Între creatori şi elite

prea rosii ca sa nu le mananci

10. 11. 2004. Conferinţă în aula mare a Facultăţii de Drept din Bucureşti, ora 18. 30. Tema: Elitele în post-comunism: prestigiu şi excelenţă. Conferenţiari: Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici şi Andrei Pleşu.

*

Introducere

Trebuie să redescoperim semnificaţia originară a elitelor şi, totodată, să reînfiinţăm, în spaţiul românesc, instituţia dialogului. [Până acum însă nu s-a produs nici redescoperirea elitelor, nici redescoperirea gustului pentru creatorii de artă şi nici nu am demarat vreun dialog  real, în care să fim parteneri egali. n.n.]

*

G. Liiceanu (îşi citeşte discursul):

Contează felul în care te aşezi în viaţă. Binomul intim-vileag/public în interpretarea filosofului Alexandru Dragomir. Vileag = világ (magh.), spaţiul public. Vileagul e locul în care totul se ştie, pentru că totul se pune la vedere. Dragomir a aplicat binomul la piesa O scrisoare pierdută a lui Caragiale.

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-4234899955164179412&ei=U_I5Srf2CqP42wLN0I2DBA&q=Scrisoare+pierdut%C4%83&emb=1&client=firefox-a]

[googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-5401440170665157360&ei=U_I5Srf2CqP42wLN0I2DBA&q=Scrisoare+pierdut%C4%83&emb=1&client=firefox-a]

Despre intimitate  din perspectiva lui Cioran. Împlinirea erotică sau intelectuală era pentru Cioran o glorie între patru pereţi, care întrece slava împăraţilor. Dragostea poate fi enunţată dar nu şi arătată, pentru că devine impudică.

Marii creatori au practicat o elaborare în cameră, care însă vorbeşte despre toată lumea. Trasferul de la aspectul intim al existenţei la spaţiul public se face prin cultură. [Acest trasfer se face mai întâi prin religie şi apoi prin cultură, ştiinţă şi tehnică. Numai că noi scoţând aspectul religios din viaţa noastră sau minimalizându-l la nivel social sau în raporturile noastre intime tocmai de aceea hiperbolizăm, în mod ilegitim, cultura, ştiinţa sau tehnica, care nu pot să înlocuie niciodată religia, adică relaţia cu Dumnezeu, Creatorul nostru. n.n.]

Ce fac la masa mea de brad transpiră pe canalele culturii transformându-se în sensibilitate universală. Cultura macină un material cultural, care a fost pre-cultural, adică viaţă brută. [Cultura non-ingenuă este cea care culturalizează viaţa, pe când cultura genială e cea care transpune viaţa, în mod brutal şi brut, în zona artei, a reflecţiei şi sensibilităţii umane, fără ca prin aceasta să înlocuie realitatea cu fotografia realităţii, care e cultura. n.n.]

Trebuie să te iniţiezi cultural, ca să înţelegi cultura. Muzeul este casa celui neînţeles şi exclus. Intimul este înţelegerea originară, de sine a persoanei, pe când publicul este intimul dat în vileag, făcut public.

Cultura este o vehiculare publică a expresiei pre-culturale a lumii. Cultura există pentru că spiritualitatea noastră e tranzitivă. Orice înţelegere a lumii se face discursiv. [Nu orice înţelegere a lumii e discursivă! Contemplaţia şi vederea extatică, alături de intuţie nu sunt apanajul discursivităţii ci al străvederii sensurilor, al vederii raţiunilor dumnezeieşti ale lucrurilor. n.n.]

Cultura e transmisibilitate. Cultura şi tehnica propun intimul. [Cu atât mai mult credinţa, relaţia cu Dumnezeu este intimul cel mai deplin, atâta timp cât nu se stabileşte la nivel exterior, ci la nivel interior în primul rând.]

Bildung = formaţie / formare, zidire, clădire. Oamenii de cultură îşi impun un ascetism al recuperării sursei. Încercarea de a lua forma primă este o ajungere la ceea ce înseamnă formare culturală. [Însă cultura nu poate ajunge la originea vieţii, la Dumnezeu, pentru că îi lipseşte, cel mai adesea, dimensiunea doxologică, relaţional ontologică cu Dumnezeu. Cultura se foloseşte de vitalitatea potenţelor umane pentru a maximaliza un anume aspect al existenţei sau pentru a-l minimaliza.

