Istorie II. 13

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a.

***

Grădina Sfântul Gheorghe era împrejurul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou[1] și fusese amenajată de Sfântul Constantin Brâncoveanu[2]. Statuia Sfântului Constantin, din fața Bisericii, a fost sculptată de Oscar Han[3] în 1939[4].

Până în martie 1847, când totul a ars, împrejurul Bisericii era un han foarte mare, cu prăvălii și privnițe ale negustorilor[5].

Grădina Sfânta Vineri era în jurul Bisericii cu același nume[6], în spatele Magazinului Unirii de azi.

Grădina Șlater, după numele proprietarului, Johann Schlatter, și era lipită de Grădina Cișmigiu[7].

Grădina Spirea era pe locul Muzeului Militar Central[8], ce a fost distrus de un incendiu în 1940[9].

Grădina Stavri se afla pe strada Academiei, între străzile Edgar Quinet și Biserica Enei[10].

Acum, pe locul ei, este Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”[11].

Grădina cu Tei era pe moșia Colentina a domnului Grigore Ghica. Era o adevărată pădure de tei[12].

Grădina Union era pe strada Câmpineanu și își avea numele de la colonia elvețiană Union-Suisse, întemeiată în 1840 și formată din 140 de membri[13].

Grădina Văraru se afla pe Calea Rahovei. Cale ce a purtat numele de Podul Calicilor, apoi de Podul Caliții și, din 1878, s-a numit Calea Rahovei[14].

Grădina Zdrafcu era pe Bulevardul Elisabeta și avea o suprafață foarte mare. Restaurantul ei era renumit pentru mâncarea românească și vinurile alese[15].  A fost dărâmată în 1904, când s-a lărgit bulevardul[16].

Grădina Cișmigiu „este cea mai veche și mai frumoasă grădină publică a Bucureștilor”[17]. Are o suprafață de aproape 16 hectare și e amenajată ca un parc englezesc[18].

În sec. al 19-lea, Cișmigiul era cunoscut ca Grădina lui Dura neguțătorul și era mult mai extins decât cel de azi[19].

Cel care a aranjat Grădina Cișmigiu a fost grădinarul peisagist german Wilhelm Mayer, începând cu 1847, când a fost chemat în București de domnul Gheorghe Bibescu[20].

În 1852 Cișmigiul a fost împrejmuit cu uluci pentru prima oară[21]. Pe lac, vara, se făceau plimbări cu barca și iarna lacul devenea patinoar[22].

Rădvane = calești[23]. Caretă = căruță nemțească[24].

Doctorul grec Spirea deținea, în sec. al 18-lea, Dealul Spirea și Biserica Spirea[25].

Domnul Nicolae Mavrogheni (1786-1790) se plimba într-o „caleașcă poleită, trasă de patru cerbi cu coarnele de aur”[26].

În 1786, la București, un negustor ungur vindea trăsuri, una costând între 180 și 200 de galbeni[27].

La 1890, plimbatul cu trăsura prin București costa 2 lei pe oră[28].

La începutul secolului al 20-lea, la București funcționau 850 de trăsuri cu doi cai și 150 de cupeuri pentru zi și 200 de trăsuri de noapte…asta pentru o populație de 300.000 de locuitori[29].

Vizitiii [cei care conduceau trăsurile] erau plătiți cu 30 de lei pe lună, „plus hrana în natură sau bani”[30].

Patronul birjarilor bucureșteni era Sfântul Gheorghe și Biserica lor era Biserica Sfântul Ion-Moși[31].

În 1895, corporația birjarilor, numită Fulgerul, cuprindea 1.200 de birjari și avea un capital de 2.500 de lei, și ea ajuta, la nevoie, pe membrii și familiile lor[32].

Din primăvara lui 1872, datorită unei societăți engleze, Bucureștiul a avut tramvaie cu cai[33]. Biletul era 15 bani, dacă stăteai jos și 10 bani, dacă te mulțumeai să călătorești în picioare[34]. Și pentru că nu știa să pronunțe cuvântul tramvai poporul denumea noul mijloc de transport Traivan, Trangavan sau Tranca-fleanca[35].

În câte un vagon de tramvai încăpeau 20-25 de persoane[36].

Ploaia te face „ciuciulete”[37].

Biserica Bucur, la 1880, avea un pridvor de lemn și garduri solide de cărămidă[38].

Prima linie electrică de tramvaie din București s-a numit Nr. 14 și ea lega Cotroceniul de Obor[39].  Vagoanele acestei linii au fost verzi la început și din 1916 au devenit galbene[40].

Tramcarele lui Toma Blându și Ștefan Mihăiescu funcționează între 1891 și 1904[41]. Erau galbene[42].

Teatrul de la Cișmeaua Roșie a ars în 1825[43]. Teatrul Momolo, în 1833, e construit de Ieronim Momolo, „fost bucătar și om de afaceri” și este luminat cu lumânări de seu și cu „câteva lămpi cu ulei de rapiță”[44].

În octombrie 1833, la București, se înființează Societatea Filarmonică, de către Ioan Câmpineanu și Ion Heliade Rădulescu[45].

Teatrul Național a fost inaugurat pe 31 decembrie 1852, într-o zi de miercuri, la ora 20.00[46]. Și atunci s-a jucat Amantul împrumutat de către actorii români Costache Caragiale, Costache Mihăileanu, Lăscărescu, Diamant, Ralița Mihăileanu, Niny Walerry, Marița Blonda, Catinca Mihăescu și Raluca Stavescu[47].

Domnul Țării a fost prezent iar Cezar Bolliac a descris evenimentul[48].

În primii doi ani de funcționare, Teatrul Național a fost luminat cu lumânări de seu iar din 1854, datorită negustorului german Carol Knappe, cu lămpi cu ulei de rapiță[49]. Apoi va fi luminat cu gaz aerian și cu lumină electrică[50].

La mijlocul secolului al 19-lea tineretul român era ahtiat după baluri[51]. La Teatrul Slătineanu și la Hanul lui Manuc aveau loc câte trei baluri pe săptămână[52].

Biletul la balul din 31 decembrie 1855, de la Teatrul Național, a costat 7 sfanți de persoană[53]. Numai că, din indispoziția patroanei, el s-a amânat pentru 4 februarie[54].


[2]  George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 249.

[3] Ibidem.

[5] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 249.

[6] Idem, p. 250.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 271.

[10] Idem, p. 251.

