Numele traducătorilor Septuagintei și cărțile bibliotecii din Alexandria Egiptului

Tratatul Sfântului Epifanie, Episcopul cetății Constanția din Cipru, despre măsuri și greutăți și numere și alte lucruri care sunt în Dumnezeieștile Scripturi

(…)

9. Și e un lucru bun pentru noi ca să explic lucrurile traducătorilor. Pentru că, prin înțelegerea lor, te voi ajuta să incluzi acestea în povestirea lor și să înțelegi cine și cum și de ce au făcut una sau alta, adică care a fost motivația pentru care au tradus în acest fel.

Iar primii traducători ai Dumnezeieștilor Scripturi, din limba ebraică în limba greacă, au fost cei 72 de bărbați. Ei au fost cei care au făcut prima traducere în zilele lui Ptolemeu [al II-lea] Filadelful[1].

Ei au fost aleși din cele 12 seminții ale lui Israel, câte 6 bărbați din fiecare seminție, după cum ne spune Aristeas[2] în lucrarea sa.

Și numele lor[3] sunt acestea:

primii sunt din seminția lui Ruben: Iosif, Iezechia, Zaharia, Iohanan, Iezechia, Elișa;

al doilea grup a fost din seminția lui Simeon: Iuda, Simeon, Samuel, Addai, Mattia, Șamai (Eschlemia);

al treilea din seminția lui Levi: Neemia, Iosif, Teodosius, Vase (Vasaios), Ornias, Dachis;

al 4-lea din seminția lui Iuda: Ionatan, Abreos, Elișa, Hanania, Zaharia, Hilchia;

al 5-lea din seminția lui Isahar: Isaac, Iacov, Ioșua, Samvat (Savvateos), Simeon, Levi;

al 6-lea din seminția lui Zebulon: Iuda, Iosif, Simeon, Zaharia, Samuel, Șalmai (Selemias);

al 7-lea grup din seminția lui Gad: Samvat (Savvateos),Țedechia, Iacov, Isaac, Iesei, Matei (Nateos);

al 8-lea din seminția lui Așer: Teodosius, Iason, Iosua, Teodotus, Iohanan, Ionatan;

al 9-lea din seminția lui Dan: Teofilus, Avram, Arsamos, Iason, Endemia, Daniel;

al 10-lea din seminția lui Neftalim: Ieremia, Eliezer, Zaharia, Benaia, Elișa, Dateos;

al 11-lea din seminția lui Iosif: Samuel, Iosif, Iuda, Ionatan, Caleb (Cabeu), Dositei;

al 12-lea grup era din seminția lui Veniamin: Isaelos, Iohanan, Teodosie, Arsamos, Abitos (Abietes), Iezechiel.

Acestea sunt numele, după cum am zis deja, ale celor 72 de traducători. Și noi am vorbit despre lucrurile legate de asterisc și obelix mai înainte, dar și despre alți traductători, ca Aquila și Symmachus și despre celalalte, pentru că am vrut să îți vorbim despre rostul lor, o, iubitorule al binelui!

După Ptolemeu I, Ptolemeu al II-lea, care a domnit în Alexandria[4], numit și Filadelful, după cum am spus, a iubit frumosul și învățătura. El a întemeiat o bibliotecă în cetatea lui Alexandru[5], în partea numită Bruchion, care este un cartier foarte extins și astăzi.

El a dat biblioteca pe seama unui anume Demetrius, din Falarino[6], poruncindu-i acestuia să strângă cărți din orice parte a lumii.

Și el a scris scrisori și a făcut cereri [de carte] către orice rege și prinț al pământului, pentru ca să îi trimită pe acelea din împărăția și de sub domnia lor.

Și mă refer aici la acelea ale poeților și povestitorilor, și ale oratorilor și filosofilor, și ale medicilor și profesorilor de medicină, și ale istoricilor și, [într-un cuvânt], cărțile tuturora.

Și după ce munca aceasta a luat avânt și cărțile au fost strânse de pretutindeni, într-o zi regele a întrebat pe bărbatul responsabil cu biblioteca, despre cât de multe cărți s-au strâns în bibliotecă.

Și el i-a răspuns regelui, zicând: „Avem circa 54. 800 cărți…însă am auzit că există o mulțime și mai mare în întreaga lume, la cușiți, indieni, persani, elamiți, babilonieni, asirieni, caldei, la romani și fenicieni, la sirieni și la romanii din Grecia…și care, în acea vreme, nu se numeau romani, ci latini.

Dar există, de asemenea, la cei din Ierusalim și la iudei Scripturile Dumnezeiești ale Profeților, care vorbesc despre Dumnezeu și crearea lumii și despre alte învățături de valoare universală.

De aceea, dacă vi se pare lucru bun, majestății voastre, o, rege, noi putem trimite ca să se aducă acestea în siguranță, scrise de învățați de la Ierusalim și vi le vom aduce ție, pentru ca, prin voința ta, aceste cărți să fie aduse în această bibliotecă”.

De aceea, regele a scris scrisoare și a spus aceste cuvinte:

10. „Regele Ptolemeu, învățaților evrei de la Ierusalim: multă bucurie!

După ce am întemeiat biblioteca și am strâns multe cărți, ale multor oameni, și le-am pus în ea, am aflat că există la voi cărțile Profeților, care vorbesc despre Dumnezeu și despre crearea lumii.

Și, dorind ca să le iau pe acelea, pentru ca să cinstesc acest loc cu acele cărți, eu v-am scris vouă pentru ca să ni le puteți trimite nouă.

Și sunt purtat de dorință nobilă pentru acest lucru și nu de o intenție vicleană și rea. Și, în bună credință și bunătate către voi, eu vi le cer vouă, de la bătrânii de bună voință dintre voi, pe care voi îi cunoașteți.

Pentru că, după cum vă amintiți, când mulți au fost luați prizonieri din țara voastră și aduși la noi, în Egipt, eu i-am eliberat. Și cu multe daruri și cu o neașteptată atenție  m-am comportat față de ei și i-am eliberat.

De aceea, pe cei care erau bolnavi între ei, după ce i-am vindecat, i-am eliberat și pe ei și le-am dat haine.

Și v-am trimis o masă de aur, împodobită cu pietre prețioase de mare valoare, cântărind o sută de talanți, în locul mesei pe care am luat-o din locul cel sfânt [al] Ierusalimului, împreună cu daruri și lucruri de valoare pentru preoți.

Și v-am enumerat aceste lucruri, pentru ca să cunoașteți că eu am făcut cererea pentru cărți ca pe un jurământ evlavios”.

