Rochefoucauld 3

inserare-de-dor

Pentru 1 şi 2

11-12-1997.

***

„Lauda este o linguşire dibace, ascunsă şi subtilă, care mulţumeşte în mod diferit pe cel care o aduce şi pe cel care o primeşte”. Aceasta e lauda perversă, neadevărată, lauda mincinoasă.

Însă, când vine vorba să evidenţiem virtuţile reale ale unui om, lauda nu e o ipocrizie ci o reliefare corectă a vieţii şi a realizărilor altuia şi ea bucură pe cel care o rosteşte, cât şi pe cel care o primeşte, pentru că sunt cuvinte rostite în perimetrul recunoştinţei reciproce.

*

„Există mustrări care laudă şi laude care ponegresc”. Mustrările care laudă sunt mustrările care evidenţiază răbdarea şi smerenia noastră, pe când cele care ne ponegresc sunt cele pe care nu le merităm.

A fi lăudat de cineva care nu te cunoaşte şi nici nu te înţelege înseamnă o bătaie de joc la adresa ta.

*

„Faima oamenilor mari se cuvine întotdeauna măsurată cu mijloacele de care s-au folosit pentru a o dobândi”. Corect. De obicei, faima se dobândeşte în urma cruzimilor nenumărate, a crimelor împotriva umanităţii, a unei vieţi destrăbălate.

De aceea e o mare diferenţă între faima Sfântului Ştefan cel Mare şi cea a lui Hitler. Ambii sunt cunoscuţi…însă depinde pentru ce. Însă adevărata faimă/ cinste este a sfinţeniei mai întâi, apoi a genialităţii şi a eroismului.

*

„Ne uităm cu uşurinţă greşelile când nu sunt cunoscute decât de noi”. Asta din punctul de vedere al măştii sociale şi când noi vrem să  poleim realitatea interioară.

Însă greşelile personale nu sunt niciodată uitabile. Scaunul spovedaniei cât şi cabinetul psihologului şi al psihiatrului văd cum erump greşelile mai vechi sau mai noi din fiinţa oamenilor.

Ce înseamnă dezechilibrele noastre interioare, fobiile, obsesiile, fricile subcutanate decât urmări ale unui trecut ascuns în mare parte, cu care nu ne-am împăcat?

*

„Cel ce trăieşte fără nebunie nu-i chiar atât de înţelept pe cât crede”. Uneori trebuie să faci gesturi care nu îţi stau în fire, să joci pe muchie de cuţit… Da, sunt clipe în care trebuie să ai o mare cantitate de nebunie lucidă în fiinţa ta, ca să treci peste o greutate anume sau ca să afirmi anumite lucruri.

*

„Ipocrizia este un omagiu pe care viciul îl aduce virtuţii”. Se petrec astfel lucrurile când un netrebnic îl laudă pe un om virtuos. Însă ipocrizia poate apărea şi în fiinţa unui om virtuos când e nevoit să îl laude pe un netrebnic.

*

„E o mare nebunie să fii numai tu înţelept”. Deplin adevărat…pentru că înţelepciunea doreşte să găsească un auditoriu înţelept. Dacă înţelepciunea ar ştii că nu există niciun om care să o înţeleagă atunci nu ar mai vorbi niciodată, pentru că ar fi absurd.

Adesea Sfinţii noştri Părinţi, deşi vedeau că nu au un auditoriu pe măsură, scriau şi vorbeau gândindu-se la viitor, la oamenii din viitor care o să-i înţeleagă. Şi au avut dreptate să procedeze aşa!

Dacă scriem şi vorbim numai pentru contemporanii noştri cred că avem un targhet minor.

*

„Se pare că amorul-propriu este minţit de bunătate”. Noi credem că mai degrabă e convins de bunătate, de bunătatea altuia, ca să se smerească. În faţa bunătăţii sau a durerii imense înţelegi că te simţi bine să fii om deschis, sociabil.

*

„Nu există om destul de inteligent încât să-şi dea seama de tot răul pe care îl face”. Poate că da.

*

„Adeseori femeile cred că tot mai iubesc, chiar când nu mai sunt îndrăgostite”. Pentru că îndrăgostirea se transformă cu timpul în dragoste, în prietenie adâncă, în stabilitate, tocmai de aceea unora li se pare că nu mai există nimic real între doi oameni.

