Cf. PSB 57, p. 346-348.

***

Unul dintre Sfinţii Părinţi, vorbind despre Mt. 24, 28 spunea, că „stârvul” e însuşi Domnul, căci S-a făcut aşa prin Răstignirea Sa, în ochii celorlalţi. În GNT avem : ὅπου ἐὰν ᾖ τὸ πτῶμα, ἐκεῖ συναχθήσονται οἱ ἀετοί.”: căci acolo unde va fi cadavrul / stârvul, acolo se vor strânge/ se vor aduna (şi) vulturii”. Unde va fi Hristos, vom veni şi noi să ne împărtăşim.

Cine are viaţă îngerească, vulturească, mare să se apropie de Hristos şi să se împărtăşească duhovniceşte cu El. Conform BibleWork 0.7., în varianta GNT, avem pentru NT, de 6 ori folosit pe τω πτωμα, pe când în SCR doar de două ori. Mt. 14, 12 vorbeşte de trupul mort al Sfântului Ioan Botezătorul. El e luat de ucenicii săi şi înmormântat. Mt 24, 28 – pe care îl discutăm – e al doilea loc amintit de GNT. La Mc. 6, 29 tot despre Sfântul Ioan. Mc. 15, 45 vorbeşte de Trupul Domnului, pe care Pilat i l-a dat Sfântului Iosif din Arimateea. Celelalte două locuri: Apoc. 11, 8,9.

***

George Ivaşcu, Istoria literaturii române, vol 1, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, 630 p. (de la Facultatea de Litere). Pentru Sfântul Antim Ivireanul p. 230-233.

P. 231 se ocupă de moartea sa martirică: Mavrocordat, „obţinu caterisirea de la patriarhul din Constantinopol şi-l trimise în exil spre Sinai, cu ordine secrete. Pe drum, după poruncă, escorta turcă îl hăcui cu săbiile.

După altă versiune, tot contemporană, domnul ar fi organizat o execuţie exemplară chiar în capitală, în faţa clerului îngrozit, după practica în vigoare în împărăţia sultanilor, de unde venea”.

Ivaşcu nu înţelege prea bine teologia Sfântului, tocmai de aceea scrie: „Antim nu este un teolog profund sau un exeget original”[1], însă recunoaşte totuşi: „dar are un dar excepţional de a-şi întreţine auditoriul într-un stil elevat şi totodată accesibil”. [2]

Comentariul autorului suferă de mute tare. I se pare că nu e cât Bossuet, pentru că nu a „avut simţul grandios al destinului uman”[3](sau decât Miron Costin) şi că nu a avut „o experienţă de viaţă multilaterală”[4], dar „este un Coresi, un Ispirescu al teologiei ortodoxe”[5].

Nu mi se par frumoase şi pertinente alăturările lui. Nici comentariile nu sunt relevante, ci unele sunt chiar hilare. Lui Ivaşcu i se pare că face o „exagerare” conştientă Sfântul Antim, când arată păcatele vremii sale[6], deşi, cu o frază mai înainte, îl catalogase ca un diagnostician al moravurilor societăţii, asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur[7].

Dar dacă l-ar fi citit pe Sfântul Ioan şi ar fi fost atent la ce a predicat Sfântul Antim, ar fi observat că ambii au luptat nu cu nişte moravuri de basm, fantasmagorice, ci cu unele reale, că nu le-a exagerat deloc şi, că multe din păcatele vremii de atunci, sunt şi azi, se perpetuează; după cum, şi el citează pasajul de la pagina 232, unde : ne batem părinţii şi îi ocărâm, necinstim conducătorii ţării, blestemăm pe arhierei…bisericile le ţinem ca pe nişte grajduri”… şi celelalte[8].

Literaţii grăbiţi, înţeleg tot la fel de superficial cărţile noastre ortodoxe. În locul unor comentarii de bun simţ măcar, găseşti tomuri întregi de scrieri, cu date mai mult sau mai puţin obiective, dar explicitate haotic, injust, fără simţul realităţii.

Înainte de p. 227, avem o pictură murală de la Sfânta Mănăstire Hurezu : „Judecata de Apoi” (alb-negru din păcate). Dacă tot nu avem o discuţie serioasă în această carte, măcar aici să ne oprim. Râul de foc curge pe tot planul. Demonii sunt goi; cei care sunt chinuiţi de către ei de asemenea. Sfinţii Îngeri sunt în poziţie de luptă, în costume militare. Vezi în foc doi arhierei – planul de sus – dar şi capete încoronate.

Deasupra unora dintre cei care sunt chiuiţi apar diferite cuvinte: probabil cu detalii despre păcatele lor. Sfinţii Îngeri înţeapă cu suliţele lor albe, care au la capete 3 colţi, pe dracii care vorbeau de rău un om Sfânt, dar şi pe cei din focul nestins. Dracii au suliţe negre, aripi negre (unii), cozi, coarne, bărbi şi figuri urâte. Doamne, scapă-ne pe noi, de pedeapsa cea veşnică şi ne miluieşte! Apare în plan şi un fel de porc mistreţ, cât şi un balaur. Multe prezenţe.

***

Cel mai vechi manuscris al Didahiilor Sfântului Antim, este ms. 3460, B.A.R., din 1722-1725 şi se dau două pagini într-o ilustraţie. Începutul muceniciei Sfântului Ioan cel Nou are cea mai veche copie din 1439 şi anume, a lui Gavriil Uric. Sfânta Mănăstire Voroneţ a fost zidită de Sfântul Ştefan cel Mare în 1488, în amintirea luptei din 1476. Aceasta a fost mărită şi pictată în exterior de Petru Rareş.

***

Statueta zeiţei Venus, din bronz, sec II d. Hr., descoperită la Potaissa – Turda o prezintă cu sânii goi, dar acoperindu-şi sexul. Se pare că şi atunci frumuseţea era vrută mai mult goală, decât împodobită cu bunul simţ. Pornografia veacului nostru are rădăcini mult mai vechi, decât am vrea noi. Pornografia „sacră” a idolatrilor, nu era decât „venerarea” trupului, a senzaţiilor şi a vieţii omeneşti fulminante. Jocul simţurilor împotriva contemplării lui Dumnezeu. Omul crede că a ieşit victorios „împotriva” lui Dumnezeu, dacă face pe un om cu viaţă Sfântă, să păcătuiască cumva. Dar nu Dumnezeu e Cel care „pierde”, ci noi suntem marii lefteri ai libertăţii, transformate în desfrâu.

***


[1] P. 231.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] P. 232, cf: Antim Ivireanul, Predici, ed. critică, studiu introd. şi glosar de G. Ştrempel, Bucureşti, 1962, p. 95.

***

Astăzi, 2-12-2003, am avut o nespusă bucurie, să întâlnesc o mică lucrare, dar una dumnezeiască. În „The Othodox Word”, noiembrie-decembrie 1976, la p. 182b, am găsit un condac al Sfântului Ioan Maximovici, scris pentru Sfântul Ioan de Kronstadt. Iată textul american şi traducerea mea:

Kontakion, tone 4

„O thou who from infancy wast chosen by God* , and in childhood didst miraculously receive from Him the gift of teaching*, and wast gloriously called to the priesthood in a vision during sleep*, thou wast manifest as a wondrous shepherd of the Church of Christ, * O Father John, namesake of grace*. Pray to Christ God** hat we may all be with thee in the Kingdom of God.”

Condacul pe glas 4

„O, tu cel care ai fost ales din pruncie de Dumnezeu şi în copilărie ai primit de la El în mod minunat darul învăţăturii şi ai fost chemat cu slavă la preoţie, într-o vedenie din timpul somnului şi te-ai arătat ca un Păstor minunat al Bisericii lui Hristos, o, Părinte Ioane, cel numit cu numele harului. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, ca să putem şi noi toţi, să fim cu tine în Împărăţia lui Dumnezeu!”.

***

Pe coperta revistei „The Othodox Word”, din noiembrie-decembrie 1976 e Sfântul Ioan din Kronstadt iar în numărul din mai-iunie al aceluiaşi an, e pe copertă: Sfântul Paisie Velicicovski. Pe alte coperte am văzut pe Sfântul Ioan Maximovici, pe Fericitul Serafim Rose etc. Am găsit mai mulţi Sfinţi apuseni cu totul necunoscuţi pentru mine, o fotografie cu Sfântul Ioan de Kronstadt pe vapor şi o alta, între maicile conduse de Sfânta Taisia, inedite pentru mine. Sfinţii galici au fost foarte iubiţi de Fericitul Serafim. O să consult mai multe numere din „Cuvântul ortodox”, cât şi din „Sobornost”, ce apare în Londra, şi avem numere din revistă, la bibliotecă, de prin anii’ 70 ai secolului trecut.

***

Monahul răstignit pe crucea răbdării, cu dracii care îl împung dimprejurul crucii este o icoană de la Sfânta Mănăstire Esfigmenu, din Sfântul Munte Athos.

***

Sfântul Nicodim Aghioritul (1748-1809). A fost canonizat de Patriarhia ecumenică în 1955. El a format colecţia patristică a Filocaliei, ce a fost publicată în limba greacă la Veneţia în 1782 şi în slavonă, la Sankt Petersburg în 1793, în traducerea Sfântului Paisie Velicicovschi.

***

Cu Maica Teodosia. Palmierul înseamnă Învierea Mântuitorului iar Domnul într-un palmier înseamnă Domnul înviat. Mandorla are mai multe forme: lunguiaţă dar şi un cerc într-un pătrat. Cercul simbolizează perfecţiunea iar pătratul, lumea.

Stilul moldovenesc se caracterizează prin aceea, că propune două rânduri de cercuri şi pătrate suprapuse. Turla e alungită iar baza stelată.

La Suceviţa sunt 40 de scene din istoria poporului lui Israel. Fresce cu elemente din Geneză sunt în Bucovina. Pe fond alb, până la cădere şi arată curăţia primilor oameni iar după păcat fondul e închis: un gri-albăstrui.

„Cornul” din capul Sfinţilor Vechiului Testament e „cornul înţelepciunii” şi e un motiv evreiesc. L-am văzut la Sfântul Moise şi la Sfântul Aaron. Pictura bizantină permite stilizările. Cineva pictează, după motive auzite în imnografie.

Prima mea lecţie de Teologie a Sfintelor Icoane. Îi mulţumesc maicii Teodosia pentru răbdare.

***

* συνείδησιν = conştiinţă , cf. GNT apare de 16 ori în Noul Testament : F. Ap. 24, 16 ; Rom. 13, 5; I Cor 8, 12; 10, 25; 10, 27; 10, 28; 10, 29; II Cor 4, 2; I Tit 1, 19; 4, 2; Evr 9, 9; 9, 14; 10, 12; 13, 18; I Petru 2, 19; 3, 16.

***

Arhiprezbiter Dr. John Breck , „O abordare ortodoxă a exegezei biblice”, în Revista Teologică IX (81), nr. 4, 1999, Ed. Mitropoliei Ardealului, Sibiu[1] : Tradiţia ortodoxă afirmă hotărât că VT la fel ca NT este o „carte creştină”, p. 111. Fiecare teofanie sau manifestare a lui Dumnezeu nu a fost a lui Dumnezeu Tatăl, ci a lui Dumnezeu Fiul, Ibidem.

„Mişcarea VT spre NT este, deci, o mişcare de la Făgăduinţă către Împlinire, de la forma profetică la realizarea ei în Persoana lui Hristos”, p. 112. „Fiul Omului” apare şi în apocriful pus pe seama Sfântului Enoh, Patriarhul VT.

