Pictăm Sfinte Icoane pentru ca să-i învăţăm pe postmoderni să privească frumos!

Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti a fost luat cu asalt, în weekend, de o mulţime de vizitatori. Incinta muzeului a adunat meşteri cruceri şi pictori pe sticlă şi lemn din toată ţara. Alături de aceştia, la „Târgul Iconarilor şi Meşterilor Cruceri“ au fost prezenţi lucrători în ceramică, meşteri gravori, anticari, iar plăcintele, turtele şi prescurile făcute după reţete vechi i-au săturat pe toţi.

Meşterii, continuatori ai tradiţiei, au venit cu speranţa reîntoarcerii românilor la adevăratele valori, iar cumpărătorii, iubitori şi păstrători ai artei ţărăneşti, nu s-au uitat la banii cheltuiţi, considerând că geniul artistic nu are valoare.

Arta autentică, adevăratele valori, geniul artistic pus în slujba lui Dumnezeu şi în înălţarea sufletească a aproapelui, sunt atât de puţin puse în valoare acum, încât unii cred că au dispărut sau că nici măcar nu au existat.

Meşteşugul ţăranilor, o componentă esenţială a sufletului satului românesc, este ascuns în negura timpului şi a uitării. La câte o generaţie, mai apare un suflet „rebel“ care îşi redescoperă rădăcinile şi dă valoare unei bucăţi de lemn nebăgate de nimeni în seamă; ori vechea fereastră, aruncată pe undeva prin pod, o transformă în icoană, ferestră către cer.

Ori adevăraţii ar-heologi ai artei ţărăneşti devin anticari şi mesageri ai spiritului strămoşilor prin dezgroparea şi lustruirea vechilor obiecte de mobilier, vase de bucătărie şi unelte. Toţi se luptă cu uitarea, indiferenţa, dar şi cu puţina cultură a contemporanilor în adevărata şi autentica artă a ţăranului, în special, dar şi a cunoaşterii complexităţii actului artistic, în ge-neral.

Curtea Muzeului Ţăranului Român, plină de cruci

Câţiva dintre aceşti creatori şi mărturisitori de spiritualitate ţărănească şi-au expus lucrările în cadrul „Târgului Iconarilor şi Meşterilor Crucieri“, ţinut în incinta şi sub egida Muzeului Ţăranului Român, din vecinătatea Palatului Guvernului.

Unii dintre cei bucuroşi şi plini de speranţe, dar şi dintre cei pesimişti cu privire la viitorul meşteşugului ţărănesc, cu tarabele pline de bogăţii spirituale ale artei strămoşeşti, mi-au spus împlinirile, tristeţile şi speranţele legate de cultura veche a satului românesc.

Curtea Muzeului Ţăranului Român, care are, în mijlocul petecului de verdeaţă, vechea bisericuţă de lemn, a fost, zilele trecute, plină de iubitori ai artei. Mica biserică era înconjurată de o mulţime de cruci din lemn, de toate dimensiunile, înfipte în iarba abia cosită. Atrăgeau culorile vii, folosite pentru traspunerea Mântuitorului Hristos şi a sfinţilor, dar şi ordinea aşezării lor, precum într-un cimitir vechi de la sat, ca nişte porumbei ai păcii, gata să îşi ia zborul spre cer.

„Când mă apuc să pictez, fac şapte mătănii şi mă rog“

Cei mai numeroşi dintre continuatorii spiritului strămoşesc au fost pictorii, în special cei pe sticlă.

Elisa Rotaru are doar 11 ani şi este cea mai tânără expozantă. Vine din Ardeal, de undeva din judeţul Hunedoara. „Prima mea icoană pe sticlă am făcut-o la vârsta de 5 ani. Acum m-am experimentat, le fac mai repede, depinde de model şi tehnică. Dacă lucrez, de exemplu, în ulei, durează două-trei ore, iar în tempera, 2 zile. Am învăţat de la mama şi tata şi îmi place ceea ce fac“ ne-a spus fetiţa care, cu banii câştigaţi, vrea să îşi cumpere rechizite şi haine.