Tocmai de aceea ea se dovedeşte o îndepărtare de sursă, cel mai adesea, o luare pe un drum greşit, care nu ne duce spre Dumnezeu, ci spre propriile finitudini ale patimilor umane. n.n.]

A fi incult înseamnă a nu avea contact cu sursa sau a nu te lăsa condus spre sursă. [Însăşi cuvântul compus, de provenienţă latină (in + cult) ne arată că adevărata culturalizare a persoanei presupune o integrare a ei în cult,  o transformare liturgică a ei, pentru că este o integrare liberă în slujirea şi relaţia cu Dumnezeu.

Dacă cunoşti pe Dumnezeu, dacă ai o relaţie reală cu Dumnezeu, poţi apoi ca să accesezi marile opere patristice, filosofice, ştiinţifice ale lumii. Dacă nu ştii adevărata sursă a cunoaşterii, pe Dumnezeu, dacă nu este cu tine Dumnezeu, te poţi pierde foarte uşor în sisteme filosofice, care te îndepărtează de sursa primară, de izvorul vieţii, adică de Dumnezeul treimic. n.n.]

Elitele sunt cele care ţin în viaţă sursele. [Elitele editează sursele, vorbesc despre ele mai mult sau mai puţin în cunoştinţă de cauză – atâta timp cât nu ele au creat sursele, ci doar le elogiază şi le păstrează muzeal – însă numai creatorii reali de teologie sau de cultură ţin în viaţă sursele, prin ierminiile lor.

Sfinţii şi geniile sunt adevăraţii iermineuţi ai teologiei şi respectiv ai culturii. Ca să ţii în viaţă o sursă trebuie să ai acces nemijlocit la ea şi să poţi să o continui sau să creezi o altă sursă. Ca să ai acces la Scriptură, la cult sau la o carte patristică trebuie să ai acces direct la ele prin experienţa ta de sfinţenie şi prin conducerea ta de către Dumnezeu.

La fel, un om de geniu, are o cunoaştere directă a ruselor, din interior, şi el le poate reexplica sau poate crea altele, fără să fie nevoit să dea prea multe explicaţii sau fără să fie prea înţeles în demersul său. n.n.]

*

H-R Patapievici (vorbeşte liber):

Elita scoate în evidenţă potenţialitatea umană. Ea încearcă să recupereze urcarea la modelele culturale. [Elita nu este un etalon, pentru că nu e o finalitate, ci este grupul celor care, la nivel personal şi în mod liber şi angajat au tins şi tind în continuu spre o înţelegere profundă a surselor. Asta la modul real, când elita ar fi elită prin propria sa muncă şi nu pentru că s-a autointitulat ca atare.

Oamenii de elită sunt nişte învăţăcei, care ucenicesc mereu la surse. Atâta timp cât ei nu creează sursele, ci încearcă să urce spre ele şi spre creatorii surselor, nu poate fi luată elita drept măsură a lucrurilor, când ea este formată din oameni care se află pe cale, care înaintează spre înţelegeri unitare ale surselor. n.n.]

Shakespeare e creator şi nu elită. [E singurul mare şi cinstit adevăr care s-a spus în acea seară, împotriva orgoliului propriu, atâta timp cât, toţi cei 3 conferenţiari nu fac parte dintre creatori, ci sunt membri, cu anumite merite, ale unui fel de a fi al elitei.

Diferenţa dintre creator şi elită e aceea că creatorul creează sursele, pe când elita încearcă să le explice, fără ca să poată să înlocuie vreodată pe creatorul surselor.

Elita e formată din specialişti, din cercetători, din exegeţi ai surselor, dar care simt din plin ratarea lor la nivel intim, pentru că ei venerează sursele…şi nu pot să creeze ceva de ordin ultim, superior. n.n.]

Oamenii de elită sunt indivizi performanţi şi dezirabili în acelaşi timp. [Dezirabili pentru cine? Dacă sunt dezirabili doar pentru zona politicului sau pentru mediul de afaceri atunci sunt nişte indivizi performanţi, cu anumite performanţe, da, dar care joacă ţanţaroiul în faţa unora mai proşti decât ei şi împotriva propriilor lor principii, pentru ca să fie dezirabili.n.n.]

Un partid nu poate conduce decât la oligarhie. Masele însă sunt dezinteresate de valorile democratice, pentru că ele luptă împotriva impersonalismului vieţii democratice.