Și scrisoarea a fost expediată împreună cu darurile.

Și când ei le-au primit și au citit scrisoarea și au văzut lucrurile pe care le trimisese acesta, ei s-au bucurat foarte mult și fără întârziere au transcris cărțile în ebraică cu litere de aur.

Și ei au trimis pe acelea descrise de mine mai sus, pe cele 22 ale Vechiului Testament și pe cele 72, care sunt apocrife.

Dar când regele le-a luat și s-a uitat la ele, el nu a fost în stare să le citească, fiindcă ele erau scrise cu litere evreiești și în limba ebraică, fapt pentru care a fost necesar ca ele să fie rescrise a doua oară.

Și el a cerut traducători, care să fie în stare să-i explice în limba greacă acele lucruri din ebraică. Fapt pentru care le-a scris din nou.


[1] A se vedea: Ptolemeu al II-lea Filadelful  [309–246 î. d. Hr.]: http://en.wikipedia.org/wiki/Ptolemy_II_Philadelphus.

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Aristeas.

[3] Numele traducătorilor Septuagintei.

[4] Egiptului.

[5] Adică în Alexandria Egiptului.

[6] Din zona Atenei.

Obelixul, cum s-a scris Septuaginta și Sfântul Epifanie al Salaminei

A se vedea despre viața sa.

Fragment din Tratatul Sfântului Epifanie, Episcopul cetății Constanția din Cipru, despre măsuri și greutăți și numere și alte lucruri care sunt în Dumnezeieștile Scripturi

***

3. În ceea ce privește istoria obelixului[1] ea este următoarea. Obelixul se face așa: (-), fapt pentru care se scrie ca forma numită linie.

Însă în acord cu dialectul atic[2] obelixul înseamnă suliță, adică lance. Și în Dumnezeieștile Scripturi acesta este plasat pe acele cuvinte care au fost folosite de către cei 72 de traducători dar care nu se regăsesc și la adepții lui Aquila sau Symmachus.

Pentru că cei 72 de traducători au adăugat acele cuvinte de la ei înșiși, nu fără sens, ci pentru a fi de mare folos. Pentru că atunci când ei au adăugat cuvinte care lipseau în acelea[3], ei nu au făcut aceasta decât ca să dea claritate citirii, fapt pentru care noi le privim pe ele ca nefiind străine de Sfântul Duh.

Pentru că ei omiteau pe acelea care nu aveau nevoie de repetiție. Însă, atunci când un cuvânt li se părea a fi ambiguu, în momentul când îl traduceau în limba greacă, ei îi făceau un adaos[4].

Acest lucru poate fi surprinzător [pentru unii, care nu îi înțeleg rostul,] însă noi nu ne grăbim să i ne împotrivim[5], ci, mai degrabă, aducem slavă [lui Dumnezeu] pentru faptul, că s-a făcut în acord cu voia lui Dumnezeu, pentru că s-a înțeles ceea ce era sfânt[6].

Pentru că cei 72 la număr[7], de pe insula Farian[8], numită și Anoge[9], din fața Alexandriei[10], au fost incluși în 36 de chilii, câte doi în chilie[11]. De dimineață și până seara ei erau închiși aici și, seara, ei traversau în 36 bărci mici apa și veneau la palatul lui Ptolemeu Filadelful[12] și cinau împreună cu el.

Și dormeau câte doi în cele 36 de dormitoare, în așa fel încât ei să nu poată vorbi unul cu altul, pentru ca să producă o traducere curată[13].

Și astfel s-au bazat pe ei înșiși. Pentru că atunci când a construit cele 36 de chilii/ celule deja menționate, pe insula  aceasta  și a făcut fiecare chilie pentru doi inși, Ptolemeu i-a închis pe ei câte doi, după cum am spus.

Și împreună cu ei[14] el a închis și câte doi tineri slujitori, care să le pregătească hrana și să le slujească întru toate, pentru ca să îi ajute pe traducători.

Mai mult decât atât, el nu a făcut uși la aceste chilii în perete, ci le-a făcut tavane deschise, ceea ce am numi: ferestre în acoperiș.

Și astfel, începând cu dimineața și până seara ei au stat închiși, până au tradus toate [cărțile]. Și fiecare doi inși au dat o carte[15]. Adică vreau să spun că cartea Facerea, facerea întregii lumi, a fost dată de o perecehe [de traducători], Ieșirea israeliților de altă pereche,  Leviticul de o altă pereche și toate celelalte cărți în ordinea lor.

Și astfel, cele traduse de către cei 72 au fost recunoscute ca și cărți canonice[16] iar cei 72 au fost socotiți după numărul literelor alfabetului ebraic.

4. Pentru că sunt 72 de nume de litere [în alfabetul ebraic]. Pentru că cinci dintre ele  au o formă dublă, pentru că k are o formă dublă, cât și m, n, p și s.

Din acest motiv cărțile sunt numărate ca fiind 72, însă sunt 77[17], pentru că 5 [litere din alfabetul ebraic] sunt duble.

Pentru că Rut e unită cu Judecătorii, și ele sunt numărate de către evrei ca o singură carte. Iar prima [carte] a Regilor este unită cu a doua și e numită prima carte[18]. Iar a treia carte este unită cu a patra carte [a Regilor] și e considerată ca o singură carte.

Prima Paralipomenă este unită cu a doua și e numită prima carte. Prima carte a lui Ezdra este unită cu a doua și sunt o singură carte[19].

Și, în acest fel, cărțile sunt grupate în patru pentateuhuri[20] și două sunt pe deasupra, în așa fel încât cărțile [Vechiului] Legământ sunt următoarele: cele cinci ale Legii (…): Facerea, Ieșirea, Leviticul, Numerele, Deuteronomul[21]. (…) Acesta este Pentateuhul, adică cărțile Legii.

Și 5 în versuri (…): Cartea lui Iov, apoi Psalmii, Proverbele lui Solomon, Coheletul[22] [și] Cântarea Cântărilor.

Astfel, un alt pentateuh e numit Scrierile, dintre care unele sunt haghiografe[23], și acestea sunt următoarele: Iosua, [fiul] lui Nun, cartea Judecătorilor și Rut, Prima și A doua Paralipomena, Prima și A doua a Regilor, A treia și A patra a Regilor și acesta e al treilea pentateuh.

Alt pentateuh e [format] din cărțile Profeților (…) cei 12 Profeți formând o carte, Isaia una, Ieremia una, Iezechiel una, Daniel una (…) și așa avem tot pentateuhul profetic.

