Etichetă: Fr. Drd. Dorin Octavian Picioruş

Rolul icoanelor în Biserica Ortodoxă

One comment

father-stephen-a-man-of-dignity

Icoanele nu sunt opere de artă în primul rând. Icoanele nu sunt nici mostre ale vechiului stil bizantin. Icoanele nu sunt o invitaţie la idolatrie, prin care umanitatea să piară, să decadă. Ci ele vorbesc despre adevărata profunzime a mântuirii noastre. Istoria teologiei în Occident se află în opoziţie cu icoanele, mai ales din cauza protestantismului, care a eliminat acest element tradiţional al Bisericii creştine, din care cauză teologia modernă suferă de handicapul de a nu mai putea să vadă şi să înţeleagă dreapta, autentica noastră relaţie cu Dumnezeu.

Legătura noastră cu Dumnezeu, atunci când icoanele lipsesc, e stabilită printr-o lume imaginară pe care o numim, cel mai adesea, drept lucruri spirituale sau prin modelarea după experienţe imaginare, unele dintre ele blasfemice, aşa cum găsim în penticostalismul actual. Astfel de alegeri moderne de a relaţiona cu Dumnezeu, prin intermediul unei lumi mintale sau prin ideea unui Dumnezeu la care intrăm numai pe cale psihologică sunt forme extreme de iconoclasm, devenit parte integrantă din gândirea modernă.

Numai că icoana depăşeşte arta, e deasupra ei. Prin intermediul ei putem vedea/ înţelege multe lucruri, de fapt întregul univers –  pentru că Dumnezeu nu este absent din lumea pe care a creat-o ci e prezent în ea –  fără ca prin aceasta icoana să devină universul însuşi. Teologia care propune cinstirea icoanelor ne dă şi o cheie de înţelegere a Scripturii, cheia patristică/ prin intermediul Sfinţilor Părinţi, care ne scapă de literalismul scriptural pe de o parte, iar, pe de altă parte, de formele goale ale modernismului criticist.

Icoanele sunt pe deplin distincte de Tainele Bisericii. Gândirea modernă, non-ortodoxă însă foloseşte titulaturile de icoană şi sacrament într-un mod neconform Tradiţiei. Dar Părinţii celui de al şaptelea Sinod Ecumenic ne-au oferit o definiţie exactă a icoanelor şi a locului pe care îl ocupă acestea în Biserică, prin aceea că au subliniat faptul că Dumnezeiasca Euharistie nu este o icoană, pentru că iconoclaştii făcuseră din ea o icoană pe care o venerau. Pentru sinodali însă Euharistia nu era o icoană, ci Trupul şi Sângele lui Hristos şi ele ni se dăruie mai mult decât o icoană.

Atunci icoana ne oferă ceva mai puţin decât o Taină, dar ceva mai mult decât nimic, adică decât un semn gol.

Pe scurt însă, putem spune că icoanele ne oferă prilejul de a vedea, de a înţelege şi de a ne lega de Adevărul imaginilor, icoanele fiind ceva mai puţin decât un lucru. Icoanele nu sunt un Sacrament/ o Taină, pentru că credinţa ortodoxă spune: „fă adică pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău…”. Nu poate face cineva Sfinte Taine, cu de la sine putere, ci pâinea şi vinul devin/ se fac Trupul şi Sângele Domnului.

Însă icoanele nu devin altceva decât ceea ce sunt – pentru că sunt făcute de către cineva – dar fac prezente realităţile care sunt reprezentate pe ele. Mai precis, ca să vorbim din punct de vedere teologic, reprezentarea iconică este o reprezentare ipostatică, conform terminologiei Sfântului Teodor Studitul.

Din punctul de vedere al Adevărului, o icoană ne arată ce trebuie să vedem cu adevărat. Astfel, icoana unui sfânt, mai mult decât o lucrare biografică despre el sau decât o fotografie a sa, ne prezintă realitatea vieţii lui ca om înviat în Hristos. Icoana sa poartă mărturia transfigurării fiinţei lui în şi prin Hristos.

