Etichetă: Fr. Stephen Freeman

Prilej anamnetic

One comment

intoarcerea-fiului-risipitor

Ziua de 15 februarie 1998, care a căzut în  acel an în duminica Fiului risipitor a fost ziua în care eu şi întreaga mea familie am fost primiţi, prin ungerea noastră cu Sfântul şi Marele mir, în Biserica Ortodoxă. Acest moment l-am resimţit, deopotrivă, ca pe începutul unui lung pelerinaj spre Ortodoxie dar şi ca începutul unui al doilea pelerinaj, care durează şi acum şi este crucial pentru noi. Ceea ce se petrece însă în acest an are o mare semnificaţie pentru noi, pentru că, după 11 ani de zile, am ajuns la aceeaşi slujbă liturgică a zilei ca atunci.

În duminica aceasta, pe 15 februarie 2009, se împlinesc 11 ani de la convertirea mea şi a familiei mele şi vom sluji aceeaşi slujbă, cu aceeaşi rânduială. Aşa că e nevoie de ceva timp pentru ca să ne reîntâlnim cu aceeaşi stare de lucruri a calendarului nostru.

Momentele pe care le trăim acum sunt atât de preţioase pentru noi tocmai pentru faptul că înţelegem în mod plenar, că aceşti 11 ani de zile sunt parcă o viaţă de om, fiindcă viaţa e după cum ştim să ne-o trăim fiecare. Tocmai de aceea am trăit tot acest timp în mod intens, ca şi când acum ne-am fi început viaţa; ca şi când aceasta ar fi fost întreaga noastră viaţă.

Soţia mea a devenit o adevărată preoteasă ştiind tot timpul să dea dovezi de multă înţelepciune. Rugăciunile sale şi tot efortul său de a mă susţine în preoţia mea este un sprijin fundamental pentru mine şi comunitatea noastră.

Fiica mea cea mare, care, atunci când noi ne-am convertit tocmai intrase la colegiu a terminat acum un masterat şi timp de un an de zile, în timpul cât era la şcoală, a fost în Siberia şi a învăţat foarte bine limba rusă. Din acest motiv astăzi e preoteasa părintelui Hermogen Holste, parohul Bisericii Naşterii Maicii Domnului din Menlo Park, California, slujind în limba rusă, în cadrul Bisericii Ortodoxe Americane. Ei au un copil născut de curând, de care ne-am bucurat foarte mult, pentru că am devenit astfel bunici, pe Peter Alexis Holste.

A doua mea fiică, care avea vârsta de 15 ani când noi ne-am convertit, a simţit că harul lui Dumnezeu lucrează în ea din momentul când a primit Taina Sfintei Mirungeri. Tocmai de aceea a ajuns un om foarte credincios, devenind misionară în Guatemala şi Mexic încă din timpul studiilor sale. Şi aceasta s-a căsătorit cu un preot, cu părintele Philip Rogers din Arhidioceza americană a Bisericii Antiohiei, care e paroh la Biserica Sfântul Arhanghel Gavriil din Lafayette, Louisiana. Atât tatăl acestuia cât şi fratele lui sunt membrii ai ierarhiei: tatăl părintelui Philip este preot iar fratele acestuia e diacon. Fiica mea se străduie să obţină certificatul de practicare a meseriei de asistent medical şi îl ajută întru toate pe soţul ei, fapt pentru care este bucuria inimii mele.

Singurul meu fiu, care acum a împlinit deja 21 de ani, când noi ne-am convertit avea 10 ani. După convertirea noastră el venea înaintea tuturor la Biserică şi aprindea candelele şi făcea toate pregătirile pentru slujbă, ca un adevărat paraclisier. El a fost primul băiat de altar pe care l-am avut şi care mă ajuta când slujeam. Acum, când îmi reamintesc, conştientizez faptul că acele momente de slujbă împreună cu fiul meu m-au întărit şi au fost un inexprimabil ajutor pentru mine în această grea şi singuratică nouă viaţă de după convertirea noastră.

Astăzi, fiul meu este absolvent de colegiu şi un bărbat la casa lui, fiindcă, după cum ştiţi, anul trecut s-a căsătorit cu Anna, o femeie foarte frumoasă şi, între timp,  a fost tuns citeţ în Biserica lui Dumnezeu. Este specialist în computere şi tehnologii de comunicare online şi a rămas la fel de afectuos, un om pe care te poţi baza şi pe care l-am admirat şi îl admir ca şi pe băiatul de 10 ani cu care începeam să slujesc, cândva, în altar. Şi aproape că nu am cuvinte să îmi exprim mândria faţă de devenirea întru bărbat a acestui om.

Fiica mea cea mică are acum 18 ani şi era un copil când noi am fost primiţi în Biserică. În momentul când a rostit jurământul de credinţă şi a spus: „Mărturisesc cu umilinţă că această credinţă, a Bisericii Ortodoxe, e adevărata credinţă…” –  rostind cuvintele în mod clar şi fără nicio ezitare în glas – întreaga Biserică a lăcrimat auzind câtă nevinovăţie este în ea, aidoma ca în Sfinţii Mucenici reieşiţi dintre copii. Iar când a rostit : „până la suflarea cea mai de pe urmă…” toţi am mulţumit lui Dumnezeu cu lacrimi de bucurie în ochi.

Ea termină liceul anul acesta şi e foarte implicată în viaţa Bisericii şi în activităţi creative  pe care te-ai jena să le ceri de la un copil ca ea. Anul trecut a primit distincţia Audio-Visual Person la Tabăra de vară a tinerilor ortodocşi pentru că a editat un DVD foarte interesant, cu elemente audio-video de pe tot parcursul manifestărilor. Aproape că nu îmi vine să cred că în această toamnă va începe şi ea colegiul şi eu şi mama ei vom trăi din plin senzaţia cuibului gol, a casei fără copii.