Sfântul Ignatie al Antiohiei a început să folosească titlul de „Fiu al Omului” pentru firea omenească a Mântuitorului, p. 112. Exegeţii din Antiohia înţelegeau prin sensul literal al Scripturii dumnezeieşti „intenţia autorului biblic”, pe când mesajul spiritual, e mesajul pe care Dumnezeu îl transmite prin intermediul textului scris, „în fiecare moment prezent, fiecărei noi generaţii, din viaţa Bisericii”, p. 114.

„Prin termenul „theoria” ei (Părinţii antiohieni) înţelegeau o apercepţie inspirată a sensului interior al Scripturii care dezvăluie atât sensul ei literal cât şi pe cel spiritual”, p. 115. „Duhul luminează fiecare nouă generaţie creştină, în limba şi circumstanţele timpului ei, pentru a o conduce la „tot adevărul””, p. 116.

„Rugăciunea este o operă dumnezeiască, lucrarea lui Dumnezeu în noi. În rugăciune, Dumnezeu vorbeşte lui Dumnezeu: Sfântul Duh Se adresează Tatălui, pentru a da rugăciunile noastre de mulţumire, de laudă şi de cerere”. p. 117.

„A ne ruga „în duh şi adevăr” (In. 4, 23) înseamnă a ne ruga cu puterea Duhului Sfânt Celui care este Adevărul, lui Iisus Hristos Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu”, p. 117.

Interpretarea biblică cere (este de fapt) o sinergie, o cooperare între noi şi Dumnezeu. Dar e şi roada Duhului care sălăşluieşte în noi, p. 117. Sfânta Biserică este locul interpretării iar „exegeza este o funcţie a celebrării, mărturisind comuniunea de credinţă”, p. 116-117.

„Totuşi, pentru a face trecerea de la sensul literal la sensul deplin, „sensus plenior” trebuie să ne supunem în smerenie şi luptă ascetică, influenţei povăţuitoare a Duhului Adevărului. Sfântul Ioan Hrisostom şi alţi Părinţi ai Bisericii afirmă cu tărie că nimeni nu poate interpreta cu adevărat Scriptura dacă nu se supune ei”, p. 119.

Un articol adevărat, curat, smerit. Părintele John a făcut şi face un mare bine, prin lucrările sale, Ortodoxiei ecumenice.


[1] Articolul a fost citit de doamna preoteasă şi aceste însemnări sunt ale ei.

***

Scriitori şi oratori religioşi din secolele XVII-XVIII ( catolici): Francois de Sale, Bossuet, Flechier, Bourdoloue, Fenelon, Massillon.

***

Viaţa Sfântului Marcu Ascetul după lucrări occidentale

Datele sunt puţine, foarte sărace. Încep cu „The Catholic Encyclopedia”, edited by Charles G. Herbermann… and numerous collaborators, vol 9, Ed. The Universal Knowledge Foundation, New York, 1913, p. 650. Un articol semnat de Adrian Fortescue. Numiri: Marcus Eremita / Mαρκον ο ερημιτης | μοναχος | ασκητης.

A trăit în secolul al V-lea şi a fost superiorul unei mănăstiri din Ancyra. A trăit ca eremit în deşertul din partea estică a Palestinei, lângă Sfânta Mănăstire Sfântul Sava.

Contemporan cu Nestorie şi a trăit în timpul lui Teodosie al II-lea[1], murind probabil înainte de Sinodul de la Calcedon( 451). Nichifor Calist în secolul al XIV-lea a spus că Sfântul Marcu a fost ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur[2].

Cardinalul Bellarmine a susţinut în Script. eccl. (1631), p. 273, că Sfântul Marcu ar fi acela care ar fi profeţit cu 10 ani mai înainte, naşterea Împăratului Leon în anul 900. Dar această opinie a fost negată de Tillemont în Mémoires (1705), X, 456 sq.

Alţii l-au identificat cu monahul egiptean menţionat de Paladiu/Paladie în „Istoria Lausiacă”, cf. PG. 32, XX, care a trăit în secolul al 4-lea.

Despre el dă detalii Sfântul Fotie cel Mare în Biblioteca, Cf. PG. 103, col 668 sq. A fost membru al şcolii Antiohiene.

Referinţe: Gallandi, Bibliotheca Veterum Patrum, VIII, Veneţia 1788, 1-140 / PG. 65, col. 839-1140.


[1] Ultima notă, cu timpul în care a trăit, e luată din „A Dictionary of Christian Biography”, edited by William Smith and Henry Wace, vol. 3, London 1882, p. 826.

[2] Cf. „Istoria bisericească”, PG. 146, 14, 30.

***

Sfânta Marcela[1]

S-a născut între 325-335 şi adoarme în 410-411. E sărbătorită – pentru catolici cred – la 31 ianuarie. Tatăl ei moare pe când ea era tânără. Ea însăşi rămâne văduvă la 7 luni după căsătorie.

În casa sa de la Aventine trăieşte cu mama sa Albina şi împreună cu alte surori de credinţă, dintre văduvele de neam nobil din Roma. Grupul acesta a fost instruit la Roma de Fericitul Ieronim între 382-385. Sfânta Marcela a fost o zeloasă cititoare a Sfintei Scripturi şi următoare a exegezei Fericitului Ieronim. Există scrisori ale Fericitului Ieronim către Sfânta Marcela.

A fost interesată de disputa origenistă. A fost rănită de soldaţii lui Alaric în 410 la Roma şi a murit nu după mult timp. Fericitul Ieronim vorbeşte de sfânta ei viaţă în Epistola 127.

Găsim despre ea în CSEL 54-56, 1910-1918.

***

* καλουμενος, η, ον = numit, -ă . Partenonul era dedicat zeiţei protectoare a Atenei. Pallas e un epitet al zeiţei Atena. ησυχιαν ηγομεν = ne odihneam în linişte ; ησυχιαν αγω = stau, trăiesc în linişte .

***

În greacă sunt 24 de litere, 7 vocale şi 17 consoane. Cuvintele greceşti nu se pot termina decât în vocală, în consoanele ν, ς, ρ sau în consoanele duble ψ , ξ . Apar unele excepţii dar numai în scris.

În vorbire sunt rostite împreună cu cuvântul următor: ουκ οιδα = nu ştiu , ουχ οτι = nu că, εκ της χωρας = din ţară etc.

Cuvintele atone sunt cuvintele neaccentuate, şi se numesc proclitice dacă se sprijină pe accentul cuvântului următor sau enclitice dacă se sprijină pe accentul cuvântului precedent.

Procliticele sunt 10 la număr: adverbul de negaţie ου , ουκ, ουχ , conjuncţiile: ως = ca, ει = dacă ; prepoziţiile: εν = în, la , εις = în, la , εκ | εξ = din ; articolul : ο, η, οι, αι.

Enclitice pot fi şi unele forme ale pronumelui personal, pronumele indefinit, adverbele nedefinite ca πως = cumva, şi particulele: γε, θεν, κε, περ, τοι etc.

ωστε = încât, ουτε = nici , καπι[2] = şi pe ( και επι) ; ταλλα = celelalte ( τα αλλα).

Eliziunea este fenomenul lingvistic în care are loc căderea vocalei finale în faţa unei vocale iniţiale: adică αλλ’ εγω = dar eu în loc de αλλα εγω ; κατ’ αυτον = după el, în loc de κατα αυτον , ουτ’ αν = nici, în loc de ουτε αν, οθκ εσθ’οπως = e cu neputinţă să, în loc de ουκ εστι οπως .

***

ανεγραφω = înregistrez , μεταβαλλω = arunc în altă parte, περιβαλλω = arunc în jur, προβαλλω = arunc înainte ; το μη επιχωρειν = a nu da înapoi;

***


[1] Cf. „New Catholic Encyclopedia, vol IX, Ed by The Catholic University of America, Washington D.C., SUA, 1967, p. 188. Un articol de T.C. Lawler.

[2] prin crasă: căderea vocalei finale şi contopirea a două cuvinte.

***

Monitorizarea ziarului Libertatea din 30 ianuarie 2004. Ce fel de fotografii avem? Apar în ziar chipul a 25 de femei şi a 81 de bărbaţi. Bărbaţii sunt excedentari datorită rubricii sport, unde e dată şi o echipă de fotbal în întregime. Dintre cele 25 de femei 4 sunt dezbrăcate mai mult sau mai puţin. Pe prima pagină e Dana Săvuică mai mult goală, la pagina 5 fata de la pagina 5 şi la pagina 15 fetele de la Spicy, care prezintă vremea tot cam goale.

În suplimentul de vineri însă, apar 42 de femei şi 27 de bărbaţi, în care 20 de femei sunt dezbrăcate sau semi-dezbrăcate. Bărbaţi dezbrăcaţi apar decât doi: unul e fotografiat de la spate iar unul e aproape gol, dar fără cap.

Se constată că bărbaţii nu apar dezbrăcaţi în ziarul Libertatea şi dacă totuşi apar, e o reclamă pentru doamne.

Apar trei maşini, dintre care două sunt promovate prin reclamă. Telefoanele mobile apar şi ele ca spot publicitar. Publicitatea mi se pare prea multă iar toate matrimonialele sunt oferte erotice. Editorialele sunt foarte puţine, reduse ca mărime şi sunt subiecte mai mult sau mai puţin serioase. Imaginile şi publicitatea sunt mult extinse parcă, decât zonele scrise.

***

Interview [/intəvju: ] = s. întrevedere, întâlnire, interviu; vt. a intervieva. Interviul e îngroparea de sine a cuiva în privirea, în persoana altcuiva, dacă observăm părţile componente ale cuvântului din limba engleză (inter = a îngropa + view = a vedea).

Interviul este o confesiune din punct de vedere lingvistic. Poate fi şi o întrevedere, o legătură între două personalităţi, între mentalităţile celor două persoane. Ne îngropăm în memoria celuilalt, rămânem în alţii prin ceea ce spunem şi facem.

Memoria e o groapă a trecutului, o groapă în care trecutul e bine structurat sau cărţile lui sunt puse de-a valma sau multe din paginile lui lipsesc, pentru că s-au scurs în uitare.

Trecutul e o istorie care ne aduce aminte sau ne face bine, ne relaxează. Există în el puncte negre şi puncte albe. Însă el nu poate fi schimbat faptic, ci pentru el se poate doar plânge.

El e un timp care ne formulează pocăinţa, starea noastră de durere, de chin interior pentru viaţa noastră de mai dinainte.

***

„Non omne periculum est magister” (Nu orice încercare este un povăţuitor), spunea latinul. Pericol = încercare. Pericolul, ananghia e un moment în care te afunzi în aşteptarea ajutorului dumnezeiesc; e o încercare, o ispitire. E un examen. Pericolul e un examen la care clachezi sau te arăţi un om destoinic şi smerit.

***

Superbia = trufie. O femei superbă e o femeie care pare foarte frumoasă pentru că e trufaşă, dispreţuitoare şi arogantă. Ea se bazează totuşi pe frumuseţea ei, dar orice frumuseţe are nevoie de încă şi mai multă frumuseţe.

***

Aestimo = preţuiesc. De unde a estima înseamnă a preţui.

***

Absolvo = a achita. A absolvi o facultate înseamnă a te achita de toate examenele, de toate poliţele universitare.

***

„Homo sum; humani nil a me alienum puto” = „Sunt om; tot cei omenesc nu-mi este străin”.

***

ST 58, 3-4: „Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite”

BOR 9-10 / 1973.

MB 1-3, 1956: Diac. Nicolae Corneanu, „Îndreptar pentru serviciul liturgic al diaconului”.

Ort. 3 / 1970: Pr. Dumitru Stăniloae, „Slujirile bisericeşti şi atribuţiile lor”.

MB 1-3 / 1965, Uspensky , „Iconostasul”.

MO 5-6, 1960 : Sfântul Sofronie, Descrierea Sfintei Biserici şi a actelor din slujba dumnezeiască.