Însă când ai ajuns la libertate în dragoste, când, la prima vedere, pari că nu mai ai lucruri în comun cu celălalt atunci celălalt ţi-a devenit de neînlocuit. E de ajuns să pleci câteva zile de lângă el ca să îţi dai seama că mori de dor. La fel se petrece şi cu cei care pleacă mai mult de acasă sau din ţara lor: sunt asaltaţi de nevoia de a se întoarce.

Însă gândul prim al autorului a fost altul: femeile cred că iubesc şi când simt că nu mai iubesc, pentru că nu pot să admită că, din cauza lor, s-a destrămat  sau e pe cale să se destrame o relaţie.

*

„Există unele nebunii care se iau ca bolile contagioase”. Da, nebunia îndrăgostirii, nebunia viciului, nebunia înşelării demonice…

Ajungi peste noapte nebun de dorul cuiva, ajungi peste noapte nebun după droguri sau jocuri de noroc sau îţi apare un drac, sub o formă luminoasă înşelătoare şi te face să crezi că eşti un mare sfânt, un mare deştept, că eşti un înger întrupat.

*

„Nu ne mărturisim unele mici defecte decât ca să-i convingem pe alţii că n-avem defecte mari”. E o psihologie care se regăseşte adesea. Există însă şi o alta, contrară acesteia: oamenii sunt în stare să îşi spună marile păcate dar nu şi pe cele mici dar constante, pentru că nu le mai consideră păcate.

*

„Ca să fii om mare trebuie să ştii să profiţi de toate împrejurările care îţi sunt prielnice”. Însă care sunt costurile acestei duplicităţi perpetue?

Adesea tinerii se entuziasmează de oamenii Sfinţi sau de genii pentru că reprezintă realităţi de top ale umanităţii, climaxuri. La o primă impresie ţi se pare uşor să te iei cu ei la întrecere.

Însă, din această luare la întrecere afli şi ceea ce nu doreai să ştii că e sfinţenia sau genialitatea: o răstignire imensă, un travaliu  sfâşietor, o povară de neîndurat fără Dumnezeu.

Acolo unde munca şi suferinţa sunt numai la nivel lingvistic e normal că nu ne înţelegem şi că toate par uşoare. Însă sfinţenia şi genialitatea nu sunt plagiabile tocmai pentru că reprezintă întrupări dureroase ale realităţilor ca atare.

Şi copiii sunt frumoşi, dar după ce îi naşti. Cine nu a născut bineînţeles că nu poate spune nimic credibil despre durerea de a naşte.

*

„Un om de elită poate fi îndrăgostit ca un nebun, dar nu ca un prost”. Adevărat! Iubim profund, ca nişte nebuni, dar nu şi ca nişte bădărani. Iubirea unui om profund este o iubire totală dar extrem de atentă, de delicată, de expresivă.

*

„Majoritatea prietenilor ne scârbesc de prietenie şi majoritatea celor cucernici ne scârbesc de cucernicie”. Da, când prietenia şi cucernicia sunt poze şi nu dinamismul şi frumuseţea vieţii lor.

*

„Nimic nu ne împiedică mai mult să fim naturali ca dorinţa de a părea naturali”. Una dintre condiţiile obiective ale tracului în faţa unui public e aceea de a ni se părea că nu suntem atât de naturali, de destinşi, de calmi în faţa audienţei.

Dorinţa de a plagia naturaleţea naşte gesturile hilare. Naturaleţea  gesturilor şi a vorbelor vine când suntem liberi interior, când ştim cine suntem, când ştim ce vrem şi când simţim cine sunt cei din faţa noastră.

Însă, cel mai adesea, te poţi simţi anatural dacă vezi că toată lumea din jurul tău pozează în altceva. Ne stânjeneşte duplicitatea, morga falsă, „naturaleţea” parvenită, învăţată papagaliceşte, în speranţa că nimeni nu o poate detecta.

*

„Semnul cel mai autentic că te-ai născut cu mari calităţi este că te-ai născut fără invidie”. Da, e un mare adevăr. Nu invidiezi în masă pentru că nu te simţi complexat pentru ceva anume.