Dar rămân alte două cărți, care sunt Două ale lui Ezdra, care e socotită ca fiind una și o alta: Cartea Esterei.

Astfel cele 72 de cărți sunt complete după numărul celor 72 de litere ebraice.

Însă există și două cărți poetice, una a lui Solomon, numit: Prea înțeleptul[24] și alta a lui Iisus, fiul lui Sirah și nepot de bunic[25] lui Iisus (…), pentru că bunicul lui se numise Iisus[26], a compus Înțelepciunea în ebraică,  pe care nepotul său de bunic a tradus-o în limba greacă (…) care sunt, de asemenea, folositoare și de folosit, cu toate că nu au fost incluse în numărul recunoscut[27].

Și, de aceea, ele nu au fost ținute în sicriu, adică în chivotul Legământului.


[1] A se vedea nota 13 (În limba engleză: obelisk = semnul grafic reprezentat așa: (- -) sau așa: ( -:- ) prin care se indică un cuvânt dubios în textul unui manuscris. Semnul, sub cele două variante grafice ale sale, se află între paranteze.).

[2] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Attic_Greek.

[3] În celelalte traduceri/versiuni ale Scripturii făcute de către Aquila, Symmachus etc.

[4] Îl explicau prin adăugare de cuvinte, atunci când îl traduceau în text, lucru pe care îl face orice traducător bine intenționat, cu evlavie față de textele sfinte. Pentru că traducerea Scripturii sau a oricărui text sfânt urmărește o redare cât mai clară a sensului textului, literal și duhovnicesc și nu o redare literală a textului pe care îl traducem.

[5] Să respingem aceste adaosuri, făcute intratext, care sunt lămuritoare pentru înțelegerea credinței noastre.

[6] S-a adus textul sfânt sub ochii publicului cititor, înțelegerea lui clară și nu un text care să fie identic, din punct de vedere literal, cu originalul.

[7] Așa cum îi cunoștea Sfântul Epifanie, pe traducătorii Septuagintei.

[8] Pharian în textul nostru sau Pharos la Milton: http://www.infoplease.com/dictionary/brewers/pharian-fields.html.

[9] Cf. Scrisorii lui Aristea, editată de H. St. J. Thackeray, la Londra, în 1917, în p. 301 a ed. sale. El spune aici că insula era în „partea de nord”, cf. Idem, p. 109. Același lucru îl găsim precizat și în ed. lui Raffaele Tramontano, La lettera di Aristea a Filocrate, Napoli, 1931.

[10] Egiptului.

[11] Chilia din textul englezesc poate fi înțeleasă și ca celulă.

[12] Ptolemeu al II-lea Filadelful [309–246 î. d. Hr.]: http://en.wikipedia.org/wiki/Ptolemy_II_Philadelphus.

[13] An unadulterated translation.

[14] Cu cei doi dintr-o chilie.

[15] Fiecare doi traducători au tradus o singură carte a Scripturii.

[16] Canonical books.

[17] În canonul Vechiului Testament.

[18] A Regilor sau I Regi în canonul ebraic.

[19] Acest amănunt, cf. n. 44 din textul pe care îl traducem, nu apare și în ediția grecească, ci numai în cea siriacă, ediția de față fiind  o traducere în limba engleză a variantei siriace a tratatului Sfântului Epifanie.

[20] Grupuri de cinci cărți.

[21] A doua Lege.

[22] Sau Ecclesiastul. A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Ecclesiastes.

[23] Descriu vieți de Sfinți.

[24] Adică cartea Înțelepciunea lui Solomon.

[25] Grandson.

[26] Ultimul fragment, de la parantezele rotunde încoace nefiind în ediția grecească.

[27] Al cărților canonice.

Anatemele Sfântului Împărat Justinian cel Mare împotriva lui Origen

Anatemele Sfântului Împărat Justinian cel Mare împotriva lui Origen[1]

1. Oricine spune sau gândeşte, că sufletele omeneşti au preexistat, adică au fost mai întâi duhuri şi puteri sfinte, dar că, săturându-se de vederea lui Dumnezeu, ele au devenit rele şi, în acest fel, iubirea dumnezeiască le-a lăsat în moartea lor şi de aceea ele au devenit suflete şi au fost condamnate, drept pedeapsă, [ca să se sălăşluiască] în trupuri, să fie anatema!

2. Dacă cineva spune, că sufletul Domnului a preexistat şi a fost unit cu Cuvântul lui Dumnezeu înainte de zămislirea şi întruparea din Fecioară, să fie anatema!

3. Dacă cineva spune sau gândeşte, că trupul Domnului nostru Iisus Hristos a fost, mai întâi, format în pântecele Sfintei Fecioare şi după aceea, acolo, s-a unit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu sufletul [Său gândit ca] preexistent, să fie anatema!

4. Dacă cineva spune sau gândeşte, că Cuvântul lui Dumnezeu a devenit asemenea tuturor Puterilor cereşti, adică pentru un Heruvim a fost un Heruvim, pentru un Serafim un Serafim, şi, pe scurt [spus], ca toate Puterile cereşti, să fie anatema!

5. Dacă cineva spune sau gândeşte, că, la înviere[a morţilor], trupurile omeneşti vor învia într-o formă sferică şi altfel decât forma noastră prezentă[2], să fie anatema!

6. Dacă cineva spune, că cerul, soarele, luna, stelele şi apele, care sunt deasupra cerurilor, au suflete şi că sunt fiinţe raţionale, să fie anatema!

7. Dacă cineva spune sau gândeşte, că Hristos Domnul, în veacul viitor, Se va răstigni pentru demoni, aşa cum a făcut-o pentru oameni, să fie anatema!

8. Dacă cineva spune sau gândeşte, că puterea lui Dumnezeu e limitată / mărginită şi că El a creat atât, cât a fost în stare să cuprindă, să fie anatema!

9. Dacă cineva spune sau gândeşte, că pedepsele demonilor şi ale oamenilor hulitori sunt numai vremelnice[3] şi că va veni o zi, când ele se vor sfârşi şi că va avea loc o restaurare a demonilor şi a oamenilor hulitori, să fie anatema!

Anatema lui Origen, acestui Adamantius, care a rostit aceste idei, împreună cu ruşinoasele şi scârboasele şi relele sale învăţături şi aceluia, care gândeşte astfel sau apără aceste opinii sau, pe orice cale, pe viitor, vor crede, că trebuie să le apere pe ele!


1 Traducerea noastră s-a făcut din limba engleză, cf. NPNF II, vol. 14, ed. Philip Schaff, p. 768-769.

[2] Decât forma prezentă a trupului nostru, în sensul că arată a oameni şi nu a sfere sau a animale.

