Câte persoane din România au vârsta de peste 100 de ani?

Această știre, pentru mine știrea zilei, ne vine de la Gândul. În articolul electoral de astăzi, există și această afirmație: că în România există 5.272 de persoane cu vârsta de peste 100 de ani.

Mie mi se pare un număr foarte mare de persoane și, în același timp, o mare binecuvântare pentru România. Cine însă se bucură de înțelepciunea acestor oameni, care au trăit peste un secol de istorie vie? Îi prețuim sau i-am uitat deja? Învățăm ceva de la ei sau credem că prezentul nu are nimic de-a face cu trecutul?

Eu cred că autosuficiența ne va distruge pas cu pas. Pentru că nu vrem să învățăm nimic din istorie.

Între Gândul în foaie și Gândul online

Articolul lui Cristian Tudor Popescu din ziua de 8 aprilie 2011, zi în care Gândul a devenit exclusiv online.

***

Ziarul Gândul 4 mai 2005 – 8 aprilie 2011. Am dreptul să mă gândesc la dispariţia unui ziar ca la moartea unei făpturi omeneşti, astăzi, când mor cu zile oameni ţinuţi la poarta spitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedicasimt asta.

Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 de oameni, aruncaţi doar cu pixul şi blocnotesul în mână pe pajiştea din faţa Casei Scânteii, au ales să nu-şi caute de lucru fiecare unde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde.

Mai exact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excremente de şobolan, cartoane putrezite, bălţi de ulei râncezit, că asta se găsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care am fost siliţi să ne „instalăm”.

Zile în şir am muncit aproape 100 de „spartani” într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 – din când în când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre, să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete.

Apoi a trebuit să desfacem toate calculatoarele şi să le curăţăm, erau aproape cimentate cu praful de şantier care ne pudra sendvişurile.

Banii, rezultaţi din vânzarea acţiunilor de la Adevărul, i-am adus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnesc vreodată faţă în faţă cu vreunul dintre cei care au tot zbierat că Gândul s-a făcut cu bani de la Vântu – mărturisesc că l-aş fi lăsat fără faţă pe loc, fără să mă pot gândi la consecinţe.

În 34 de zile (cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar tot atât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieşit pe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare de minuni.

Dar greul abia începea – coşmarul nopţilor de dinaintea zilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile la hârtie, la curent, la servicii IT…

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii.

Diverşi megaziarişti, al căror merit principal e introducerea tabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gata făcut, au strâmbat din nas. Ca şi cum noi n-am fi ştiut să facem un „ziar” pupăză, înjghebat din scandaluri, „dezvăluiri”, sex şi mondenităţi, cu care să depăşim 100.000 tiraj.

Sau să alegem o grupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i „reflectăm” politica.

Demersul nostru, idealist şi riscant, nu avea sens decât dacă făceam un ziar serios, solid, de referinţă – nu te arunci în gol cu capul înainte ca să înfiinţezi o şaormărie, fie ea şi de sute de mii. Soarta şi-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsesc alt nume decât „Prezent” pentru ziar – nici nu-mi pot imagina astăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omuleţul cugetător sub căciulă.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruţător.

Singur printre marile trusturi de presă, fără finanţare pentru marketing şi promovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândul ajunsese în pericol să fie strivit.

Vânzarea către Adrian Sârbu şi nu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost, practic, o salvare de la înec.

Nu comentez filosofia de management aplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se ştie însă că dl. Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială şi a susţinut financiar Gândul atât cât a putut.

Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie.

Poate că devenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câţiva din vechea gardă.

O să-mi lipsească de acum pagina ziarului care îmbătrâneşte, se îngălbeneşte, devine şi mai fragilă decât oricum e, ca pielea unei fiinţe alături de care trăieşti ani în şir.

N-o să-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri. Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian – nu pot să mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supravieţuiesc Gândului.

Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă de ziarişti tineri şi talentaţi, care s-au adaptat regulilor noi şi dure ale performanţei în noile media. Nu voi părăsi niciodată Gândul – voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine.

Am încredere că tinerii mei colegi vor şti să păstreze curat sufletul acestui ziar reîncarnat în pixeli.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârşitul e acesta, a meritat?