Invidia congenitală se naşte în acela care, din primii ani ai copilăriei sale, nu se simte nici frumos, nici deştept, nici admirat, nici cu calităţi speciale.

Frustrările sale devin cronice, detestă pe cei care îl depăşesc fără o punere în balanţă şi, cazul cel mai tipic, îi e teamă să iasă în faţă cu un lucru anume , fapt pentru care îl şlefuieşte/ îl pregăteşte, cel mai adesea, până îl distruge.

De aceea omul invidios e omul tipicar, omul minuţiozităţii fără perspectivă şi, mai ales, fără împlinire interioară.

*

„Nu trebuie să judecăm meritul unui om după marile lui calităţi, ci după felul cum se foloseşte de ele”. Cele mai urâte gesturi sunt cele ale unui om cu mari calităţi, care devine tiran prin intermediul lor şi nu un om cu delicateţe.

Modul în care ştim să ne facem iubiţi prin calităţile noastre ne dă propria  noastră valoare şi  ne asigură o posteritate durabilă.

*

„Ceea ce explică faptul că majoritatea femeilor sunt prea puţin mişcate de prietenie e că, după ce au gustat din dragoste, prietenia le pare fadă”. Putem să spunem acelaşi lucru şi despre bărbaţi.

Însă sexualizarea relaţiilor dintre bărbaţi şi femei arată că nici unii şi nici alţii nu au valori duhovniceşti, valori netrecătoare. Dacă singura „valoare”  majoră a bărbatului şi a femeii e actul sexual…ce fel de creştini ortodocşi putem avea, dacă văd totul numai prin prisma plăcerilor fulminante?

Sau ce societate aşezată poţi avea unde bărbaţii şi femeile visează numai la desfrâu?  Însă femeile şi bărbaţii imorali sunt cei care nu pot fi prieteni unii cu alţii în absenţa relaţiilor sexuale. Cineva care nu se luptă cu domolirea poftei din el nu poate să înţeleagă cum e să ai prietenii cu persoane de sex opus fără intenţii sexuale.

Tocmai de aceea monahismul şi căstitatea în căsătorie sunt atât de prost înţelese şi de urâte în acelaşi timp pentru că sunt gândite prin prisma ideii că omul nu este decât un animal care caută copulaţia şi nu poate gândi niciodată în alţi termeni.

Şi de aceea teoria antropologică evoluţionistă – o teorie a hazardului şi a nihilismului –  e acceptată fără reţinere, pentru că biologia umană nu mai are transcendenţă, nu mai e chemată să se depăşească, să se îndumnezeiască ci e lăsată să se manifeste instinctual.

Femeile şi bărbaţii vor să fie prieteni şi fără relaţii sexuale între ei. Vor să aibă relaţii profunde de prietenie, de întrajutorare, de înţelegere reciprocă  în viaţa lor, la locul de muncă, în diverse contexte. Numai că mulţi nu ştiu cum să ajungă la astfel de realţii şi cum să le păstreze.

*

„Nebunii bătrâni sunt mai nebuni decât cei tineri”. Da, pentru că ştiu, cu mult mai bine, ceea ce deranjează şi doare profund.

*

„Slăbiciunea este mai potrivnică virtuţii decât viciul”. Un mare adevăr! Slăbiciunea firii noastre, ca urmare a familiarizării cu păcatele, ne războieşte mai mult virtutea decât un viciu anume.

Spre exemplu tinderea spre plăcere sau spre enervare sunt mai periculoase decât actul sexual sau decât bătaia, pentru că la ele se ajunge foarte uşor în comparaţie cu faptul de a duce sentimentele până la capăt şi, implict, să ne culcăm cu cineva sau să ne batem cu cineva.

Slăbiciunea e atmosfera, e stadionul unde viciul se poate instala deplin. Tocmai de aceea autorul nostru îl vede, pe drept cuvânt, un atentator mai mare la virtute decât viciul ca atare.

*

„Nu există proşti mai supărători decât cei care au duh”. Adică prostul care crede că are glume inteligente. Umorul Vacanţa Mare e umorul prostului  arogant, care nu ştie că mai există o mie de alte trepte până la umorul cu semnificaţii existenţiale profunde.