***

Sfântul Simeon al Tesalonicului, „Voroavă de întrebări şi răspunsuri”, Bucureşti, 1765. Retipărită de Toma Teodorescu, cu titlul de „Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe”, Bucureşti, 1865-1866.

***

Fericitul Augustin, De spiritu et littera, în PL. 44.

Ort. V (1953), nr. 4, Fericitul Dumitru Stăniloae, „Starea sufletelor după Judecata particulară în învăţătura ortodoxă şi catolică”.

Viziunea Sfântului Dimitrie al Rostovului despre Patimile Domnului.

Comentariul la Profetul Avacum, vol. 71 din PG, al Sfântului Chiril al Alexandriei.

BOR, nr. 3-4, 1936, p. 183-186: D.L. Balaur, „Paştele Blajinilor”.

Pr. N. Nicolescu-Leordeni, în GB, nr. 11-12 pe 1966, p. 1024-1051: „Crăciunul”.

Pr. Prof. E. Branişte, „Problema unificării calendarului liturgic în Biserica Ortodoxă”, în Ort. 2, 1955, p. 181-216.

Sfânta Cruce, în MMS, 5-6 / 1958, p. 440 sq.

***

Sergiu Al-George, „Arhaic şi Universal. India în conştiinţa culturală românească”, Ed. Herald, Bucureşti, format computerizat.[1]

Ideologia romantică a beneficiat din plin de faptul descoperirii Indiei.

Clasicismul era „un ideal cultural de tip academic strict citadin, realizat printr-o ruptură cu lumea satelor, purtătoare a tradiţiilor arhaice”. Autorul crede că întreaga cultură şi gândire indiană trebuie raportată la „dialectica simbolului”. Iraţionalul şi pesimisul nu sunt coordonate indiene, ci înţelegeri deplasate, occidentale. Filosofii occidentali de factură existenţialistă, cu tente deosebit pesimiste, se pare că nu au luat în calcul latura realităţii de adâncime. Autorul disculpă cumva India de înţelegerile noastre greşite.

În epoca noastră cultura indiană suferă un amplu proces de vulgarizare. Prin Eminescu, cum spunea Blaga, India a devenit o „prezenţă inalienabilă a culturii noastre” româneşti.

Eminescu este un reprezentant al romantismului tardiv. La Eminescu a părecumpănit sentimentul cosmic mai degrabă decât pesimismul de factură schopenhaueriană.

Însă autorul nostru nu aduce, după părerea mea, şi argumente concludente a inspiraţiei brâncuşiene. Nu e o carte citaţională, ci mai mult de construcţie ideatică.

Ezra Pound vedea în sculpturile brâncuşiene nişte „chei în lumea formelor”. Este interesant de ce autorul nostru nu a văzut simbolul oului, al sărutului, al coloanei, ca având legătură directă cu spiritualitatea şi tradiţia română ortodoxă? Ştie autorul nostru că sculptorul român Constantin Brâncuşi era diacon ortodox? Autorul vrea să îl scoată pe Brâncuşi mai mult indian decât român, lucru care se constituie în greşeala originară a cărţii. Mai există şi alte exemple de acest fel.

Stâlpul cosmic sau Arborele vieţii. Cuvântul „spaţiu” este luat din latină ( spatium), pentru că grecii nu aveau un cuvânt sinonim. Însă acceptarea ideii de spaţiu a privat pe europeni de ideea de verticalitate. În India însă spaţiul e legat de ideea de lumină. Aici găsim spaţiu-lumină. Autorul foloseşte o expresie interesantă : „lumină trans-cosmică”. Spaţiul nu poate fi disociat de lumină şi timp. Coloana este o expresie a cosmogoniei cotidiene.

Bradul sau stâlpul mortului sau la nuntă la români e denumit deopotrivă şi steag, suliţă, săgeată. În vârful bradului în Teleorman se pune un covrig mare. Autorul atestă acest obicei ca fiind caracteristic românesc. În Cărbuneşti însă, mirele trebuie să urce într-un copac, ca să ia de acolo steagul de nuntă. Brâncuşi dorea să facă în Indore-India un templu pătrat de 12 metrii „fără porţi sau ferestre, cu o intrare subterană şi în care nu putea să pătrundă decât o persoană”. Nu a apucat să-l mai facă. Forma era aceea de ou, cu o singură gaură pe tavan, pe unde trebuia să intre lumina şi să lumineze Pasărea de aur.

Experienţa indiană a lui Mircea Eliade s-a consumat între 1929-1931. Eliade definea autenticitatea drept ,,o sete ontologică, o deschidere către concret, o tehnică a realului”.

Pentru Eliade „înţelegerea este o experienţă personală directă”, în care luăm „cunoştinţă de anumite lucruri din jurul nostru sau din inima noastră”. El spunea că ne ducem viaţa într-un soi de automatism continuu, în care „suntem trăiţi de viaţă, nu trăim noi viaţa”. Autenticitatea are drept corolar, drept consecinţă directă universalitatea.

Eliade a spus celebra frază, pe care şi eu mi-am însuşit-o şi nu ştiam de unde: „libertatea nu înseamnă libertinaj”. Libertatea gândită de Eliade în tinereţe sa era una eroică.

După Brâncuşi şi Eliade sunt discutaţi Blaga şi Eminescu.


[1] Manuscrisul pe care îl citesc nu are paginarea iniţială.

***

Andrei Pleşu, Jurnalul de la Tescani, Humanitas, Bucureşti, 1993.

O carte subţire, aforistică. „Specialişti ai văzului” = pictori. Proasta dispunere te face obiectiv.

„Creştinul adevărat e bine dispus. Credinţa însăşi e o formă de bună dispoziţie”. Numai străinul degustă peisajul în care tu trăieşti, pe când tu te raportezi la natură cu un aer dur, cu un aer de acceptare înţelegătoare.

Seducţia e o manevră de efect, pe când comunicarea cere autenticitate. Teologii de astăzi, spune autorul nostru, trăiesc un complex faţă de oamenii de cultură. „Teologia trebuie să se reverse peste cultură”. Avem o „Biserică timidă, care nu-şi onorează autoritatea”. Oare?!

Bucuria ingenuă de frumos, de bine are în ea o „lăcomie copilărească, hrănită de convingerea că o emoţie se poate dilata la nesfârşit”. Ca să te bucuri de un dar, trebuie să pleci mai departe şi să nu rămâi pe loc.

Ceva este plat datorită pasivităţii noastre mentale. Autorul nostru evidenţiază o virtute extraordinară, care e de fapt un complex de virtuţi, întreaga sferă a virtuţilor şi anume: plasticitatea.

El denumeşte plasticitatea: „puterea de a reacţiona infinit diferenţiat la infinita diferenţiere a împrejurărilor, puterea de a trăi nu aplicând criterii gata-făcute, ci descoperind criterii”. Această definiţie e una din cele mai excelente definiţii ale virtuţilor pe care am auzit-o. Fără plasticitatea modului de a trăi, nu facem altceva decât să „tezaurizăm eşecuri”. Un avertisment împotriva ostentaţiei.

Subtilitatea trebuie să întemeieze bunul simţ şi niciodată să îl înlocuiască. Domnului Pleşu, tractorul i se pare a fi o „apariţie înspăimântătoare”. Tractoristul este un „efort minim într-un vacarm”.

„Inaccesibilitatea lui Dumnezeu e o prejudecată leneşă, dacă nu o declaraţie de prostie”.

Dumnezeu este „o instanţă solicitantă, provocatoare, absorbantă”.

„Maestrul adevărat se recomandă prin continuitatea oficiului său. El te modelează şi după moarte şi, uneori, mai ales atunci.” Fraze foarte pertinente, absolut reale. O carte mică, cartea aceasta, dar cu osatură puternică.

„Gândim intermitent”. „A fi creatură înseamnă a fi fragment”. „Iluminarea este…un apogeu al instantaneităţii”. Hărnicia şi simţul arhitectonic sunt două calităţi importante pe care autorul nostru le cere de la o scriitură. Însă acestea trebuie cablate în aşa fel încât să nu strice proporţia justă dintre ceea ce se gândeşte şi ceea ce se scrie.

Discursul teologic este în opinia sa un discurs fragmentar deoarece e o insulă de discurs pe apa fără margini a tăcerii dumnezeieşti. „Fragmentul e onestitatea supremă a discursului”.

Îmi pare rău că nu mi-am notat şi paginile. A fost o citire în fuga respiraţiei.

***

Pr. Dorin

Sufletul după moarte, Hristologie, Sfinţii ortodocşi ai vechii Galii

The image “http://www.ortodoxiabrasil.com/img/serafimrose2.jpg” cannot be displayed, because it contains errors.

Fericitul Serafim Rose: sau muzica lui Dumnezeu care cutremură muzica oamenilor.

În „The Orthodox Word”, nr. 77, noiembrie-decembrie, 1977, $ 1, 25

Cartea Fericitului Serafim: Sufletul după moarte ( o altă parte), p. 261-271, în nr 77 pe 1977, al aceleiaşi reviste binecuvântate de pe tărâm american. Experienţele strânse de Dr. Moody, a cărui carte mi se pare că a fost tradusă şi în româneşte. A văzut o „lumină strălucitoare”, p. 261, după moarte. Cineva plutea într-un cristal pur, fiind cu totul lumină.[1] Un suflet care ieşea din corp îşi vedea propriul trup pământesc, stând pe masa de operaţie.

În primele momente s-a simţit rău şi apoi a fost înconjurat de lumină.[2] Sfântul Ignatie Briancianinov combate undeva filosofia lui Descartes, referitoare la „spiritului pur”.[3] Sfinţii Îngeri apar sub diferite forme ca să fie văzuţi, dar nu apar exact cum sunt ei, spune Sfântul Ioan Damaschin, în Dogmatica sa.[4] A existat o dispută între Sfântul Teofan Zăvorâtul şi Sfântul Ignatie Briancianinov pe baza Sfinţilor Îngeri; a explicaţiei „trupurilor” Îngerilor în termenii ştiinţifici ai secolului al 19-lea. Sfântul Teofan susţinea că trebuie să arătăm care e natura Sfinţilor Îngeri. [5]

Sfântul Faust de Lerin vorbea de relativa „materialitate” a sufletului[6] (sec V). Viaţa Sfântului Ciprian pentru apariţii drăceşti, apoi la Sfântul Ioan Cassian, în „Convorbiri duhovniceşti”.

***

„Sobornost”, The Journal of the Fellowship of St. Alban and St. Sergius, nr 5 pe 1977, Londra:

„The Christian understanding of man” by Philip Sherrard, p. 329-343: „Antropologia creştină depinde de hristologie.”[7]

Autorul observă o reevidenţiere a ereziei nestoriene în societatea de azi, unde Hristos e numai Om, un Om superior, cu toate că este un Om cu o intensă conştiinţă de Dumnezeu.[8] „Creştinismul ca religie stă sau cade ( nu are nici un fundament n.n. ) prin această recunoaştere a divino-umanităţii lui Hristos, a complexităţii divino-umane a Lui. Fără această recunoaştere, creştinismul este fără sens. Însă această divino-umanitate este norma / tiparul / etalonul omului.”.[9]

„Adevărurile dumnezeieşti sunt subiectele proprii ale teologiei şi nu evenimentele istorice”.[10] Ideea că omul poate fi om separat de Dumnezeu e o falsă idee (p. 330) şi nu înseamnă decât o reîntoarcere la nestorianism pe de altă parte. Adevăratul om implică o relaţie, legătura directă cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate evita / scăpa de relaţia Lui cu omul, fiindcă aceasta este scrisă în natura omului: relaţia, comuniunea. Tocmai de aceea Hristos este modelul umanităţii noastre. Şi de aceea omul trebuie să înţeleagă cine este Hristos, într-o perspectivă creştină (Ibidem).

