Chipul geniului în lirica eminesciană (2)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 393-399

*

Cuprinsul întregului volum

***

În postume, prima întâlnire cu conştiinţa genialităţii poetului o avem în poemul Când priveşti oglinda mărei:

„De-ai pătrunde c-o privire

Al meu sân,

Să vezi marea-i de mâhnire

Şi venin,

Ai cunoaşte-atuncea bine

Traiul meu:

Suflet mort, zâmbiri senine

Iată eu”[1].

Este adânc nefericit şi se simte mort sufleteşte, dar ar fi dorit să fie văzut în această profundă şi dramatică perspectivă abisală a persoanei sale.

Are însă şi momente de înviorare interioară, pentru că în poemul Locul aripelor declară despre sine: „azi sunt cast ca rugăciunea, şi timid ca primăvara, / azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu”[2].

În poemul Replici – un poem dialogic cu iubita sa – Eminescu vorbeşte explicit despre genialitatea propriei sale persoane: „eu sunt un geniu, tu o problemă, / privesc în ochii-ţi să te ghicesc – / şi te iubesc[3].

Genialitatea nu intră în coliziune aşadar cu iubirea sau cu căsnicia, ci geniul resimte în mod dramatic nefericirea în urma dragostei neîmplinite.

Suferinţa geniului vine din mărturisirea adevărului. Acest lucru îl afirmă poetul în poemul dramatic Andrei Mureşanu: „Dar spune-li adevărul, / te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre / şi te vei stinge mizer de nimeni jelit”[4].

În acelaşi poem, Mihail se declară învins de propria sa amărăciune[5], pentru ca în poemul Cântecul lăutarului, poetul să se autodefinească în mod sublim într-o strofă, ale cărei versuri încep cu raportarea categorică la persoana sa:

„Sunt ca lira spartă-n stâncă,

Sunt ca glasul din pustii,

Sunt ca marea cea adâncă,

Sunt ca moartea între vii[6].

Cu alte cuvinte, complexitatea persoanei sale nu este o bucurie ci, dimpotrivă, o mare nefericire. Pentru că de aceea se simte un mort printre cei vii: pentru că este un om rar pentru urechile plictisite de adevăr ale oamenilor din vremea lui.

Despre situaţia ingrată, ca poet, în momentul în care e pus să-şi cânte nefericirea, poetul vorbeşte în poemul Odin şi poetul, unde spune: „ei cer să cânt…durerea mea adâncă / s-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe”[7].

Pentru că poezia izvorăşte din persoana şi viaţa poetului şi este una cu el, tocmai de aceea e ingrată situaţia în care e pus, aceea ca să se bucure de propria sa nefericire sau să îşi prezinte nefericirea cu lux de amănunte.

Se declară un om nefericit[8] şi, în acelaşi timp, un om singur, „cu fruntea-ntunecată,/ ce nu pot plânge, pentru că durerea/ ochii-mi a stors şi sufletul meu aspru / l-a împietrit”[9].

Poemul Povestea magului călător în stele însă introduce ideea, de provenienţă păgână, cum că geniile sunt îngeri care se întrupează[10].

El spune în mod explicit aici, că „geniile beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri”[11], acesta fiind singurul poem în care genialitatea provine dintr-o antecedentă ipostază supranaturală.

Tot în poemul citat anterior, geniile sunt desemnate ca fiinţe rare, extraordinare, dar neiubite de către oameni:

„Deşi rari şi puţini-s, lumea nu va să-i vază,

Viaţa lor e luptă, când mor se duc neplânşi.

Ei n-au avut la leagăn un blând înger de pază

Şi-a lor ochi de durere sunt turbure, şi stinşi;

Dară deşi blânzi îngeri nu-şi varsă a lor raze

În sufletul lor, totuşi ei mari îs şi distinşi,

Căci Dumnezeu în lume le ţine loc de tată

Şi pune pe-a lor frunte gândirea lui bogată[12].

Geniile sunt persoane privilegiate în acest context, pentru că sunt desemnate ca fiind fiii lui Dumnezeu şi gândirea lor e un dar dumnezeiesc.

Şi în O arfă pe-un mormânt geniul este desemnat ca având o viaţă tristă[13], iar în Preot şi filosof, filosoful de geniu simte că face parte dintre „copii[i] nimicniciei”[14].

În O, adevăr sublime!…geniul se doreşte admirat[15], deşi el îşi urăşte semenii: „tu îi iubeşti atâta încât îi strângi de gât…”[16], pe când în Cărţile, Eminescu îşi arată prietenia pe care o are cu Shakespeare prin prisma genialităţii comune: „adesea te gândesc cu jale, / prieten blând al sufletului meu”[17].