Umorul Toma Caragiu e umorul prea fin, prea inteligent,  pentru ca să fie înţeles, în dimensiunile sale subversive, de 90 % din populaţia unei ţări.

Tocmai aşa se face că marile sale recitaluri scurte au putut să treacă de cenzură, când, toate la un loc, erau şuturi grele date miopiei de partid şi de stat.

*

„Niciodată nu uităm mai bine anumite lucruri decât când ni s-a urât să tot vorbim de ele”. Da, anumite probleme şi anumiţi oameni iremediabili, la un moment dat, îi dăm uitării, pentru că ni s-a urât să le şi să îi pomenim.

*

„E o dovadă de puţină prietenie dacă nu-ţi dai seama de răcirea sentimentelor prietenilor tăi”. Cum e o dovadă de multă neprietenie să nu îşi dea seama prietenii mei, că au devenit insuportabili prin ceea ce au devenit, spun şi fac.

*

„E mai folositor să studiem oamenii decât cărţile”. E mai folositor să studiem cărţile unor oameni neapăraţi ai istoriei, pentru ca să ne umplem de un trecut arhiprezent, pentru ca, apoi, să studiem, mai degrabă, pe oamenii mari ai prezentului, prin ceea ce sunt, spun şi scriu şi să privim oamenii  curenţi ca psihologie a prezentului, pentru  ca să ne înţelegem prezentul pe care îl trăim şi noi.

*

„Un om căruia nu-i place nimeni e cu mult mai nefericit decât cel care nu place nimănui”. Adevărat! Cel care nu îşi găseşte împlinirea în relaţie cu cineva e mai nefericit decât cel care e urât pentru anumite considerente.

*

„Infernul femeilor e bătrâneţea”…dacă singura lor valoare e frumuseţea şi atracţia sexuală. Pentru femeile adâncite în duhovnicie bătrâneţea este un stadiu firesc şi normal al vieţii, în care ele se simt din ce în ce mai tinere interior şi mai împăcate cu ceea ce sunt şi fac.

*

„Suntem robii unei veşnice nesiguranţe”. Suntem…pentru că toate sunt nestatornice în stadiul de acum al lumii. Nu însă şi în veşnicie.

*

„Este mai puţin greu să găseşti o iubire adevărată decât o adevărată prietenie”. Mi-e mi s-a părut până acum că poţi să găseşti tot la fel de uşor şi pe una şi pe alta.

Problema cu care mă confrunt eu este alta: eu găsesc şi  iubire şi prietenie adevărate, depinde însă cât sunt în stare să le poarte alţii împreună cu mine, pentru că iubirea şi prietenia nu constă numai în ce vreau eu ci şi în ce vor ei.

Se pare însă că apetitul de dragoste şi de prietenie păleşte repede în jurul meu pentru că oamenii nu pot merge în ritmul meu, pentru că simt că le cer prea mult. Însă nu eu cer ceva, ci ei observă că modul în care eu mă consum / îmi trăiesc viaţa e mult prea insuportabil pentru ei.

Şi mi se pare că acest lucru se petrece nu pentru că nu ar avea nevoie de dragoste şi prietenie…ci pentru că nu s-au decis să caute adevărata prietenie şi iubire care depăşesc cadrele acestei lumi şi se înveşnicesc în Dumnezeu.

*

Autorul nostru avea o mentalitate seculară în maximele sale…însă noi am lărgit sfera de atenţie în comentariul nostru. De ce? Pentru că orice citire, orice traducere, orice vedere e un comentariu personal, care trebuie să mă facă mai profund pe mine şi nu forme prin care eu repet sau învăţ pe de rost anumite fraze sau imagini.

Fişele noastre de lectură au darul de a vă învăţa cum să citiţi şi cum să înţelegeţi anumite texte, cum să vă raportaţi personal la ele şi cum să le zidiţi în viaţa dv.

Cititul trebuie să devină propria dv. gândire şi nu un auxiliar al memoriei. Am observat că nu se citeşte ci se memorează. Tocmai de aceea mintea, învăţată cu memorarea, nu e capabilă de comentariu ci e în stare  numai de dări de seamă stereotipe.