[11] Ibidem. A se vedea: http://www.uauim.ro/.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 252.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 253.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 254.

[21] Idem, p. 255

[22] Idem, p. 258.

[23] Idem, p. 276.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 277.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 280.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 284.

[32] Idem, p. 285.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 286.

[37] Idem, p. 288.

[38] A patra fotografie de după p. 288.

[39] Idem, p. 291.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 292-293.

[42] Idem, p. 293.

[43] Idem, p. 298.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 307.

[47] Idem, p. 307-308.

[48] Idem, p. 308.

[49] Idem, p. 309.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 310.

[54] Ibidem.

Istorie II. 12

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a.

***

La București, prima cafenea e atestată documentar în anul 1667, în timpul domnului Radu Leon[1]. Iar proprietarul ei era Kara Hamie, fost ienicer în garda imperială de la Constantinopol. Se afla în centrul orașului, în apropierea Hanului Șerban Vodă, adică pe locul actualei Bănci Naționale[2].

În 1693, turcul Ivaz avea o cafenea pe locul Mănăstirii Cotroceni și o vinde starețului pe suma de 30 de lei[3].

La curtea Sfântului Constantin Brâncoveanu se cumpăra cafea. În ziua de 7 iulie 1696 curtea domnească a cumpărat 15 ocale de cafea[4]. Ocaua era o măsură de un 1, 25 kg[5].

Cafenea vine de la tucescul kahve-hane, kave-hané, care înseamnă, ca și pentru noi, local public unde se bea cafea[6].

Un document din data de 20 februarie 1734 ne vorbește de Gheorghe cafegiul.

Altul: Oprea cafegiul, amintit în decembrie 1741[7]. Avea cafeneaua aproape de Spitalul Colțea[8].

Stanciu, cafegiu român, locuia în mahalaua Sfântul Gheorghe. Ion cafegiu e amintit într-un document din 5 iunie 1755.

Mitropolitul Dosithei închiria, lui Anton armeanul, o prăvălie de cafenea aproape de Curtea domnească. În octombrie 1797[9].

Într-un document din 1 aprilie 1801 e atestată cafeneau lui Baluccioglu[10]. Cafeneau lui Haiverțolu e atestată pe 23 iunie 1801[11].

Biserica cafegiilor din București era Biserica Izvorul tămăduirii, construită de domnul Nicolae Mavrocordat în apropierea Spitalului Filantropia, adică „dincolo de capul Podului Mogoșoaiei[12].

Polixenia Serafim se căsătorește cu francezul Xavier Villacrosse, care era arhitectul-șef al Bucureștiului. Aceasta avea o cafenea pe Podul Mogoșoaia[13].

Cafeneau Fialkowski, din secolul al 19-lea, era „în drepta” Teatrului Național. Era a unui polonez românizat[14].

Același Fialkowski, „în casa Török, din Piața Teatrului”, deschide o cofetărie în care vindea „bonboane de Paris” și „coșnicioare de mireasă”[15].

Magazinul Steaua albastră era pe Ulița Franțuzească. Era magazinul unde se putea găsi „cea mai bună încălțăminte gata [făcută]”[16]. Aici, ghetele Polak, făcute la Viena, se vindeau cu 12 lei[17].

Avocatul Ioan Athanasiad era patronul ziarului de umor Scaiul, care mai apoi s-a numit Ciulinul. În el și-a publicat primele poeme, în 1884, Alexandru Obedenaru (1865 – 1943)[18].

La cafeneaua lui Fialkowski, paharul mare de bere Bragadiru costa 45 de bani, pe când paharul mic 20 de bani[19].

Aici venea Nicolae Filimon[20]…și Macedonski[21] și-a scris multe dintre poemele sale de tinerețe[22]. Dar venea și Cincinat Pavelescu[23].

Murind însă Fialkowski în 1898, cafeneau lui a fost luată cu chirie de grecul Iani Kolomiris și transformată într-un restaurant select cu numele Elizeu[24].

Între 1880-1900, pe Calea Rahovei, la nr. 90, a funcționat cafeneaua Vlașca și Teleorman[25].

Înainte și după primul război au apărut cafenelele Capșa, Terasa Otetelișanu, Riegler, Kübler (în noul hotel Imperial), High Life, Brasserie de la Paix. Toate fiind pe Calea Victoriei.

Și Café de Paris era pe strada Mihai Vodă, nr. 5, fiind a francezului Aimé Molard, care mai condusese câteva restaurante mari în București[26].

La cafeneaua-restaurant a lui Molard a cântat Grigoraș Dinicu, tatăl lui Sile Dinicu[27].

Statuile de la Universitate: a lui Mihai Viteazul a fost sculptată de sculptorul francez Carrière-Belleuse și a fost amplasată în 1876[28].

A lui Ion Heliade Rădulescu a fost amplasată în 1882 și e opera sculptorului italian Ettore Ferrari[29].

A lui Gheorghe Lazăr e sculptată de sculptorul român Ion Georgescu (1855-1898) în 1885 și dezvelită în 1886. El a sculptat și statuia lui Gheorghe Asachi de la Iași, în 1890[30].

Iar statuia lui Spiru Haret, amplasată în 1935, a fost sculptată de sculptorul român Ion Jalea, născut în 1887[31].

În 1841 se extindea Grădina Bellu, care din 1846 a devenit Cimitirul Bellu[32].

Grădina Belvedere a fost proprietatea boierului Dinicu Golescu. În iunie 1827, din cauza problemelor financiare, și-a vândut la licitație Hanul Curtea Veche, o vie de 10 pogoane din Prahova și moșia Belvedere[33].

„Grădina Belvedere începea din str. Ștefan Furtună, B-dul Dinicu Golescu și se întindea spre nord, nord-vest, cuprinzând tot cartierul Grant până aproape spre Giulești; pe o parte din acest loc se află astăzi Spitalul militar, tot cuprinsul Gării de Nord și întregul cartier, până departe spre marginea orașului”[34].

Și Belvedere nu făcea parte din București ci din județul Ilfov[35].

Grădina Gagel, apoi Edison, din 1890 devine Grădina Blanduziei. Era la întretăierea străzilor Academiei, nr. 7 și str. Doamnei. Era o grădină centrală a Bucureștiului, unde, vara, cânta orchestra și unde se serveau crenvurști speciali, iar, spre miezul nopții, se puteau mânca cornuri calde[36].

După 1900, în Grădina Blanduziei s-au pus în scenă piese de teatru[37].