„Când mă apuc să pictez fac şapte mătănii şi mă rog, aşa m-a învăţat mama. Mă rog în special la Mântuitorul şi la Maica Domnului. Icoanele cele mai reuşite sunt Sfântul Gheorghe şi Sfântul Nicolae, prima mea icoană, iar cele mai multe sunt cu îngerul păzitor.

Aş vrea să fac şi pe lemn, dar este mai greu, trebuie să dai mai multe culori una peste alta. Nu vreau să renunţ niciodată la pictat, dar dacă viitorul îmi rezervă să fac altceva, aş vrea să mai fac din când în când şi icoane“, ne-a mai spus Elisa Rotaru.

„Icoana este fereastră spre absolut“

Mama Elisei, doamna Leticia, e bucuroasă că fiica ei duce mai departe tradiţia familiei, dar nu crede că Elisa va mai picta peste câţiva ani, pentru că banii din artă nu îi sunt de ajuns pentru a avea o viaţă normală. Ea însă mai pictează, pentru că „îmi place, nu ştiu cum ar fi să nu o fac.

Când termin o icoană şi văd că Mântuitorul, Maica Domnului sau sfântul respectiv m-a ajutat s-o fac aşa cum am sperat, satisfacţia este mare. Nu te mai gândeşti la bani. Trăim în lume şi avem nevoie de bani, dar noi, trăind la ţară, ne mulţumim cu bani puţini, confortul ţi-l faci în funcţie de posibilităţile materiale. Vara, trăim chiar ca nişte ţărani autentici, spălăm hainele cu mâna, mergem la sapă, la fân. Ne mulţumim şi cu puţin“, spune Leticia Rotaru, care pictează icoane de zece ani.

Este absolventă a facultăţii de teologie şi, făcând „diverse săpături în istoria picturii, am găsit câteva definiţii ale icoanei care mi-au rămas întipărite în suflet şi am încercat să le verific conţinutul. Icoana este fereastră spre absolut, este lumea omului «ce va să fie», şi priveliştea spre transcendent ne duce cu gândul undeva sus.

De aceea, am încercat să dau o utilizare mai puţin obişnuită unor ferestre vechi, am păstrat sticla, rama şi balamaua, totul rămânând intact, şi am pictat pe geam, mergând pe ideea că definiţia icoanei este de fapt «fereastră spre absolut»“, ne-a mai spus doamna Leticia.

„Nu te poţi apuca să pictezi când eşti necurat“

„Folosesc tehnica veche tradiţională, tempera, pe sticlă. Era folosită în primele şcoli de iconari pe sticlă, pe când tehnica cu ulei a apărut mai târziu. Dar eu prefer tempera, pentru că vreau să fiu conform tradiţiei. Talentul cred că l-am primit de la cineva din familie, dar nu ştiu de la cine. La ţărani, talentul se vedea în modul cum îşi alegeau culorile la ţesături, la femei, iar la bărbaţi – în încrustarea unei linguri de lemn, unui fus; ei nu aveau timp să deseneze de plăcere. Ţăranul e talentat prin definiţie, face nişte lucruri foarte frumoase.“

Despre pregătirea de dinaintea începerii pictării unei icoane, doamna Leticia ne-a spus că „icoana se face cu post şi cu rugăciune. În primul rând, trebuie o abstinenţă în familie, trebuie să ai o reţinere în toate, nu te poţi apuca să pictezi când eşti necurat. Fiecare face aşa cum crede, dar aşa m-a sfătuit duhovnicul meu şi aşa cred că ar trebui să fie. Cărţile vechi ne învaţă să păstrăm curăţenia pe toate planurile. Un om care trăieşte în duhul rugăciunii observă icoanele făcute prin post, şi se duce la cei care lucrează după duhul lui. Ceilalţi privitori care vor culoare, vor altceva, bineînţeles că îşi aleg după sufletul lor“, lămureşte doamna Leticia taina icoanei.

„Am învăţat de la un meşter, de la altul“

Un alt continuator şi păstrător al vechii tradiţii strămoşeşti este şi profesor de educaţie plastică la şcolile 163 şi 153 din Bucureşti, Vladimir Baciu. La acest târg vine de zece ani cu icoane pe sticlă, având un parteneriat mai apropiat cu muzeul. „Vin cu copii la diferite manifestări şi cursuri de iniţiere, particip la diferite târguri. Arta de a face icoane este o pasiune mai veche, a mocnit în mine.