[3] Adică trecătoare şi nu veşnice.

Anatemele împotriva lui Origen ale Sinodului al V-lea Ecumenic

Anatemele împotriva lui Origen ale Sinodului al V-lea Ecumenic[1]

1. Dacă cineva mărturiseşte fabuloasa preexistenţă a sufletelor şi va mărturisi monstruoasa restaurare, care urmează de aici: să fie anatema!

2. Dacă cineva va zice, că, creaţia tuturor lucrurilor raţionale include numai minţile, fără trupuri şi cu totul imateriale, neavând nici număr, nici nume; deci că, aici avem între ele toate unire de identitate a substanţei, puterii şi energiei şi prin a lor unire cu / şi cunoaştere a lui Dumnezeu Cuvântul; dar, că nemaidorind vederea lui Dumnezeu, ele au cedat singure spre lucruri mai rele, fiecare în parte urmând propriilor lor înclinaţii şi că ele au luat trupuri mai mult sau mai puţin subtile, şi au primit nume, pentru că între Puterile cereşti este o diferenţă de nume, care aici este aşadar o diferenţă a trupurilor; şi de aceea aceştia devin şi se numesc Heruvimi, alţii Serafimi, şi Începătorii, şi Puteri, şi Stăpâniri, şi Tronuri, şi Îngeri şi că alte multe cete cereşti ca acestea pot fi: să fie anatema!

3. Dacă cineva va zice că soarele, luna şi stelele sunt de asemenea fiinţe raţionale şi că ele numai au devenit ceea ce sunt, deoarece s-au întors către rău: să fie anatema!

4. Dacă cineva va zice, că fiinţele raţionale, în care iubirea dumnezeiască a devenit rece, s-au ascuns în trupuri grosiere[2], ca ale noastre şi s-au chemat oameni, în timp ce acelea, care au atins cel mai josnic grad al răutăţii, s-au împărtăşit de trupuri reci şi întunecate şi au devenit şi se numesc demoni şi spirite rele: să fie anatema!

5. Dacă cineva va zice, că o condiţie psihică[3] a devenit de la o stare angelică sau a arhanghelilor şi, mai mult decât atât, că o condiţie demonică şi umană a devenit de la o condiţie psihică şi, că de la o stare umană ei pot deveni iarăşi îngeri şi demoni şi, că de la orice ordin ceresc, virtutea este ori fie la toţi, de la acelea de jos, fie de la acelea de deasupra ori de la acelea de deasupra şi de dedesubt[4]: să fie anatema!

6. Dacă cineva va zice, că aici este o dublă rasă de oameni, care una include sufletele oamenilor iar cealaltă spiritele superioare, care le-a doborât pe acestea şi că toată mulţimea fiinţelor raţionale este doar una, care a rămas neclintită în iubire şi contemplarea lui Dumnezeu şi că acest spirit va deveni Hristos şi Împăratul tuturor fiinţelor raţionale şi că a creat toate trupurile, care există în cer, pe pământ şi între cer şi pământ; şi că, lumea – care în elementele sale, mai mult vechi, decât ale sale şi care există prin ele însele, şi anume: uscăciunea, umezeala, căldura şi frigul, şi anume imaginea, care a fost formată – a fost deci formată şi că Prea Sfânta şi deofiinţă Treime nu a creat lumea, dar că ea a fost creată prin Inteligenţa creatoare, care este mai veche decât lumea şi care a comunicat acesteia existenţa: să fie anatema!

7. Dacă cineva va zice, că Hristos, despre Care Se spune, că el a apărut sub chipul lui Dumnezeu şi că el a fost unit, înainte de toţi vecii cu Dumnezeu Cuvântul şi s-a umilit pe sine ca un om, în zilele din urmă – conform cu expresia lor – şi a avut milă de cei căzuţi în păcat, care au apărut în spiritele unite în aceeaşi unitate – în care el însuşi este o parte – şi că el i-a restaurat trecând prin mai multe clase, având diferite trupuri şi diferite nume, devenind tuturor toate, un înger printre Îngeri, o putere printre Puteri, îmbrăcându-se pe sine în diferite clase de existenţe raţionale, cu o formă corespunzătoare aceleiaşi clase şi, în cele din urmă, luând trup şi sânge, ca al nostru şi devenind om printre oameni – dacă cineva afirmă toate acestea – şi nu mărturiseşte că Dumnezeu Cuvântul S-a smerit pe Sine şi a devenit om[5]: să fie anatema!

8. Dacă cineva nu va recunoaşte, că Dumnezeu Cuvântul are aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt şi că a luat trup şi a devenit om, Unul din Treime[6], fiind Hristos în orice sens al cuvântului, dar (va afirma), că El este deci Unul într-o manieră neconformă cu realitatea şi din cauza înjosirii[7]– aşa cum o numesc ei – a minţii; dacă cineva va afirma, că această minte unită cu Dumnezeu Cuvântul este Hristosul în adevăratul sens al cuvântului, pe când Logosul este numai chemat Hristos, din cauza acestei uniri cu mintea şi vorbind ca minte este numai chemat Dumnezeu, fiindcă e Logosul: să fie anatema!

9. Dacă cineva va zice, că nu S-a făcut Dumnezeu Cuvântul om, prin lucrarea unui trup însufleţit cu un suflet raţional şi cu minte, cu care S-a pogorât la Iad şi S-a înălţat la cer, dar va pretinde că este Mintea, care a făcut acestea, ca Minte, care – zic ei, într-un mod necuviincios – este aşa-zisul Hristos şi că el a devenit aşa prin cunoaşterea Monadei: să fie anatema!

10. Dacă cineva va zice, că după înviere, trupul Domnului a fost eteric, având forma unei sfere[8] şi că aşa vor fi toate trupurile după înviere şi că, după ce Domnul Însuşi Îşi va fi respins adevăratul Său trup şi după ce, ceilalţi, care vor învia, le vor fi respins pe ale lor, natura trupurilor lor va fi distrusă: să fie anatema!

11. Dacă cineva va zice, că Judecata viitoare înseamnă distrugerea trupului şi că sfârşitul istoriei va fi unul de stare imaterială şi că, după aceea, nu va mai fi materie deloc, ci numai spirit: să fie anatema!