Shakespeare este pentru Eminescu când crud, când moale, pentru că are glasul când asemenea unei furtuni, când asemenea unui vânt lin[18].

Deşi poetul de geniu stârneşte multe controverse, contestări şi minimalizări din partea oamenilor, în poemul Ce şopteşti atât de tainic…, poetul spune despre sine:

„Ci eu trec tăcut ca moartea,

Nu mă uit la vechii munţi;

Scrisă-i soarta mea în creţii

Întristate-i mele frunţi”[19].

Şi în Pierdut în suferinţă…poetul de geniu este un glas „singuratec”[20], care se strecoară printre oameni ca un necunoscut[21] „şi nimenea nu-ntreabă ce este sau era[22].

Sub aspectul sănătăţii sale fizice el este o fiinţă precară, pentru că e „o boabă…de spumă, un creţ de val, un nume, / ce timid se cutează în veacul cel de fier”[23], în definitiv, o fiinţă ce nu ar fi trebuit să existe[24].

Şi în Icoană şi privaz regăsim idee că există mulţi autori mediocri, dar puţine genii: „ici-colo câte-un geniu – şi peste tot gunoi[25].

Reiterând pritenia sa cu Shakespeare[26], Eminescu se declară „copilul nefericitei secte / cuprins de-adânca sete a formelor perefecte[27], desăvârşite, arătând prin aceasta că genialitatea este o continuă dorire a desăvârşirii artistice.

Lumea omului de geniu, spune poetul tot aici, îşi are izvodul în creaţia lui Dumnezeu[28]. În comparaţie cu cel care îşi închipuie că e geniu, omul de geniu nu are versuri „goale de cuprins[29], spune Eminescu în Oricare cap îngust.

Şi în Uşoare sunt vieţile multora…poetul mărturiseşte că viaţa sa nu e una uşoară[30], pentru că, pe de o parte, se simte „pierdut în umbra amorţirii”[31] iar, pe de altă parte, datorită iubirii neîmplinite a trăit „amarul omenirii”[32].

În poemul Răsai asupra mea…el este un om care are mare nevoie de mila Maicii lui Dumnezeu, pentru că se simte „străin de toţi, pierdut în suferinţa / adâncă a nimicniciei mele”[33] şi cere de la ea ca să-i redea tinereţea sufletului şi credinţa[34].

În O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!, poetul se descrie drept o persoană care râde şi plânge în acelaşi timp şi care se uită răpit la experienţele sale[35].

Maturitatea poetului, adusă de marea sa experienţă de viaţă este evidentă în mărturia din poemul Ca o făclie…, unde ne spune: „nu apăr adevărul, nu apăr un eres, / nu sunt la înălţime şi nu sunt dedesupt,/ cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt/ să-nving eu adevărul sau să-ntăresc minciuna[36].

Poetul are conştiinţa valorii sale unice, pe care o exprimă lapidar în acelaşi poem: „fost-am în lume poate unic[37] şi tot aici geniile sunt desemnate drept fiinţe care sfinţesc pământul cu umbra lor[38].

Geniile trec prin istorie ca prietenii oricui deşi sunt nişte neîncetăţeniţi[39]. Ei au făcut ca viaţa să primească haina neîmbătrânirii creaţiei artistice şi aceasta este o oglindă a lumii[40].

În poemul Gelozie, poetul mărturiseşte despre sine: „mă mişc ca oceanul cu suferinţi adânci[41], pentru ca în Numai poetul… să avem de-a face cu ipostaza măreaţă a omului de geniu, unde acesta, „ca păsări ce zboară / deasupra valurilor / trece peste marginea timpului”[42].

Posteritatea omului de geniu, în cheie păgână, apare discutată la finalul ultimului poem citat, pentru că el va ajunge „în sfintele lunci, / unde păsări ca el / se-ntrec în cântări”[43].

În Întunericul şi poetul, geniul apare ca „poet gonit de râsuri şi îngheţat de vânt”[44], care cântă „ca o stafie căiţii din mormânt”[45]. El nu este admirat de lumea care e de piatră[46], ci plânge în faţa ei „nebun şi palid”[47].

Tot în acest poem, Eminescu de declară ca „scoborât din stele”[48], fapt pentru care e posesorul razei naţiunii sale[49].

Şi în Cereţi cânturi de iubire, poetul se declară neapreciat şi neiubit, acesta fiind ultimul loc marcant din postume, pe care îl luăm în calcul în această secţiune:

„Nu, de când eu sunt în lume,

Nimeni, nimeni pe pământ

N-a zâmbit l-a mele glume,

N-a-ascultat al meu cuvânt.