Rochefoucauld 2

o-cale-singura

Primele însemnări şi comentarii aici.

***

„Nu există prefăcătorie care să poată ascunde multă vreme iubirea, acolo unde [aceasta] s-a încuibat, nici să o simuleze, acolo unde [ ea] nu există”. În rugăciunea de sfinţire a apei apare ideea de încuibare a demonilor în ape. Demonii îşi fac sălaşe din apele murdare, din mormintele ereticilor şi ale păgânilor, din locurile famate.

Însă şi iubirea se încuibează în inimă, pentru că atunci când ea stăpâneşte adânc în inimă nimic şi nimeni nu o poate scoate afară. Iubirea, harul îşi face cuib în inimă dar şi păcatul, răul. Ambele ţin de alegerea noastră.

Autorul ne atrage atenţia că nu putem să ne fofilăm mult timp, nici când iubim şi nici când suntem parşivi.

*

„Este mai ruşinos să n-ai încredere în prietenii tăi, decât să fii înşelat de [ către] ei”. Dacă eşti înşelat de către prieteni, de fapt, ei sunt cei care au decăzut din drepturile prieteniei şi nu tu i-ai alungat afară.

Iubirea se încrede în cel iubit. Depravarea sentimentelor, coruperea lor nu ţine de iubire ci de egoism sau de invidie.

*

„Toată lumea se plânge de memorie şi nimeni nu se plânge de judecata pe care o are”. Adică ne plângem numai pentru că uităm, că nu avem o memorie bună, dar nu ne plângem şi pentru că nu avem înţelepciune, echilibru, profunzime în a ne analiza şi a analiza diverse aspecte ale vieţii.

*

„Ne facem [cel] mai adesea plăcuţi prin defectele decât prin calităţile noastre”. În faţa cui? A unor oameni indiferenţi la profunzimea persoanei tale.

Însă, pentru cineva care te înţelege şi te iubeşte pentru că te înţelege nu te faci plăcut prin ceea ce nu e de plăcut, adică prin defectul/ viciul personal ci prin ceea ce reprezintă explozia de personalitate a persoanei tale.

Evidenţierea defectului, amuzarea pe seama lui arată o lipsă acută de seriozitate faţă de oameni şi faţă de  viaţa lor. Nu poate să îmi placă cineva doar pentru că are nasul mare sau doar pentru că are ochi frumoşi sau pentru că mă binedispune pe mine.

Acest mod egoist de a privi pe un om arată că nu suntem în stare să îi vedem dramele, iubirile, ingenuitatea. Şi dacă toţi sunt doar nişte personaje comice pentru noi sau toţi sunt  nişte fraieri pe care noi vrem să îi buzunărim de aplauze sau de bani atunci şi noi suntem nişte biete paiaţe, nişte mimi, nişte măşti de tot râsul.

*

„Bătrânilor le place să dea poveţe bune, [pentru] ca să se consoleze că nu mai sunt în stare să dea exemple rele”. Unii bătrâni, care au ajuns bătrâni cu defecte de tinereţe, fac acest lucru.

Dar, alţi bătrâni, cei care au ajuns frumoşi şi plini de virtuţi la bătrâneţe sfătuiesc pe oameni de bine pentru ca să nu le mai repete păcatele, erorile, bâjbâielile în viaţă.

Experienţa de viaţă, împărtăşită matur şi responsabil e unul din marile atuuri ale vocaţiei sociale a senectuţii. Bătrânii înţelepţi sunt oamenii care te fac să vezi scurtăturile acolo unde tu ai ocoli de ai înnebuni.

*

„Nu dăm nimic cu atâta dărnicie cum dăm sfaturile”. Domnule autor, să ştiţi că astăzi sfaturile sunt cele mai greu de găsit şi se plătesc cu bani grei. Dar, ca şi pe vremea dv., sunt mulţi care aruncă cu sfaturi în tine, chiar dacă nu ai nevoie de ele sau chiar dacă ele nu te privesc.