Din acest motiv, e posibil să vorbim despre creaţie în integralitatea sa ca despre o icoană, mai degrabă decât despre un sacrament – pentru că, prin ochii credinţei, toată creaţia poartă mărturia că ea va fi transfigurată prin Hristos, cf. Rom. 8. De aceea lucrurile, locurile, evenimentele au şi pot avea valoare iconică. Astfel mormântul Domnului, care joacă un rol central în istoria mântuirii noastre, este ceva minuscul, redus ca extindere, în comparaţie cu Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, unde el se află.

Dar el reprezintă pe pământ centrul mântuirii noastre, pentru că e pântecele lumii viitoare, ca o împlinire a Paştelui, care ne dă imaginea eliberării noastre.

Cinstirea sfintelor icoane nu e o cinstire adusă artei umane şi, cu atât mai puţin, nu este un act idolatric. Icoane sunt, ca şi alte multe lucruri ale istoriei mântuirii noastre, nişte indicatoare care ne orientează spre ceea ce trebuie să privim, spre ceea ce trebuie să cunoaştem şi să iubim. Cinstirea sfinţilor şi a sfintelor icoane este o lecţie a modului în care inima  Îl cinsteşte pe Hristos în fiecare persoană, pentru că fiecare om e creat după chipul Lui. Fără sfântul altar şi tot ceea ce ţine de Biserică, noi nu putem să învăţăm să vedem Adevărul. Pentru că Adevăratul altar e în cer dar şi în inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Noi nu numai că putem cunoaşte cum să intrăm în locul cel sfânt, dar putem fi şi cu Domnul.

De aceea icoanele Bisericii sunt o şcoală a inimii umane, care ne învaţă cum să vedem lumea şi, mai ales, cum să vedem ceea ce depăşeşte lumea, lumea de acum. Noi trăim într-o societate care e familiarizată cu cinstirea/ cu venerarea, dar cu o cinstire îndreptată spre locuri şi persoane nedemne de cinste. Noi venerăm/ idolatrizăm pe oamenii talentaţi, idolatrizăm frumuseţea sexuală, banii, pentru care suntem în stare să ucidem. Noi venerăm ceea ce este făcut de către noi şi acest lucru nu e decât o iluzie. Actorii şi actriţele au adesea sosii şi ni se prezintă în ceea ce nu sunt ele.  Şi astfel noi suntem învăţaţi să cinstim ceea nu există în mod practic. Şi nu e de mirare că o asemenea cinstire e una goală, fără fond, pentru că cinstim poleiul de la bomboană.

Dar, e interesant, că cei care sunt predispuşi/ învăţaţi de mici să cinstească inexistenţa se opun vehement când aud de venerarea ortodoxă a icoanelor, când ei sunt în mod frecvent veneratorii imaginilor false ale acestei lumi. Fiind captivi patimilor ei nu fac altceva decât să se împotrivească adevărului, icoanelor Adevărului şi de aceea acceptă falsitatea, imaginile fără transcendenţă. Şi de aceea nu li se pare nimic bun şi sfânt acestor iconoclaşti. Însă, fără o înţelegere exactă a ceea ce părinţii sinodali de la Sinodul al 7-lea Ecumenic au dogmatizat, creştinii sunt oameni neînarmaţi/ nepregătiţi într-o lume a imaginilor, saturată de imagini, cel mai adesea false, care ne bombardează pe noi şi pe copiii noştri.

Însă trebuie să dorim ca copiii noştri să cunoască binele din rău, să ştie să departajeze binele de rău. Îmi doresc ca iubirea unuia să se întoarcă către celălalt. Biserica ne-a fost dată nouă, prin harul lui Dumnezeu, ca instrument propriu, prin care să înţelegem şcoala inimii, deopotrivă pe noi şi pe copiii noştri. Fără sfintele icoane şi fără înţelegerea lor teologică creştinii nu pot contraataca în acest război vizual, imagistic. De aceea mă rog ca Dumnezeu să ne dea harul de a vedea drept ceea ce e în mod drept pictat în icoanele Bisericii.