12. Dacă cineva va zice, că Puterile cereşti şi toţi oamenii şi Diavolul şi puterile rele sunt unite cu Dumnezeu Cuvântul în toate aspectele, cum ar fi Mintea – care este numită de către ei Hristos şi care este în chipul lui Dumnezeu şi care S-a umilit pe Sine, cum spun ei – şi (dacă cineva va spune), că Împărăţia lui Hristos va avea un sfârşit: să fie anatema!

13. Dacă cineva va zice, că Hristos nu este în niciun fel diferit de celelalte fiinţe raţionale, nici după fiinţă, nici după înţelepciune, nici după a Sa putere şi după atotputernicia asupra tuturor lucrurilor dar, că toţi vor fi puşi de-a dreapta lui Dumnezeu, la fel ca el, care este numit de către ei Hristos (Mintea), la fel cum erau în împărăţia preexistentă a tuturor lucrurilor: să fie anatema!

14. Dacă cineva va zice, că toate fiinţele raţionale vor fi unite, într-o zi, în una, când ipostasele – la fel ca şi numerele şi trupurile – vor dispărea şi că, cunoaşterea lumii – care va veni – va purta cu ea ruina lumilor şi respingerea trupurilor, cât şi abolirea tuturor numelor, şi că va fi un sfârşit, o identitate a tuturor şi a ipostaselor; mai mult, că în această pretinsă apocatastază, numai spiritele vor continua să existe, aşa cum era în împărăţia preexistentă: să fie anatema!

15. Dacă cineva va zice, că viaţa spiritelor va fi asemenea vieţii, care era la început, [ca] atunci, când spiritele încă nu coborâseră sau nu căzuseră, astfel încât, sfârşitul şi începutul să fie asemenea şi că sfârşitul va fi adevărata măsură a începutului: să fie anatema!


[1] Traducerea noastră a fost făcută din limba engleză, cf. Hotărârilor Sinodului V Ecumenic (553 d. Hr.) de la Constantinopol, NPNF 2, vol. 14, ed. Philip Schaff,  1996, p. 763-767.

[2] Grosolane.

[3] Sufletească.

[4] În acelaşi timp.

[5] God the Word humbled himself and became man.

[6] One of the Trinity.

[7] Umilirii = the abasement.

[8] A unui glob.

Hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic

Hotărârile Sinodului al V-lea Ecumenic[1]

1. Dacă cineva nu mărturiseşte, că fiinţa sau esenţa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh este una, şi de asemenea tăria şi puterea [Lor]; dacă cineva nu mărturiseşte o Treime consubstanţială, [adică] o singură Dumnezeire închinată în trei subzistenţe sau Persoane, acela să fie anatema!

Pentru că există doar un singur Dumnezeu, adică Tatăl, din Care sunt toate lucrurile, şi un singur Domn Iisus Hristos, prin Care sunt toate lucrurile şi un singur Duh Sfânt întru Care sunt toate lucrurile.

2. Dacă cineva nu mărturiseşte, că Cuvântul lui Dumnezeu are două naşteri, una din eternitatea Tatălui, fără timp şi fără trup şi o alta, în zilele cele din urmă, când S-a coborât din cer şi Şi-a zidit [Sieşi] trup din Sfânta şi Preastrălucita Maria, Mama lui Dumnezeu şi Pururea Fecioara şi a fost născut de către Ea: să fie anatema!

3. Dacă cineva va spune, că Făcătorul de minuni Cuvânt al lui Dumnezeu este o [Persoană] şi Hristos, Care a suferit, o alta sau va spune, că Dumnezeu Cuvântul a fost cu Hristos, născut din femeie sau a fost în El, ca o persoană în alta, dar că nu a fost unul şi acelaşi Domn al nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat şi S-a făcut om, şi că minunile Sale şi pătimirile, pe care El Însuşi le-a îndurat în trup nu sunt ale aceleiaşi [Persoane]: să fie anatema!

4. Dacă cineva va spune, că unirea Cuvântului lui Dumnezeu cu omul a fost numai prin har sau energie sau demnitate sau egalitate de cinste sau autoritate sau relaţie sau efect sau putere sau în acord cu buna plăcere în acest sens, [şi] că Dumnezeu Cuvântul a binevoit cu un om, cum se spune, că l-a iubit pe el de dragul lui, cum spune, fără sens, Teodor[2] sau [dacă cineva pretinde, că această unire există numai] ca asemănare a numelui la care se face referire, cum înţeleg nestorienii, pe Cel care se numeşte Cuvântul lui Dumnezeu şi Hristos şi, deşi îl numesc pe acest om cu numele de Hristos şi de Fiul, vorbesc despre el, în mod clar, ca despre două persoane şi nu mai indică, în mod neviclean, o Persoană şi un Hristos, când se referă la cinstea Lui sau la demnitatea Lui sau la închinarea/ slujirea Lui; dacă cineva nu recunoaşte învăţătura Sfinţilor Părinţi, că unirea lui Dumnezeu Cuvântul este făcută cu un trup însufleţit, cu raţiune şi suflet viu şi că această unire este făcută din amândouă [firile] şi [la nivel] ipostatic, şi că, din acest motiv, există numai o singură Persoană, şi anume Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Sfânta Treime, să fie anatema!

Pentru că cuvântul unire are multe înţelesuri şi partizanii lui Apolinarie şi Eutihie au afirmat, că aceste firi[3] se confundă între ele şi au afirmat o unire, care se produce prin amestecarea amândurora.

Între timp Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, a condamnat, deopotrivă, hula celor două feluri de erezii, recunoscând că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu trupul este a celor două firi [the synthetically], adică, cum se mai spune: ipostatică. Pentru că în taina lui Hristos este unirea celor două firi, în care nu numai neconfundarea firilor, care sunt unite, se păstrează, dar nici separarea lor nu se îngăduie.

5. Dacă cineva înţelege afirmaţia: „numai o singură Persoană a Domnului nostru Iisus Hristos” în acest sens, că există o unire a mai multor ipostase [persoane] şi, dacă el încearcă astfel să introducă în taina lui Hristos două ipostase sau două Persoane şi, după ce a introdus două persoane, spune că sunt ale unei singure Persoane, fără demnitate, cinste sau slujire, cum au scris, şi Teodor, cât şi Nestorie, în mod nebuneşte]; dacă cineva va cleveti / va bârfi Sfântul Sinod de la Calcedon, pretinzând că a folosit această expresie [un ipostas] în acest sens hulitor, şi dacă nu va recunoaşte mai degrabă, că Cuvântul lui Dumnezeu este unit cu trupul în mod ipostatic şi că de aceea există numai un singur ipostas sau numai o singură Persoană, şi că Sfântul Sinod  de la Calcedon a mărturisit în acest sens singura persoană a Domnului nostru Iisus Hristos: să fie anatema!