*

„Tinerii îşi schimbă gusturile prin neastâmpărul vârstei, iar bătrânii şi le păstrează prin obişnuinţă”. Tinerii sunt nestatornici pentru că se lămuresc interior –  cei care vor, bineînţeles – iar bătrânii le păstrează pe cele bune, gusturile bune, pentru că sunt verificate şi fiinţa lor reacţionează bine la ele.

Gustul dietei bune, grija pentru sănătate, mulţumirea cu puţin, bucuria de recunoştinţa altora sunt lucruri pe care nu vrei să le pierzi niciodată. Pentru ce te-ai dispensa de rugăciune, de post, de viaţa liturgică când ele te-au înfrumuseţat toată viaţa? De ce ţi-ai renega oamenii iubiţi, prietenii, colaboratorii…dacă o viaţă aţi fost împreună şi v-aţi ajutat şi la bine şi la greu?

*

„Cu cât iubeşti mai mult o amantă, cu atât eşti gata s-o urăşti mai mult”. Da, pentru că nu eşti sincer nici cu ea şi nici cu tine. Ea este pentru tine o fantezie, o derogare de la viaţa ta cotidiană, pe care nu vrei să ţi-o asumi.

Când te stânjeneşte, când începe să îţi fie o povară eşti în stare să o urăşti de moarte. Da, pentru că relaţia cu ea este o greşeală de la un cap la altul, o aglomerare sufocantă a grilei tale de viaţă şi tu ai ştiut asta din prima clipă.

*

„Există căsătorii bune, dar niciuna nu e fermecătoare”. Aici se vede drama lui personală. Există căsătorii minunate, dumnezeieşti şi acestea sunt cele cu adevărat bune.

*

„Gândul de a nu înşela niciodată ne expune să fim adesea înşelaţi”. Se referă tot la relaţia matrimonială…dar se poate înţelege maxima de aici şi în sensul înşelării aşteptărilor într-o prietenie.

*

„Suntem atât de obşinuiţi să ne prefacem în faţa altora, încât, în cele din urmă, ne prefacem şi faţă de noi înşine”. Nu cred că ne putem preface faţă de noi înşine. Noi ştim ce păcătoşi şi impostori suntem şi nu ne putem preface că suntem altceva. Nu ne putem autoînşela în mijlocul decadenţei, cum nu ne putem crede împăraţi în fundul gol, fără nicio leţcaie.

*

„Adevăratul mijloc de a fi înşelat constă în a te crede mai isteţ decât ceilalţi”. Da, când subestimezi, pierzi.

*

„Subtilitatea prea mare este o falsă delicateţe iar adevărata delicateţe este o subtilitate temeinică”. Excesul de delicateţe/ de subtilitate este un exces de minciună iar adevărata delicateţe e cea care întremează pe om, care îl vindecă, care îl scoate din groapă.

Acolo unde delicateţea te face să păcătuieşti atunci aceasta s-a transformat într-o afectare perversă. Delicateţea te ajută să ieşi de sub cizma legalităţii şi să răsufli uşurat pentru că cineva te înţelege. Dar, când duci delicateţea până acolo unde a dus-o Eli cu fiii săi atunci te pierzi şi îi pierzi [ I Regi 2, 12-25].

*

„Cel mai mic defect al femeilor care s-au lăsat în prada dragostei e că fac dragoste”. Adică păcatul curviei este unul mic pe lângă alte blestemăţii câte pot face când au luat-o pe calea desfrâului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre bărbat.

*

„E mai uşor să fii înţelept pentru alţii decât pentru tine însuţi”. Da, pentru că unele lucruri rele pe care le experimentezi tu nu le mai predici şi altora.

Viaţa noastră e de unică folosinţă şi cunoaşterea/ experienţa se naşte şi din păcatele şi din virtuţile noastre. De aceea eşti mai puţin înţelept faţă de tine şi cu tine decât eşti înţelept pentru alţii.

*

„Există oameni care n-ar fi fost nicicând îndrăgostiţi, dacă n-ar fi auzit niciodată vorbindu-se de dragoste”. Nu îmi pot imagina acest soi de oameni. Dragostea este elementul cel mai firesc al omului şi se deprinde cel mai uşor. Ura se învaţă mai greu, avariţia, egoismul….dar nu dragostea, nevoia imensă de dragoste.