Îmi aduc aminte că înainte de a ne converti mă rugam lui Dumnezeu: „ O, Dumnezeul meu, dă-mi soţia şi copiii mei! Fă-ne să venim înaintea tronului dumnezeirii Tale, uniţi într-o singură credinţă şi mărturisire!”. Orice părinte care se converteşte cunoaşte agonia acestei rugăciuni pline de dragoste. Ea este şi mai aprigă când e vorba despre adolescenţi. Însă Domnul mi-a auzit rugăciunile şi mi-a dat mai mult decât am cerut eu.

El ne-a miluit pe noi, pentru mijlocirile Prea Curatei Stăpâne, Născătoarea de Dumnezeu şi pentru rugăciunile stăruitoare ale soţiei mele iubite.

De aceea am înţeles că primirea noastră în Biserică, tocmai în această duminică specială era foarte potrivită pentru unii ca noi. Şi acum e foarte potrivită pentru noi, nu numai atunci. Pentru că am rătăcit „într-o ţară departe, unde era foamete”, cum spune Evanghelia din această duminică, despre ţara unde a fost fiul risipitor. Şi de ce spun asta?  Pentru că ştiam, de ceva ani – într-un anume fel – măreţia de har din Biserica Ortodoxă, însă, ca şi fiul risipitor, am amânat reîntoarcerea la Tatăl meu, până când nu am mai suportat foametea din jurul meu. Un mare aport la convertirea mea l-a avut răsărirea în inima mea a gândului că nu pot să trăiesc decât în casa Tatălui meu, atât eu cât şi familia mea.

Şi Domnul Şi-a arătat mila Sa infinită faţă de noi prin primirea noastră în Biserică, confirmându-ne acest lucru prin aceea că nu m-a pedepsit pentru ezitările şi amânările mele.

Micile lucruri pe care le-am săvârşit în timpul preoţiei mele ca preot ortodox  le-am simţit ca pe adânci şi nemeritate semne de bunătate dumnezeiască. După cum ştiţi, şi după cum sunt încredinţat că şi alţi cititori ai mei trăiesc această situaţie, familia mea e întinsă pe tot mapamondul. Trebuie să mărturisesc că nu mi-am imaginat niciodată o asemenea slujire din partea mea. Toţi care au intrat în contact cu slujirea mea preoţească au înţeles cât de neputincios sunt, datorită păcatelor mele şi a multelor mele slăbiciuni, care, deşi mă puteau dispreţui m-au întărit cu rugăciunile lor.

Nu pot să înţeleg bunătatea lui Dumnezeu, însă, din plin, am văzut-o în fiecare moment al vieţii mele. Când voi pleca de aici, de pe pământ, nu am cuvânt de dezvinovăţire. Am trăit 55 de ani şi nu pot să cer mai mult decât am primit deja.

Astăzi, mai mult decât oricând, rog pe membrii comunităţii noastre, care trăim şi suntem ca o familie, să ne însoţească în pelerinajul nostru continuu spre Împărăţia lui Dumnezeu. Mă rog pentru Deanery…Fraţii preoţi care sunt împreună cu mine, cu care slujesc mereu sunt nădejdea mea de fiecare zi. Mă rog mereu pentru preaiubitul meu arhiepiscop Dimitrie, care e părintele meu întru Domnul şi care m-a primit cu braţele deschise acasă, acum 11 ani de zile, în Biserica lui Dumnezeu. El a devenit Părintele meu duhovnicesc, pentru că nu mai avusesem unul până atunci.

Nu ne ia mult timp pentru ca să încuviinţăm, pentru ca să Îl acceptăm pe Dumnezeu în viaţa noastră. Bunul Dumnezeu, Care iubeşte atât de mult făptura Sa poate să ne desăvârşească în scurt timp. De aceea trebuie să fim mereu plini de rugăciune şi de mulţumire faţă de bunătatea Sa covârşitoare.

Cf. sursa.

Despre cuvintele care mă definesc

Leave a comment

father-stephen-a-man-of-dignity

Cititorii constanţi ai blogului nostru observă, cu uşurinţă, că noi repetăm anumite idei, gânduri personale, crezuri… Unii dintre păstoriţii mei spun, şi mai mult, că eu am o singură predică şi că, blogul, în esenţă, ar fi o singură predică…

Însă, gândindu-mă, aprofundând anumite cuvinte şi gânduri proprii mi-am dat seama că ele sunt importante pentru mine cum sunt şi pentru ei. Şi unul dintre ele, primul cuvânt care îmi vine în minte este acela de deplinătate / plinătate [fullness], pe care eu îl combin cu un alt cuplu semantic şi anume cu micşorare [smallness] şi cu deşertare [emptiness].

Un alt cuplet lingvistic care mi-e îmi este la inimă este cuplul: a cunoaşte [to know] şi taina [mystery]. Un alt set de cuvinte, al treilea, este acela care se leagă de existenţă şi de non-existenţă [fiindcă Dumnezeu pe toate le-a adus de la nefiinţă la fiinţă, cum se spune adesea în rugăciunile noastre liturgice ortodoxe n.n.].

Toate aceste cuvinte enumerate aici sunt cuvinte teologice şi aceste cuvinte fac parte din limbajul meu teologic, care nu surprinde pe nimeni. Ceea ce mă interesează pe mine însă este ca aceste cuvinte să devină locuri comune ale gândirii celor ce mă ascultă şi, inevitabil, să devină locuri comune şi ale modului în care ei îşi mărturisesc credinţa lor ortodoxă.

Pentru mine plinătate e un cuvânt uluitor de frumos şi, deopotrivă, e un cuvânt scriptural dar şi patristic. El poartă un înţeles rar, netraductibil. Şi, spre exemplu, prefer să vorbesc în termenii Ortodoxiei mele şi să îmi văd credinţa mea ca „plinătate a adevărului” [fullness of truth], mai degrabă decât să spun acest lucru prin expresia: „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică” a lui Dumnezeu.

Şi când spun asta nu o fac din motivaţii pur lingvistice, ci folosind sintagma  ca atare, vreau să subliniez prin ea ceva despre natura adevărului care sălăşluieşte în Biserică. Fiindcă Biserica nu posedă adevărul ca pe un gând adevărat, care să fie dezbătut silogistic şi memorat ca atare, ci ea sălăşluieşte/ viază/ respiră/ trăieşte în deplinătatea adevărului.