Grădina Bordei era pe o parte și pe alta a șoselei Jianu. Ținea de la Monumentul aviatorilor și până la lacul Herăstrău[38]. Ea fusese proprietatea familiei Hrisoscoleu având suprafața de circa 80 de pogoane[39].

Pe la 1900, o oală cu vin de un litru costa 90 de bani: 10 bani oala și 80 de bani vinul[40].

Grădina cu cai se afla între Splaiul Kogălniceanu și Bulevardul Elisabeta. Aici se dădeau reprezentații de circ și vara se făcea baie pentru 2 sfanți [40 de bani] de persoană[41].

Grădina Castrișoaia, avându-și numele de la proprietăreasă, Safta Castrișoaia, se afla în cartierul Izvor, în spatele fabricii de bere Opler/ Gib[42].

Grădina Creangă, era pe locul Bisericii Sărindar și pe locul actualului Cerc Militar[43].

Grădina Eliad, fostă proprietate a scriitorului Ion Heliade Rădulescu, avea o suprafață de 12 pogoane și vara se făcea aici bâlci[44].

Grădina Episcopiei e atestată din sec. 18. A fost proprietatea familiei Văcărescu, apoi a Episcopiei de Râmnic[45].

Grădina Giafer se afla pe Calea Plevnei, care stradă, înainte de 1878, se numea Podul de Pământ[46].

Comercianți ambulanți vindeau flori lângă Cafeneaua Riegler la 1908. Ea se afla „peste drum de Teatrul Național”[47].

În 1912, Cafeneaua Riegler era situată între Hotel Continental și Hotel English[48].

În 1914, pe șoselele Bucureștiului se circula cu calești cu cai, acoperite sau neacoperite[49].

În 1912 se patina în Grădina Cișmigiu, o doamnă fiind în prim-plan[50], pe când, o fotografie din 1913, ne prezintă, în aceeași grădină, tenismene la fileu. Adică 6 doamne cu fuste lungi, cu pălării în cap și cu palete de tenis în mână…lângă fileul terenului de tenis[51].

În Parcul Herăstrău, la 1890, se aduceau și caii la scăldat[52].

În 1910, pe șoseaua Kiseleff, existau lămpi electrice suspendate[53].

Grădina Giagoga.

Grădina Gramont. De la numele proprietarului: vicontele Louis Antoine de Grammont. Fost colonel în armata română și aghiotant [ofițer militar]al domnilor Alexandru Ghica, Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei[54].

Grădina Icoanei avea niște platani uriași și ea a apărut în 1872/1875[55], după asanarea bălții pe care o provoca râușorul Bucureștioara[56].

Grădina Ioanid, cunoscută în anii 1830-1860 ca Grădina lui Breslea. Gheorghe Ioanid (1818-1906), în a cărui proprietate intră, era librar[57]. Aici se cultivau pomi fructiferi, legume și zarzavaturi[58].

Grădina Laptev avea o suprafață de 12 pogoane, fiind, de fapt, o vie[59].

Grădina lui Marcu, existentă până în a doua jumătate a secolului al 19-lea, se afla lângă fostul mecet [cimitir] turcesc din mahalaua Popa Nan[60].

Grădina Oracici era pe Dealul Filaretului, numită mai apoi Trocadero. O grădină mare, cu pomi seculari, înconjurată cu vii și livezi[61].

Grădina Otetelișanu se afla pe Calea Victoriei. Era proprietatea lui Ioan Otetelișanu (1795-1876), ministrul de Finanțe din vremea lui Cuza[62].

Grădina Procopoaia. De la numele proprietarei: Marghioala Procopie Canusis (1817-1892), mama ei fiind din familia Racuti din care s-a născut mitropolitul Nectarie al Țării Românești (1812-1819)[63].

În timpul ocupației germane (1916-1918), terenurile Procopoaiei au fost transformate în grădini de zarzavat, mai apoi acolo construindu-se Facultatea de Drept[64].

Grădina Rașca a durat până la anul 1897, când a intrat în patrimoniul statului[65]. Era pe locul actualei Facultăți de Litere, căci „prin mijlocul grădinii Rașca s-a deschis strada Edgar Quinet”[66].

Grădina Rașca exista pe timpul lui Cuza și numele îi vine de la polonezul Hirtscha, care avea acolo birt și grădină de vară[67].

Între 1860-1895, Grădina Rașca a fost locul unde se întâlnea elita românească și unde cântau două fanfare[68]. Aici puteai să servești vinuri din Bordeaux și Vöslauer, șampanie franțuzească, vinuri de Drăgășani și Odobești, cafea fierbinte sau la gheață.

Chelnerii erau bărbați, serveau îmbrăcați în frac [haină de gală cu două pulpane] și în fiecare seară era concert[69].

Aici au cântat violonistul Ludovic Wiest („Strauss al Bucureștiului”) și Schipek. Din 1880, în fundul grădinii s-a creat un loc pentru reprezentații de operetă[70].

Grădina Sans-Souci se afla pe Șoseaua Kiseleff, care avea un restaurant de lux cu prețuri piperate[71].

Grădina la Șapte nuci sau Grădina de sub Mitropolie avea intrarea pe Strada 11 iunie[72].

Grădina lui Scufa era pe Podul de Pământ, avându-și numele de la proprietarul ei, grecul Ioan Gheorghiu Scufa. A cumpărat-o la începutul secolului al 19-lea[73].


[1] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 219. A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Leon.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 220.

[4] Ibidem.

[6] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 220.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 221.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 222.

[12] Idem, p. 223.

[13] Idem, p. 224.

[14] Idem, p. 225.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 226.

[17] Ibidem.

[18] Idem, p. 227.

Câteva poeme ale sale: http://www.cerculpoetilor.net/Alexandru-Obedenaru.html.

[19] Idem, p. 229.

[22] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 229.

[24] Idem, p. 230.

[25] Idem, p. 231.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 233, n. 1.

[29] Idem, p. 233, n. 2.

[30] Idem, p. 233-234, n. 3.

[31] Idem, p. 234, n. 4.

[32] Idem, p. 234.

[33] Idem, p. 235.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 236.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 237.

[41] Ibidem.

[42] Idem, p. 238.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 239.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 240.

[47] Din a 6-a fotografie de după p. 240 și din însemnarea de deasupra ei.

[48] Din însemnarea de sub imaginea a 7-a, prezentată după p. 240.