Competenţele însă creează discriminarea. Însă inegalitatea socială nu e totodată şi un act de nedreptate. Socialismul a jucat rolul regulatorului economic şi a încercat să extirpeze inegalitatea economică dintre membrii unei naţiuni.

Socialismul a perceput bunurile private ca pe nişte alegeri greşite. Tocmai de aceea acum, după revoluţia română, avem de-a face cu un „socialism cultural”, al dezamăgiţilor, care caută să abolească ideea de elită valorică.

„Politica corectitudinii” ne cere să ne supraveghem continuu reacţiile şi, implicit, limbajul la nivel social. După ’89 însă, românii tind spre Occidentul din cărţi, pentru că valorile noastre au fost defazate în comunism.

D-l Patapievici se defineşte drept „un vechi liberal”, potrivit principiilor liberalismului clasic, de sec. 18. Democraţia, când nu mai are cadru ca să se exprime, devine o ideologie democrată, care îţi cere o anume aderare la un corp de valori.

De aceea democraţia nu e corectitudine politică, nu e un istm sau un democratism. Într-o democraţie opinia publică contează, pentru că democraţia e cadrul în care se exprimă un popor.

*

Andrei Pleşu ( vorbeşte liber):

S-a iniţiat o dispută falsă în România, pe considerentul că avem prea multe elite. Cred că trebuie să avem un pic de decenţă în această discuţie. Însă, chiar Caragiale era enervat de inflaţia de elite, spunând: „A se slăbi cu elitele”.

În România momentului de faţă nouă ne lipsesc chiar elitele. După 45 de ani  de comunism s-a ajuns să avem elite puţine şi şubrede. A fost distrusă elita ţărănească, politicienii dintre cele două războaie, marii profesori, elita muncitorească, elita preoţească…

Elitele româneşti au fost distruse drastic sau lent. După ’89 observăm faptul, că nu avem cu cine să refacem România. S-a încercat şi ştergerea diferenţei dintre sat şi oraş.

Consider că o dezbatere radicală e o pierdere de timp. Avem nevoie de elite, pentru că elitele nu sunt un club select dar dispreţuitor la adresa altora, ci elita e formată tocmai din cei mai buni în meseria lor. O elită prezintă profesionalism, calitate, excelenţă, competenţe.

Dv.,  cei care aţi venit aici, simt că aveţi o aşteptare, că aveţi nevoie de a aştepta ceva. Aşteptaţi să vă scoată din ţâţâni vorbitorul. În raportul pedagogic aşteptăţi să căpătaţi ceva de la profesor, dar şi să oferiţi ceva, după ce v-aţi însuşit cunoştinţele, experienţa ca atare.

Constantin Noica dorea, ca pe frontispiciul unei şcoli posibile, cu adevărate raporturi între maestru şi ucenici, să fie scris dictonul: „Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. [Cu sensul de nu se ştie cine oferă mai mult, profesorul sau elevul, în relaţia pedagogică de mare intimitate. n.n.]

Elitele însă mor. Ele nu sunt eterne. Elitele au nevoie de o continuă împrospătare. Trebuie să creăm mereu pasul următor, noua generaţie de lideri.

Întâlnirea presupune intimitate. Generaţia dv. e mult mai dificilă decât generaţia mea, pentru că noi nu aveam tentaţii, bibliografie imensă, televiziuni multiple… Suntem prinşi într-o lume infinit mai diversă, mai tentantă…

Suportaţi un tir ideologic extraordinar şi de aceea riscaţi să fiţi, de foarte tineri, exponenţii unui curent de opinie. Însă, în acelaşi timp, sunteţi inevitabil mai nerăbdători ca noi. Noi nu aveam apetite maximale, proiecte maximale. Ştiu însă că elitele vă vor ajuta şi nu vă vor sta în cale. [ Se pare că multe dintre elitele româneşti descurajează noul val, noua generaţie, lucru deloc pedagogic sau valoric. n.n.]

*

Se răspunde întrebărilor venite de la public.

Liiceanu: Noi ne iubeam bătrânii. Pentru noi ei erau nişte miracole. Admir ceea ce au făcut alţii, care sunt diferiţi de mine.Valorea nu are vârstă.