Eu am făcut Artele Plastice într-o perioadă în care erau interzise obiectele de cult şi după aceea am învăţat de la un meşter, de la altul. Icoane fac de vreo 25 de ani. La început le făceam doar pentru mine, pentru prieteni, nu aveai voie să le expui nicăieri“, ne spune profesorul Baciu

„Folosesc izvoare din zona unde m-am născut, a Clujului, lângă Nicula, unde a fost un puternic centru de iconari. Umblând prin casele oamenilor de acolo, am văzut multe icoane pe sticlă care te fascinează, au ceva aparte. Eu folosesc vechea tehnică tempera cu emulsie de gălbenuş de ou. După ce îl scot din ou, amestec gălbenuşul cu puţin oţet, să nu se strice, şi cu apă. Nu folosesc mai mult de un ou la o icoană.

După ce spăl pensula în apă, o înmoi în această compoziţie şi abia apoi în culoare. Oul este un liant, pentru că, altfel, se poate întâmpla ca în timp să crape culoarea“, ne-a povestit domnul profesor Baciu, care pictează şi icoane pe lemn.

Domnul Vladimir Baciu ne-a lămurit care este diferenţa dintre tehnica uleiului şi tempera, în arta pictării icoanelor pe sticlă. „La tehnica uleiului se face desenul pe sticlă cu o culoare rezistentă şi apoi se unge cu ulei. Se lucrează cu diluant sau ulei de in. Se pot scoate efecte mult mai frumoase, dar tradiţional este în tempera. Uleiul se poate întinde mai bine, nu se usucă aşa de repede.

Tempera se usucă în 5 minute şi nu mai poţi să revii. Uleiul se usucă în două zile. La icoana respectivă, dacă ai pus un strat de culoare, poţi să lucrezi în spate, să îi mai dai un brun sau culoare mai închisă, şi obţii umbra, pe când la tempera nu poţi, ai pus culoarea, acolo rămâne“.

„Simţi că ceva te opreşte să pui mâna pe pensulă“

Un alt cadru didactic, dar reprezentant al tinerei generaţii, este Elena Luca, profesor de educaţie plastică la Şcoala Generală nr. 56. „Am venit cu icoane pe lemn. Durează mai mult pictura pe lemn, în funcţie de complexitatea imaginii şi de ceea ce-ţi propui să faci.

O icoană poate să fie executată şi în trei zile, dar şi chiar trei luni, în funcţie de starea pe care o ai în momentul în care lucrezi. Din punct de vedere spiritual este foarte important să ai o pregătire, să ai o anumită stare, curăţie interioară. Nu poţi să lucrezi o icoană şi să fii într-o stare de tulburare. Să ai o pace interioară.

Îmi este foarte greu să mă apropii de icoană în acele momente, parcă simţi că ceva te opreşte să pui mâna pe pensulă, şi în acelaşi timp starea ta interioară se reflectă în ceea ce faci“, ne-a spus Elena, care vrea să fie o continuatoare a stilului bizantin.

În pictura bizantină „artistul nu prea are voie să adauge, trebuie să respecte foarte clar erminia, imitare a ceea ce au făcut înaintaşii noştrii, cei care aveau o trăire mult mai puternică decât noi, şi harul lui Dumnezeu i-a luminat. Noutatea stă doar în aportul personal, pentru că fiecare îşi impune modul lui de tratare, dar eu nu am voie să modific cu absolut nimic stilul sau să realizez o altă trăsătură a chipului Mântuitorului sau a Maicii Lui. Deja depăşesc limitele canoanelor şi mă îndepărtez de adevăr“.

Cel mai mult a durat să facă o icoană în trei luni – „nu din cauză că nu aş fi putut, ci pentru că nu aveam eu starea şi liniştea sufletească ca să pot să mă concentrez şi să duc mai departe. Era icoana «Buneivestiri». Am o evlavie foarte mare la Maica Domnului, simt o bucurie extraordinar de mare când o pictez.