N-am nicio ezitare: să nu plângem, să ne bucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei la Zamolxe, căci, aceşti şase ani fără o lună cât a existat, Gândul pe hârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat şi credincios sieşi.

Numai netrebnicii au nevoie de veşnicie ca să-şi justifice venirea pe lume.

***

Da, a meritat și merită în continuare Gândul, domnule Cristian Tudor Popescu, ca să fie citit și apreciat!

Iar intrarea deplină a Gândului în lumea onlineului nu e un sfârșit de drum ci modul firesc de a fi al prezentului.

Vă dorim numai bine, dumneavoastră și întregii echipe!

Două lucruri bune

Decizia Curții Constituționale de a nu reduce pensiile cu 15%. S-a făcut dreptate, în parte, acestei Românii ultragiate profund în ultimele zile.

Traducerea ziarului Gândul în engleză, germană și maghiară. Poliglotismul e viitorul presei și al creatorilor de online din România și de oriunde.

Am zis: da!

Îmi plac dimensiunile mărite ale scrisului și ale fotografiilor de pe noul sait al ziarului Gândul, deși fontul nu este încă destul de atractiv pentru mine, ci butucănos, rudimentar…

Totodată îmi place ideea video chatului propusă de d-l Cristian Tudor Popescu, pentru că în astfel de discuții interactive se iese din schemele prestabilite și avem de-a face cu intercomunicarea de nivel online.

Cred că mai e nevoie (pentru și mai bine) de un header dinamic, cu toate articolele din ultima lună, să-i zicem, care să se miște non-stop prin fața publicului cititor de online. Să apară poza articolului și ceva scris…pentru ca cititorii să vadă cât de mare e arhiva ziarului. Mărime și…diversitate.

Cred că trebuie să se renunțe și la fonturile roșii, țipătoare, iar albastrul de acum, din titluri, poate fi întors spre mov-indigoul acela care apărea, odată, pe foaia tipărită…pentru că avea mai mult gust.

Nu trebuie să se aleagă culori pline, ci tușate, abia schițate, pentru că cele pline…stresează ochiul…

Îmi place saitul…adică e mai bun ca înainte…însă tot nu avem mai mulți scriitori ca și Cristian Tudor Popescu la acest ziar, așa că,  mergând pe tradiția proprie de până acum, și pe viitor, voi veni pe Gândul…doar pentru el…

Cristian Tudor Popescu live (1 martie 2010)

Aici, pentru a asculta și a downloada.

Fragmentul din interviu, editat aici, are 11.01 minute.

Fragmentul final…al primei ore de video chat, pe noul design Gândul

Articolul de după 20 de ani…

N-am putut să las deoparte, nevalorificat așa cum trebuie (adică neadmirat)…articolul de astăzi al d-lui Cristian Tudor Popescu la retragerea d-lui președinte Ion Iliescu din PSD. E un articol al unui adevăr sincer de crud, mestecat timp de 20 de ani: unul scrie de 20 de ani despre…un om, care are principii de nedestructurat, împământenite bine, anacronic de bine.

Însă, regretul după 20 de ani de dorință de altfel e acesta, din finalul articolului: pleacă liderul comunist cu principii înguste…și vin cei fără niciun principiu mare, mic, de dreapta, de stânga, de careu, de centrare…de nothing…

Restul e admirare…a articolului, a acestui articol prea rar ca să fie pe toate drumurile și prea puțin…pentru un prea mult de 20 de ani…

Pierdem prea mult timp pentru ca să convingem pe cineva de…adevăruri evidente, zdrobitor de enervant de evidente…

***

Ion Iliescu se retrage…Nu pot să nu fiu melancolic. În 20 de ani, am scris sute de pagini şi am vorbit zeci de ore despre acest om. Face parte din viaţa mea lăuntrică, aşa cum a făcut şi Nicolae Ceauşescu. Despre Ceauşescu n-am scris niciun rând înainte de Revoluţie: dacă aş fi avut ocazia, l-aş fi împuşcat respectuos.