Astfel, în Biserica Ortodoxă tu poţi trăi întru deplinătatea adevărului, dar nu poţi gândi, aşa, în mod simplist / prin reducţie plinătatea adevărului. [ Nu poţi epuiza la nivel mintal cunoaşterea adevărului sau nu poţi confunda experienţa duhovnicească cu însuşirea, exclusivă, a cunoştinţei teologice scriptice n.n.] Şi asta pentru că Ortodoxia nu este un argument [ raţional. Nu este o credinţă exclusiv raţională, ci experienţa teologică angajează întreaga noastră fiinţă n.n.].

Când spunem plinătate [fullness] spunem, într-un mod admirabil: „tot adevărul”. Şi aici, în această sintagmă noi spunem ceva mai multe decât se poate cuprinde în cuvinte…Fiindcă realitatea deplinătăţii adevărului depăşeşte cuvintele, şi, ne găsim în acest caz, în situaţia de a nu avea cuvinte ca să exprimăm o asemenea realitate copleşitoare, [realitate ce ţine de esenţa Bisericii n.n.].

Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit/ a locuit între noi [The Word became flesh and dwelt among us.]. Cuvântul nu S-a făcut o carte, pentru ca, aşa, ca o carte, să fie printre noi, să locuiască cu noi şi de aceea nici nu putem să vedem Scriptura, ca şi cuvânt a lui Dumnezeu, ca ceva care poate să Îl înlocuie pe Hristos, Care este Cuvântul lui Dumnezeu.

Noi, ortodocşii, nu suntem „popor al cărţii” [ ca evreii, mahomedanii, protestanţii sau neoprotestanţii de diverse nuanţe n.n.]. În Acatistul Maicii Domnului noi cântăm – şi o ştiţi cu toţii – că „filosofii cei păgâni s-au făcut ca nişte peşti fără de glas” în faţa minunii naşterii Domnului de către Stăpâna lumii, de către Fecioara Maria.

O, mare şi minunat eşti Tu, Doamne, Iubitorule de oameni şi niciun cuvânt nu e de ajuns ca să spună toate minunile Tale !

Dar, întorcându-ne la cuvintele definitorii pentru exprimarea credinţei mele, în relaţie cu plinătate stau micşorare şi deşertare. Aceasta e marea taină a mântuirii noastre, că Însăşi Plinătatea S-a deşertat pe Sine şi S-a făcut om. Unul dintre cele mai adânci aspecte ale iubirii lui Dumnezeu este acela că El a voit să Se deşerte pe Sine, să se facă mic, de dorul celor pe care El îi iubeşte nespus de mult.

Şi acest lucru, cu adevărat, e ceea ce defineşte, reala, autentica, deplina dragoste. Dragostea ne conduce să înţelegem faptul, că pentru a avea deplinătatea vieţii în fiinţa noastră, noi trebuie să dorim să ne deşertăm pe noi înşine în mod deplin. Iar taina profundă a rugăciunii constă în aceea de a găsi plinătatea deşertării de sine.

Nu are o mai mică importanţă în fiinţa mea nici cupletul : a cunoaşte şi taină. În scrierile şi predicile mele relaţia dintre cele două cuvinte abia enunţate merge pe filieră biblică şi patristică, fără a fi înţelese raţional şi într-o logică îngustă, cum e moda acum în cultura noastră.

În învăţăturile Bisericii, adică în crezuri şi dogme, noi nu găsim adevărul eshaustivat, explicat la centimă, spus pe larg, ci, dimpotrivă, crezurile şi dogmele ortodoxe sunt limitele de demarcaţie ale adevărului. Ele ne indică adevărul dar nu-l epuizează, nu îl explică fără rest.

Căci iată ce găsim aici, printre altele : „Hristos este Fiul Cel Unul Născut al Tatălui”. Această afirmaţie teologică este cu totul corectă şi nu intră în contradicţie cu învăţătura de credinţă. Însă Părinţii păstrează tăcerea/ tac cu desăvârşire când vine vorba de modul în care Fiul este Unul Născut al Tatălui şi spun că acest lucru e mai presus de orice înţelegere. Însă expresia „mai presus de orice înţelegere” nu ne spune numai că noi nu putem cunoaşte acest amănunt, ci ne specifică şi faptul că cunoaşterea e o formă a tainei, adică cunoaşterea îmbracă şi forma de-ne-grăitului.

Adesea pun această înţelegere ca graniţe ale Părinţilor şi îi îndemn pe cei care citesc pe Părinţi şi Scriptura să înţeleagă faptul, că nu numai Dumnezeu este o taină, ci toţi care suntem creaţi de către El suntem izvor de taină. Şi aceasta o observăm de fiecare dată când ne apropiem de cineva, de un copac sau de frunza ierbii.

Şi când spun aceasta nu vreau să neg eforturile ştiinţifice, ci încerc să întorc ştiinţa/ actul ştiinţific la maniera proprie de cunoaştere. Fiindcă ştiinţa nu este regina cunoaşterii ci o simplă formă folositoare de cunoaştere.

Noi putem să studiem lucrurile şi să le cunoaştem în diverse moduri şi dimensiuni ale lor dar prin aceasta nu ajungem la o cunoaştere în sine a lucrurilor. Şi iarăşi, prin această afirmaţie nu neg faptul că lucrurile pot fi cunoscute la o anumită adâncime a lor, ci vreau să spun că această cunoaştere e o cunoaştere în manieră ştiinţifică şi nimic mai mult. Ştiinţa nu poate exprima şi nici nu poate înţelege modul în care „vânturile şi mările se supun” glasului Fiului lui Dumnezeu.

Am scris, de asemenea, şi am vorbit frecvent despre existenţă şi non-existenţă. Şi când am vorbit despre a fi şi a nu fi m-am bazat îndeosebi pe scrierile Sfântului Atanasie cel Mare. O influenţă majoră asupra mea are şi M. Dostoievski.