Fr. Stephen Freeman,

în traducerea Pr. Dorin Picioruş

Prefer cultura iertării, mai degrabă decât pe aceea a amintirii resentimentare

Leave a comment

Eu am crescut în spiritul culturii reamintirii. Şi, prin această sintagmă, înţeleg faptul că în locul unde eu am trăit se punea acut problema istoriei noastre, mai degrabă decât a situaţiei noastre prezente sau a celei din viitor. Şi această cultură la care mă refer e percepţia americanilor sudişti despre propria lor istorie.

Însă, acest cult pentru reamintire era unul fals, de fapt, ca şi sentimentalismul care ne-a bântuit în secolul al 19-lea. Pentru că mi-am petrecut copilăria în anii 50 ai secolului trecut, pot să percep ce se întâmplă cu noi şi să constat, cum ultima parte a secolului, a devenit o normă pentru zilele noastre, în funcţie de care noi gândim, la care ne raportăm.

Însă, dacă e să fim juşti, modernitatea nu este o cultură a reamintirii ci, mai degrabă, a uitării/ a neatenţiei / a indiferenţei [modernity is not a culture of remembrance but a culture of forgetfulness]. Copiii mei mă mai întreabă din când în când: „În ce război a fost bunicul: în Vietnam sau în Cel de al 2-lea război mondial?” Ei uită repede, nu mai ştiu ce să spună când vine vorba de istoria familiei noastre, pentru că sunt nişte bieţi elevi ai istoriei – ca de altfel toţi elevii vremii noastre – fiindcă în cultura prezentului istoria joacă alt rol decât pentru mine, atunci când eram tânăr ca şi ei.

Soţia mea şi cu mine am trăit în spiritul copilăriei unui american sudist, care se juca de-a „Războiul civil” sau de-a „Războiul între state”. Şi jocurile noastre nu scoteau din calcul locul nostru de naştere, de unde suntem noi.

Soţia mea s-a născut în Washington D.C. – pentru că tatăl ei, născut în Carolina de Sud, a lucrat acolo un timp – şi, în mod logic pentru noi cei de atunci, ea se juca de-a războiul fiind de partea celor din nord, a americanilor din nord.

Însă, cultura reamintirii pe care noi o arborăm astăzi e una falsă. Noi ne amintim lucrurile greşite şi urâm ceea ce ni s-a făcut rău în trecut, adică avem aversiune faţă de urmaşii celor care au luptat cu strămoşii noştri. Nu am avut pe cineva din familie care să lupte în Războiul civil; nici din partea tatălui şi nici a mamei. Niciuna dintre casele strămoşilor mei nu a fost arsă în război şi nu am păţit nimic noi, ca familie… Dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre alţi compatrioţi.

Îmi aduc aminte de momentul când l-am dus pe copilul meu, pe atunci şcolar, la unul dintre monumentele care elogiază eroismul trecutului. Citind despre istoria parcului comemorativ a văzut ce s-a petrecut şi cu unii şi cu alţii dintre cei care au luptat atunci şi, cu adevărat, atunci şi-a reamintit trecutul. Şi, pentru a ne reaminti trebuie de fapt să cunoaştem astfel de istorii, astfel de istorii vii ale trecutului, fiindcă altfel avem o cultură falsă a rememorării, a reamintirii.

Pe glob există multe feluri de culturi ale reamintirii, unele propunând animozitatea cu trecutul şi mânia, răzbunarea. Multe dintre ele continuă tema violenţei şi a opresiunii.