[49] Din a 9-a fotografie de după p. 240.

[50] Din însemnarea de sub imaginea a 17-a, situată după p. 240.

[51] A 18-a fotografie de după p. 240.

[52] A 25-a fotografie de după p. 240.

[53] A 30-a fotografie de după p. 240.

[54] Idem, p. 241.

[55] Idem, p. 242.

[56] Idem, p. 241.

[57] Idem, p. 242.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 242-243.

[60] Idem, p. 243.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 244.

[64] Idem, p. 245.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Idem, p. 246.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 248.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

Istorie II. 11

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a.

***

Râul Dâmbovița a produs o inundație în București în timpul domniei lui Gheorghe Duca. Acesta vorbește despre ea în hrisovul din 31 mai 1679. A stricat grădina domnească[1].

În 1708, clucerul Radu Popescu produce o altă inundație datorită unui „zăgaz prost construit”[2]. În vară…și despre care Sfântul Constantin Brâncoveanu scrie pe 13 iunie 1708[3].

Ciumă în București: din toamna lui 1794 și până în toamna lui 1796[4].

În 1793 se începe reparația Podului Șerban Vodă iar în 1794 al Podului Gorgani[5]. Și tot în 1794 și a Podului Cotroceni. Iar în 1795 se începe repararea podului „din susul Mănăstirii Sfântul Ioan”[6].

Iarna dintre 1795-1796 a fost una „grea și geroasă”. Iar Dâmbovița a făcut un strat gros de gheață[7].  În 1794 a fost o vară secetoasă[8]. La fel și în 1797, când morile de pe Dâmbovița nu au mai putut funcționa din cauza lipsei apei[9].

Și în secolul al 18-lea stam prost la capitolul ecologie. Căci „locuitorii de pe malul Dâmboviței deprinseseră obiceiul de a arunca gunoaiele în apă și de a-și întinde terenul în matca râului, făcând zăgazuri[10] cu pari și nuiele împletite pe care le umpleau cu pământ”[11].

Bucureștiul a fost inundat și în martie 1841, în timpul domnului Ion Caragea[12].

Clucerul Deșliu, vistierul Moscu, postelnicul Ilie era mumbașir [comisar][13], marele vistier Grigorie Romanitis, paharnicul Enache Hafta[14] iar „cei din hanul lui Manuc…au aruncat gunoaie, cărămizi și pietre în apa Dâmboviții”[15].

În martie 1830 Bucureștiul a fost din nou inundat[16].

În 1837 a plouat aproape tot anul. Pentru că „n-au fost doo-trei zile a nu fi ploaie în toate lunile, până la sfârșitul lui Iulie”[17]. Iar pe 11 iulie 1837, de la 8 dimineața, „s-au pornit ploae mare și au ținut doosprezece ciasuri, până a doo zi. Și s-au făcut potop mare peste tot pământul încât au înecat și în București șapte mahalale, iar la țară nu se știe câte și oameni s-au înecat, cât și dobitoacele și bucatele”[18].

În 1839 Petrache Poenaru propune diguirea Dâmboviței ca în Olanda, desființarea morilor cu stăvilare, lărgirea albiei râului în oraș[19].

Râul Argeș era considerat drept „râul cel mai repede” din Țara Românească[20].

Pe 18 februarie 1855 o altă inundație. Într-o zi de vineri[21].

Primăvara lui 1862 a fost „foarte ploioasă”. Și s-a produs o altă inundație în București, care a acoperit casele. Din Grozăvești și până în Cișmigiu[22].

Sute de familii au rămas fără case iar mitropolitul Țării Românești, în martie, strângea bani pentru sinistrați[23].

Și Cuza, prin maiorul Pisotchi, a dat la 122 de persoane sinistrate câte 300 de galbeni de la Ministerul Cultelor iar la fiecare sinistrat a dat 135 de lei[24].

În primăvara lui 1864 s-a produs o altă inundație „catastrofală” la București. S-a produs în luna mai, din cauza ploilor torențiale care au scos Dâmbovița din matcă. Au fost înecate mahalalele Antim, Broșteni, Izvor și limitrofe lor[25].

Apele au atins înălțimea de doi metri și casele inundate stăteau să se prăbușească[26].

Însă cea mai catastrofală inundație care a lovit Bucureștiul a fost cea din primăvara lui 1865. Între 13 și 20 martie 1865 apa a inundat de la Grozăvești și până la Vitan și în unele locuri ea atingea înălțimea de 3 metri[27].

S-a întrerupt circulația și s-a asigurat cu greu aprovizionarea și apa potabilă.

Cauzele ei: multă zăpadă iarna, un dezgheț rapid și ploi torențiale[28].

Lucrările de canalizare a Dâmboviței încep în toamna lui 1880[29].

Însă în 26 aprilie 1892 Dâmbovița a inundat cartierele Grozăvești, Cărămidari și Cotroceni[30]. Grădina Botanică a fost inundată în întregime și aproape distrusă. Aceasta a fost ultima revăsare a Dâmboviței[31].


[1] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 199.

[2] Idem, p. 200.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 201.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Idem, p. 202.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 203.

[10] Stăvilare, locuri în care opreau apa.

[11] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 203.

[12] Idem, p. 204.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 205.

[15] Idem, p. 206.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 207.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 208.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 209.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 210.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 212.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

Istorie II. 10

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a.

***

Arhitectul Foișorului de foc[1] a fost George Mandrea (1855-1916)[2], care era arhitectul-șef al Bucureștiului la acea dată[3].

La 1910 exista o pompă mare de apă pe strada Antim[4].

La 1918, în București, tramvaiele erau trase de cai[5].

Incendiul izbucnit pe 27 februarie 1939 la Mănăstirea Sfântul Sava, datorită vântului puternic, s-a extins în mahalaua Colței și de aici în mahalaua Scaunelor Vechi[6]. Astfel au luat foc „16 case mari, 49 mijlocii, 72 mici, 5 chilii de Biserici, 40 de scaune de măcelari și 9 prăvălii”[7].

Alișveriș = vânzare, negoț, afaceri reușite[8]. Un cuvânt turcesc.

Calpuzanii = falsificatorii de bani[9].

Aga Constantin Bălăceanu, paharnicul Staicu Merișanu[10], domnitorul Carol își notează în vol. al 3-lea al Memoriilor sale cum a vizitat pentru prima oară Târgul Moșilor la 13 iunie 1867[11], limonadă ieftină[12] și „cuvântul răzmeriță este de origine slavă și are înțeles[ul] generic de război[13].