Ca imagine a lui Dumnezeu, omul este în mod esenţial şi în mod evident diferit de arhetipul său. Se evidenţiază legătura omului cu Dumnezeu în VT şi apoi în NT. Fericitul Augustin a luptat împotriva pelagianismului (p. 331) iar pelagianismul este o tendinţă de a merge la extrema, în care să afirmi că existenţa oamenilor este o realitate externă şi independentă faţă de Dumnezeu, un fel de parteneriat egal în relaţia Dumnezeu – om, investiţi cu suficienţă de sine, prin care întâlnirile şi interacţiunile cu Dumnezeu se fac după placul omului şi pe acelaşi plan cu Dumnezeu. ( Ibidem.)

Pentru Fericitul Augustin doctrina lui Pelagiu a fost considerată ca o răzvrătire împotriva lui Dumnezeu şi care este foarte caracteristică umanismului non-religios a timpurilor moderne: ideea că sfârşitul omului e determinat de sine însuşi şi că nu are nevoie de Dumnezeu, ideea omului care se divinizează pe sine. Fericitul Augustin insistă asupra transcendenţei divine. (Ibidem). (…)

Harul nu este ceva extrinsec – ca să spunem aşa – nu este ceva adăugat naturii umane, ci el e inerent în condiţia naşterii noastre. Nu putem vorbi de o adevărată prăpastie între Dumnezeu şi creatura Sa, căci totala transcendenţă a lui Dumnezeu şi care ar constitui această prăpastie, au fost transcese deopotrivă prin actul creării lumii.

Unirea celor două naturi – divină şi umană – se petrece în Hristos, în aşa fel încât cele două naturi sunt inseparabile, în sensul că elementul uman, trupul, este indisolubil unul cu natura veşnică a lui Dumnezeu.( p. 333) Aici nu e vorba doar de o penetrare divină a realităţii umane şi nici de o penetrare umană a naturii divine. Ci unirea celor două naturi în Hristos este o umanizare a lui Dumnezeu, care e în mod simultan o îndumnezeire a omului.

În Hristos dumnezeirea este umanizată şi umanitatea este îndumnezeită. ( Ibidem). Omul poate trăi plinătatea comuniunii numai cu Dumnezeu. Unirea ipostatică se bazează pe o certă polaritate între dumnezeire şi umanitate. Înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului sunt condiţii reciproce ( mutuale) a uneia faţă de cealaltă, pentru simplul fapt că ele exprimă o tendinţă inerentă între cele două naturi şi care poate fi realizată numai printr-o reciprocă dăruire de sine, a ceea ce este una celeilalte, însă dăruirea de sine nu trebuie interpretată ca o amestecare a identităţii, ci două naturi şi calităţile lor sunt ţinute întru unitate, p. 333-334.

Perihoreza este un cuvânt ce exprimă co-penetrarea dinamică dintre necreat şi creat, dintre dumnezeire şi umanitate. (p. 334). În mod fundamental Întruparea este o perihoreză, o sinteză a două naturi sau substanţe, ambele cu calităţi proprii sub forma unui unei singure Persoane sau Ipostas şi care sunt perfecte amândouă. Ceea ce se formează în această uniune este, desigur, nu o nouă natură, ci mai degrabă un nou mod de activare al celor două naturi. În virtutea acestei uniri, s-a constituit un nou mod de activare, cel divino-uman sau modul theantropic. Acest mod, în care actele lui Dumnezeu se fac într-o manieră umană şi în care actele omului sunt făcute într-o manieră dumnezeiască; în care energia divină este umanizată şi energia umană este îndumnezeită. (p. 334)

Însă această nouă energie teandrică sau activitate / lucrare teandrică nu este totuşi o amestecare, o mixtură a celor două moduri proprii de activitate a celor două elemente. Identitatea celor două elemente rămâne intactă. Dumnezeu transcende propria Sa transcendenţă şi devine imanent în creaţia Sa. Persoana lui Hristos este unică. Ipostasul lui Hristos este unic. Pentru că Hristos este în două naturi, omul poate fi înfiat, prin participare. Aceasta este imaginea în care omul este creat. Omul este o creatură, creată pentru a fi fiul lui Dumnezeu.

El este născut, omul, pentru a fi liber de influenţa morţii şi a stricăciunii. Moartea şi stricăciunea sunt profund străine de natura omului; ele sunt profund a-naturale pentru el. Ceea ce este natural pentru el este în mod sigur viaţa veşnică, care este prin participare la Dumnezeu. (p. 334) Hristos este Omul perfect, Omul complet, întregul Om. Dar Hristos este de asemenea şi Dumnezeu. Şi acesta este paradoxul pe care îl susţinem, că numai Dumnezeu este şi Omul perfect. Numai Dumnezeu este complet şi total Om. Umanismul nereligios contemporan are următorul rezultat, acela că dezumanizează atât pe om, cât şi formele sociale pe care le-a creat el însuşi.

În context creştin-ortodox omul e o creatură care trăieşte prin participare la Dumnezeu(p. 335). Unirea ipostatică nu e o realitate a două naturi juxtapuse, care există separat una de alta. Ele sunt distincte dar nu separate. Ideea de Dumnezeu include ideea de om şi de asemenea modul de a fi intim cu experienţa umană, ca o realitate personală. Ideea că Dumnezeu există separat de om este şi ea o falsă idee. Numai când Dumnezeu şi omul sunt văzuţi ca indivizibili, dar elemente distincte în realitatea divino-umană, numai atunci este posibil să …

Este ridicol să presupui că un om poate avea o experienţă, pe care el să nu aibă posibilitatea să o stăpânească. (p. 336) Şi tot la fel de ridicol este să presupui, că existenţa umană poate fi definită ca entitate exclusiv creată, în principiu despărţită de Dumnezeu şi absolut separată de El şi astfel orice relaţie a lui Dumnezeu cu omul să fie extrinsecă. Şi a susţine o relaţie non-interioară cu Dumnezeu, nu înseamnă decât a presupune că aici, poate fi cineva afară de a tot-îmbrăţişarea şi atot-umplerea realităţii lui Dumnezeu.

Subcapitolul numit „Nivelul conştiinţei umane” începe cu: „Suntem confruntaţi cu un fel de dualitate sau cu un dublu nivel al conştiinţei” (p. 336).

Avem conştiinţa că suntem originaţi de alţii, ( p. 336) dar că suntem un sine adânc, p. 337. „Eu, eu cel real, sunt altceva, ceva foarte adânc şi sursa nebăgată în seamă ( izvorul eliminat de multe ori din faţa ochilor atenţiei mele) a existenţei mele.”, p. 337.

E mare diferenţă între sinele interior şi sinele mincinos considerat ca propria ta identitate. Omul este într-un anume fel dublu în sine însuşi , fiind un Cain şi un Abel în acelaşi timp, în el însuşi. Şi Cain din el este ego-ul superficial şi în stare să ucidă sursa reală a existenţei sale, calea lui interioară şi anume pe Abel din el, p. 337.

Şi făcând un acest omor omul e cu adevărat un satan. Sinele unui om este foarte genuin, creativ şi unic, p . 337. Ceea ce este omul în sine însuşi nu este temporal sau relativ – pentru că tocmai aceea este ceea ce determină şi califică toate aspectele existenţei sale – ci etern şi absolut. Şi acest lucru există în sine însuşi, chiar dacă el este inconştient sau nu. Dacă omul poate să devină „Dumnezeu”, atunci trebuie să existe în el ceva, prin care să poată intra în comuniune cu Dumnezeu, p. 338.

Dar acel ceva prin care să intrăm în legătură cu Dumnezeu, în context filosofic, nu e raţiunea, p. 338. Raţiunea poate fi totuşi cea care formulează noţiuni şi propoziţii. Ea e facultatea sistematizării, a combinaţiilor mentale, cea care distinge, cea care clasifică după legi şi reguli proprii formele prin care înţelegem lucrurile externe. Şi atunci, dacă raţiunea ar fi singura modalitate de cunoaştere umană, atunci omul nu poate avea o cunoaştere directă şi imediată a ceea ce este absolut şi etern.

În cel mai bun dintre cazuri el ar accepta Revelaţia, prin care poate avea o exterioară şi indirectă recunoaştere a adevărurilor, fără o altă posibilitate directă şi imediată de participare la ele. Şi dacă ar respinge Revelaţia, atunci se mulţumeşte cu aspectele exterioare şi superficiale, care sunt relative şi temporale, p. 339.

Raţiunea nu este singurul organ sau facultate de cunoaştere umană. Ci omul posedă o capacitate supra-raţională de cunoaştere şi experiere, un intelect spiritual care compensează natura raţională. Acesta e o facultate dumnezeiască în om şi el a primit-o în momentul creaţiei sale. E vorba de ochii inimii. Ei sunt diferiţi de minte şi nu operează cu înţelegeri, delimitări şi analize şi se diferenţiază din nou de minte prin aceea, că ei nu îşi derivă sau îşi formează ideile prin lucruri care sunt externe, ci le capătă prin unire internă cu Însuşi Dumnezeu Cuvântul, p. 339.

Intelectul spiritual cunoaşte toate lucrurile prin cunoaşterea propriei lor esenţe interioare, prin directa participare la ideile divine sau energiile divine, care aduc în el existenţa acelor idei şi energii, şi care sunt complet inaccesibile percepţiei raţionale. Intelectul spiritual este capabil de o intuiţie imediată şi o experienţă interioară, p. 339. Experienţele şi intuiţiile duhovniceşti nu sunt rodul conceptelor şi al discursurilor raţionale, p. 339.

După modelul unirii ipostatice a divinului cu umanul în Hristos, şi sufletul şi trupul nostru sunt susceptibile de procesul de perihoreză, acea penetrare a dumnezeiescului har în om şi a omului în Dumnezeu, p. 340.

Omul modern a eliminat cuvântul „suflet” din vocabularul său. Simpla punere a întrebării implică existenţa celui care întreabă şi astfel existenţa se afirmă de la sine. Cuvântul „suflet” are o poziţie ambiguă azi, pentru că poate fi folosit în sensul că include intelectul spiritual, „sufletul sufletului”, dar poate fi înţeles şi în sensul, că se distinge de intelectul spiritual, p. 340.

„Cuget deci exist”, e pentru autorul nostru un exemplu de posesie satanică a sufletului. Această independenţă, această autonomizare cu orice preţ a omului este un clar simptom a ceea ce noi numim cădere, căci sufletul nu se identifică în această situaţie cu sinele nostru, p. 340.

Sufletul nu este niciodată trupesc şi trupul nu poate fi niciodată fără suflet. Sufletul şi trupul aceleiaşi singure persoane sunt unite împreună de la începutul existenţei lor şi principiul acestei uniuni a sufletului cu trupul stă în Dumnezeu Însuşi, p. 341.

Trupul şi sufletul meu stau într-o indisolubilă coexistenţă. Fără unul sau altul, nici sufletul şi nici trupul nu poate fi complet. Ele se completează unul pe altul şi se determină unul pe altul. Suntem indisolubili şi după ceea ce noi suntem consideraţi morţi. Sufletul penetrează trupul iar trupul sufletul şi acest schimb reciproc, această transmigrare a unuia către altul, este un proces fără sfârşit. O astfel de intimă şi reciprocă relaţie este între divinitate şi omenitate întru Hristos, căci sufletul şi trupul în om sunt permanent unite, p. 341.

Omul stă între Dumnezeu şi lumea materială, între cer şi pământ, p. 342. Toate lucrurile creaţiei îşi găsesc locul de întâlnire în om. Caracterul mecanicist al ştiinţei moderne este marcat de dorinţa de a domina, de a stăpâni şi a poseda şi a exploata natura, dar nu să o transforme sau să o sfinţească. Ei presupun că pământul ţine de om, că îi aparţine lui şi nu că omul e din pământ, că aparţine prin trup de compoziţia pământului sau că e, prin trup, pământ. Oamenii au pierdut sensul lor şi armonia şi reciprocitatea cu natura, p. 342.