De aceea, pentru mine, neputinţele umanităţii şi ale creaţiei în ansamblu îmi arată ce suntem noi şi creaţia în general. Noi şovăim în faţa prăpastiei nonexistenţei.  Nu suntem stabili şi neschimbători  şi nici lumea  nu e. De aceea nu avem ceva stabil/ ferm pe care să ne fundamentăm gândirea.

Ceva din acest mod de a vedea lucrurile are racordare cu o seamă de experienţe din copilăria mea, provocate de moartea grabnică a unor membrii iubiţi din familia mea sau  a unora dintre prietenii mei. De aceea, la numai 10 ani eu ştiam deja ce e aceea o „criză existenţială”. Fragilitatea existenţei noastre am trăit-o, de atunci, ca pe ceva ce ne e dat să trăim.

Apoi, personal, am fost părtaş la moartea a sute de oameni, pe când eram capelan al unui spital. Atunci am înţeles la modul deplin real că „ pământ suntem şi în ţărână ne reîntoarcem”.

Poate că aceasta a fost şi raţiunea pentru care Sfântul Atanasie cel Mare a scris despre „Întruparea Cuvântului”. El descrie mântuirea noastră în termenii fiinţei altoite întru Hristos şi ai dăruirii unui fel de a trăi/ de a vieţui, care nu ne era propriu prin natură. Prin natura noastră noi suntem doar fiinţe create, a căror existenţă este din nimic. Fără darul lui Dumnezeu noi ne întoarcem la natura noastră, adică intrăm în non-existenţă, în nefiinţă. Însă, cu harul lui Dumnezeu, noi suntem păstraţi în viaţă şi îndemnaţi să trăim adevărata viaţă întru El.

Din acest motiv, cea mai adâncă problemă a inimii noastre nu e cum să moştenesc cerul? ci cum să fac să nu îmi curm existenţa? Răspunsul nostru în Hristos e mai presus nu numai de existenţă, ci este o viaţă mai presus de orice imaginaţie. Şi, mă mir că ea, această problemă, nu e o problemă a tuturora.

Fără îndoială că nu am terminat de înşirat cuvintele mele definitorii. Voi, care mă citiţi regular, veţi  mai afla şi altele. Sperăm ca ele să fie folositoare şi pentru alţii, pentru cât mai mulţi. Şi, ceea ce scriu, scriu cu responsabilitatea a ceea ce cunosc.

Însă acum, intrând în noul an, în 2009, mă rog lui Dumnezeu ca să nu Îşi oprească mila Sa faţă de noi. Am fost şi sunt binecuvântat cu comentarii şi probleme interesante ridicate din partea cititorilor mei. În scurt timp va debuta un proiect, în limba română, de traducere zilnică a blogului nostru de către un grup de studenţi din Bucureşti. Nu am fost niciodată mai onorat ca la auzul acestei veşti.

Există traducători generoşi ai articolelor noastre deopotrivă în România, Rusia, Franţa, Serbia, Macedonia şi în alte părţi ale lumii. Motorul meu de monitorizare, după steagurile naţionale, ale celor care mă vizitează îmi spune că avem vizitatori din peste 140 de ţări, printre ele intrând şi Vaticanul, cu două intrări pe blog.

Asta înseamnă că împărţim o viaţă în comun şi, mai ales, o foame reală de plinătatea cunoaşterii lui Iisus Hristos, care ne face să ne adâncim viaţa pe căile adevăratei existenţe. Slavă lui Dumnezeu pentru cele pe care le trăim!

Cf. sursa.

Unde a plecat Dumnezeu? Despre inocenţa copiilor evlavioşi…

Leave a comment

father-stephen-a-man-of-dignity
unde-a-plecat

Citiţi mai departe…

Pentru cei care nu au înţeles mesajul…rezumăm! Un copil din parohia părintelui Ştefan Freeman considera că el este…Dumnezeu, pentru că îl vedea slujind mereu în altar.

Odată, nemaivăzându-l slujind în altar, pentru că era bolnav, a început să plângă…pentru că Dumnezeu nu mai era prezent acolo, în altar.

O imagine paradigmatică, despre ce ar trebui să fie şi pentru noi plânsul duhovnicesc, când nu mai simţim că Dumnezeu e prietenul nostru, că ne-am îndepărtat de El.

Rolul icoanelor în Biserica Ortodoxă

One comment

father-stephen-a-man-of-dignity

Icoanele nu sunt opere de artă în primul rând. Icoanele nu sunt nici mostre ale vechiului stil bizantin. Icoanele nu sunt o invitaţie la idolatrie, prin care umanitatea să piară, să decadă. Ci ele vorbesc despre adevărata profunzime a mântuirii noastre. Istoria teologiei în Occident se află în opoziţie cu icoanele, mai ales din cauza protestantismului, care a eliminat acest element tradiţional al Bisericii creştine, din care cauză teologia modernă suferă de handicapul de a nu mai putea să vadă şi să înţeleagă dreapta, autentica noastră relaţie cu Dumnezeu.

Legătura noastră cu Dumnezeu, atunci când icoanele lipsesc, e stabilită printr-o lume imaginară pe care o numim, cel mai adesea, drept lucruri spirituale sau prin modelarea după experienţe imaginare, unele dintre ele blasfemice, aşa cum găsim în penticostalismul actual. Astfel de alegeri moderne de a relaţiona cu Dumnezeu, prin intermediul unei lumi mintale sau prin ideea unui Dumnezeu la care intrăm numai pe cale psihologică sunt forme extreme de iconoclasm, devenit parte integrantă din gândirea modernă.

Numai că icoana depăşeşte arta, e deasupra ei. Prin intermediul ei putem vedea/ înţelege multe lucruri, de fapt întregul univers –  pentru că Dumnezeu nu este absent din lumea pe care a creat-o ci e prezent în ea –  fără ca prin aceasta icoana să devină universul însuşi. Teologia care propune cinstirea icoanelor ne dă şi o cheie de înţelegere a Scripturii, cheia patristică/ prin intermediul Sfinţilor Părinţi, care ne scapă de literalismul scriptural pe de o parte, iar, pe de altă parte, de formele goale ale modernismului criticist.