Patapievici: Elitele se omologhează printr-un plebiscit zilnic. Nu ajungem elite printr-o conspiraţie. [Ba da, se ajunge doctor sau academician sau notoriu şi prin conspiraţie. A elimina conspiraţia, planul mârşav  din calcul înseamnă a privi pueril notorietatea unui om, care nu respiră prin toţi porii verticalitate şi muncă. Atunci de ce sunt uitate, pentru că sunt socotite drept inconsistente atât de multe elite, dacă ele erau propagate, la un moment dat, ca neapărate? n.n.]

Au existat elite malformate de către comunism şi elite care au luptat împotriva comunismului. Maeştri mei sunt părintele Scrima şi filosoful Dragomir. Ei îmi plăceau tocmai pentru că erau mai inteligenţi şi mai complecşi decât mine.

Acum ne confruntăm cu cultura de masă şi aici trebuie să facem cultură. Podurile se fac de către specialişti, pe când copetenţa de cetăţean este competenţa de a ne da cu părerea. Cultura pluteşte între impostură şi întrebările general umane.

Liiceanu: Cassanova era un om cantitativ şi nu calitativ. Geniile sunt elita adevărată. Tocmai de aceea nu amestec pe omul de cultură cu Shakespeare.

Noica nu avea echivalent în piesajul comunist. [Este o exagerare. n.n.] Cărţile lui au fost nerecunoscute. El s-a născut în această singurătate. Cel mare e reperat imediat într-o cultură matură sau dacă e prea mare faţă de ceilalţi nu e văzut până ce nu moare, ca în cazul lui Van Gogh, care a vândut toată viaţa doar un singur tablou.

[Problema e: cum de nu vede o întreagă elită pe un om mare şi pe unul foarte mare…dacă se ocupă toată ziua cu sursele? E ca în cazul evreilor, care nu au putut să vadă pe Mesia, în masă, cu toţii, ci numai unii,  cei care s-au smerit în faţa măreţiei. Măreţia nu e primită pentru că e mult orgoliu în inimile celor care se cred judecătorii culturii sau posesorii adevărului credinţei.

Nu moartea te face geniu, ci moartea stinge rivalităţile la adresa ta şi oamenii încep să vadă ce ai făcut tu împotriva oricăror greutăţi şi neşanse. Shakespeare, Dali, Stăniloae, Sfântul Pavel Apostolul, Eminescu etc. nu sunt mari şi foarte mari pentru că au scris şi au făcut atâtea, ci pentru că au scris când nimeni nu le dădea şanse reale, pentru că au scris şi au creat şi au înfăptuit împotriva tuturor evidenţelor potrivnice. n.n.]

Niciodată o elită nu poate da în vileag totul, însă secretomania trebuie dată în vileag de către elite.

Pleşu: Am început să căsăpim elitele de frica elitismului. Elita politică e o particularitate. Elită de la eligere = a alege, ceea ce se deţine prin alegere.

Toţi vrem lucruri de calitate, dar cred că nu trebuie să instituţionalizăm elitele. Izinit/ izânit. Ţopenie de la ţoapă.

Trebuie să stăm cu faţa spre lucrul pe care îl aşteptăm. Răspunsul apare când ai o întrebare profundă.

Să nu te miri dacă te plac! Mă bucur să aleg de la fiecare lucrurile trăite prin toţi porii

Mihai Criste este, în opinia noastră, un Dali în variantă românească şi cu tematică românească. El vizualizează idei, gânduri, credinţe, mituri, sentimente, metafore, trăiri…aparenţe… Îl găsiţi aici, în blogspot, unde vă aşteaptă să îi înţelegeţi şi să îi admiraţi tablourile.

Autoportretul său, spre exemplu, ne vorbeşte despre omul îndrăgostit care vede frumos sau despre frumuseţea din ochi, despre trandafirii din ochi ai pictorului care pictează, îndrăgostit fiind de ceea ce contemplă.

***

Ne scrie un cititor de-al nostru:

Sarut mana, parinte!

As vrea sa va povestesc niste vise pe care le-am avut de curand. Primul: Eram intr-o Biserica, catolica (eu sunt de religie ortodoxa) si a avut loc un cutremur, eu am fugit spre o usa din stanga care s-a deschis si acolo a aparut o femeie care imi striga „A venit Iisus!! A venit Iisus!!” si toata lumea fugea ca sa Il vada, si m-am dus si eu. Urmatorul vis: Intram intr-o Biserica, si de aceasta data era catolica, era aceeasi in interior ca si in visul precedent, si am fugit spre usa din stanga (gandindu-ma la ce se intamplase mai inainte, adica in visul celalalt) si m-am asezat in genunchi, rugandu-ma ca Iisus sa vina. In momentul acela s-a deschis usa si acolo era un inger. Am fugit spre el, dar nu mai era. E posibil ca aceste vise sa fie niste semne? A celor ce vor urma sa se intample? Sau probabil o avertizare? Astept mailul dvs …va rog sa imi raspundeti cat se poate de repede. Cu foarte mare respect, Irina.