Dar omul e mai mult decât un simplu microcosmos cum dorea Platon, ci e un macrocosm. Despărţit de Hristos omul nu are un loc real în lume şi nici lumea în el. El este doar o dureroasă umbră a sinelui său şi unul care face o crimă împotriva naturii sale, dacă refuză cunoaşterea lui Dumnezeu, p. 343.

Un articol plin de conţinut şi de intuiţii şi soluţii foarte benefice.

***

„The assumption of our Lady” ( trad. Adormirea Maicii Domnului), by John Saward, p: 343- 357. Un articol despre eretica „dogmă” catolică a „imaculatei concepţii”. Detalii: La 1 noiembrie 1950 papa Pius al XII-lea, prin constituţia „Munificentissimus Deus” ( MD), a declarat ca „dogmă revelată”, eretica supoziţie a „imaculatei concepţii”, p. 343. Pentru monofiziţi Învierea lui Hristos era învierea lui Dumnezeu. Însă mariologia trebuie văzută în context hristologic, p. 344. Autorul e, probabil, un catolic englez . E de partea ereziei.

În interiorul nostru ne reînnoim zilnic, eshatologia este inaugurată şi posibilitatea transfigurării este reală, p. 349. Puterea învierii este deja prezentă în contemporaneitatea noastră iar învierea e un bun comun, p. 349.

Învierea Sfinţilor adormiţi din timpul morţii Mântuitorului Hristos e un semn că moartea şi puterea Iadului au fost învinse de Hristos Dumnezeu. Aşa credeau printre alţi Sfinţi Părinţi, Sfântul Irineu şi Sfântul Efrem Sirul. Pentru Sfântul Chiril al Ierusalimului, Domnul a coborât în Iad singur, dar a ieşit împreună cu Sine, cu o mare mulţime de oameni. El a înviat pe mulţi Sfinţi, p. 349. ( cf. Cateheze 14, 18; PG 33, 843C. / cf. p. 356 a articolului recenzat) Acest lucru se vede şi din Sfânta Icoană a Învierii Domnului, unde ţine de mâini pe Sfinţii Adam şi Eva şi în spatele Lui sunt mulţi Sfinţi ai Vechiului Testament. Pentru autor Maica Domnului e un tip al Bisericii, al umanităţii mântuite, p. 351. Assumption este echivalentul – aşa spune autorul – al sintagmei Adormirii Maicii Domnului, p. 353, deşi tot el spune, că ortodocşii cred că nu e tot una Asumpţia şi Adormirea.

Pe când catolicii văd o ridicare prin sine a Prea Curatei la cer, noi vedem o ridicare a Ei la cer făcută din voia lui Dumnezeu şi în asta constă diferenţa între minciună şi adevăr. Aşa am înţeles citind cărţile noastre ortodoxe. E o realitate pe care trebuie să o aprofundez şi mai bine.

Autorul spune că Adormirea Prea Curatei nu e discutată până la Sfântul Ambrozie şi Sfântul Epifanie, p. 355, dar eu nu cred acest lucru. Despre ea vorbeşte şi Sfântul Dionisie Areopagitul.

***

„The Holy Spirit and chrismation”, by Nicolas Zernov, p. 357 – 363.

Biserica este o comunitate euharistică şi harismatică. Taina Sfintei Mirungeri e acest „chrismation”. Omul primeşte în Ortodoxie o singură dată această Sfântă Taină, dar dacă se întoarce din apostazie o mai primeşte odată, p. 358.

Bulgakov numea mirungerea o Cincizecime personală, p. 359. A pecetlui pe cineva cu Sfântul Mir înseamnă a face un semn al aparţinerii sale de Dumnezeu. Şi astfel orice persoană miruită e proprietatea Sfântului Duh, p. 360. Dar a pecetlui, în al doilea rând înseamnă şi autoritate iar Duhul Sfânt e Cel ce îţi aduce darurile mari şi noi ale răscumpărării prin Hristos.

Prin pecetluirea noastră de către Duhul Sfânt, nu înseamnă că noi am devenit obiecte pasive ale puterii Sale, ci noi am devenit colaboratori, organe ale Sfântului Duh şi de aceea mirungerea înseamnă o specială responsabilitate faţă de folosirea propriului nostru trup, p. 360. Orice mică impuritate este un mare păcat împotriva Sfintei Mirungeri, p. 360.

Subcapitolul „Rolul laicilor” : fiecare suntem unşi cu Sfântul şi Mare Mir. Biserica este în mod fundamental un trup ierarhic şi prin mirungere devenim de fapt mireni. Biserica e un fel de armată. Nu poţi să fii membru al armatei fără să deţii un rang anume. Toţi suntem co-celebranţi în toate Sfintele Taine ale Sfintei Biserici, p. 361.

Biserica Ortodoxă învaţă că păzitorul adevărului este întregul trup al celor credincioşi, p. 361. Suntem chemaţi nu numai să ascultăm adevărul dumnezeiesc, ci şi să-l facem cunoscut, să-l predicăm celor care nu îl cunosc. Nu crede – şi are dreptate – că în disputa dintre un mirean şi un episcop despre adevărul credinţei, episcopul ar fi avantajat pentru că e episcop iar mireanul ar fi dezavantajat pentru că e doar mirean, p. 361. Şi dacă la hirotonire, un preot sau un episcop mărturisesc adevărul, nu înseamnă că ei vor păstra mai bine credinţa decât un mirean sau decât unul inferior lor. Şi acest lucru e foarte corect. Papa Paul al VI-lea a pupat piciorul mitropolitului grec, p. 363.

***

„Trinity and Incarnation in Anglican Theology from the sixteenth century until today” , by A. M. Allchin, p. 363-376. ( lecturat la Institutul Teologic din Bucureşti, la 18 ianuarie 1976): Pentru David Jenkins, Sfânta Treime este un simbol pentru pelerinii, care nu cunosc limite în nădejdea îndurării, a descoperirii şi a bucuriei lor, p. 364. Thomas Crammer, primul arhiepiscop reformator de Canterbury a fost un liturgist şi nu un dogmatician. Şi el a făcut „Cartea comună de rugăciuni”, p. 364. Vechea tradiţie latină liturgică a fost transplantată în Anglia, slujbele scurtate şi adaptate oamenilor de aici, alături de elemente scripturale şi didactice, p. 364. Contemporani cu Luther şi Calvin, în Anglia erau Richard Hooker ( 1554-1600) şi episcopul Lancelot Andrewes (1555-1626). Aici supremaţia Scripturii e interpretată în diferite moduri. Se primesc şi mărturiile Sfintei Tradiţii. Pt Hooker, Hristos este în Biserică, după cum Eva era în Adam, p. 366. În sec 17, anglicanismul avea o teologie a Întrupării, a Bisericii şi a Sacramentelor, p. 368. Când vorbim de persoană, vorbim de omul în comuniune, p. 371.

***

Marina Ţvetaeva ( poetă) spunea: „Ce putem să spunem noi despre Dumnezeu? Nimic. Ce putem să spunem noi lui Dumnezeu? Totul”. Maica şi poeta Maria Skobtsova ( 1891-1945) a făcut şi o antologie de Vieţi de Sfinţi. Abune Yohannes a fost un etiopian monofizit foarte aparte, socotit de ei „sfânt”, deşi, şi monofiziţii se cred „ortodocşi”.

***

Minuni după adormirea sa, din „The Orthodox Word”, nr. 108-109 pe 1983, ( pe copertă e Fericitul Serafim Rose) p. 9-24: Viaţa pe scurt a Fericitului Serafim Rose a scris-o Maica Brigid.

Părintele Herman l-a văzut în vis pe Fericitul Serafim înainte de a sluji Sfânta Liturghie, îmbrăcat în alb şi stând întins. Era la 6 zile după adormirea sa, p. 15.

Fericitul Serafim a vindecat de cancer la gât pe Susan Matushka, fiica părintelui Alexey Young, în 1982, p. 19-20. Cu părintele Alexey, Fericitul Serafim a avut o lungă corespondenţă, publicată de Ştefan şi Danion în limba română. În 14 / 27 octombrie 1982 a fost văzut în vis de Bătrânul Nazarie de la Valaam. I-a spus acestuia: „Rămâi ferm în hotărârea ta sau pregăteşte-te pentru sfârşit”. După care l-a sărutat pe frunte şi acesta a fost foarte fericit, p. 21. Vindecă o hemoragie cerebrală a unei femei, p. 21-22.

De la p. 25 a aceluiaşi număr de revistă, sunt câteva date ale părintelui Damaschin Christensen faţă de viaţa Fericitului Serafim Rose. Fericitul Serafim a fost mai întâi metodist, apoi prezbiterian, p. 25. Studiază filosofia chineză, p. 25. Apoi budismul. Învaţă limba chineză veche la colegiul Pomona şi la universitatea californiană Berkley. E influenţat de profesorul Peter A. Boodberg, care era un emigrant rus, p. 26. Fericitul Serafim a tradus slujbele sfinte ortodoxe, în engleză, luminat de Duhul Sfânt. Teza sa de Master a fost „ Golul şi plinul la Lao-Ţî”, p. 27. Alan Watts a fost un alt profesor ce l-a influenţat. Studiază pe Rene Guenon. În 1956 şi 1957 scrie trei eseuri mari despre „Mentalităţi comparate”, p. 30. A scris o lucrare şi despre Jung, p. 31. L-a iubit şi admirat pe profesorul Ming Shem, un bătrân profesor chinez, total anti-comunist, p. 40. ( final).

***

Din Teologia Dogmatică a protoiereului Mihail Pomazansky, în „Cuvântul ortodox”, nr. 97 / 1981: Marele mister al evlaviei creştine este viaţa în Hristos, p. 73 ( din Prefaţa la ediţia englezească a Teologiei Dogmatice şi în continuare la fel). A dezbătut mai ales dogma eclesiologică şi în special catolicitatea Sfintei Biserici. A trăit peste 93 de ani. S-a născut pe 7 / 19 noiembrie 1888 în vestul Rusiei.

***

Sfântul Grigorie de Tours, „Vita Patrum”, capitolul 10, Sfântul Friardus cel Zăvorât, în „Cuvântul Ortodox”, nr. 97 / 1981, p. 88-93:

A trăit lângă insula Vindunitta, în teritoriul Nantes-ului, p. 89. Copilăria sa a fost dăruită lui Dumnezeu şi foarte castă. A trăit în rugăciune şi priveghere şi când a devenit în vârstă. Satana îi apare diaconului Secundellus şi îi spune că e „Hristos” şi că el a devenit „Sfânt” şi că trebuie să plece de pe insulă. Altă dată, după ce a pătimit multe prin faptul că l-a ascultat pe diavolul travestit şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a scăpat de falsul „Hristos”. Acest diacon a ajuns un Sfânt. Copacii sădiţi de Sfântul Friardus erau un mare miracol în ochii poporului şi în fiecare zi o imensă cioară trecea pe acolo. Şi-a prezis adormirea. A adormit în 577.

E uluitor de frumoasă cartea Sfântului Martin şi ar trebui tradusă. Parcă am auzit de aşa ceva. E un Pateric al Franţei. Cred că toţi, fiecare ţară are patericul ei, dar nu îl strângem cu toată cuviinţa, nu îl căutăm cu ardoare. Şi azi se pot scrie Paterice, numai că nu ne îngrijim de oamenii duhovniceşti pe care îi avem şi de experienţele lor minunate. Ajută-ne, Doamne, ca să cunoaştem pe Sfinţii Tăi, ca să ne mântuim prin ei!