Icoanele sunt pe deplin distincte de Tainele Bisericii. Gândirea modernă, non-ortodoxă însă foloseşte titulaturile de icoană şi sacrament într-un mod neconform Tradiţiei. Dar Părinţii celui de al şaptelea Sinod Ecumenic ne-au oferit o definiţie exactă a icoanelor şi a locului pe care îl ocupă acestea în Biserică, prin aceea că au subliniat faptul că Dumnezeiasca Euharistie nu este o icoană, pentru că iconoclaştii făcuseră din ea o icoană pe care o venerau. Pentru sinodali însă Euharistia nu era o icoană, ci Trupul şi Sângele lui Hristos şi ele ni se dăruie mai mult decât o icoană.

Atunci icoana ne oferă ceva mai puţin decât o Taină, dar ceva mai mult decât nimic, adică decât un semn gol.

Pe scurt însă, putem spune că icoanele ne oferă prilejul de a vedea, de a înţelege şi de a ne lega de Adevărul imaginilor, icoanele fiind ceva mai puţin decât un lucru. Icoanele nu sunt un Sacrament/ o Taină, pentru că credinţa ortodoxă spune: „fă adică pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău…”. Nu poate face cineva Sfinte Taine, cu de la sine putere, ci pâinea şi vinul devin/ se fac Trupul şi Sângele Domnului.

Însă icoanele nu devin altceva decât ceea ce sunt – pentru că sunt făcute de către cineva – dar fac prezente realităţile care sunt reprezentate pe ele. Mai precis, ca să vorbim din punct de vedere teologic, reprezentarea iconică este o reprezentare ipostatică, conform terminologiei Sfântului Teodor Studitul.

Din punctul de vedere al Adevărului, o icoană ne arată ce trebuie să vedem cu adevărat. Astfel, icoana unui sfânt, mai mult decât o lucrare biografică despre el sau decât o fotografie a sa, ne prezintă realitatea vieţii lui ca om înviat în Hristos. Icoana sa poartă mărturia transfigurării fiinţei lui în şi prin Hristos.

Din acest motiv, e posibil să vorbim despre creaţie în integralitatea sa ca despre o icoană, mai degrabă decât despre un sacrament – pentru că, prin ochii credinţei, toată creaţia poartă mărturia că ea va fi transfigurată prin Hristos, cf. Rom. 8. De aceea lucrurile, locurile, evenimentele au şi pot avea valoare iconică. Astfel mormântul Domnului, care joacă un rol central în istoria mântuirii noastre, este ceva minuscul, redus ca extindere, în comparaţie cu Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, unde el se află.

Dar el reprezintă pe pământ centrul mântuirii noastre, pentru că e pântecele lumii viitoare, ca o împlinire a Paştelui, care ne dă imaginea eliberării noastre.

Cinstirea sfintelor icoane nu e o cinstire adusă artei umane şi, cu atât mai puţin, nu este un act idolatric. Icoane sunt, ca şi alte multe lucruri ale istoriei mântuirii noastre, nişte indicatoare care ne orientează spre ceea ce trebuie să privim, spre ceea ce trebuie să cunoaştem şi să iubim. Cinstirea sfinţilor şi a sfintelor icoane este o lecţie a modului în care inima  Îl cinsteşte pe Hristos în fiecare persoană, pentru că fiecare om e creat după chipul Lui. Fără sfântul altar şi tot ceea ce ţine de Biserică, noi nu putem să învăţăm să vedem Adevărul. Pentru că Adevăratul altar e în cer dar şi în inima noastră, a fiecăruia dintre noi. Noi nu numai că putem cunoaşte cum să intrăm în locul cel sfânt, dar putem fi şi cu Domnul.

De aceea icoanele Bisericii sunt o şcoală a inimii umane, care ne învaţă cum să vedem lumea şi, mai ales, cum să vedem ceea ce depăşeşte lumea, lumea de acum. Noi trăim într-o societate care e familiarizată cu cinstirea/ cu venerarea, dar cu o cinstire îndreptată spre locuri şi persoane nedemne de cinste. Noi venerăm/ idolatrizăm pe oamenii talentaţi, idolatrizăm frumuseţea sexuală, banii, pentru care suntem în stare să ucidem. Noi venerăm ceea ce este făcut de către noi şi acest lucru nu e decât o iluzie. Actorii şi actriţele au adesea sosii şi ni se prezintă în ceea ce nu sunt ele.  Şi astfel noi suntem învăţaţi să cinstim ceea nu există în mod practic. Şi nu e de mirare că o asemenea cinstire e una goală, fără fond, pentru că cinstim poleiul de la bomboană.

Dar, e interesant, că cei care sunt predispuşi/ învăţaţi de mici să cinstească inexistenţa se opun vehement când aud de venerarea ortodoxă a icoanelor, când ei sunt în mod frecvent veneratorii imaginilor false ale acestei lumi. Fiind captivi patimilor ei nu fac altceva decât să se împotrivească adevărului, icoanelor Adevărului şi de aceea acceptă falsitatea, imaginile fără transcendenţă. Şi de aceea nu li se pare nimic bun şi sfânt acestor iconoclaşti. Însă, fără o înţelegere exactă a ceea ce părinţii sinodali de la Sinodul al 7-lea Ecumenic au dogmatizat, creştinii sunt oameni neînarmaţi/ nepregătiţi într-o lume a imaginilor, saturată de imagini, cel mai adesea false, care ne bombardează pe noi şi pe copiii noştri.

Însă trebuie să dorim ca copiii noştri să cunoască binele din rău, să ştie să departajeze binele de rău. Îmi doresc ca iubirea unuia să se întoarcă către celălalt. Biserica ne-a fost dată nouă, prin harul lui Dumnezeu, ca instrument propriu, prin care să înţelegem şcoala inimii, deopotrivă pe noi şi pe copiii noştri. Fără sfintele icoane şi fără înţelegerea lor teologică creştinii nu pot contraataca în acest război vizual, imagistic. De aceea mă rog ca Dumnezeu să ne dea harul de a vedea drept ceea ce e în mod drept pictat în icoanele Bisericii.