Radu Cocora, Tudor din Bogdănești[14], pacea de la Șiștov a avut loc la 4 august 1791[15], Maria Bălăceanu, Petre Șufarul, Spiru Gazoti[16], în 1704 a ars Hanul Șerban Vodă[17], în toamna lui 1766 incendiul se întinde de la Târgul Cucului până la Sărăria domnească[18].

Domnul Scarlat Ghica se îmbolnăvește din cauza vântului rece și a fost înmormântat în Biserica Sfântul Spiridon Nou, ctitoria Ghiculeștilor[19].

În 1787 au ars chiliile și hambarele Mănăstirii Cotroceni și casele domnești din jurul ei[20].

Pe 13 septembrie 1804 arde centrul Bucureștiului și hanurile Sfântul Gheorghe și Șerban Vodă[21]. Era o zi de duminică…și focul a început la ora 8 dimineața. Incendiul a izbucnit de la spițeria [farmacia] din Șelari și a ținut până la 9 seara, când a început să plouă în mod minunat…[22].

În 1812 arde Curtea domnească zidită de Alexandru Ipsilant[i][23] „în jurul Bisericii Mihai Vodă”[24].

În 1813 ard toate prăvăliile de pe strada Cavafi[25].

În primăvara lui 1823, de ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, a ars hanul Mănăstirii Mărcuța[26].

În 1844 se propune înființarea serviciului de pompieri din București[27] și în 1847 acesta devine realitate[28]. Cei care au contribuit la înființarea lui au fost marele agă (șeful poliției capitalei) Ioan Manu și subcomisarul de agie Ilie Aribolu[29].

„Cel mai groaznic” incendiu care a cuprins Bucureștiul a fost cel din martie 1847. Vestea a făcut ocolul Europei[30].

A izbucnit în ziua de Paști, pe 23 martie 1847, de la fiul cluceresei Drugăneasca. Acesta a tras cu pușca, fiind „amețit de băutură”, și i-a luat casa foc.  La ora 13[31]

În mai puțin de o oră, din cauza vântului, a ars partea de răsărit a orașului[32].

Multe femei au înnebunit de groază pentru că nu și-au putut scăpa copiii din foc…

A ars mahalaua Sfântul Dimitrie, ulița Franțuzească (strada 30 Decembrie), ulița Nemțească (strada Smârdan), ulița Șelarilor, Pușcăria, Lipscaniul, Hanul lui Zamfir, ulița Bărăția, Biserica zarzavagiilor, Hanul lui Papazoglu, Sfântul Gheorghe Vechi, Sfântul Gheorghe Nou, Târgul Cucului, strada Cavafi, mahalaua Stelea, mahalaua Udricani, Sfânta Vineri, mahalaua Lucaci, Biserica Sfântul Ștefan[33]…adică centrul Bucureștiului de astăzi.

Focul a durat câteva săptămâni[34]

Date cutremurătoare în p. 185: (imagine text).

S-au strâns și s-au împărțit peste 7 milioane de lei la cele 2.873 de persoane sinistrate[35].

Turnul Colței, până la 1888 când a fost dărâmat, a fost postul de observație anti-incendiu[36].

Cutremurul din 8 august 1681, din timpul domniei lui Șerban Cantacuzino. Altele în 1718 și 1724[37].

„Cel mai înspăimântător” a fost cutremurul din 1738. „Atunci au crăpat zidurile de la vechea Curte domnească, o mulțime de case și Biserici s-au dărâmat, iar lângă București pământul s-a despicat formând o adevărată prăpastie”[38].

Cutremurul a început la ora 15. 30, pe data de 31 mai 1738[39]. El a făcut ca clopotele Bisericilor să sune singure[40].

Între 1763-1764, din cauza altui cutremur, s-a prăbușit clopotnița Mănăstirii Mihai Vodă…și l-a omorât pe bucătarul domnesc care, din ordinul domnului Constantin Cehan Racoviță, a otrăvit pe frații și boierii de frunte Ștefan și Barbu Văcărescu, care erau tatăl și unchiul poetului Enăchiță Văcărescu[41].

În octombrie 1771 cutremurul s-a produs noaptea. În 1787 a fost un altul. Iar pe 26 martie 1789 un altul, despre care a scris dascălul Radu Zugravu[42].

Alte două cutremure: în 1793 și 1798.

În octombrie 1802, la București, cutremurul a durat două minute și jumătate. Însemnările secolului îl numesc cutremurul cel mare[43].

Cerul era „puțin acoperit” și „bătea un vântișor slab și rece”[44]. Atunci s-a dărâmat jumătate din Turnul Colței și acesta va fi dărâmat de primarul Pake Protopopescu, după cum am spus mai sus, în 1888, „ca să lărgească strada”[45].

Eclesiarhul Dionisie spune că la cutremurul din 1802 „au căzut toate turlele Bisericilor din București”[46].

Bisericile care au suferit stricăciuni la acest cutremur au fost Colțea, Stavropoleos, Sărindar, Sfinții Apostoli, Sfântul Gheorghe Nou, Mihai Vodă, Sfântul Atanasie-Bucur, Mănăstirea Cotroceni și Mănăstirea Văcărești[47].

Alt cutremur: 15 iunie 1803. S-a stricat instalația de apă a capitalei[48].

În septembrie 1804 un altul. În 1812 au fost două cutremure.

Din însemnările dascălului Ion Dobre de la Biserica Batiștei aflăm că au mai fost cutremure de pământ în București și în anii 1813, 1817, 1821, 1823, 1825, 1827 și 1829[49].

Cel din octombrie 1827 a fost duminică  noapte spre luni. Cel din 1829 a fost seara, în ziua de 14 noiembrie[50].

Despre cutremurul din 11 ianuarie 1838 a scris germanul Gustav Schüller, care era „consilier de mine”[51].

Din ziarul cotidian România aflăm că cutremurul a început la ora 20. 45 și că el a fost precedat „de un șuerat și un vâjâit, <care au înghețat inimile tuturor de spaimă>”[52].

Domnul Alexandru Ghica era la teatru în acel moment, unde o trupă franțuzească dădea reprezentația Angelo. Lumea s-a îmbulzit spre ieșire…

Atunci au murit 8 oameni, 14 au fost răniți, 26 de case s-au dărâmat cu totul și foarte multe case au fost avariate[53].