Dar nu mă limitez doar la această reprezentare, pot să realizez şi alte icoane“, ne-a mai spus profesoara care îi învaţă pe copii să păstreze tradiţia. „Copiilor le place, dar depinde de modul cum reuşesc eu să îi atrag şi cum fac să descopere frumuseţea icoanelor. Uneori simt mevoia să adauge, dar le explic ce anume poţi să schimbi şi ce trebuie păstrat“.

Viitorul artei puse în slujba lui Dumnezeu

Printre artiştii prezenţi a fost şi un tânăr crucer, Bogdan Hărăscu, care a venit cu „modele de cruci după troiţe vechi, stâlpi de mormânt; am încercat să intrăm pe piaţă cu acestea, oarecum uitate şi nefolosite, pentru că nu sunt comerciale. Eu am o nebunie a mea – să fac lucruri care se vând foarte rar.

Un om care face experimente are marele dezavantaj că nu câştigă nimic. Oamenii nu le cunosc, nu ştiu nimic despre ele, şi chiar dacă ar şti, poate nu îi înţeleg rostul şi rolul“, ne-a destăinuit artistul oful său. Acesta a mai venit şi cu icoane pe diferite materiale, pe sticlă, metal, lemn, piatră, hârtie, dar şi cu diferite gravuri, xilogravuri, linogravuri.

Târgul a reuşit să arate şi o altă faţă a comerţului, care se axează pe valoare şi nu pe consum. Tradiţia populară a ţăranului român încă nu a murit, iar viitorul ei este încă plin de speranţe. Ceva ce aparţine spiritului nu poate dispărea aşa uşor, mai ales atunci când arta este pusă în slujirea lui Dumnezeu.

Icoana de vatră, cea mai veche icoană românească

Meşterii cruceri au fost reprezentaţi cu succes de Vasile Moldoveanu din Moreni, Dâmboviţa. Acesta a venit la târg cu obiecte sculptate în lemn, pristolnice, sărăriţe, candele şi icoane de vatră. Lucrează cu lemnul încă din copilărie şi asta a făcut toată viaţa. Chiar şi în seviciul pe care l-a avut a făcut obiecte prelucrate în lemn, pentru protocol.

Este unul dintre ultimii meşteri cioplitori în lemn care mai face icoane de vatră, „cea mai veche icoană românească, de dinainte de pictura pe sticlă. Este un element creştin creat de ţăran ca un scut spiritual, pe care îl aşeza pe hornul vetrei să împiedice să intre duhul rău în casă. Ţăranul a spart un lemn tare de stejar şi, pe o bucată din el, a scrijelit o cruce, un serafim, un arhanghel sau un sfânt protector“, ne-a explicat meşterul.

Are un set de 30 de cruci de mână, 12 modele de pristolnice, „am creat împreună cu fraţii mei, meseriaşi foarte buni, un nou model de candelă. Mai întâi am făcut un pahar special, apoi ne-am gândit ce icoană să punem. Am ales cea mai frumoasă pictură ardelenească, Maica îndurerată, care ne reprezintă peste tot în lume, ca identitate culturală în pictura ţărănească. Am adăugat crucea sus, iar jos am creat un butuc în care am aşezat paharul.

Am gravat pe butuc monograma lui Iisus pe o parte, pe cealaltă am pus pecetarul, în faţă am făcut trei feţe, Sfânta Treime, pe care am scrijelit «calea rătăcită», în centru, iar pe celelalte două am pus liniile drepte, «calea mântuirii». Totul merge pe verticală, liniile, lumina candelei, până la cruce. Atunci când scoţi o lucrare, trebuie să o gândeşti din toate punctele de vedere, ţăranul totdeauna a gândit şi a făcut lucrul în primul rând practic, cu o logică precisă, şi după aceea a înfrumuseţat-o“ ne-a mărturisit din experienţa de o viaţă meşterul crucer Vasile Moldoveanu.

„Târgul nu are un rating comercial, ci este un act cultural“

Lila Pasima, cercetător coordonator, secţia Educaţie muzeală, şi organizatoarea târgului, ne-a dat câteva detalii referitoare la eveniment. „Târgul Iconarilor şi al Meşterilor Cruceri, aşa cum se numeşte acţiunea noastră de ziua Înălţării Sfintei Cruci, e un târg mic, alternativ, dedicat acestei sărbători.