Fr. Stephen Freeman,

în traducerea Pr. Dorin Picioruş

…”Şi toată lumea Ta”

Leave a comment

Oricine este familiar cu Dostoievski şi cu fraţii Karamazovi îşi aduce aminte că în acest roman inedit se face referire şi la Stareţul Zosima. El mărturisea faptul că „fiecare dintre noi este responsabil pentru păcatele tuturor oamenilor” şi că, realizarea acestui deziderat este cheia spre viaţa veşnică. Marele romancier rus însă nu a inventat ideea ca atare, ci a dat curs unei învăţături esenţiale din viaţa ortodoxă.

Noi ne rugăm în diverse moduri pentru întreaga lume, rugăciunea pentru întreaga lume incluzând şi pe vrăjmaşii noştri, deşi în Scripturi nu aflăm cum să facem o astfel de rugăciune. Mulţi oameni găsesc nepotrivită rugăciunea pentru vrăjmaşi, pentru că nu pot să îi ierte.

În Tradiţia Bisericii şi în mod particular o viaţă plină de rugăciune îmbrăţişează acest mod de rugăciune. Fericitul Sofronie Saharov, urmând Tradiţiei Părinţilor şi în mod special Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Siluan Athonitul, ne dă mostre despre o astfel de rugăciune în cărţile sale.

În teologia sa Fericitul Sofronie ne vorbeşte despre o înţelegere a rugăciunii ca şi comuniune cu Dumnezeu. Iar o astfel de rugăciune ca şi comuniune include relaţia cu alţi oameni şi în definitiv cu întreaga lume. Căci atunci când ne rugăm pentru alţii, când noi ne rugăm cel mai bine, nu avem de-a face cu o vorbire autonomă cu Dumnezeu despre alţi oameni autonomi. Ci avem de-a face, în fapt, cu vorbirea către o Persoană, Care este în comuniune cu fiecare dintre cei pentru care noi ne rugăm şi astfel păcatele lor devin păcatele noastre şi noi ne rugăm pentru ei, după cum Hristos S-a rugat pentru noi.

Fericitul Sofronie Saharov se referea la o astfel de rugăciune care înglobează întreaga fire umană ca despre o rugăciune ispostatică/ personală. Şi cel care are o rugăciunea a întregii lui persoane, a întregii lui firi este o persoană care are o comuniune cu alte persoane şi în primul rând cu Dumnezeul treimic. Şi această comuniune de fapt este fundamentul adevăratei existenţe în Hristos.

Fericitul Sofronie a folosit imaginea piramidei răsturnate pentru ca să vorbească despre calea crucii. Hristos a coborât până în pântecele Iadului [ de aceea avem de-a face cu imaginea unei piramide cu vârful în jos] şi acolo El a purtat povara şi greutatea enormă a păcatelor tuturor. Această coborâre la iad a lui Hristos trebuie să ne mişte spre umilinţă, pentru că Hristos ne-a chemat pe toţi la a-L urma, spunându-ne : „ oricine vrea să fie ucenicul Meu, trebuie să se lepede/să renunţe la sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”.

Adică suntem chemaţi să coborâm, să ne smerim, pentru ca să putem să ne împărtăşim de „unirea cu suferinţele/chinurile Sale” [ Filip. 3, 10]. În acest mod şi din această postură personală noi putem să ne rugăm pentru întreaga lume. Din această ipostază personală noi putem cu adevărat să ne responsabilizăm, să devenim responsabili pentru păcatele tuturor oamenilor, după cum Hristos Însuşi „S-a făcut păcat, pentru ca să ne dea nouă puterea de a ne umple de dreptatea lui Dumnezeu”.

Când am vizitat Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex, din Anglia, cu două veri în urmă, am găsit o comunitate monahală, de monahi şi monahii, care se hrăneau duhovniceşte din învăţăturile şi tradiţia vie a Fericitului Sofronie şi a Sfântului Siluan, şi, prin ei, hrănindu-se din Tradiţia vie a Bisericii. Slujbele din mănăstire urmau regula Sfântului Munte Athos, însă se practica aici şi regula de chilie athonită, în sensul că vreo două ore şi jumătate se practica rugăciunea lui Iisus, rostită de diverşi părinţi şi în multe limbi ale pământului.

Una dintre variaţiile rugăciunii lui Iisus pe care am auzit-o aici era şi aceasta: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta”. Aceasta, aşadar, e rugăciunea care ne uneşte pe toţi şi ea este pe inima lui Dumnezeu, pentru că această rugăciune nu doreşte numai mântuirea lumii, ci exprimă şi ceea ce doreşte lumea pentru sine. E o rugăciune a comuniunii şi care naşte comuniune. Comuniune cu Preabunul Dumnezeu Care iubeşte lumea, dar şi cu umanitatea întreagă, deopotrivă Sfinţi şi păcătoşi.

Şi astfel, când noi venim spre a ne împărtăşi cu Domnul şi rostim: „O, Doamne, cred şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu…”, nu facem o declaraţie exagerată de evlavie, ci atunci mărturisim de fapt adevărata comuniune cu cei mai răi dintre păcătoşi, pentru că stăm înaintea lui Hristos, împreună cu Adam şi cu toţi cei răsăriţi din coapsele sale. Pentru că în acea clipă şi mereu, fiecare dintre noi mărturisim că suntem responsabili pentru păcatele tuturor şi că, cu adevărat, trebuie să ne numim şi să credem că suntem: „ cei mai răi dintre toţi păcătoşii lumii”.

Pentru că numai în această stare de adâncire şi de smerenie interioară, de înţelegere şi recunoaştere de sine noi intuim şi trăim deplina comuniune cu Dumnezeu, pentru că Hristos, Dumnezeul nostru, a venit să mântuiască nu pe Drepţi, ci pe cei păcătoşi.