Covârşitoarea majoritate a articolelor mele despre Ion Iliescu sunt horror; i-am analizat rictusul, rânjetul, ochii care nu zâmbesc niciodată, în vreme ce gura se duce spre urechi. I-am prevestit dispariţia de pe scena politică în 1996, comparându-l cu un soare mort, pentru ca în 2000 să ajung să fac de-a dreptul lobby public în turul 2 pentru realegerea lui. Apoi, în 2004, l-am asemuit cu Diavolul.

Şi totuşi, nu pot să trag acum concluzia că retragerea lui Iliescu, care înseamnă sfârşitul unei epoci, înseamnă şi un fapt benefic pentru PSD, o victorie a noului împotriva vechiului, a reformei împotriva stagnării. În ceea ce priveşte imaginea exterioară a partidului, ieşirea din prim-plan a lui Ion Iliescu poate însemna un câştig. Şi când n-a candidat, Iliescu a fost o ţintă electorală cu punctele lui vulnerabile legate de mineriade şi Revoluţie.

În acelaşi timp, este şi o pierdere: chiar şi la vârsta lui matusalemică, bătrânul comunist mai are un electorat al său. Aici se poate trage linie şi face socoteala. În plan intern însă, pierderea pentru PSD este netă.

Ion Iliescu este singurul politician din PSD care are şi convingeri. Nu spun principii, pentru că nu uit replica pe care mi-a dat-o când l-am întrebat dacă politica nu înseamnă, în primul rând, nişte principii neschimbătoare în funcţie de conjuncturi: „Nu, politica înseamnă să găseşti principiile cu care să poţi rezolva o anume conjunctură”.

Ceilalţi n-au convingeri, au doar interese. În ultima vreme, Iliescu a fost, paradoxal şi trist, la cei 80 de ani ai săi, cea mai raţională, consecventă şi democratică voce din PSD. A susţinut tot timpul neintrarea PSD la guvernare, a primit sobru şi rezervat rezultatul exit poll-urilor din seara de 6 decembrie, a fost singurul pesedist care a tratat aşa cum merita explicaţia flăcării violete pentru înfrângerea lui M. Geoană la prezidenţiale, respinge hotărât procedura nedemocratică a votului de gaşcă.

Reporteri TV m-au întrebat dacă retragerea d-lui Iliescu nu e cumva un joc, o stratagemă? Sunt suficient de bătrân ca să ştiu că Iliescu nu s-a jucat niciodată cu cuvântul demisie. E un om serios, dacă a spus-o, o va face. Poziţia pe care o deţinea în partid, fără să aibă gaşcă, clientelă, baroni, îi permitea să intervină critic fără reţineri, aşa cum a făcut-o şi la recentul Consiliu Naţional.

Cu limba lui de rumeguş vechi, cu ticurile de activist, dl. Iliescu făcea să se mai audă şi adevăruri supărătoare despre starea partidului dincolo de plasticul discursurilor ipocrite ale mult mai tinerilor săi colegi.

Fără Ion Iliescu, asistăm acum la privatizarea PSD. De-a lungul anilor, partidul lui Ion Iliescu a privatizat cum a privatizat hălci din economia românească. Acum, pentru că nu mai e la putere, i-a mai rămas să se privatizeze pe sine. Echipa Vanghelie-Geoană (în această ordine) doreşte pur şi simplu să ia în posesie PSD. Şi are cele mai multe şanse să reuşească.

Indiferent însă de cine va câştiga sâmbătă, PSD nu va reuşi să scape de imaginea de burghezie roşie care îi împiedică pe atâţia oameni cu vederi de stânga să-l voteze. Zisa lui Ion Iliescu a fost: sărac şi cinstit. Am ironizat-o de nenumărate ori. Acum însă, odată cu plecarea lui, Partidul îşi va pune pe burtă deviza pe care o ţinea în buzunar: Decât sărac şi cinstit, mai bine şmecher şi bogat.

Reclamele…și rânjetul lui

Tot articolul are o cheie: „figura rânjitoare”. Rândul 3 de sus. Ea reapare pe fiecare banner electoral al candidatului…

Apoi: identificarea dușmanului, în cel mai bun stil securistic. Dacă nu ai ce să propui…inventezi dușmani și calamități ipotetice.

Și noi îl recunoaștem pe cel mai civilizat