Consulul francez la București, Chateaugiron, spune că „femeile erau așa de îngrozitenu mai aveau puterea să strige”…însă actorii și-au jucat piesa până la capăt, „în fața câtorva auditori cari rămăseseră la partere”, unul dintre ei fiind și consulul, singurul care mai era la nivelul lojelor[54].

Pe 15 martie 1844 cutremurul a început la ora 12. 28 minute[55]. Zgomotul care l-a însoțit a fost asemănător „uruitul[ui] unui tren”[56].

Pe 28 februarie 1846: aproape de ora 8 dimineața.

La 11 iunie 1864, în timpul lui Cuza, cutremurul a fost la ora 14. 20 minute[57].

Cutremure au fost și în 1892 și 1893 (ambele ușoare), unul violent pe 31 august 1894[58] iar pe 18/ 30 martie 1901 cutremurul s-a produs duminică dimineața[59].

Cel din 1901 a început în timp ce arhiereul-vicar Nifon predica despre Evanghelia zilei[60]. Iar catedrala romano-catolică Sfântul Iosif „parcă se legăna”[61].

Au fost avariate Palatul Poștelor, Palatul Justiției și o clădire cu două etaje de pe Calea Văcărești[62].


[2] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, în însemnarea de deasupra imaginii a 19-a, de după p. 160.

[4] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, în însemnarea de dedesubtul imaginii a 20-a, de după p. 160.

[5] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, în însemnarea de dedesubtul imaginii a 29-a, de după p. 160.

[6] Idem, p. 161.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 163.

[9] Idem, p. 164.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 168.

[12] Idem, p. 171.

[13] Idem, p. 174.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 175.

[16] Idem, p. 176.

[17] Idem, p. 178.

[18] Idem, p. 179.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[24] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 179.

[25] Ibidem.

[27] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 182.

[28] Idem, p. 183.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 184.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Idem, p. 187.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 188.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 189.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 189-190.

[45] Idem, p. 190.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 191.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 192.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 193.

[55] Idem, p. 195.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 196.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

Istorie II. 9

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a.

***

Clucerii Slătineanu și Zamfir[1], logofătul Dudescu, vornicul Pârscoveanu, boierii Cornești[2].

În martie 1792 șeful cișmelelor din București era Dumitru[3].

Pe 8 martie 1792 locuitorii din mahalaua Batiștei se plâng domnului țării în jalba [reclamația] lor că apa din puțurile lor este „rea și sălcie, de care ni să pricinuește boala[4].

Domnul Alexandru Moruzi[5] face cișmele la Obor și ridică un chioșc și o cișmea în grădina Herăstrău[6].

Constantin cofetarul[7], mahalaua Mănciulescu, baia de la Curtea Veche, căminarul Moscu, casa Hafta, serdarul Vintilă[8], vistierul Ianache Moruzi, logofătul Constantin Filipescu, vistierul Scarlat Câmpineanu[9].

În 1796 a fost epidemie de ciumă în București[10].

Cișmeaua Beizadelelor (și beizadelele/ fiii domnului Alexandru Moruzi erau Dimitrie, Nicolae și Gheorghe) a fost dată în folosul public în ziua de 20 august 1796[11].  Ea a fost reparată de Dr. Carol Davila[12] în 1863 și în jurul anului 1900 cișmeaua a rămas în părăsire[13].

După anul 1800, la București, boierii au început să-și introducă instalații de apă în case[14].

Serdarul [comandant de oaste/ general de cavalerie] Răducanu Trestianu[15] și suiulgiul [fântânarul] Stoica[16].

Fântânile arteziene, la București, au fost inaugurate pe 21 septembrie 1847[17]. Primarul de atunci: Ion Otetelișanu (discursul său e regăsibil la p. 134, n. 37)[18] iar domnul țării: Gheorghe Bibescu (discursul său e la p. 135, n. 37)[19].

Articol despre băile publice: Dr. N. Vătămanu, Băile din București în veacurile al XVI-lea, al XVIII-lea, în rev. Igiena, nr. 4, oct.-dec. 1960, p. 357-364[20].

Baia din palatul Sfântului Constantin Brâncoveanu era situată la „poalele dealului Patriarhiei”[21], fiind împodobită cu marmură adusă de la Constantinopol și făcută de meșteri armeni[22].

Baia lui Șerban Cantacuzino și băile de la Mănăstiri, spitale, hanuri[23].

Soțul doamnei Bălașa, fiica Sfântului Constantin Brâncoveanu, a fost marele paharnic Manolache Brâncoveanu[24].

Cupar = paharnicul privat al domnului[25].

Marele șetrar [boierul care se îngrijea de corturile și de cantonamentul armatei în timp de război și care inspecta artileria] Canache[26].

Foștii bucătari domnești, pe la 1722/ 1724, erau „oameni gălăgioși și foarte certăreți cu vecinii dimprejur”[27].

Pe locul actualului sediu central al CECului erau două Biserici în sec. 18: Biserica Bunavestire și Biserica Sfântul Ioan Botezătorul[28].

Isnafuri = bresle[29].

Podul Beilicului = Calea Șerban Vodă[30].

Baia din Ostrov era pe Calea Rahovei[31].

Ghiculeștii au construit spitalul Pantelimon[32]. La 1826, epitropul spitalului era clucerul Nicolae Trăsnea[33].

Mindire = saltele[34]. Tiriplic = bumbac[35]. Filigene = cești[36]. Peștemene = cearșafuri[37]. Peșchire = prosoape[38]. Bașlăcuri = cârpe de cap[39].

Chiolan = cuptor[40]. Cocioarbă = prăjină cu care se scârma în sobă[41]. Haraș = făraș[42].

Gheorghe Constantin a ținut în funcțiune baia de pe Șelari între 1826-1832[43].

Marele cutremur” din 1838[44].

„Uriașul incendiu” din martie 1847 „a distrus o mare parte din București”[45].

Baia de la Grădina cu Cai și Băile Warenberg[46], Baia lui Marcu Luca, Baia lui Mihai I. Mihăiescu, Baia lui Adolf Meltzer, Baia lui I. Mitraszewsky frecventată de Eminescu[47], Baia lui Iosif Grunberg[48].

Bâlciul Moșilor[49], în cartierul Tei locuiau țigani[50], despre cum se îmbrăcau femeile din mahala[51], femeile aveau părul lung, doamnele purtau  pălării[52]…și „în afară de cucoana (doamna) preoteasă, toate celelalte erau: țața Lina, Ruxandra, Smaranda, Mița, Tinca, Paraschiva”[53].