***

În „Cuvântul ortodox”, nr. 74, pe 1977, am găsit despre Sfinţii Romanus şi Lupicinus dintre locuitorii deşertului Jurei ( p. 107-140): în secolele 4-5 apar multe mănăstiri în sudul Franţei. Insula Lerin e în Franţa. Sfântul Grigorie îşi începe lucrarea sa despre Sfinţii Părinţi, cu aceşti doi Sfinţi. Viaţa Sfântului Eugendus şi a celor doi a fost scrisă de un ucenic anonim pe la 520.

Această viaţă anonimă a dat nu numai mai multe detalii decât a dat Sfântul Grigorie de Tours, dar a furnizat şi informaţii despre învăţământul monastic al acestor Sfinţi Părinţi şi a vieţii monastice în general din secolul al 5-lea din Galia. Jura e un şir de munţi din partea estică a Franţei, lângă Swiss border, some hundred miles long and 20 sau 30 wide, p. 109. Sfântul Eugendus era născut nu departe de Izernore unde era un templu păgân închinat zeului Marte, care era parţial distrus şi ale cărui ruine se mai văd şi azi. Sfântul Romanus a fost fratele mai mare al Sfântului Lupicinus, p. 110 şi s-a născut în ultima decadă a secolului al 4-lea. Sfântul Eucherius va deveni episcop de Lyon în 434. Acesta a scris „Rugăciunile pustiei” înainte de 428. Cele mai citite cărţi erau Patericul egiptean şi Institutele Sfântului Ioan Cassian. Sfântul Ilarie de Arles era ucenic al Sfântului Honoratus de Lerin ( sec 5) şi în 444 călătoreşte spre Besancon. Sfântul Lupicinus nu a primit preoţia decât după adormirea Sfântului Romanus.

Fericita Maria Gatchina e o Sfântă ce a trăit sub comunism în Rusia. Ea spunea : „Depresia este o cruce duhovnicească”, p. 149.

Pr. Dorin.


[1] Ibidem.

[2] P. 262.

[3] P. 263-264.

[4] P. 266.

[5] P. 267.

[6] P. 268.

[7] P. 329.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

Pagini de Teologie şi viaţă duhovnicească…căzute sub ochii mei

În acest tag vom pune note personale de lectură, mai vechi şi mai noi, note făcute în graba citirii dar cu atenţie maximă la conţinut. Considerăm că un om care citeşte, trebuie să îşi ia notiţe, să ştie să îşi ia notiţe, ca să ştie unde să se întoarcă.

Cărţile se duc, cărţile vin în viaţa noastră…dar notele rămân. Ar trebui să rămână. Dacă pentru cei experimentaţi, notele noastre de lectură nu cred că vor fi o noutate, speram ca pentru cei mai tineri, care acum încep să citească, grija de a-şi lua notiţe acurate, exacte şi de a ştii să facă comentarii directe în faţa textului…să le fie spre ajutor demersul nostru.

***

„The Orthodox Word”, nr. 147, pe lunile iulie -august 1989, $ 2,50. Revista începe cu convorbirea Sfântului Ioan de Kronstadt cu Sfânta Taisia. A se vedea trad. românească de la Ed. Ileana.

La p. 233-240, 249-254 găsim un articol al arhimandritului George, stareţul Sfintei Mănăstiri Grigoriu din Sfântul Munte Athos, despre Fericitul Arhimandrit Cozma al Grigoriului, luminătorul Zairului. Voi face o traducere în mare a acestui articol.

P. 233: Într-o zi de vineri, pe 27 ianuarie 1989, după apusul soarelui, a adormit Fericitul Cozma. Călătoria sa către Louboubasi şi Kolouezi s-a terminat cu un fatal accident de maşină.

P. 235: Boteza populaţia neagră din Zair, direct în râu. El a botezat 15.000. de africani.

p. 234: Părinţii Fericitului Cozma au fost Demetrius şi Despina Aslanidis. Aceştia l-au învăţat de mic să citească Sfintele Scripturi, pentru că ei înşişi erau oameni ai evlaviei. Numele său de mirean era Ioan Aslanidis. A trăit în Tesalonic, a fost student în tinereţe al unei şcoli catehetice şi apoi catehet. Timp de 10 ani a stat pe lângă mitropolitul Augustin de Florina.

Şi-a continuat educaţia teologică la şcoala Rizarios. Vizitează Sfântul Munte şi pe Sfinţii Bătrâni de aici. Ajută la ridicarea unei noi Sfinte Biserici, a Sfântului Nicodim, din Sfântul Munte. Era o persoană dinamică, inspirată de flacăra dragostei pentru Hristos şi nu dorea să trăiască o oarecare viaţă creştină şi nici nu se limita doar la obişnuita slujbă eclezială. La 18 ani e chemat de Domnul la munca misionară iar în augustul anului 1975, la 33 de ani, a plecat în Zair, unde cu îndrumarea Părintelui misionar Amfilohie Tsoukos, a zidit 10 Sfinte Biserici în numai 40 de luni. Avea un temperament viu şi foarte multă cunoaştere şi abilitate în munca sa misionară. În decembrie 1977, el cheamă mănăstirile sale la primirea sfaturilor şi a discernământului Părinţilor Athoniţi evlavioşi.

p. 236: A fost tuns în schima mică primind numele de Cozma, de la Sfântul Cozma Etolul, patronul şi călăuzitorul vieţii sale. A fost făcut diacon şi preot de episcopul Hrisostom al Rodostolului. În luna iulie a anului 1988, a făcut ultima vizită a lui la Sfântul Munte şi era foarte extenuat. În 1980 a fost făcut arhimandrit de mitropolitul Timotei al Africii Centrale. El considera că rugăciunea lui Iisus este o armă de lupă împotriva demonilor care sunt în spatele vrăjitorilor africani. I-a învăţat muzică bizantină pe noii luminaţi prin Sfântul Botez, le făcea Sfânta Liturghie, privegheri şi mergeau după tipicul athonit. El cunoştea foarte bine limba swahili, ce se vorbeşte în Africa şi asta l-a ajutat mult.

p. 237: A primit multe milioane de drahme, dar le-a folosit pentru cei săraci. Când a venit ultima dată în Sfântul Munte a adus o carte a sa, numită „Cugetări despre munca misionară din experienţă”, publicată în periodicul misionar al „Misiunilor străine”, al frăţiei din Tesalonic: „Misiunile ortodoxe străine”.

De Boboteaza anului 1989, s-au botezat în Kolouezi 350 de africani şi au fost căsătorite 22 de cupluri. Aceste botezuri, ca şi celelalte acţiuni misionare, le-a filmat şi le-a trimis familiei lui, acestea fiind ultimele imagini cu el.

p. 238: În ultimele sale zile pe acest pământ el a vorbit frecvent despre pocăinţă şi moarte. Moartea sa a fost cinstită cu funeralii naţionale, începând de la mitropolitul Timotei ce îl făcuse arhimandrit, până la neobosiţii confraţi ai evanghelizării Africii şi autorităţile statale. Cinstitul şi mult prea obositul trup al Fericitului Cozma se odihneşte acum în pământul Africii, urmând Fericitului Hrisostom Papasarantopoulos. Pentru sfintele lor rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne pe noi, robii Tăi!

***

Stau şi mă uit la aceste dumnezeieşti reviste şi înţeleg, cum o parte din ele, au fost tipărite şi trimise chiar de Fericitul Serafim bibliotecii noastre, ca un dar sfânt, dat nouă românilor. El însuşi…Daruri de la un Sfânt Părinte al Sfintei Biserici. Fericite Serafim, nu ne lăsa nici pe noi şi ne miluieşte!

A tradus şi pe Sfinţii Varsanufie şi Ioan (sec al VI-lea). Fericitul Cozma spunea despre africanii din Zair ( în cartea sa): „Să-i lăsăm să trăiască ca ortodocşi, cu culoarea pe care o au, cu credinţa, învăţătura şi arta lor. Să nu îi transformăm într-un câmp de luptă.”[1] El era de părere că nu trebuie să le impunem africanilor convertiţi mentalitatea noastră, ci să îi lăsăm în propriile lor cadre culturale şi sociale.

Finalul acestui număr al revistei îl constituie autobiografia Sfintei Taisia şi un portret uluitor de frumos al Sfântului Ioan de Kronstadt. Probabil unele din aceste imagini le vom xeroxa.

***

„The Orthodox Word”, nr. 83, noiembrie-decembrie 1978, $ 1, 25.

Fericitul Serafim Rose, „Sufletul după moarte”, p. 245-263: Pe copertă e o Sfântă icoană din secolul al 16-lea, de la Novgorod, cu cele 20 de vămi ale văzduhului, unde este câte un drac, la fiecare vamă, pe un drum ca un fir sau ca un intestin şerpuit. Mulţi neagă şi în România vămile văzduhului, afirmând că Fericitul Nicodim Măndiţă vorbeşte despre „basme”, fără substrat teologic. Fericitul Serafim se bazează cred eu, pe o carte a Sfântului Ignatie Briancianinov, unde sunt multe trimiteri patristice. Se trimite la Sfântul Pavel (Efeseni 6, 12), la Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Macarie cel Mare, Sfântul Isaia Zăvorâtul (sec al 6-lea, din Filocalie), Sfântul Isihie din Ierusalim (sec 5), Sfântul Grigorie Dialogul, Sfântul Efrem Sirul, Sfântul Chiril al Alexandriei etc. Multe texte patristice şi aghiografe.

Sfântul Grigorie Dialogul: „ Căci trebuie să ne gândim adânc, la cum va fi pentru noi înfricoşătoarea clipă a morţii, când sufletul va fi atunci înfricoşat, când îşi aduce aminte de toate relele făcute de el, când (conştientizează că am ) fost plini de nerecunoştinţă pentru fericirea trecută, când frica ( ne acaparează) şi (la fel), gândul la Judecată.” [2].

Mărturii imnografice. Mărturii: viaţa Sfântului Vasile cel Nou şi Sfânta Teodora ( 26 martie), Sfântul soldat Taxiotes ( 28 martie), Sf. M. Mc Eustraţie (sec 4, dec 13), Sfântul Nifon al Constantianei ( sec 4, dec 23), Sfântul Simeon cel nebun pentru Hristos din Emesa ( sec 6 , 21 iulie), Sfântul Ioan Milostivul, patriarhul Alexandriei ( sec 7, 19 decembrie Proloage), Sfântul Simeon cel din Muntele Minunat ( sec 7, 13 martie în Proloage), Sfântul Macarie cel Mare ( 19 ianuarie) şi Sfinţi Părinţi apuseni: Sfântul Columba, Sfântul Ioan al Scoţiei ( + 597), Sfântul Adamnan ( + 704), Sfântul Bonifatie ( sec 8, anglo-saxon, Apostolul germanilor) şi apoi morţi clinice contemporane: cineva a avut o moarte clinică de 36 de ore. O carte foarte documentată, foarte bună şi pe deplin ortodoxă.

***

În „The Orthodox Word”, nr. 97, , din martie-aprilie 1981, $ 1, 50 am găsit, că protoiereul Mihail Polsky vorbea în 1976, în „Noii Mucenici ai Rusiei”, de un număr de 8000 de persoane[3], dar e vorba de nume verificate, căci Sfinţii sunt mult mai mulţi. Datele fac parte din articolul „Glorificarea noilor Martiri ai Rusiei”, al arhiepiscopului Antonie al Genevei şi al Europei Occidentale. În pagina 62, acesta spune: „ Respingerea Martirilor este o respingere a lui Hristos”.