Pentru că Unul din Sfântă Treime l-a făcut pe om, adică Dumnezeu Cuvântul, fără ca Sfânta Treime să se dezvolte prin adăugarea unei alte persoane sau ipostas[4].

6. Dacă cineva nu va numi, într-o reală acceptare,  şi nu într-una falsă, pe Sfânta, Preastrălucita şi Pururea Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu sau o va numi pe Ea [astfel] numai într-un sens relativ, crezând că Ea a fost purtătoare numai a unui simplu om şi că Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a întrupat din Ea, dar că întruparea Fiului lui Dumnezeu a rezultat numai din faptul, că el S-a unit pe sine, ca om, cu cel care s-a născut [din Ea]; dacă el va cleveti / va bârfi Sfântul Sinod al Calcedonului, gândind că a spus, că Fecioara este Maica lui Dumnezeu, în acord cu sensul hulitor al lui Teodor; sau dacă, cineva o va numi pe Ea Maică a omului sau Maică a lui Hristos, dar că Hristos nu este Dumnezeu şi nu va mărturisi, că Ea este, cu adevărat şi în mod deplin, Maica lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu Cuvântul, Care, mai înainte de toţi vecii, este [Fiul] Unul Născut al Tatălui [şi] în zilele cele din urmă S-a făcut trup şi S-a născut din Ea, şi dacă cineva nu va mărturisi, că în acest sens Sfântul Sinod al Calcedonului a înţeles-o pe Ea a fi Maică a lui Dumnezeu: să fie anatema!

7. Dacă cineva foloseşte expresia: „în două firi”, dar nu mărturiseşte, că este numai unul Domnul nostru Iisus Hristos, Care S-a revelat în dumnezeirea şi umanitatea Sa, şi de aceea indică prin această expresie o deosebire a firilor, care sunt într-o unire inefabilă şi fără să se confunde, [o unire] în care nici firea Cuvântului nu s-a schimbat întru aceea a trupului, nici aceea a trupului în aceea a Cuvântului, pentru că fiecare a rămas ceea ce a fost prin fire, unirea fiind ipostatică /personală; dar va lua expresia cu privire la taina lui Hristos, în sensul că împarte părţile[5] sau recunoaşte două firi într-unul Domn Iisus, Dumnezeu Cuvântul Care S-a făcut om şi face din conţinutul însuşi, într-un mod teoretic, o deosebire a firilor din care El este compus, care deosebire nu e distrusă de unirea dintre ele, pentru că e Unul compus din două sau două în Unul, dar va face să fie doi prin împărţirea firilor sau face din ele două[6] Persoane, la modul propriu: să fie anatema!

8. Dacă cineva foloseşte expresia: „al celor două firi”, mărturisind că, există o singură unire între Dumnezeire şi umanitate sau expresia: „o singură fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat” şi nu va înţelege aceste expresii, cum le-au gândit Sfinţii Părinţi, adică, ca dumnezeirea şi umanitatea din care s-a făcut o unire ipostatică, pentru care există un singur Hristos; ci din aceste expresii va încerca să introducă o singură fire sau natură [făcută din ambele firi] a Dumnezeirii şi a umanităţii lui Hristos, să fie anatema!

Pentru că învăţând, că Cuvântul Unul Născut a fost unit în mod ipostatic [cu umanitatea], noi nu vrem să spunem, că s-a făcut o amestecare reciprocă a firilor, ci fiecare fire a rămas ceea ce era, [prin aceasta] noi înţelegem, că Cuvântul S-a unit cu trupul. De aceea există un singur Hristos, deopotrivă Dumnezeu şi om, consubstanţial cu Tatăl, în ceea ce priveşte dumnezeirea Sa şi consubstanţial cu noi în ceea ce priveşte umanitatea Sa.

De aceea sunt în mod egal condamnaţi şi anatematizaţi de către Biserica lui Dumnezeu, cel care împarte sau taie taina dumnezeieştii iconomii a lui Hristos sau care introduce amestecare în această taină.

9. Dacă cineva va lua expresia: Hristos trebuie să fie închinat în cele două firi ale Sale, în sensul că el doreşte să introducă două adorări, una cu referire la Dumnezeu Cuvântul şi alta cu referire la om sau dacă cineva se va descotorosi de trup, [adică de umanitatea lui Hristos] sau va amesteca, deopotrivă, dumnezeirea şi umanitatea Sa şi va spune monstruozitatea că există o singură fire sau natură unite şi astfel se închină lui Hristos şi nu îl cinsteşte printr-o singură adorare, a lui Dumnezeu Cuvântul făcut om, împreună cu trupul Său, după cum Sfânta Biserică învaţă dintru început: să fie anatema!

10. Dacă cineva nu mărturiseşte, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care a fost răstignit în trup, este adevăratul Dumnezeu şi Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime: să fie anatema!

11. Dacă cineva nu anatematizează pe Arie, pe Eunomiu, pe Macedonie, pe Apolinarie, pe Nestorie, pe Eutihie şi Origen, împreună cu hulitoarele lor scrieri şi, de asemenea, pe toţi ereticii deja condamnaţi şi anatematizaţi de către Sfânta, Catolică şi Apostolică Biserică şi prin cele mai dinainte [de acesta] Sfinte patru Sinoade şi [dacă cineva nu îi anatematizează deopotrivă] şi pe toţi, care au avut şi au sau care rămân în hulele lor şi se ţin, până la sfârşit în astfel de păreri, ca ale ereticilor menţionaţi aici: să fie anatema!

12. Dacă cineva va apăra pe hulitorul Teodor al Mopsuestiei, care a spus, că Dumnezeu Cuvântul este o singură persoană, dar că o altă persoană este Hristos, care a fost necăjit de către suferinţele sufletului şi dorinţele trupului şi s-a separat, pas cu pas, depăşind ceea ce este inferior şi făcându-se mai bun, prin sporirea Sa în fapte bune şi a ajuns, în acest fel, la o viaţă ireproşabilă, şi că a fost un simplu om, care a fost botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi a obţinut, prin acest botez, harul Sfântului Duh şi a devenit vrednic de înfiere şi s-a închinat Persoanei lui Dumnezeu Cuvântul (şi L-a cinstit ca pe chipul unui împărat) şi că el a devenit, după înviere, neschimbat în gândurile Sale şi de aceea fără de păcat.

Şi, iarăşi, acest hulitor Teodor, a spus de asemenea, că unirea lui Dumnezeu Cuvântul cu Hristos este asemenea cu aceea, după învăţătura Apostolului, existentă între bărbat şi femeia lui, prin care „ei vor fi amândoi un trup”.