*

„Un om de duh ar fi adesea tare stingherit fără societatea proştilor”…pentru că nu ar avea de cine să îşi bată joc, de cine să se amuze.

*

„Suntem atât de orgolioşi, încât nu vrem să ne găsească cineva plictisitori”. Am întâlnit rari oameni care nu vor să fie plictisitori pentru alţii şi de aceea încearcă să întreţină veselia, buna dispoziţie tot timpul şi, cel mai adesea, găsesc taciturni şi tăcuţi ca pietrele, care vor să îţi arate că tăcerea şi prostia sunt la un loc şi fac casă bună.

Dacă nu simţi că a fi plictisitor te face să fii penibil… înseamnă că nu ai deloc simţul societăţii sau al prieteniei. Iar cei care nu îl au, nu au considerat niciodată că prostia şi bădărănia sunt nişte poveri atât pentru ei cât şi pentru cei care iau contact cu ei.

*

„Caracteristica oamenilor de seamă stă în a ne face să înţelegem multe lucruri în puţine cuvinte”. Da, aşa este, pentru că au o experienţă bogată a sintezei şi a directeţii şi nu le place să piardă timpul cu mărunţişuri.

Marea experienţă nu se exprimă niciodată colateral ci…prin mijlocul temei ca atare, a temei luate în discuţie. Numai din mult…poţi să faci puţine lucruri şi niciodată invers. Prolixitatea care nu ajunge la final e o învârtire în jurul cozii. De ce? Pentru că articolul, cartea sau cuvântarea nu au avut nicio idee  sigură, viguroasă în antreul lor.

Ascult trecutul cu aceeaşi decenţă cu care aştept viitorul

Însemnări din 10. 11. 1997. „Maxime şi reflecţii” ale lui Rochefoucauld.

* *

*

la-rochenfoucauld

Cu şi despre François Alexandre Frédéric de La Rochefoucauld-Liancourt.

***

Cuvintele cheie ale secolului al 17-lea în Franţa, şi în Occident în general, erau gloria şi curajul. Autorul nostru definea gloria, gloria/ cinstea/ demnitatea personală drept „exaltarea la culme a individului”. De fapt a individualismului, a modului subiectiv de a te vedea şi a vedea, atitudine  interioară care va deveni o realitate socială largă în secolele următoare.

Autorul pune în discuţie virtuţile nobile ale societăţii franceze pentru a le demitiza. Geniul său denunţa tot ce însemna mască, aparenţă, prefăcătorie. Tocmai de aceea al lui e aforismul: „virtuţile noastre, nu sunt, de cele mai multe ori, decât nişte vicii deghizate”. Viciul deghizat e viciul care îşi arogă o imagine socială falsă. El joacă cartea onorabilităţii fără resursele ei ca atare.

Autorul a cerut, prin scrisul său, sinceritate şi modestie în viaţa personală şi  în cea publică.

*

Se naşte la 15 decembrie 1613. Citea cu plăcere romanele vremii. La 14 ani se căsătoreşte cu Andrée de Vivonne şi vor avea 8 copii. Însă va avea şi o amantă cu 13 ani mai mare decât el.

Este dezamăgit de ingratitudinea reginei. Într-o luptă în Flandra e rănit cu trei focuri de muschetă. Are o altă legătură amoroasă cu ducesa de Longueville, care era mai tânără cu 6 ani decât el. Primeşte o pensie regală de 8600 de livre.

Moare la 16 spre 17 martie 1680, sub ochii lui Bossuet.

*

Vom cita şi comenta  unele dintre reflecţiile şi aforismele sale. Propoziţiile citate din autor vor apărea între ghilimele.

„Amorul propriu este cel mai mare dintre toţi linguşitorii”. Îi dau dreptate. Iubirea de sine ne face, de multe ori, nişte idioţi, pentru că alegem lucruri fără raţiune şi vătămătoare pentru noi.

*

„Pasiunea [îi] face adesea inteligenţi [şi] pe cei mai proşti [dintre] oameni”. Da, pentru că îi însufleţeşte, le dă să fie entuziasmaţi şi responsabili pentru ceea ce iubesc.