Dar una dintre făgăduinţele Apocalipsei sfântului Ioan, cea de la 21, 4, ne spune următoarele: „ Şi Dumnezeu va şterge toate lacrimile de pe ochii lor; şi nu va mai fi moarte, nici întristare, nici suspin, nici vreun fel de durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Aceasta este reala cultură a reamintirii: cultura care se naşte din mila şi iertarea lui Dumnezeu. Şi aceasta va rămâne atunci când toate cele dintâi, ale trecutului, vor trece. Reamintirea toxică este aceea în care îţi reaminteşti trecutul , mai degrabă relele trecutului, nu pentru a crea o cultură a vieţii, ci mai degrabă o cultură a morţii. Şi nu există lucruri rele pe care nu le putem ierta. Iar iertarea e mereu un dar şi niciodată o poruncă [forgiveness is always a gift, never a demand].

Creştinătatea ortodoxă practică reamintirea/ pomenirea în multiple feluri. Tainele Bisericii sunt întotdeauna reamintiri. Dar mereu aceste reamintiri sunt eshatologice, pentru că sunt focusate pe adevărul transcendent, Care coboară între noi, în sfântul altar.

Bisericile noastre sunt de obicei pline de icoane, de fresce, care ne amintesc întotdeauna de Hristos, de Mama Sa, de Sfinţi, de parabolele evanghelice…Iar icoanele sunt picturi făcute în a acord cu normele Tradiţiei şi nu sunt niciodată înregistrări, de tip pictural, ale istoriei şi ale acestor persoane în istorie.

Noi nu ne mişcăm prin Biserică ca printr-un muzeu fotografic, care ne vorbeşte despre trecut, pentru că sfinţii – oricare ar fi ei – ar fi pictaţi după norme umane şi astfel ne-am introduce într-un mod pictural artistic. Nu! Ci noi privim prin icoane lumea care va veni, dar care…deja este aici, în această lume.

Anul acesta, când am vizitat Ţara Sfântă, m-am oprit şi în Mănăstirea Sfântul Sava şi aici am văzut craniile monahilor ce s-au nevoit aici şi care au fost martirizaţi pentru credinţa ortodoxă, în anul 618 d. Hr. Şi, când le-am văzut, nu m-am gândit prima oară la crima care s-a făcut atunci, în istorie, cândva… ci m-am bucurat ca să mă rog sfinţilor lui Dumnezeu. Noi ne-am închinat sfintelor moaşte şi nu am început să plângem şi să ne jelim la mormântul lor.

Şi mi-am notat atunci, pe timpul pelerinajului meu la Ierusalim, despre acest moment, ca despre unul al…reamintirii. În Ierusalim e calea pe unde a mers Hristos spre patima Sa cea de bunăvoie, care este cu 30-40 de picioare mai jos decât actualul terasament al oraşului. Iar cei care vizitează această cale merg pe jos, pe urmele lui Hristos şi văd însemnele, inscripţiile care au rămas de la romani, de la bizantini, de la musulmani, de la cruciaţi, de la turci, de la toţi la un loc.

De aceea Ierusalimul e un oraş central al pelerinajelor, pentru că găseşti aici pe toţi, din multe religii. De aceea, dacă eşti pelerin şi nu ai uitat trecutul şi greşelile istoriei e semn că nu ai iertat. Pentru că, pentru un creştin ortodox, drumul spre Sfântul Mormânt nu este unul al morţii, pentru care trebuie să plângi şi să te jeleşti, ci un drum al bucuriei.

Pentru toţi oamenii lumii, realitatea Mormântului sfânt e doar o cale spre înainte. Modernitatea nu avansează, nu merge spre înainte, pentru că nu iartă, ci uită. Iar uitarea nu e tot una cu iertarea. Trebuie să renunţăm la lacrimi şi văicăreli pentru trecut, pentru că morţii vor învia, nu vor fii aşa mereu!

Reamintirea adevărului, este, în ultimă instanţă, o reamintire a Sfârşitului tuturor lucrurilor, a lui Hristos Dumnezeu, care este Adevărul ce ni S-a revelat nouă, oamenilor. Lucrurile cele dintâi vor pieri, vor trece. Va rămâne numai ceea ce rămâne pentru veşnicie.

Rev. Mast. Stephen Freeman