De asemenea [Teodor] a cutezat, printre multele sale alte blasfemii, să spună, că, atunci când, după învierea Domnului, El a suflat peste Ucenicii Săi şi le-a zis: Primiţi Duh Sfânt!, El nu le-a dat, cu adevărat, pe Sfântul Duh, ci acea suflare a Lui peste ei a fost numai un semn.

El, de asemenea, a spus, că mărturisirea credinţei de către Toma, când el a zis, după Învierea Sa, atingând mâinile şi coasta Domnului, adică: Domnul Meu şi Dumnezeul meu!, nu a spus-o cu referire la Hristos, ci, că Toma, fiind plin de minunea minunată a Învierii, el astfel a mulţumit lui Dumnezeu, Cel care L-a ridicat pe Hristos.

Şi, pe lângă acestea (căci sunt multe alte cuvinte scandaloase la el), acest Teodor, în Comentariul său la Faptele Apostolilor, Îl compară pe Hristos cu Platon, cu Maniheu, cu Epicur şi Marcion, şi a spus, că fiecare dintre aceşti oameni i-au descoperit învăţătura Sa şi a dat nume discipolilor Săi şi aceştia se numesc platonicieni, manihei, epicurei şi marcioniţi, deşi Hristos Şi-a arătat învăţătura Sa şi le-a dat Ucenicilor Săi numele de creştini.

Astfel, dacă cineva va apăra pe acest prea hulitor Teodor şi hulitoarele sale scrieri, în care el şi-a vomitat blasfemiile menţionate mai sus şi nenumărate altele împotriva Marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi, dacă cineva nu îl anatematizează pe el sau scrierile sale hulitoare, cât şi pe cei care îl protejează sau îl apără pe el sau care spune că exegeza sa este ortodoxă sau scrie în apărarea lui şi a hulitoarelor lui scrieri sau cei care se vor împărtăşi de aceleaşi opinii sau cei care s-au împărtăşit de ele şi continuă [să se ţină] până la sfârşit în această erezie: să fie anatema!

13. Dacă cineva va apăra scrierile hulitorului Teodoret [de Cyr], îndreptate împotriva dreptei credinţe şi împotriva primului Sfânt Sinod de la Efes şi împotriva Sfântului Chiril [al Alexandriei]  şi a celor 12 Anateme ale sale şi care va apăra, ceea ce acesta a scris în apărarea hulitorilor Teodor [al Mopsuestiei] şi Nestorie [al Constantinopolului] şi a celor care au aceleaşi opinii cu cei mai sus numiţi, Teodor şi Nestorie, dacă cineva admite hulele lor sau ale lui sau va huli pe Părinţii Bisericii, care au mărturisit unirea ipostatică a lui Dumnezeu Cuvântul; şi dacă cineva nu va anatematiza acele scrieri hulitoare şi pe cei pe care au astfel de sentimente şi pe toţi cei care au scris împotriva dreptei credinţe sau împotriva Sfântului Chiril şi a celor 12 Capitole ale sale şi care vor muri în neevlavia lor: să fie anatema!

14. Dacă cineva va apăra acea scrisoare, pe care Ibas [din Edessa] a spus, că a scris-o către Maris Persanul, în care el nega, că Dumnezeu Cuvântul S-a întrupat din Maria, Sfânta Maică a lui Dumnezeu şi Pururea Fecioara şi că S-a făcut om, dar spunea, că numai un om s-a născut din Ea şi el a ieşit [din Ea] ca dintr-un templu, pentru că gândea că Cuvântul lui Dumnezeu a fost o Persoană şi omul o alta; în care scrisoare el îl certa pe Sfântul Chiril ca pe un eretic, când acesta[7] învăţa dreapta învăţătură creştină, şi îl învinuia pe el de lucruri scrise aidoma vicleanului Apolinarie.

Mai mult, acesta a condamnat Primul Sfânt Sinod de la Efes, spunând că depunerea lui Nestorie a fost fără cercetare şi fără analiză[8]. Mai sus menţionata scriere hulitoare, [se îndreaptă] şi spre cele 12 Capitole ale lui Chiril, de fericită pomenire, [arătând] că e hulitoare şi contrară dreptei credinţe şi apără pe Teodor şi pe Nestorie şi hulitoarele lor învăţături şi scrieri.

De aceea, dacă cineva va apăra mai sus menţionata epistolă [a lui Ibas din Edessa] şi nu o va anatematiza şi cei care o vor apăra, vor zice că este dreaptă şi că reprezintă ceea ce e drept sau dacă cineva va apăra pe cei care au scris sau care au apărat sau apără hulele pe care le conţine la adresa Sfinţilor Părinţi sau a Sfântului Sinod de la Calcedon şi vor rămâne în aceste jigniri până la sfârşit: să fie anatema!


[1] Traducerea noastră s-a făcut din limba engleză, cf. NPNF II, vol. 14, ed. Philip Schaff, p. 751-759.

[2] Se referă, peste tot, la Teodor al Mopsuestiei. Adică şi în anatemele 5 şi 6.

[3] Dumnezeiască şi omenească din persoana Domnului, după întrupare.

[4] În urma întrupării Sale. El Şi-a asumat firea umană, a inclus-o în persoana Sa şi nu a devenit două persoane, pentru ca să introducă, prin aceasta, o a patra persoană în Treime.

[5] Cele două firi.

[6] Din cele două firi.

[7] Sfântul Chiril al Alexandriei.

[8] A vieţii şi a scrierilor lui Nestorie.

Sfântul Fotie cel Mare, Despre Mistagogia Sfântului Duh [fragment]

Sfantul Patriarh Fotie cel Mare al Constantinopolului

***

Sfântul Fotie cel Mare

Despre Mistagogia Sfântului Duh

Traducere din limba greacă veche,
introducere, note şi index
de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

***

[scribd id=15950423 key=key-19nb5klpi7srxl32zvhw]

***

9. Căci tu gândeşti acestea: Dacă Duhul purcede de la Tatăl şi purcede şi de la Fiul, atunci de ce nu desfiinţăm, din acelaşi motiv, de care nu avem nevoie, (o, minte înceţoşată de beţia necuviinţei!) şi celelalte însuşiri neschimbabile [1], şi Tatăl cel iubit (să ne miluiască, şi blasfemia  mai multor cauze[2] să cadă pe capul lor!) să rămână doar cu numele, ca unul care Îşi dă Sieşi însuşirea personală care Îl caracterizează, dacă tearhia persoanelor  se ascunde într-o persoană din două persoane?