Rolul lui nu este de a avea un rating comercial, ci mai degrabă este un act cultural, o recuperare a funcţiei iniţiale a obiectului de cult, în special icoana şi crucea. Vine pe un fond de contrabalans la suprasaturarea pieţei cu obiecte de cult din zona elementelor kitsch, care nu au nici un fel de profunzime a substanţei şi a materiei care poate să rămână în timp. Către acea imagine ne închinăm, ne rugăm şi ne gândim la Dumnezeu, şi nu decorăm un spaţiu“.

Obiectele vechi sunt „pe cale de dispariţie“

Hariu Tiuniam este anticar, colecţionar şi restaurator de obiecte vechi ţărăneşti A venit la târg din Timişoara şi este unul dintre ultimii reprezentanţi ai breslei sale

De ce aţi ales să fiţi anticar?

Sunt anticar cu sufletul, nu pot să spun că am făcut o calificare în domeniu. Am văzut că nu mai merge cu anticul, nu se mai vinde nimic, a cam clacat, din cauză că străinii s-au îmbulzit ani de zile, au cumpărat mii de obiecte din ţară, şi nu numai de la noi, ci şi din Bulgaria, Polonia, toate ţările estice. Şi-au umplut depozitele la ei în ţară, iar acum stau cu ele şi nu le cumpără nimeni.

Nu au înţeles că dacă iei prea mult dintr-un lucru, scade valoarea, chiar dacă e vechi, nu creşte. Mai bine îi arăţi clientului doar unul şi îşi dă seama de valoarea lui. Acum prinde bine la populaţia noastră rusticul, mobiliere ţărăneşti, mai ales în Bucureşti. În Banat, spre exemplu, omul nu rezonează chiar aşa de puternic. Aici în Capitală, oamenii simt totuşi cultura din partea regatului şi, probabil, din acest motiv vibrează ceva. Sunt şi mai mulţi oameni care au o cultură mai înaltă.

În ce constă munca dumneavoastră?

Eu le achiziţionez. Era la noi în Timişoara un târg serios la care veneau ţiganii, cu diferite piese vechi, din toate stilurile, adunate din tot cuprinsul ţării. Nouă, anticarilor, ne veneau „la botul calului“, era bine. Şi acum, piaţa aceea, în care veneau 50-100 de ţigani, încât te simţeai copleşit, acum nu mai există. Mai vin 3-4 ţigani; piaţa s-a desfiinţat. Fiecare şi-a găsit alte preocupări – fier vechi, Spania, Irlanda, Anglia, peste tot. Dar adevărul e că nici nu mai găsesc şi cred că aceste obiecte sunt pe cale de dispariţie.

După ce le cumpăraţi ce faceţi cu ele?

Spre deosebire de alţii care cumpără şi vând, eu le mai şi restaurez, că altfel n-aş avea succes. Le curăţ, le spăl de vopsea, de sedimente, grăsimi, noroi, tot ce se depune de-a lungul zecilor de ani, sunt piese de 80-200 de ani. Folosesc soluţii speciale care nu atacă lemnul. De multe ori, le curăţ şi cu apă cu detergent, freci bine şi rămâne lemnul curat.

După care le impregnez cu un lac special, foarte diluat, care îl consolidează. La urmă, pun ceară. Şi aici se lucrează după simţul artistic; la urma urmei, o piesă care o iei din pod de la om nu spune nimic, dar după restaurare, piesa mea trebuie să transmită un mesaj.

Dacă nu transmite acel mesaj, omul nu mai face efortul financiar să-l cumpere. Dar, după ce primeşte mesajul aşteptat, este mulţumit că a făcut o afacere bună. Unii dintre noi au simţul artistic dezvoltat, alţii fac lucruri de mântuială.

Ce câştig aveţi din comerţul cu obiecte vechi?

De multe ori m-am bucurat că mi-am scos banii, dar a ieşit şi profit. Cumperi piese care stau câteva luni, poate şi câţiva ani în depozit. Apoi, când le-am dat, au fost la un preţ mai mic, şi am ieşit în pierdere. Nu există comerciant care să nu vândă în pierdere. Deci, mare profit nu e, este mai multă dragoste pentru această pasiune şi, în rest, mă ajută să supravieţuiesc.