*

„Pasiunile sunt singurii oratori care conving întotdeauna”. Cuvintele spuse cu patimă/ însufleţire conving, dar nu întotdeauna credibilizează pe cei care le emit. Pasiunea manifestă, subliniată este, de multe ori, un artificiu social, politic, amoros, chiar religios…

Însă sentimentalismul fără raţiune şi decenţă devine un extremism periculos. De aici bătăile de stradă, răzmeriţele sau manifestările fals harismatice, care închid pe om într-un subiectivism tranşant, care nu mai percepe deloc comuniunea, unitatea dintre oameni.

*

„Toţi avem destulă tărie ca să suportăm necazurile altora”. Numai că egoismul şi puţinătatea dragostei noastre nu ne mai lasă să reactivăm continuu această tărie de a fi cu alţii în necazurile lor.

*

„Tăria înţelepţilor nu este decât arta de a-şi închide zbuciumul în inimă”. De a-l închide şi de a-l depăşi, prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu.

*

„Nenorocirile prezente răpun filosofia”. O răpun în două sensuri: 1: nu mai avem timp să aprofundăm înţelegerea existenţei şi  să scriem despre ea în mod metodic şi 2: ne aduce un sens mult mai profund al existenţei şi ne trece, de la o filosofie mai subţire a existenţei la alta mult mai profundă şi plină de paradoxuri.

*

„Cei mai mulţi mor pentru că n-au cum să scape de moarte”. Toţi murim, numai că unii mor de tot pentru bucuria veşnică, pentru că aşa au dorit să moară: fără fericirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu Sfinţii Săi.

*

„Nu avem destulă forţă ca să ascultăm întru totul de judecata noastră”. Nu mai avem, pentru că forţa de a fi mereu raţionali şi de a face fapte conforme conştiinţei noastre şi a voii lui Dumnezeu ne-a fost secătuită de păcatele şi patimile noastre.

Forţa/ puterea de a asculta de raţiune este pentru noi harul lui Dumnezeu, care ne dă puterea să biruim ispita, tentaţia păcatului. Dumnezeu ne dă harul Său ca să învingem patimile din noi, însă ne cere colaborarea noastră, conlucrarea noastră clipă de clipă.

Tocmai de aceea păcatul e o abdicare a noastră, o retragere a noastră din parteneriatul cu Dumnezeu, în care El doreşte să ne dea harul de a trece peste păcat iar noi preferăm păcatul, decât vindecarea noastră de el.

*

„Fericirea stă în gust şi nu în lucruri”. Fericirea la care se referă autorul are conotaţii strict mundane. Gustul la lucruri e mai important pentru el decât posedarea lor/ aflarea lor în posesia lui. Noi credem că şi gustul pentru lucruri, fineţea de a le gândi cât şi unele lucruri absolut necesare ne aduc fericirea, bucuria existenţei.

*

„Întâmplarea, împreună cu natura, făuresc eroii”. Pentru noi providenţa dumnezeiască, împreună cu situaţiile conflictuale diferite, nasc eroii. Pentru că Domnul cunoaşte toate ale noastre, chiar şi cele mai derizorii amănunte [ Mt. 12, 7].

*

„Ura faţă de cei favoriţi nu este altceva decât dragoste faţă de favoare”. Urâm pe cei privilegiaţi, ne spune autorul, pentru că dorim privilegiul/ favorul/ onoarea lor socială. Şi prin această ură inumană, minimalizăm în mod nepermis persoana umană şi adulăm o funcţie/o  poziţie socială.

Asta ovbserv de multe ori în drumurile mele: sunt respectat dacă sunt văzut ca preot, nu pentru ce sunt eu sau pentru ce emană persoana mea…ci pentru haina preoţească pe care o am pe mine. Adică omul se închină la haină, la grade, la fotoliul sau oficiul demnitarului şi nu dă doi lei pe persoană. Am ajuns josnici rău de tot!

*

„Adevărul nu face atât bine în lume cât rău fac aparenţele lui”. Aparenţa adevărului religios devine extremism religios revanşard. Aparenţa iubirii de ţară devine fobie etnică. Aparenţa vieţii duhovniceşte devine şarlatanie şi fariseism. Aparenţa adevărului are întotdeauna discurs fad, adormitor.

[ va exista o continuare]