Căci această [erezie] ne răsare nouă ca un alt Sabelie[3], mai bine-zis, ca o altă monstruozitate semi-sabeliană.

10. Căci aceştia[4] nu ar fi gândit despre Fiul şi nu s-ar fi extins folosindu-se de subterfugiul acestei naşteri absurde, dacă nu li se părea mult mai insuportabilă şi cu totul demnă de calomniat însuşirea Tatălui, fapt pentru care spun, că  [prin purcederea de la două principii] se face evidentă cauza purcederii.

Dar din aceste două fabule neevlavioase reiese faptul că şi Fiul şi-a schimbat şi comprimat însuşirea [personală], căci  avem o  comprimare [a Tatălui şi a Fiului pentru purcederea Duhului], apoi o împărţire [de fiinţă a Lor] şi o împărţire a celor neîmpărţite.

Iar dacă aceste însuşiri sunt puse pe seama Tatălui şi sunt ale Sale, acestea fiind o caracteristică a persoanei Sale, adică unirea neamestecată, cum de nu vedem din însuşirea pe care o are [Tatăl], inventarea unei însuşiri prin împărţirea Amândurora? Căci este înfricoşător faptul, că blasfemia acestora noi o facem cunoscută prin dezbaterea ei.

11. În afară de cele zise până acum, dacă vedem două principii în Treimea cea preadumnezeiască şi mai presus de fiinţă, unde mai este monarhia [Tatălui] cea prea lăudată şi stăpânirea [Sa] cea peste toate? Cum de nu arată aceştia cele ale politeiştilor şi cele ale ateismului? Cum de nu se arată [în aceasta][5], sub formă creştină, superstiţiile rătăcirii eline, despre care am vorbit în introducere?

12. Iar dacă admitem că sunt două principii în monarhia Treimii, cum de nu s-au gândit şi la existenţa unui al treilea [principiu] producător?

Căci prima cauză este fără de început şi mai presus de început, fiind de sine stătătoare. Însă cei neevlavioşi, care stau la masa [Stăpânului], au tăiat dumnezeirea şi au format o diadă din unitatea Treimii dintru început.

Însă Dumnezeirea cea mai presus de orice început, neîmpărţită şi simplă, este mult mai evident fiinţa Treimii decât a diadei, pentru că însuşirile [personale sunt în acest caz ] în armonie.

13.Cum pot să sufere urechile creştinilor unele ca acestea? Nu sunt mânia şi lacrima, patimile şi toate cele care nu pot sta la un loc cu ele[6], adunate cu forţa în îndrăznelile lor neevlavioase[7]?

Căci mânia este aceea prin care ne umplem de toată nebunia, pe când lacrima distruge lipsa de ajutor pe care o purtăm în noi[8]. Iar când cei evlavioşi sunt mâniaţi [de către alţii], plânsul din fiinţa lor nu e trecut cu vederea[9].

14. De aceea este nelegiuit lucru să nu vezi, cât de explicită este multa neevlavie a acestora. Căci, dacă după [principiul] anarhiei[10], cauza paternităţii şi cauza [în Treime] este stabilită dintru început la cei de o fiinţă, atunci şi Fiul este cauză [în Treime].

Căci cum am [putea] scăpa altfel, de cele aşa-zise două cauze interschimbabile în Treime? Căci, pe de o parte, avem anarhia şi confirmarea ei în aceasta[11] iar, pe de altă parte, avem, în acelaşi timp, o cauză [în Treime] şi o reîntoarcere la cauză, cât şi posesii simultane fără distincţie [a fiinţei dumnezeieşti].

15. Căci dacă Tatăl este cauza Celui care Se naşte din El, nu după raţiunea firii, ci după raţiunea ipostasului[12], atunci acesta[13] [predică] în mod nelegiuit, că în ipostasul Fiului constă raţiunea ipostasului paternal (lucru pe care nici Sabelie nu l-a îndrăznit, adică să vorbească despre o monstruoasă filialopaternitate[14]). Însă Fiul nu poate fi în niciun fel cauza [vreunui ipostas] din Treime.

16. Căci nu numai aceasta trebuie spus ci şi următorul lucru: că această neevlavioasă [învăţătură] împarte ipostasul Tatălui în două.

Însă prin aceasta se amestecă ipostasul paternal, al Dătătorului Legii cu ipostasul Fiului, ca părţi ale unui întreg. Însă, după cum s-a spus, nu după raţiunea firii, ci după raţiunea ipostasului Tatăl este cauza celui [născut] din El.

Însă gura cea luptătoare cu Dumnezeu spune că şi Fiul este cauza Duhului, spunând astfel că Tatăl şi Fiul împart împreună acelaşi ipostas. Din aceasta rezultă faptul, că Fiul împlineşte[15] ipostasul Tatălui, ca unul care avea nevoie de un supliment prin aşa-zisa legătură împlinitoare[16]. Iar Fiul este considerat a fi o parte din Tatăl, fiind astfel transformată în diadă taina înfricoşatei Treimi.

17. Şi alte multe lucruri drăceşti [vin de aici], căci multe rele au ieşit la suprafaţă dintru început. Căci nu numai în somn eşti înşelat [de către demoni], ci şi treaz fiind.

Dar privegherile sufletului şi atenţia noastră [sunt îndreptate spre a ne scăpa] de rănirile de moarte ale minţii noastre, pentru ca nu cumva naşterea noastră cea de sus şi mântuirea noastră, să fie însămânţate cu sămânţa celui de alt neam[17] şi să avem războaie  în sufletele noastre.


[1] Ale persoanelor dumnezeieşti.

[2] În Treime

[3] Σαβελλιος

[4] Cei care susţin erezia Filioquistă.

[5] În erezia lui Filioque.

[6] Virtuţile şi faptele bune

[7] În cărţile şi cuvântările lor

[8] Lacrima curăţeşte păcatul, din cauza căruia nu simţim harul, ajutorul lui Dumnezeu în fiinţa noastră. De aceea, spune Dumnezeiescul Fotie, că ne purtăm în noi lipsa de ajutor, pentru că ne purtăm în noi păcatele, care ne fac insensibili la harul lui Dumnezeu.

[9] De către Dumnezeu

[10] Pe care îl instituie Filioque

[11] În Treime

[12] A persoanei

[13] Filioque

[14] Adică Fiul ar fi născut pe Tatăl.

[15] Completează

[16] Pe care o propune Filioque.

[17] A diavolului

1 2 3