*

Dragă Irina,

Noi, personal, nu căutăm mai niciodată să dăm semnificaţii simbolice sau anticipative viselor noastre. Cel mai adesea ne raportăm la ele ca la un cumul de imagini sau ca la o utopie experimentată în vis de care nu ne legăm în mod direct acţiunile vieţii cotidiene. Chiar dacă visăm demoni sau îngeri nu considerăm că e un lucru care ar trebui să ne determine viaţa.

Ştim şi noi că există vise ca înrăurire a harului dumnezeiesc, care ne descoperă lucruri tainice despre noi sau despre alţii sau despre voia lui Dumnezeu cu o anume comunitate. Însă nu cred că trebuie să ne credem persoane vrednice de astfel de daruri…Dacă ele se petrec e una…Dar dacă noi ne dorim să mergem cu îngerul de lumină şi coroană de la OTV, atunci dracii sunt meşteri iscusiţi ca să ne dea aparenţa de mari clarvăzători.

Noi, în locul dv., ne-am gândi la următoarele lucruri: vreau să ştiu mai multe despre credinţa mea, despre credinţa ortodoxă, vreau să mă încred cu totul în ajutorul lui Dumnezeu şi vreau să mă las cu totul în voia Sa.

O astfel de mentalitate în care omul se simte cu totul pus în mâna lui Dumnezeu priveşte visele nu ca pe o busolă de viaţă ci ca pe un lucru comun, la fel ca somnul în care se produc şi ca patul în care dormim.

Mulţumim pentru scrisoare şi vă dorim o săptămână plăcută!

***

Ruxandra Cesereanu, în blogul dumneaei din yahoo ne propune [ e un articol de anul trecut, din 10 noiembrie] o discuţie despre bărbaţi, despre bărbaţii de care femeile se folosesc sau despre bărbaţii, de diverse tipologii, din viaţa femeilor.

Câteva definiţii ale scriitoarei despre…bărbaţi, priviţi în culori stranii de multe ori, în mod sexist sau voit minimalist:

„Bărbat este cel care se joacă de-a Dumnezeu”.

„Bărbatul e o gumă de mestecat lipită de pielea femeii iubite; se preface uneori că ar fi retardat şi ratat, dar de fapt e conştient de potenţa falusului său: se preface uneori impotent şi atunci e aruncat la gunoi ca un prezervativ folosit. Prin urmare, bărbatul e un cuţit cu două tăişuri”.

„Bărbatul este un pretext pentru confirmarea şi reconfimarea senzualităţii mele, căci o senzualitate prost înţeleasă (şi un bărbat care nu mă pricepe ca fiinţă dezirabilă nu poate intra sub incidenţa lui „al meu”) este o senzualitate demonetizată. Bărbatul este, aşadar, un soi de curs valutar pentru uz personal”.

Poezia Ruxandrei Cesereanu e un amestec de adevăr crud şi de parşivă ascundere, pe fondul unui teribilism aţâţat de femeia trecută de prima tinereţe… Cred că am să aloc un subcapitol dintr-o carte la care lucrez modului în care Ruxandra Cesereanu îmbină colajele lui Alexandru Pecican cu propria sa literatură sau cu mărturisirile sale.

Trebuie să citiţi neapărat povestea cimitirelor mele

***

Muzică clasică, interviuri, cultură românească pentru români…de la Voister81 din You Tube.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=M2MGLvDKs9g]

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=RflAszdIq6E]

****

Trebuie să ai cont pe Scribd!…Toate cărţile sunt free şi ai nevoie de ele.

Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante

Costion Nicolescu, Părintele Dometie de la Râmeţ

Horia Roman Patapievici, Omul recent

***

Oh, fracturismul nostru cel pervers!…

Literatura fracturistă românească – pe care o am trăit deopotrivă ca cititor şi scriitor – este o literatură de nervi, o literatură nevrotică, nihilistă şi hedonistă. Însă e negativistă şi răzbunătoare, resentimentară nu pentru că nu se poate scrie şi cu conştiinţă o astfel de literatură ci pentru că vrem să epatăm ca fiinţe neînţelese, tocmai când ne aruncăm în braţele derizoriului, al incestuosului sau al blasfemiei.