Care este viitorul anticarului?

În acest domeniu, obiectele sunt pe sfârşite, datorită cererii care a existat şi din cauză că s-au vândut la preţ de nimic. S-a căutat să se facă profit mare ani de zile şi s-a creat o hemoragie, pur şi simplu, de valori, care nu mai sunt respectate la adevărata înălţime.

Cf. sursa.

pr. Dorin

Despre a nu avea alţi ochi decât pentru Biserica lui Dumnezeu. Povestea de viaţă a doamnei Antiţa pentru care rostul vieţii nu e închipuit în afara Bisericii

În orice biserică, când intri vezi mulţi oameni bătrâni, poate mai mulţi decât cei tineri. Oare de ce? Sunt mai mulţi bătrâni decât tineri în ţara noastră. Sunt ei mai credincioşi? Am încercat să aflăm de la o bătrânică în vârstă de 92 de ani, care merge la aceeaşi biserică de 60 de ani. Aici şi-a botezat copiii, nepoţii şi strănepoţii. Spune că „nu mă depărtez de biserică, până n-oi mai putea şi până m-oi duce pe ultimul drum“.

Într-una din după-amiezile călduroase ale postului Adormirii Maicii Domnului, am intrat în curtea bisericii de lângă staţia de metrou Grozăveşti. Peste tot erau oameni, pe sub copaci, la umbră, în cerdacul casei parohiale a părintelui, toţi se ascundeau de soare. Aşteptau să intre mai repede la părintele duhovnic Ştefan Monoranu, să scape de fierbinţeala păcatelor şi să se răcorească cu puterea vindecătoare a dezlegării. Ştiam că printre ei este şi o bătrână care vine la această biserică de 60 de ani. Mergi o viaţă întreagă la biserică, dar numai la una? Pot fi multe motive pentru care alegi o biserică, dar să rămâi fidel atâţia ani? Am fost curios şi de aceea am căutat-o.

„Să nu-mi pierd rândul la spovedit“

Stătea mai retrasă, pe o bancă din faţa casei parohiale, la umbra unui copac. Nici nu ştiu cine era mai bătrân, copacul sau bătrânica Antiţa. Era pe gânduri, probabil la ce să-i spună părintelui, ce păcate a mai făcut, să nu omită nici unul. După ce m-am prezentat şi i-am spus că vreau să vorbim, s-a bucurat. „Dar să stăm aici, să nu-mi pierd rândul la spovedit. Locuiesc departe, picioarele mă dor, nu vreau să vin şi mâine“, mi-a spus cu o voce blândă, care m-a liniştit, ducându-mă cu gândul la glasul bătrânilor plin de înţelepciune şi dragoste.

Mi-a spus că are 92 de ani, probabil mai tânăr copacul, şi s-a născut în noaptea Învierii, undeva în zona Teleormanului, într-o casă din comuna Lahovari. Copilăria a trăit-o fără tată. În acea noapte de Paşti, tatăl venise în permisie. „M-a văzut, a plecat, şi nu s-a mai întors“. A fost prima, dar şi ultima oară când şi-a văzut fiica. La scurt timp, au primit tulburătoarea veste că a murit pentru a-şi apăra ţara. Mama a fost cea care şi-a crescut cei patru copii şi nu s-a lăsat până nu i-a văzut pe fiecare cu rostul său.

Cum a descoperit biserica de lângă staţia Grozăveşti

Tânăra Antiţa şi-a găsit un tânăr militar pe care l-a luat de soţ. După ce a plimbat-o peste tot prin ţară din cauza serviciului, s-au stabilit în Bucureşti. „Oraşul nu era aşa dezvoltat ca acum, dar ne-a plăcut şi am rămas“, spune bătrânica noastră, care, prima oară după ce s-a mutat, şi-a căutat o biserică. „Am văzut una la Răzoare. M-am dus acolo un an de zile. Şi într-o zi, prin 1948, cred că Dumnezeu m-a îndrumat, am plecat să-mi fac piaţa. Am ieşit şi am văzut strada care trece acum prin faţa bisericii.