***

În „The Orthodox Word”, nr. 77, noiembrie-decembrie, 1977, $ 1, 25, găsim între p. 235-260: „Viaţa contesei Anna Orlova Chesmenskaya, tunsă în secret ca maica Agnia”. O viaţă rară, o viaţă de Sfântă, alături de alt Sfânt, Sfântul Fotie. Dar să dăm traducerea. Traducerea nu e totală, ci punctuală.

Tatăl Fericitei Ana se numea Alexis Grigorievici Orlov şi era faimosul erou al bătăliei de la Chesma, în care Rusia s-a bătut cu Turcia în 1770. A fost cinstit de Ecaterina a II-a , care i-a dat şi supranumele.

Fericita Ana se naşte pe 2 mai 1785 şi în anul următor a pierdut-o pe mama sa, contesa Evdochia [4] Nikolaevna, care a murit la Moscova, la vârsta de 25 de ani, pe când da naştere unui băiat, care va muri şi el în acelaşi an. În această situaţie, tatăl ei îşi concentrează întreaga atenţie asupra educaţiei şi vieţii prinţesei Ana, dar va muri şi el, după o scurtă boală, pe 24 decembrie 1808, la vârsta de 72 de ani.

Şi contesa Ana, care nu mai cunoscuse până atunci necazul sau durerea a fost overwhelmed/copleşită de moartea tatălui ei şi a leşinat. A rămas inconştientă 14 ore, fără vreun semn de viaţă. Dar, după ce s-a trezit, a îmbrăcat haina neagră a doliului şi în prezenţa celorlalţi, a venit spre Sfintele Icoane şi plecându-şi genunchii săi, uttered/ a rostit aceste cuvinte în sobs/hohote de plâns : „O, Doamne! Tu ai luat-o pe mama mea, pe care eu nu o ştiu şi acum ai binevoit să ei (şi) pe tatăl meu. Fie ca mama şi tatăl meu să fie acolo ( în cer) şi împreună cu toţi cei care, au plecat din viaţa mea”. Această rugăciune, uttered from the depts a unei inimi curate, cu întreaga credinţă şi nădejde în Dumnezeu, primind binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toate the remainder/cele lăsate în urmă ale vieţii sale. Tânăra prinţesă s-a liniştit în rugăciune şi prin cinstirea Sfinţilor din Lavra Peşterilor de la Kiev şi din Rostov.

La mormântul Sfântului Dimitrie al Rostovului ea a întâlnit pe ieromonahul Amfilohie, care a întărit credinţa şi ascetismul vieţii ei. El i-a schimbat viaţa vorbindu-i despre umilinţă, milă, deşertăciunea lucrurilor lumeşti, despre rugăciune, răbdare şi puterea credinţei. El i-a vorbit, ca întotdeauna, cu sincere lacrimi în ochi. Vorbind cu el, contesa felt more strongly a coldness toward wordly happiness, vanitatea şi amuzamentul pământesc şi the insolidity of everything that a man creates pentru sine şi pentru viaţa de aici.

De la el a înţeles, că viaţa de aici e o pregătire pentru viaţa veşnică, că bunurile de aici nu sunt decât calea prin care dobândim bunurile viitoare, că nici bogăţia, nici faima, nici măreţia nu ne pot da adevărata odihnă a duhului nostru şi că, numai credinţa vie şi dragostea de Dumnezeu, poate să ne dea pacea inimii în viaţa de aici şi o viaţă fericită în veşnicie. În timpul vieţii şi după moartea lui, contesa Ana a fost unită cu inima de Părintele Amfilohie.

Pentru că avea o mare bogăţie nu a ţinu-o numai pentru sine, ci a dat-o lui Dumnezeu, făcând milostenii tuturor, atât în mod direct, cât şi în taină. A devenit de o mare umilinţă. Mare şi plăcută bucurie aveai, când o vedeai cu o înfăţişare extrem de prietenoasă, simplă în vorbire, modestă în cuvinte, cu un mod de a fi creştinesc în întâlnirile pe care le avea cu oamenii, fiind atentă la fiecare şi fără să facă categorisiri după origine, nume sau ani. N-a fost văzută enervată sau disagreable. Ajuta mult pe cei săraci şi mulţimile care îi înconjurau zilnic casa. Pe ea nu o interesa să afle nevoile lor, nu îi întreba ispititor, ci da oricui cerea, în numele Domnului. Accepta deopotrivă şi binele şi răul şi mulţumea lui Dumnezeu pentru toate, căci vedea mâna minunată a providenţei, în tot ceea ce i se întâmpla. Avea aceiaşi răbdare mereu şi se ruga cu tărie, plecându-şi genunchii şi sta ore întregi în faţa Sfintelor Icoane. A cunoscut din experienţă cât de dificilă e calea desăvârşirii creştine. Episcopul Inochentie de Penza şi Saratov o trimite la ieromonahul Fotie din Petersburg.

Fericitul Fotie s-a născut la Peter Spassky, pe 7 ianuarie 1792, într-o aşezare din regiunea Novgorodului, fiind fiul unor părinţi săraci. A terminat seminarul la Novgorod, apoi a intrat la Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1814. O boală de piept ( care va fi mai târziu cauza morţii sale) l-a oprit să termine academia teologică, dar a fost făcut totuşi preot. Rectorul seminarului de la Sankt Petersburg, arhimandritul Inochentie (viitorul episcop de Penza) l-a primit sub ascultarea sa. Ca mirean se numea Petru. El a devenit ucenicul credincios al arhimandritului Inochentie. El a fost şi studentul arhimandritului Filaret ( mitropolitul Moscovei de mai târziu), care a fost rectorul academiei teologice. Pentru un an şi jumătate Petru a fost profesor în şcoala duhovnicească Sfântul Alexandru Nevsky. În 1817 va deveni profesor de Religie la academia militară şi tot atunci a fost tuns monah şi a fost făcut imediat ierodiacon şi ieromonah. El nu era numai profesor, ci mai degrabă un adevărat Părinte duhovnicesc pentru elevii săi, pe care aceştia l-au iubit foarte mult.

Fericita Ana l-a întâlnit pe el ca ieromonah, când capitala Rusiei era inundată de o „mistică” pseudo-creştină, plină de idei occidentale, împreună cu „luminata” filosofie pe care a produs-o Revoluţia Franceză. Lojile masonice şi alte societăţi secrete îşi desfăşurau activitatea din plin. Găseai cărţi cu conţinut gnostic şi fantasme milenariste ca cele ale lui Jacob Boehme, Jung – Stilling, Eckhart şi alte „misticisme” occidentale aduse în mod deliberat în Rusia şi publicate, pentru a fi citite în majoritatea oraşelor… Ţarul Alexandru, după victoria împotriva lui Napoleon favoriza noile curente religioase şi consulta „profeţiile” eretice şi alte religii entuziaste. Împărăteasa Ecaterina P. Tatarinova proclama cu voce tare, că a primit darul „profeţiei”, la scurt timp după ce a fost primită în Ortodoxie din protestantism, dar în particular ea ocupa „poziţia unui lider” harismatic, a întâlnirilor religioase care includeau cântece masonice şi imne sectare ( pe când se ţineau cu mâinile în cerc).[5] După cum e descris aici, era un fel de „penticostalism” incipient.

Fericitul Fotie a luptat, ca un glas solitar, împotriva acestui fals misticism. Contesa Ana a găsit în Fericitul Fotie nu numai un Părinte duhovnicesc, ci şi un ajutător în faptele sale de milostenie. Lucrul principal care a ataşat-o pe Fericita Ana de Fericitul Fotie a fost lupta lui precisă pentru Ortodoxie. Mai târziu ea avea să scrie: „ El mi-a atras atenţia prin curajul şi neînfricarea lui, cu care el, începând ca profesor de Religie la Academia Militară, ca tânăr monah, a început să acuze familia regală de erori în credinţă. Oricine era împotriva lui, începând cu Curtea. Iar lui nu îi era frică de această situaţie…Scrisorile sale mi s-au părut într-un mod asemănător cu Epistolele apostolice. Ajungând să-l cunosc mai bine, am devenit convinsă că el nu lupta ca toţi ceilalţi, pentru sine însuşi”.

Ea va deveni, pe deplin credincioasă şi supusă Fericitului Fotie, în lupta pentru curăţia / corectitudinea credinţei, dându-şi banii ei din belşug în acest scop şi servind prin exemplul său de umilinţă, adevăratei vieţuiri creştineşti, fiind la antipodul „harismaticei” Tatarinova şi a altor „profetese”.

Plecarea arhimandritului Inochentie la Petersburg, datorită alegerii sale ca episcop era în realitate un exil cauzat de căderea lui în afara favorurilor casei imperiale şi a reticenţilor sale faţă de noul curent „mistic” inoculat în spaţiul rusesc. Când va adormi episcopul Inochentie, Fericitul Fotie va fi foarte afectat de moartea sa şi va cere permisiunea să refacă mănăstirea Konevits din Lake Ladoga, din nordul Petersburgului.

Aici, pentru prima dată, îşi dă seama care viaţă monahală strictă e cea mai bună: cea cenobitică, cu toate lucrurile în comun, cu tipicul slujbelor ţinut foarte strict şi cu monahi trezi şi tăcuţi ( sober and silent). Aici s-a născut în inima lui viziunea de a se stabili într-o zi, el însuşi, într-o astfel de mănăstire. În 1821 Fericitul Fotie a devenit stareţ al mănăstirii Derevyanitsky din Novgorod, pe care, în scurt timp, cu ajutorul Fericitei Ana, l-a refăcut. Fericita Ana rămăsese contesă.

În 1822 e transferat la altă mănăstire din Novgorod, Skovorodsky, pe care a refăcut-o; pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an, să fie transferat la mănăstirea Sfântul Gheorghe din Yuriev ( tot în Novgorod), unde devine arhimandrit. Această ultimă mănăstire datează din secolul al XI-lea şi atunci era într-un declin total. Aici şi-a petrecut cealaltă parte a vieţii sale, refăcând în totalitate mănăstirea de la Yuriev. Inima lui era legată de viaţa deşertului şi de Sfinţi Părinţi din vechime.

În splendida mănăstire de la Yuriev, el a trăit o viaţă retrasă ( de recluziune, de zăvorâre; a recluse), ce va spori tot mai mult, în anii următori. Pe parcursul Marelui Post (Great Lent) el nu vorbea cu nimeni. Postul său ( his fasting[6]) era extrem şi în ultimii ani el nu a mai cunoscut altă hrană decât prosphora ( Sfintele Taine probabil sau anafura) de la Biserică şi altceva simplu de felul terciului de ovăz ( porridge) şi nu bea decât apă. Era primul la Sfânta Biserică şi pleca ultimul. El însuşi ţinea întotdeauna candele aprinse, înaintea Sfintelor Icoane împărăteşti ( the main icons) a Mântuitorului şi a Prea Curatei. Avea o mică încăpere de rugăciune în mănăstire, unde la fiecare miez de noapte şi în fiecare zi îşi făcea ceasurile după rânduiala lor. Iar sufletul său era înălţat la cele cereşti şi inima lui ardea după viaţa veşnică.

Cu mare evlavie şi dor dumnezeiesc făcea slujbe sâmbăta şi duminica. Vorbea din inimă, iar cuvintele sale erau vii şi iubitoare, pline de tărie dumnezeiască. Şi cu toate acestea el era un neobosit combatant în lupta împotriva învăţăturilor Ortodoxiei, fapt pentru care a fost de mai multe ori chemat la Petersburg. Istoricii occidentali l-au caricaturizat în chip şi fel, făcându-l un „fanatic violent”, ce s-a unit cu „forţele întunecate ale reacţiunii” din Rusia.