*

Nu, de când eu sunt pe lume,

Fericire n-am băut;

De râdeam cu veselie

Eu în veci m-am prefăcut[50].

Tema genialităţii este, cu alte cuvinte, o temă autoconfesivă la Eminescu şi obsesia ei este, de fapt, neputinţa de a înlătura sau de a minimaliza ceea ce era ca persoană.

Poetul vorbeşte despre omul de geniu pentru că îl cunoaşte din interior, pentru că este unul dintre ei şi pentru că ar fi vrut ca să fie fericit, iubit, apreciat întru totul.

Obsesia lui Eminescu în ceea ce priveşte genialitatea se centrează pe amănuntul, cum că  istoria este la fel de nedreaptă cu geniile şi că, implicit, nu a învăţat nimic din veacurile anterioare, despre cum trebuie să se comporte faţă de ele.

Repetarea aceloraşi erori e strigătoare la cer pentru Eminescu şi, credem noi, pentru toţi oamenii de bun simţ.


[1] Eminescu 2, p. 22.

[2] Idem, p. 37.

[3] Idem, p. 41.

[4] Idem, p. 51.

[5] Idem, p. 54.

[6] Idem, p. 61.

[7] Idem, p. 88.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 89.

[10] Idem, p. 146-147.

[11] Idem, p. 148.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 173.

[14] Idem, p. 194.

[15] Idem, p. 196.

[16] Idem, p. 195.

[17] Idem, p. 218.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 230.

[20] Idem, p. 235.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem. Ne referim la versurile finale: „Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume / Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri”.

[25] Idem, p. 256.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 257.

[28] Idem, p. 258.

[29] Idem, p. 303.

[30] Idem, p. 304.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 321.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 333.

[36] Idem, p. 340.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 341.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 370.

[42] Idem, p. 401.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 402.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 413.

Chipul geniului în lirica eminesciană (1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 390-393

*

Cuprinsul întregului volum

***

11. 1. 3. Chipul geniului în lirica eminesciană

De la bun început am dorit să scriem o secţiune dedicată genialităţii din perspectivă eminesciană, pentru că am dorit să vedem cum se percepea pe sine Eminescu şi cum se raporta la ceilalţi creatori de geniu în poematica sa.

Numai că, în comparaţie cu tema vederii – foarte amplă la el, după cum am văzut – tema geniului nu are amplitudinea pe care ne-o închipuiam, însă nici nu putem spune că aceasta are o pondere neglijabilă, ci dimpotrivă.

Antumele accesează tema persoanei geniale, pentru prima dată, în poemul Din străinătate. Aici, poetul se autocaracterizează drept „un suflet [care] numai plânge”[1] şi a cărui inimă „geme de durere”[2]. Sufletul său „n-are mângâiere…[pentru că] arde de dor nemărginit[3]. Poetul suferă pentru ţara sa şi durerea pe care o trăieşte atât de intens e pentru că se află departe de ea.

În poemul La Bucovina, în ultima strofă, poetul spune despre sine, iarăşi în mod dureros: „ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline, / inima mi-e grea”[4], profunzimea genialităţii sale exprimându-se tocmai în profunzimea sentimentelor pe care le trăieşte.

Poemul intitulat Amicului F. I. e prima menţionare din antume a stării de inconfortabilitate pe care o trăieşte persoana de geniu în viaţa socială:

„Mă topesc tainic, însă mereu

De ale patimilor orcane[5].

*

Sau ca un nour gonit de vânt,

Alerg pe calea vieţii mele,

O buhă[6] care, ţipând a jele,

Bântuie urma unui mormânt.

*

Viaţa-mi se scurge ca şi marmura

Ce-o suflă-un crivăţ printre pustii,

Mă usuc ca crucea pusă-n câmpii

Şi de blesteme mi-e neagră gura.

*

Îmi târăsc soarta ca un vultur

Ce îşi târăşte aripa frântă,

Viscolul iernii moarte îi cântă,

Moarte, îi râde tot de-mprejur.

*

Am uitat mamă, am uitat ţară,

Am uitat lege, am uitat tot;

Mintea mi-e seacă, gândul netot,

Pustiul arde-n inima-mi beată[7].

*

El simte moartea în jur şi se simte, în acelaşi timp, un om anacronic, nefolositor vremii sale, deşi e un vultur, o minte înaltă. Viaţa l-a făcut să-şi piardă liniştea, sensul. Tocmai de aceea a ajuns să nu mai dorească viaţa socială ci, mai degrabă, pustiul.