Stăteam undeva pe lângă Piaţa Leu şi mi-am zis că ce-ar fi s-o iau pe aici, să văd unde duce drumul ăsta, că nu cunoşteam Bucureştiul atunci. Şi mergând pe stradă, am văzut biserica, mi-a plăcut verdeaţa şi copacii din jurul ei, am intrat, şi de atunci am rămas aici. Stăteam aproape, la o staţie de tramvai, dar de când ne-am mutat în Drumul Taberei, trebuie să schimb două mijloace de transport în comun. La vârsta asta nu pot să mă mai reped după maşini şi, de aceea, fac şi mai mult de o oră până la biserică“.

Aici a învăţat să se roage

Nu a atras-o în mod special biserica, pentru că pe atunci „era un dezastru, înăuntru erau numai gropi, nu se mai vedeau sfinţii, era întunecoasă, dar am rămas. M-am lipit aici, am zis că Dumnezeu mi-a îndreptat paşii şi aici trebuie să rămân. Au fost mai mulţi preoţi, dar nici unul nu a făcut prea multe la biserică. Când a venit părintele Ştefan, care este al patrulea de când vin eu, s-a apucat şi a făcut renovarea. A fost multă muncă. Mai veneam şi noi şi ajutam, eram tânără, acum nu mai pot să fac nimic“.

Părintele Ştefan a fost cel care a ajutat şi oamenii, nu numai biserica. Bătrâna Antiţa Sava spune că de la el „am învăţat foarte multe, eram tânără, la Sfânta Spovedanie îmi explica fiecare păcat, noi nu ştiam, dar el ne arăta de ce nu este bine. M-a învăţat cum să mă rog, cum să mă port, ceea ce trebuia să fac, acum sunt bucuroasă că am urmat ceea ce mi-a spus. Mi-am botezat aici copiii, nepoţii şi strănepoţii, m-am legat cu tot sufletul de biserica asta şi acum, la 92 de ani, tot aici vin“. I-am urat mulţi ani înainte, iar bunicuţa Antiţa mi-a spus „Mulţumesc, dar sunt destul de mulţi. Nu e chiar aşa uşor.“

Pe patul de moarte, vindecată de rugăciune

La biserică o cunosc toţi oamenii. Îi place să spună că e veterana de aici; „am biserică în faţa blocului, dar nu pot, tot aici vin. Asta e dorinţa mea“. Am întrebat-o dacă nu s-a gândit să nu mai vină la biserică şi să stea acasă, dar imediat mi-a zis că „e o întrebare groaznică“. „Nu pot. Dacă nu viu la biserică, n-am nici un rost, nu am stare. Nu mă depărtez de biserică, până n-oi mai putea şi m-oi duce pe ultimul drum. Când sunt bolnavă şi nu pot, rămân acasă, dar când vin mă simt foarte bine. Dacă plec bolnavă de acasă, aici îmi revin, mă ajută Dumnezeu“.

Mi-a povestit că în urmă cu câţiva ani a fost foarte bolnavă. A mers pe la diferiţi doctori, dar nici unul nu ştia ce are. „Copiii, văzând că mă simt foarte rău, se pregăteau pentru plecare… Îi spun norei mele să nu mai cheme nici un doctor, ci „Te duci şi îl aduci pe părintele!“. A venit părintele la mine, mi-a făcut o slujbă, m-a spovedit, m-a împărtăşit. Nu puteam să mă ridic din pat, dar peste câteva zile am început să-mi revin. Nu am mai luat nici un medicament şi după două săptămâni am venit la biserică. Când mă duc la biserică, şi dau pomelnicul la altar, zice părintele: «A înviat mortul!»“, spune bunicuţa Antiţa, mulţumind lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

„Am ocupaţia să mă rog dimineaţa, la prânz, seara“

Rugăciunea este foarte importantă pentru ea. „În fiecare zi mă rog. Dimineaţa, la prânz, seara. Am ocupaţia asta. Rugăciunile sunt folositoare. Dacă faci o rugăciune, Dumnezeu o primeşte. Nu simţi imediat, dar prin toate acestea am scăpat de multe necazuri. Şi ştiu sigur că numai prin credinţă, rugăciune şi Sfânta Biserică. Nu-mi plac oamenii care nu vin la biserică, suntem creştini ortodocşi pentru ca să venim la Biserică, să ne rugăm.