Toată lumea purta ghete, pantofii erau o raritate, lustragiii [cei care îți lustruiau încălțămintea] foloseau vacs Albina, Cavaler sau Potcoava[54], berea Bragadiru sau Luther, crenwurști de la Pațac (Carol Patzak)[55], cumpărai linguri și străchini mari de la bâlci, coșuri și ulcioare zmălțuite[56].

Pe dealul Filaret erau vii la 1868[57].

Cum arăta intrarea pe Dealul Mitropoliei la 1920[58]: (fotografie).

Lupoaica cu pui era în fața clopotniței Patriarhiei în 1937[59]: (fotografie).


[1] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 123.

[2] Idem, p. 124.

[3] Idem, p. 125.

[4] Ibidem.

[6] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 126.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 127.

[9] Idem, p. 128.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[13] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 128.

[14] Idem, p. 130.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 131.

[17] Idem, p. 133.

[18] Idem, p. 134.

[19] Idem, p. 134, n. 37.

[20] Idem, p. 140, n. 1.

[21] Idem, p. 140.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 141.

[24] Idem, p. 143.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 144.

[30] Idem, p. 145.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 146.

[34] Idem, p. 147.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 148.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 149.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 153.

[47] Idem, p. 155.

[48] Idem, p. 156.

[49] Idem, p. 158.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 159.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 160.

[57] A cincea imagine de după p. 160.

[58] A 9-a imagine de după p. 160.

[59] A 10-a imagine de după p. 160.

Istorie II. 8

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

*

Istoria începe

de oriunde

o privești

 *

Vol. 2

*

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a.

***

Florin Faifer[1] consideră că „primul jurnal de călătorie”[2] scris de un român a fost cel al stolnicului Constantin Cantacuzino [1639-1716][3].

Jurnal publicat de Nicolae Iorga sub titlul: Carnetul de studii al lui Constantin Stolnicul Cantacuzino, în Operele lui Constantin Cantacuzino, ed. Nicolae Iorga, Ed. Minerva, București, 1901, p. 1-12[4].

El cuprinde amănunte cu referire la anii 1665-1669, scrise laconic[5]: despre călătoria sa la Adrianopol, din martie 1665, despre călătoria la Constantinopol, din vara lui 1665, iar în 1667 pleacă în Italia și vorbește despre furtuna pe care a trăit-o în Mediterana[6].

O escală la Veneția. Îl impresionează Palatul Dogilor[7].

(fotografie)

Și cumpără din Italia autori clasici, latini, dar și autori renascentiști[8].

*

Titu Maiorescu tipărea la Iași, în 1873, un „studiu de patologie literară”[9]. De 30 de pagini, cu copertă mov.

Primul cuvânt al scrierii e „Darwin”[10]. Și scrie când momițe, când maimuțe[11]. Iar Maiorescu considera că oamenii „se trag” din maimuțe:

(fotografie text)

Un fragment din p. 6.

Omul are exclusivitatea la „beția de cuvinte”[12].

„Violența nemotivată a limbagiului [limbajului]”[13], „prea pedantic [pedant]”[14],  „imbelșugata [îmbelșugata] culegere de exemple”[15],  „prosaică”[16]/ prozaică, „interes psichologic [psihologic]”[17].

Autorul critică anumite texte literare însă într-un stil cu totul inactual.

Adjectivele înoată în „fantasia” lui D. Pantazi Ghica[18]. „Procederi literare” pentru procedee literare[19].

*

În cartea lui George Potra[20], Din Bucureștii de altădată, am găsit un abonament la Teatrul Național. Pentru 40 de reprezentații teatrale[21].

(fotografia abonamentului)

În loja 1, nr. 5. La prețul de 43 de lei…plătit pe 22 februarie (probabil) 1855.

Cum arăta pecetea orașului București în secolul al 17-lea[22]:

(imagine)

Și din ambele imagini observăm că e vorba despre Icoana Buneivestiri.

La 1860 Biserica Spitalului Colțea era acoperită cu șiță[23]. Șița era un lemn subțire, asemănător șindrilei, cu care se căptușea și se acoperea casele[24]. Mai vedem așa ceva, astăzi, la Muzeul Național al Țăranului Român[25] din București…

Mumgiu = lumânărar[26]. De aici vine prenumele Mungiu.  Un nume turcesc.

Cele 6 pogoane de vie, din dealul Bucureștiului, pe care doamna Ecaterina le luase de la Ivan Danciul au costat 30.000 de aspri turcești[27].

Domnul Matei Basarab e cel care a dat numele Mănăstirii Plumbuita[28].

Bufetul lui Costea Foru, pentru că era amplasat ilegal pe pământul Mitropoliei Ungrovlahiei, a fost dărâmat[29].

În iulie 1833 se termina de construit Bulevardul Mitropoliei[30]. Aici s-au adus castani de la Mănăstirea Tismana, din județul Gorj, mobilier stradal și s-au instalat și felinare[31].

Mezat = licitație[32].

Tocmai pe 26 septembrie 1834 Mitropolia Ungrovlahiei primește pe inventar Bulevardul, adică 3 bănci mari de perete, 6 canapele îndoite cu o spinare, 17 canapele în multe feluri, toate cu spinări, 20 de canapele fără spinări, 36 felinare mici, două felinare mari, 16 lanțuri cu stâlpii lor de piatră, două scaune pentru muzicanți, o casă cu toate cele necesare[33], „o caraulă[34] de scânduri și o putină de apă de băut”[35].

„Comisarul Ghiță Șișca”[36] (sec. 19), Lagarde este impresionat de aspectul Bucureștiului[37] (Google, la prima vedere, o cunoaște numai pe Christine Lagarde[38]),  ciohodar = slugă domnească, lacheu al palatului[39] (există numele de familie Ciohodaru), banul Grigore Brâncoveanu s-a căsătorit cu  Elisabeta Balș și nu au avut copii[40]. Ei au adoptat-o pe Zoe în 1820, o nepoată a lor, fiica lui Alexandru Mavrocordat, care va deveni soția domnului Gheorghe Bibescu[41].

Iar Gheorghe Bibescu a fost domn al Țării Românești între 1 ianuarie 1843 și 13/ 25 iunie 1848[42].