În poemul La moartea principelui Ştirbey, poetul trăieşte acut durerea morţii acestuia, pentru că „durerea este mută ca un gând[8], pe când, în poemul Lacul, el îşi exprimă durerea pe care o trăieşte din iubire, fapt pentru care a ajuns un „singuratic”[9], care suspină şi suferă în mod inutil[10].

Lipsa de fericire în viaţa sa, neîmplinirea în dragoste, îl făcea pe Mihail să se simtă inutil, să se simtă fără rost.

Tocmai de aceea în poemul Singurătate, el consideră că poezia nu mai are sens, dacă e însoţită de pustiul, de singurătatea pe care o trăieşte:

„Ah! de câte ori voit-am

Ca să spânzur lira-n cui

Şi un capăt poeziei

Şi pustiului să pui”[11].

În Departe sunt de tine…el se confesează şi spune: „viaţa- mi [este] lipsită de noroc[12] şi aceasta tot pentru că nu era împlinit în dragoste. A fi avut noroc însemna pentru el a fi avut o soţie care să-l iubească şi cu care să se simtă împlinit.

În poemul De câte ori, iubit-o…poetul se simte „din ce în ce mai singur”[13] pentru că: „mă-ntunec şi îngheţ”[14]. Simţea cum îi îngheaţă inima, cum nu mai poate iubi din cauza durerii şi a nefericirii pe care i le-a adus dragostea.

Scrisoarea I ne aduce în faţă conştiinţa înaltă pe care Eminescu o avea despre sine. El ştia că şi omul de geniu moare, că de opera sa se vor ocupa numai specialiştii[15], dar că moare ca un om neînţeles[16].

Geniul este un om care nu este admirat[17] tocmai din cauza faptului că nu poate fi ajuns. El va fi răstălmăcit de către urmaşi, pentru că, de fapt, nu va fi înţeles de către ei[18].

Tocmai de aici conştiinţa acută a lui Mihail că nici în timpul vieţii, şi nici după aceea, nu va fi iubit, înţeles şi apreciat, aşa cum s-ar fi cuvenit sau s-ar cuveni.

În Scrisoarea II, poetul declară că se luptă cu viaţa[19], pentru „a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă[20].  El se dedică culturii pentru a câştiga în faţa nefericirii personale şi a celor care sunt improprii creaţiei. De aceea, în acest poem, Mihail declară în mod răspicat, că nu suportă pe cei care scriu literatură numai pentru a dobândi protecţie şi sprijin financiar[21].

În Scrisoarea III, spre final, poetul afirmă că singura intenţie a majorităţii este „câştigul fără muncă[22] şi că în faţa acestei dorinţe ingrate de prosperitate virtutea este o nerozie şi geniul o nefericire[23].

Eminescu a trăit din plin această nefericire a creatorului de geniu, pentru că a înţeles indiferenţa majorităţii oamenilor faţă de o creaţie excepţională.

În finalul poemului Scrisoarea IV, poetul vorbeşte despre presimţirea faptului, că e posibil să înnebunească[24]. El a trăit cu această posibilitate în minte.

În Odă (în metru antic) se simţea „pururi tânăr”[25], dar singur[26], acomodându-se cu ideea că moartea este şi pentru el[27].


[1] Eminescu 1, p. 8.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 10.

[5] Orcan = uragan.

[6] Buhă = bufniță.

[7] Eminescu 1, p. 22-23.

[8] Idem, p. 24.

[9] Idem, p. 61.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 87.

[12] Idem, p. 88.

[13] Idem, p. 93.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 108. Ne referim la versurile: „Poate vreun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac/…te-o strânge-n două şiruri, aşezându-te la coadă”.

[16] Ibidem. Ne referim, mai degrabă, la versurile: „Şi când propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, / O să-şi bată alţii capul s-o pătrunză cum a fost?”.

[17] Idem, p. 109. Cu referire directă la versul: „Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?”.

[18] Ibidem. Cu referire la versurile: „Ei vor aplauda desigur biografia subţire / Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vreun lucru mare, / C-ai fost om cum sunt şi dânşii…Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, / Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege [de la tine]…”.

[19] Idem, p. 110.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem. Ne referim la versurile: „Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, / Dedicând broşuri la dame a căror bărbaţi ei speră / C-ajungând cândva miniştri le-ar deschide carieră”.

[22] Idem, p. 120.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 125.

[25] Idem, p. 155.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem. Ne referim, bineînţeles, la marele vers eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.