Nu numai pentru mine mă rog, ci pentru toată lumea. Am carte de rugăciuni. Citesc paraclisele, psalmii lui David din Psaltire. Toate rugăciunile mă ajută, dar, când sunt bolnavă, fac Paraclisul Maicii Domnului, pentru că eu cred în ajutorul ei“, spune bătrânica a cărei faţă parcă s-a mai luminat.

Pentru biserică, pensia îi ajunge

În urmă cu ceva timp a avut loc o întâmplare hazlie. Am să las cuvintele ei să povestească: „M-am trezit fără pensie. M-am dus la poştă şi îmi spune că «Nu vă găsim». Mă trimite la Casa Pensiilor, de unde aflu că sunt trecută la morţi. «Cum? Dar sunt vie». Le-am dat buletinul, «Eu sunt!». Zice: «Completaţi un formular şi aşteptaţi că o să vă trimitem pensia». Aşa că am fost şi moartă“, şi începe să râdă. Are o pensie foarte mică, dar spune că pentru biserică îi ajung.

A ajuns la această vârstă nu datorită unui regim anume, ci spune că a mâncat de toate, dar ponderat, nu în exces. De un an nu mai aude bine, dar am reuşit să mă înţeleg foarte bine cu ea. Ochelarii îi foloseşte de puţin timp, şi doar la citit. Aş mai fi vorbit cu dumneaei, dar i-a venit rândul la spovedit. S-a ridicat cu atâta repeziciune de pe bancă, încât nici măcar nu îi dădeai anii pe care spune că îi are. Dar, de altfel, nici modul cum vorbeşte şi cât de repede deapănă amintirile nu sunt caracteristice vârstei. Dar, aşa cum spune şi ea, numai Dumnezeu are grijă de fiecare şi îi dă ceea ce are nevoie.

O familie unită

Îi place să se „laude“ cu familia ei. Pe nepoţii şi pe cele două strănepoate le iubeşte ca pe copiii ei. „Am o familie bine întemeiată, toţi sunt la casele lor“, spune cea care, dacă ar sta singură, ar suferi. De aceea locuieşte cu nepoata şi cu soţul ei, împreună cu fetiţa acestora. Se înţeleg foarte bine. În acelaşi bloc stă şi băiatul ei, singurul copil. „Eu stau la etajul cinci, iar el stă la nouă. Până nu vin eu de la biserică, ei nu mănâncă. Când mă duc acasă, găsesc bilet: „Mamă, hai la masă!“. În fiecare duminică şi sărbătoare mâncăm împreună. Am copii buni. Nora, parcă ar fi fata mea, mă respectă. Mă simt foarte bine în familia mea, întotdeauna a fost aşa“.

Nici comunismul n-a putut-o opri să vină la biserică

„I-am prins şi pe legionari şi pe comunişti. Cu comuniştii a fost mai multă muncă. Atunci lumea nu avea aşa multă libertate. Cred că lumea ştia mai mult de frică, decât de ruşine. Oamenii erau mai respectuoşi, cu toate că acum se spune că sunt mai intelectuali. Tineretul era mai liniştit. Ne ajutam între noi, oricum, era cu totul altfel. La biserică am mers şi în timpul lor. Îţi spun din suflet, atunci, aşa cum era comunismul, venea mai multă lume la biserică. Cred că era mai multă credinţă.

M-am simţit bine şi atunci, şi acum, pentru că politică nu am făcut, nu m-a interesat. Se mai întâmpla ca în zilele de duminică, de sărbătoare, la Paşti, la Crăciun, să ne cheme la servici, şi atunci nu puteam veni la biserică. Dar nu mi-a spus nimeni să nu merg la biserică. Acum, după Revoluţie, au venit cei de alte confesiuni la mine la uşă. Cineva care mă urmărea mereu când veneam la biserică mă întreabă: «Nu vrei să mergi cu mine?». «Unde?». «La adunarea noastră.» «Eu nu merg acolo». S-a ţinut doi ani de zile de capul meu, dar nu am mers, nici măcar din curiozitate“.

Cf. sursa.

Pr. Dorin