Ulița Lipscani exista de la începutul secolului al 17-lea și purta alt nume[43]. În locul hanului domnului Șerban Cantacuzino, unul dintre cele mai mari hanuri bucureștene, la 1880 s-a construit palatul Băncii Naționale a României[44].

Hanul cu Tei a fost construit în 1833[45].

Strada s-a numit Lipscani pentru că negustorii români, greci, bulgari, sârbi care activau aici își aduceau marfa din orașul Lipsca/ Leipzig[46], din Germania[47]. Iar Lipsk/ Lipsko înseamnă Locul cu tei[48].

„Dughene cu uși”[49] [dugheană = prăvălie mică, sărăcăcioasă; de la turcescul dükkân[50]], „firmă care avea numeroși ciraci [ucenici][51] și contabili”[52], se comandau clopote de Biserici de la Lipsca[53], negustorii de frunte ai Bucureștiului în p. 101 (sec. 18-19), Tudor Hagi Tudorache era „un mare angrosist”[54], din Rusia și din Siberia se aduceau blănuri de samur și de vulpe argintie[55].

„Cuiumgiu” = argintar[56], „haine europenești” vindea Gheorghe Coemgiopolu[57], la propunerea lui Petrache Poenaru[58] guvernul a făcut, în comuna Pantelimon, „o pepinieră de duzi de 80 hectare și o crescătorie de viermi de mătase[59].

„Caleștile boierilor”, noaptea, erau luminate de „robi țigani purtători de masalale[60]. Din nota de la p. 106 aflăm că „masala = torță, făclie alcătuită din sfori de cânepă, îmbibată cu păcură sau rășină, care lumina curtea boierească sau strada”.

La hanuri sau cârciumi erau feștile și felinare cu lumânare de seu[61].

În momente speciale (sărbători sau vizite de mari personalități) „se puneau pe anumite ulițe, din loc în loc, butoaie cu păcură aprinsă, ca să fie lumină”[62].

La 16 februarie 1819 vadra de păcură costa 1 leu[63].

La începutul secolului al 19-lea, străzile bucureștene au fost iluminate cu lumânări de seu, apoi cu felinare[64]. Și felinarele stradale funcționau cu ulei de proastă calitate sau cu untură de pește[65].

Primăria Bucureștiului, la 1830, purta numele de vornicie[66]. De aici numele de familie Vornicu.

În 1853 erau 708 lămpi stradale în București, întreținute de primărie, pentru care se plătea suma de 386.158 de lei pe an[67].

Din 1857, 16 lămpi stradale din București au funcționat pe bază de petrol[68].

Conform n. *, p. 114, din luna mai a anului 1857 a început să se folosească petrolul în iluminatul public bucureștean și el provenea de la rafinăria lui Teodor Mehedințeanu, de lângă Ploiești, înființată în martie 1857, care distila anual 2.710 tone de petrol. Și tot în această notă găsim o mare surpriză: „Bucureștiul este primul oraș din lume care a folosit petrolul lampant”.

Lumina electrică, pentru prima dată în București, a apărut în 1882[69], „la palatul regal din Calea Victoriei și la cel de la Cotroceni, la Teatrul Național și în grădina Cișmigiu”[70].

„În 1888-1892 s-a construit uzina de la Grozăvești care procura energie electrică pentru centrul orașului, iar în 1902 s-a construit o altă uzină la Filaret”[71].

Iluminatul electric în București a început în data de 29 octombrie 1890. Pe un singur bulevard…[72].

Iar în 1906, străzile bucureștene „erau iluminate de 3.969 becuri cu gaz, 3. 113 lămpi cu petrol, 1.018 lămpi cu ulei mineral, 151 lămpi electrice cu arc voltaic și de 66 lămpi cu arc incandescent”[73].

La începutul secolului al 20-lea, sacagiii bucureșteni cărau apă în curțile oamenilor pentru 5 gologani donița [un vas din doage de lemn][74]. La 1875 o saca [un butoi] cu apă costa 50 de bani[75].

Sâmbăta se făceau parastase, pomeni și împărțiri de apă[76].

Fântâna publică, de la 1571, a domnului Alexandru Mircea[77]. Domnul Petru Cercel e cel care „a isprăvit mitropolia din Târgoviște”[78].

Primele cișmele publice au apărut la Iași, în timpul domnului Grigore Ghica și după 15 ani vor apărea și la București. Adică în jurul anului 1780[79].


[1] Cf. Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, cu pref. de Nicolae Mecu, Ed. Timpul, Iași, 2006, 445 p.

Despre stolnic, a se vedea:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Cantacuzino,_stolnicul.

[2] Idem, p. 47.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 47, n. 2.

[5] Idem, p. 47.

[6] Ibidem.

[8] Florin Faifer, Semnele lui Hermes. Memorialistica de călătorie (până la 1900) între real și imaginar, op. cit., p. 48.

[9] Titu Maiorescu, Beția de cuvinte. Studiu de patologie literară (publicat inițial în Revista Contimporană. Litere. Arte. Științe), Iassi [Iași], Ed. Tipografia Națională, 1873.

[10] Idem, p. 1.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 6.

[13] Idem, p. 8.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 9.

[17] Idem, p. 11.

[18] Idem, p. 18, 16.

[19] Idem, p. 19.

[20] George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, 471 p. + fotografii.

[21] E vorba de a 14-a fotografie din seria de fotografii situată între p. 320-321.

[22] Imaginile 9-10 situate între p. 32-33.

[23] Cf. antepenultimei imagini și a însemnării ei situată între p. 32-33.

[26] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 58.

[27] Idem, p. 66-67.

[28] Idem, p. 67.

[29] Idem, p. 79.

[30] Idem, p. 80.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 82.

[33] Ibidem.

[34] O gheretă pentru omul de pază.

[35] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 82.

[36] Idem, p. 87.

[37] Idem, p. 93.

[39] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 95.

[40] Idem, p. 96.

[41] Ibidem.

[43] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 97.

[44] Ibidem. A se vedea: http://www.bnro.ro/Home.aspx.

[45] Ibidem.

[47] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 98.

[49] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 98.

[52] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 100.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 102.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 104.

[57] Ibidem.

[59] George Potra, Din Bucureștii de altădată, op. cit, p. 104.

[60] Idem, p. 106.

[61] Ibidem.

[62] Idem, p. 106-107.

[63] Idem, p. 107.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Idem, p. 114.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 117.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Idem, p. 119.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 119-120.

[78] Idem, p. 120.

[79] Idem, p. 122.