Însă autobiografia sa, scrisă la rugămintea Fericitei Ana, ni-l arată a fi un zelos apărător al Ortodoxiei, cu idei corect expuse. Ca student şi profesor în Petersburg a cercetat din naturală curiozitate ideile eretice noi, care se vehiculau pe atunci. A citit „calea lui Hristos” de Iacob Boeme şi comentariul la Apocalipsă a lui Jung-Stilling. Mai târziu el va citi multe asemenea cărţi şi îşi va lua notiţe, pe care le va comenta şi va aduce şi punctul ortodox. Aceste pagini personale le va prezenta ţarului Alexandru.

A atacat în mod public lojile masonice şi societăţile secrete, după cum şi guvernul care sponsoriza Societatea Biblică, care nu îşi făcea tipăririle numai în Rusia şi care aducea un limbaj vag scripturistic în spaţiul ortodox, prin traducerile biblice care se făceau. El a declarat deschis, că „credinţa masonică este a Antihristului, şi tot ce scriu ei e de la diavolul”.

Activitatea sa publică a atras în mod natural atenţia ţarului Alexandru, care în ultimii săi ani de domnie a început să se întoarcă la faza „liberală” a tinereţii sale, şi a vrut să îl întâlnească în mod particular. Fericitul Fotie a avut două întâlniri cu ţarul şi a vorbit îndelung cu el, pe baza a numeroase documente. Influenţa Fericitului Fotie a fost decisivă în viaţa ţarului. După prima întâlnire, el avertizat pe ţar de societăţile secrete, care vor să submineze Biserica şi statul şi l-a chemat să fie apărător al Ortodoxiei şi să interzică funcţionarea societăţilor secrete. După câteva săptămâni ţarul a dat un decret, prin care a închis activitatea lojilor masonice şi a societăţilor similare. După a doua întâlnire cu Fericitul Fotie, acesta îl sfătuieşte pe ţar să facă paşii necesari, ca să se stopeze răspândirea cărţilor anti-ortodoxe şi să exileze pe autorii lor. El acceptă cererea Fericitului Fotie, cu care ocazie Fericitul Fotie i-a spus ţarului: „ Dumnezeu a învins pe Napoleon-ul cel văzut; însă tu poţi să învingi pe Napoleon-ul cel gândit”.

Alexandru I şi-a dat seama singur de greşeala pe care a făcut-o în tinereţea sa şi de drumul pe care îl alesese. Şi-a înscenat „moartea” într-un oraş retras din sudul Rusiei şi a trăit ultimii 39 de ani ai vieţii sale ca un singuratic ( a recluse-ascetic), sub numele de „Fyodor Kuzmich”. I-a urmat Nicolae la domnie, fratele şi succesorul său, care a apărat credinţa ortodoxă timp de 30 de ani de zile. Fericitul Fotie a devenit salvatorul Rusiei prin această minunată convertire. Nici un om din Rusia, cu siguranţă, nu a muncit mai mult ca Fericitul Fotie, împotriva domniei liberale a lui Alexandru I.

Trăind în Moscova sa natală, Fericita Ana se stabileşte la Petersburg şi mai apoi, din 1822 – devenind fiica sa duhovnicească – se mută lângă mănăstirea Yuriev. Va merge la Sfânta Biserică în fiecare zi. Era un exemplu de femeie cu viaţă evlavioasă şi ascetică, fiind o mare emulaţie pentru toţi vecinii săi şi făcând multe fapte bune. Va trăi şi mai strict decât până acum, dedicându-se în întregime, muncii şi vieţii evlavioase, fecioriei, postului, rugăciunii şi milosteniilor. Ea şi-a dăruit lui Dumnezeu bogăţia, sufletul şi trupul; în mod evident şi gradual, ajungând în cele din urmă, ca fericita sa moarte să ne reveleze cine este.

A trăit lângă Yuriev circa 25 de ani, şi zilnic, în ultimii ani, a participat la Vecernie şi Sfânta Liturghie în mult iubita Biserică închinată Prea Curatei, a adus o Litie în fiecare zi şi o panihidă de Sâmbătă ( cu excepţia zilelor de post), pentru părinţii ei şi după 1838 ( anul adormirii lui), pentru Fericitul Fotie. Ea îl considera pe el tatăl ei, fiindcă a fost îndrumată de el în viaţa duhovnicească.

În timpul Marelui Post, Fericita Ana era la toate slujbele dumnezeieşti, în Sfânta Biserică a Atotmilostivului Dumnezeu. În Postul cel Mare ea îşi petrecea cea mai mare parte a zilei în Biserică iar noaptea şi-o petrecea acasă, în rugăciune. În primele 6 săptămâni ale postului ea nu mânca nimic până sâmbătă, în afara Sfintei Împărtăşanie (prosphora) şi a puţinului vin cald ( warm wine) luate în Biserică, miercuri şi vineri, după Sfânta Liturghie a darurilor mai înainte sfinţite ( the Liturgy of the Presanctified Gifts) şi în Săptămâna Patimilor ( Passion Week) ea mânca mâncare numai în Marea Joi.

Ea se împărtăşea cu Sfintele Taine ( Holy Mysteries) în fiecare sâmbătă şi duminică şi în acele zile se trezea la ora două dimineaţa şi era prima în Biserică pentru Matins ( Utrenie) de la ora trei (dimineaţa). Ziua în care se împărtăşea era socotită de ea ca o zi fericită şi plină de dumnezeiască bucurie. Nu mânca în zilele de dulce carne sau lapte, ci numai peşte.

Creştea în viaţa duhovnicească, dar nu îşi întrerupsese contactele cu viaţa socială, ci se comporta potrivit rangului ei. De la 7 ani a fost doamnă de companie a familiei imperiale. În 1826 ea a însoţit pe împărăteasa Alexandra Fyodorovna la încoronarea lui Nicolae I la Moscova şi a rămas cu ea în tot timpul ceremoniilor. În 1828 a însoţit pe împărăteasă de la Odessa la Kiev şi mai târziu la Warsaw şi Berlin. Cei care o vedeau în viaţa socială, nu îşi imaginau că ea trăieşte cea mai mare parte a vieţii ei în rugăciune şi în trudă pentru viaţa evlavioasă.

Citea psalmii Sfântului David, ceasul I, III, VI şi IX, acatistul (akathist) Mântuitorului şi al Maici Domnului, al Sfintei Mare Muceniţe Varvara şi al altor Sfinţi şi canonul către Îngerul păzitor ( the Guardian Angel). În fiecare miez de noapte se ridica şi spunea de 12 ori : „Bucură-te cea plină de dar, Născătoare de Dumnezeu…”.

Ea nu dormea pe pat, ci într-un divan special aflat în camera sa de rugăciune, cu faţa spre „Maica Domnului” din Kazan şi alte Sfinte Icoane. În Biserica din mănăstirea Yuriev ea stătea întotdeauna în faţa icoanei Prea Curatei „The Unburnt Bush” ( Rugul aprins) şi iubea să facă metanii înaintea ei şi să sărute picioarele Sale. Şi la sfârşitul slujbelor ea obişnuia să cinstească toate Sfintele Icoane.

Fericita Ana, în zelul ei, vizita şi alte Biserici ale lui Dumnezeu, mănăstiri şi lavre. A mers de două ori la Lavra peşterilor din Kiev nu cu mult înaintea adormirii sale şi a stat aici lung timp, având mare evlavie pentru acest mare loc al Sfintei Ortodoxii şi al Ortodoxiei întregi. Pelerinajul său a înglobat şi vizitarea Fericiţilor Partenie şi Teofil. Fericita Ana avea mare respect pentru Sfântul Teofil cel nebun pentru Hristos şi nu a pus niciodată pe seama lui atributul de „nebunie” pur şi simplu, ci de „sfântă nebunie”. Contesa care apare în viaţa Sfântului Teofil (acum şi în română) e Fericita Ana. Fericitul Partenie e cel care a tuns-o pe ea în monahism.

Iubea să vorbească cu oameni care erau evlavioşi şi bogaţi în experienţă duhovnicească, despre nevoinţele Sfinţilor lui Dumnezeu, despre locurile lor de nevoinţă, despre locurile sfinte de la Ierusalim şi Sfântul Munte Athos. Şi-a dorit să meargă din totdeauna la Ierusalim. Cu căinţă în suflet ea vorbea despre locurile sfinţite de preacuratele picioare a le Domnului şi de locul unde a locuit Prea Curata Fecioară şi de răspândirea credinţei creştine.

Milosteniile Sfintei Ana sunt mult mai evidente, dacă pe lângă milosteniile ce le-a făcut în Rusia – şi a ştiut foarte bine să conducă, spre bine, averea sa – amintim şi de cele din afara ţării: a ajutat patriarhia ecumenică din Constantinopole, a trimis iconostase în Alexandria şi Damasc, Ţara Sfântă şi în Sfântul Munte s-au văzut binefacerile ei. Oriunde, numele ei răsuna ca al Sfintei Melania Romana. Se ştie că în toată viaţa ei, Sfânta Ana a dăruit circa 25 de milioane de ruble la Mănăstiri şi Biserici şi alte milioane la săraci şi alţi nevoiaşi. A lăsat după moartea sa, 5000 de ruble pentru toate cele 340 de mănăstiri, 3000 de ruble la 48 de catedrale, 6000 de ruble la celelalte dioceze din Rusia, pentru văduvele şi orfanii clerului.

La 64 de ani, aproape fără vreo boală, Fericita Ana a adormit în ziua de joi ( Tuesday), pe 5 octombrie 1848, în mănăstirea Yuriev. Şi-a pregătit dinainte locul pentru îngropare, aici, cu câţiva ani înaintea adormirii sale. Tot pe 5 octombrie repauzase şi tatăl său, contele Alexis. În ultima sa zi de viaţă a mers la Sfânta Liturghie dimineaţa, săvârşită de stareţul de la Yuriev, arhimandritul Manuel, care a împărtăşit-o. A făcut apoi o panihidă pentru tatăl ei. S-a întors de la mormântul tatălui ei la mănăstirea sa, s-a închinat la sfintele Icoane, al mormântul Fericitului Fotie şi unde era şi mormântul ei şi s-a rugat îndelung. A adormit cu Sfânta Icoană a Prea Curatei alături, pe sofaua arhimandritului Manuel, la care se dusese. Ieromonahul Vladimir i-a citit rugăciunile la ieşirea sufletului. Astfel, la 6 fără un sfert seara, a adormit Fericita Ana. Rusia întreagă a plâns pentru ea. Cinci zile la rând s-au făcut slujbe de numeroşi clerici, ca episcopul Leonid, vicarul Novgorodului, arhimandritul Manuel, şi de alţi stareţi ai mănăstirilor ruseşti.

Duminica de 10 octombrie a fost ziua prohodirii sale. În loc de plângere, a început să se spună: „Iată-ne, iartă-ne, Mama şi Binefăcătoarea noastră!” După adormirea sa, a fost găsit un larg Altar-Gospel în camera sa de rugăciune. Aici, pe ultima pagină a Sfintei Evanghelii s-a găsit o notă revelatoare: „ Să binecuvinteze Hristos, sufletul sorei întru Hristos Einga, ca să citească această carte şi pe care să o înţeleagă cu voinţa lui Dumnezeu şi să cunoască tainele ei cele de neuitat cu inima sa. Roagă-te pentru mine şi primeşte acest sfânt odor din mâinile Maicii Domnului, de la Doamna noastră, Stareţa Peşterilor Kievului, deopotrivă pentru mine şi ei. Schimonahul Partenie. 1845, luna august, ziua a 22-a. Aliluia”. (fine).

***


[1] P. 256.

[2] P. 252.

[3] P. 61-62.

[4] Astfel am tradus americanul : Avdotia.

[5] Neoprotestanţii, la rugăciunile de la masă, se ţin de mâini în cerc. Bivolaru şi curentele yoga fac acelaşi lucru.

[6] Pe când la noi „fastul” e luxul, e abundenţa, la americani „fastul” e postul, renunţarea.

Pr. Dorin.