Un articol al părintelui Stephen Freeman, în traducerea şi adaptarea preotului Dorin Picioruş.

Strigătul pietrelor

Leave a comment

Hristos, vorbind cu mai marii timpului Său, refuză să le răspundă celor care îi urmau rămânând în tăcere. E foarte important răspunsul Său:

„Şi când S-a apropiat de povârnişul Muntelui Măslinilor, toată mulţimea ucenicilor a început să se bucure şi să slăvească pe Dumnezeu cu glas mare pentru toate lucrurile mari pe care ei le văzuseră, zicând: Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus! Dar unii dintre farisei din mulţime au zis către El: Învăţătorule, dojeneşte-Ţi ucenicii! Însă El le-a răspuns: Vă zic vouă, că dacă vor tăcea aceştia, atunci pietrele vor striga” [ Lc. 19, 37-40].

Şi avem de-a face cu o mărturisire profundă aici, pentru că Hristos a spus prin aceste cuvinte cine este El, apelând nu numai la chestiunea credinţei religioase a oamenilor ci a universului în integralitatea sa. Pentru că şi pietrele pot striga.

Şi într-adevăr, creaţia a strigat după cum strigă dintru început. Căci Sfântul Pavel se referă la creaţie în Epistola către Romani şi spune că ea a fost supusă stricăciunii/zădărniciei [ made subject to futility], pentru că omul a păcătuit. Şi de aceea trăim într-o lume căzută/înfrântă [ a broken world], într-o lume a căderii, fapt pentru care e nevoie ca omul să se ridice la dreapta cugetare şi să se pocăiască în faţa lui Dumnezeu.

În clipa de faţă însă domneşte ideologia ecologistă. Şi unii dintre noi gândesc în termenii unui ecologism absolut/fundamentalist. Rezultatul unui asemenea mod de a raţiona duce la atitudini ecologiste predictibile, dar nu la o mentalitate creştină despre ecologie.

Din acest motiv Patriarhul ecumenic al Constantinopolului e numit Patriarhul verde, însă cei care folosesc această titulatură vorbesc de fapt despre o ecologie politică şi nu despre una creştină.

Pentru că ceea ce este cu adevărat verde, peren, ţine de Evanghelie. Iar verdele este înţelegerea a ceea ce a spus Hristos în cuvintele: pietrele vor striga, care nu e o declaraţie metaforică ci una cât se poate de realistă.

Şi într-adevăr, mulţi pot absolutiza creaţia, pământul şi tot ce ţine de el, conform cu scopurile lor politice, însă ei nu pot crede că…pietrele vor striga. Pentru că, deşi vorbesc despre stânci şi despre mediu în general, nu cunosc cum sunt de fapt stâncile.

Acest lucru însă a fost mărturisit de toţi Sfinţii Ortodoxiei. Există multe mărturisiri în istoriile vieţilor Sfinţilor despre relaţiile minunate dintre Sfinţi şi mediul care îi înconjura. Şi aflăm cum în preajma unor Sfinţi animalele sălbatice deveneau blânde, docile. Sau florile dădeau rod în afara timpului lor normal. Toate aceste minuni ale Sfinţilor în cadrul naturii sunt de fapt lucruri aidoma celor descrise în Evanghelii, când Domnul a poruncit mării să înceteze şi…s-a făcut linişte.

Pentru ca să fii cu adevărat ecologist, un creştin ecologist, trebuie să începi cu pocăinţa şi cu căutarea adevăratei uniri/relaţii cu Dumnezeu. Căci nu poţi să ajuţi pământul numai pe principii politice – care nu trebuie minimalizate nici ele – pentru că aici avem de-a face cu realităţi ontologice făgăduite nouă de Scriptură.

Tăcerea Sfinţilor e în adâncul inimilor lor şi această tăcere poate auzi strigătul pietrelor şi însăşi glasul, suspinul creaţiei lui Dumnezeu. Căci creaţia iubeşte pe Sfinţi, pentru că creaţia iubeşte pe Dumnezeu.

Şi trebuie să pornim în toate – inclusiv în ceea ce priveşte grija faţă de mediu – de la noi înşine. Căci suntem buni slujitori/administratori ai creaţiei şi vedem importanţa fiecărei stânci şi a fiecărui lucru din natură, dacă o vedem în relaţie cu Dumnezeu. Pentru că prin acest lucru nu mai suntem puşi în slujba altor interese, interese obscure, ci vedem sensul real al relaţiei dintre noi şi natură şi dintre noi, natură şi Dumnezeu.

Pentru că sensul tuturor lucrurilor e acela de a se aduna cu toate în Hristos, în cadrul celui mai mare eveniment ecologic, în care nu numai pietrele vor cânta ci întreaga creaţie va fi plină de bucurie. Şi ce muzică va fi atunci în întreaga creaţie?!…

Un articol al părintelui Stephen Freeman, tradus şi adaptat în limba română de preotul Dorin Picioruş.

Paternitatea duhovnicească sau în grijă şi rugăciune pentru fiii tăi duhovniceşti

One comment

Sunt tatăl a 5 copii, dintre care patru sunt în viaţă, trăiesc iar unul…a adormit întru Domnul. Cel mai mare fiu al meu are 27, mai are puţin şi împlineşte 28 de ani, şi, cu harul lui Dumnezeu, mă va face în scurt timp…bunic. Văd în toate cum Dumnezeu este foarte milostiv cu noi.

Am precizat aceste lucruri, pentru că în conexiune profundă cu viaţa familială este şi paternitatea duhovnicească, statutul de părinte duhovnicesc. Paternitatea duhovnicească este o relaţie unică şi greu de definit între un preot şi cei care sunt daţi în grija lui de către Dumnezeu ca să le poarte de grijă din puncte de vedere duhovnicesc.