Mi se pare o limitare, o îngustare a acestui gen literar, dacă scriem numai despre nebulosul şi satanicul din viaţa noastră. Poţi scrie o literatură de pasaje distincte, fracturistă, în note foarte pozitive. Poţi scrie despre iubirea ta pentru părinţii tăi, despre copilăria ta, despre iubirile tale, despre drăgălăşenia ta, despre cât de ingenuu eşti. Nu tot ce e sadic, morbid şi incestuos…este literatură sau …o astfel de literatură nu înnobilează deloc pe om.

Tu te descarci, drăcui în cuvinte, te răzbuni…şi pui pe cititor să te suporte. Asta e cinic şi flagelant pentru cititor. Cred că trebuie să ştim să ne cinstim cititorii. Să nu vrem să îi minţim la tot pasul, să ne dăm de angoasaţi şi de trişti şi de plictisiţi mai mult decât trebuie.

O citeam pe Ruxandra Cesereanu aseară…în poezia ei…şi luam versurile adevărate, calme, din mijlocul fantasmelor proprii şi a descărcărilor libidinale…şi acelea spuneau cine este această femeie: o femeie care are nevoie de înţelegere, o fiinţă contemplatoare şi atentă. E multă mască în poezia ei, în poezia lui Cărtărescu, în literatura fostei noastre colege de generaţie Băeţica…a noilor scriitori.

Se joacă prea maladiv şi exagerat în struna cataclismului, a singurătăţii absolute, a încarcerării în trup… Atracţia către perversităţi, ocultism, ezoterism, satanism exprimă tocmai golul interior al noilor scriitori români, lipsa lor de viaţă duhovnicească, de apropiere de ei înşişi şi de Dumnezeu.

Gustul pentru blasfemie, pentru ridiculizarea lui Dumnezeu, a Sfinţilor, a normalităţii… pare să le dea savoarea prostuţă a saţietăţii egolatre. Însă nimicul nu creează. Plinătatea inimii, plinătatea bucuriei creează, plinătatea simţirii că eşti iubit…

Înţeleg enorm de bine acest fanatism al blasfemiei…Sunt şi eu vinovat de el, în literatura pe care am scris-o. Tocmai de aceea nu pot confunda – şi nimeni nu poate să confunde – ceea ce te excită sau ceea ce te stresează cu ceea ce te împacă şi te curăţeşte. Termini cu literatura ca viaţă când…intuieşti că literatura e o rugăciune în faţa niciunui Dumnezeu. Sau că, literatura ta, plină de tine, e lipsa ta de rugăciuni, lipsa ta de smerenie în faţa lui Dumnezeu…depărtarea ta de Dumnezeu.

Ai nevoie să scrii – şi am scris enorm de mult ca scriitor postmodern – când îţi scade dorinţa să te rogi sau când simţi că păcatele tale te-au îndepărtat de Dumnezeu. Da, literatura e bună când eşi bolnav şi neiubit! Când eşti singur….Când eşti tulbure… Tocmai de aceea nu mai îmi place să îmi citesc cărţile de poezie, nuvelele, romanele…pentru că găsesc în ele un om din trecut, un om pe care nu îl mai recunosc, care a murit…şi nu mai vreau să văd tristeţea lui la faţă.

Privesc cu atenţie, admir unele pasaje din noua literatură…dar detest instinctiv foarte multa popoţonare cu sentimente false a noilor literaţi. De ce? Pentru că le lipseşte maturitatea pe care ţi-o dă pocăinţa. Când recunoşti că poţi greşi şi încă mult, când te întâlneşti cu monstrul din tine şi îl pui să stea în genunchi în faţa lui Dumnezeu şi să ţipe fundamental atunci…te deştepţi. Începi să faci rugăciuni ţipate, urlate, suferite! Până atunci…împleteşti versuri, rime, faci romane ca arhitectul, termita sau buldozerul…dar nu îţi aparţii.

Drama noastră e că nu ne aparţinem… când părem că ştim ceea ce facem. Însă ne avem tocmai când ne dăm lui Hristos Dumnezeu şi suntem cu El, cu Cel care ne împlineşte toate dorurile fundamentale.

Pr. Dorin Picioruş