Şi acesta, ca şi tatăl unei familii, are o îndatorire greu de explicat în cuvinte, greu de formulat. Pentru că nu e niciodată un lucru simplu ascultarea, după cum văd în propria mea familie, cu copiii mei. Şi nu funcţionează în toate momentele formula tata le cunoaşte pe toate, fiindcă tata nu le cunoaşte pe toate întotdeauna. Şi el trebuie să înveţe de la copiii lui. Iar eu…nu sunt un Stareţ, ci un preot paroh, un preot care am oameni foarte diverşi în parohia mea, pe care trebuie să îi conduc.

În această săptămână am slujit într-o parohie din apropiere, la Deanery, la Sfântul Tihon din Chattanooga, pentru că preoţii de aici sunt în concediu. E vorba de o parohie pe care am văzut-o cum ia fiinţă şi cum se dezvoltă şi care, are mulţi membrii duhovniceşti, cu o viaţă aleasă. Şi în această parohie preoţii şi preotesele au multe îndatoriri, pentru că se dăruie în ceea ce fac, mai multe decât am văzut vreodată. E vorba despre o parohie mică dar neapărată în această zonă.

De aceea, paternitatea duhovnicească, ca şi cea naturală, dintr-o familie, are la bază sau reprezintă recunoaşterea faptului că ai avut un rol la naşterea fiecărui om în parte sau la schimbarea sa şi că porţi o responsabilitate unică în comparaţie cu altfel de relaţii de prietenie, spre exemplu.

Şi acest lucru e cel mai evident pentru mine din ceea ce fac şi sunt în parohia mea. Sunt duhovnicul, cel care îi spovedesc pe aproape toţi din parohia mea şi port responsabilitatea lor înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ei. La Înfricoşătoarea Judecată a Domnului eu voi da socoteală pentru cum mi-a făcut datoria, dacă am lucrat sau m-am arătat nelucrător în slujirea mea.

Însă, aşa cum faţă de copiii noştri, nu trebuie să ne comportăm ca nişte bătăuşi sau să nu îi lăsăm nici pe alţii ca să îi bată, şi faţă de ei, şi faţă de fiii noştri duhovniceşti, trebuie să ne comportăm din perspectiva unei relaţii cu nişte fiinţe libere, care pot şi aleg ceea ce trebuie să facă.

Şi, ca să creşti în Hristos sau creşterea în Hristos ţine în mod fundamental de libertatea noastră, pentru că, acolo unde este Duhul Domnului acolo este şi libertatea [ where the Spirit of the Lord is there is liberty].

Şi astfel tatăl natural, tatăl copiilor lui, găseşte în sine, datorită copiilor şi soţiei lui care aleg liber, noi motive de schimbare în fiinţa sa, o largă plajă de alegeri vizavi de familia sa. Şi eu am căutat, mai presus de toate lucrurile, ca proprii mei copii să iubească pe Dumnezeu şi să slujească lui Dumnezeu în tot ceea ce fac [ my children to love God and to serve Him above all things].

Pe de altă parte, două dintre fetele mele sunt căsătorite cu preoţi, sunt preotese. Asta nu înseamnă că eu sunt un om de succes, ci, mai degrabă, că cele două fiice ale mele au primit o mare binecuvântare prin rugăciunile părinţilor lor, pentru că au acceptat viaţa cu multe privaţiuni, grea, de a urma lui Hristos. Şi mă rog Domnului ca să le ţină tari în alegerea lor pentru El!

Însă avem o mare putere, o largă putere de acţiune şi în viaţa copiilor noştri duhovniceşti [ our spiritual children]. Noi putem să ne rugăm pentru ei, să îi sfătuim, să îi spovedim şi să îi iertăm de păcate, să facem tot ce ne stă în putinţă ca fiecare dintre ei să simtă puţin sin slava care iradiază de la faţa lui Dumnezeu. Fiindcă, în primul rând paternitatea duhovnicească înseamnă rugăciune pentru toţi cei pe care îi porţi în inima ta înaintea lui Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, să suferi şi să te bucuri împreună cu ei, în diverse ipostaze ale vieţii lor.

Acest lucru mi-al reamintesc de foarte multe ori când intru în altar ca să slujesc Domnului. Mă gândesc la acest lucru când îmi pun epitrahilul pe grumaz şi mă uit la ciucurii lui. Pentru că există tradiţia în Ortodoxie că aceşti ciucuri ai epitrahilului, aceste fire de la baza epitrahilului preoţesc reprezintă pe fii tăi duhovniceşti pentru care tu slujeşti şi eşti responsabil.

Şi astfel, intrând în altar, eu iau cu mine pe fiii mei duhovniceşti, pe toţi pentru care mă rog, pe care îi am în inimă şi sufăr pentru ei, şi cred că rugăciunea pentru ei este cel mai important eveniment din viaţa mea pe care îl trăiesc oricând eu slujesc. Ei sunt cu mine când slujesc şi mă rog pentru ei înaintea Atotmilostivului Dumnezeu [before the all-merciful God] pentru mântuirea lor.

Şi mă gândeam astăzi, pe când eram în camera de hotel unde am stat în Chattanooga, la preoţii ortodocşi de pretutindeni care poartă responsabilitatea aceasta imensă a paternităţii duhovniceşti. Şi m-am rugat ca Domnul să îi facă pe toţi lumini aprinse, vii, strălucitoare, pentru ca să îi facă conştienţi pe toţi că Hristos e Cel care este Adevăratul Arhiereu şi Tatăl nostru al tuturor.

Căci noi, când stăm în altar, în faţa icoanei Sale, ne rugăm ca să nu cădem din demnitatea noastră de părinţi duhovniceşti, din care El nu a căzut niciodată. Şi putem astfel să învăţăm ca să strigăm către El, ca El să ne ajute nouă, celor care nu ştim să ne rugăm cum trebuie, dar care am fost hirotoniţi ca să-i slujim Lui. Şi de aceea mă rog, ca Dumnezeu să-i mântuiască pe cei credincioşi şi să aibă milă de toţi oamenii, pentru că Hristos stă ca Marele Arhiereu înaintea Tatălui Său şi mijloceşte pentru întreaga lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Traducere şi adaptare a textului de aici al părintelui Stephen Freeman, de preot Dorin Picioruş

1 2 3