Munții în tablouri poetice pașoptiste

Am mai atins subiectul și cu alte ocazii: aici, aici și aici.

Puține sunt la noi poemele romantice care înfățișează munții.

Bolliac este autorul unui astfel de poem, O dimineață pe Caraiman – căruia îi răspunde Coșbuc peste timp: O noapte pe Caraiman[1].

E poate singurul care a oferit o replică nenumăratelor compoziții care se scriseseră în Occident pentru a nota înfiorarea și meditația în fața unui relief alpin perplexant prin măreție și complexitatea fenomenelor naturale:

Şi iacă-mă pe vârfuri ararea străbătute,
Şi unde achilonii locaşul lor îşi pun.
Dar nici o vegetare! A iernelor trecute
Ninsorile, prin râpe, grămezi, grămezi s-adun.

Nici muşchiul nu se ţine pe cremenea lucioasă
Ce-o zvântă vijelia în drumul său trecând.
O! nici un semn de viaţă! nimica nu trăieşte,
Decât p-un colţ un vultur lumina aţintând.

Şi corbi, afund în vale, de carnivore doruri
Împunşi, se-ntrec şi plană, – vr’un hoit şi-au însemnat,
Sau paseri d-alte paseri mai tari ucise-n zboruri,
Sau fiare ce-alte fiare mai tari au sfâşiat.

Pe a căruntă stâncă ş-adesea porfirie,
Se sparg, se primblă norii, troienii mişcători,
Şi raza dimineţei, d-un soare ce-a să vie,
Aduce salutarea la vârfuri peste nori.

Departe, pe o creastă de culme lung întinsă,
Se-nşiră, fără număr, molifţi ieşiţi din nor,
Şi-n pompă militară, c-o frunte neînvinsă,
Îmi trec pe dinainte cu uniforma lor
.

În văile afunde, a nopţii locuinţă,
Coboară-n şiruri brazii spre râul zgomotos
Ce spumegă, se luptă, în repedea-i silinţă
Şi cade, se sfăramă p-adânc prăpăstios.

Pe poalele de munte, colnice înverzite
Pe care-mbrăţişează pâraie şerpuind,
Albesc mulţimi de turme ici-colo risipite,
Şi buciume din stâne s-aud pe vânt venind.

Şi erghelii, cireade, păduri, livezi, corneturi
Pe coaste, prin vâlcele, când jos şi când mai nalt,
Ca frunze, umbruliţe pe nişte largi bucheturi,
Şi drumuri, potecuţe, – cordele-n câmp de smalt.

Câmpia e adâncă, şi sate semănate,
Oraşe ici şi colo pe râuri se întind,
Şi muncitori şi holde pe brazdele arate
Abia le prinde ochiul pe peisagi umbrind.

Departe, mult departe, Danubul lat albeşte,
Şi dincolo de dânsul stă Emul încruntat;
Cu el pare Carpatul din când în când vorbeşte;
De Tisa parcă-i spune, de Nistru depărtat.

Întinsă panoramă ce-ncet, încet se pierde,
În care se înmoaie, se sting şi se-nfrăţesc
Colorile d-a rândul, din cel mai închis verde
Până-n rozoşii aburi ce razele-auresc
.

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând
.

Sub strate de zăpadă ce timpul înnoieşte,
O strată se întinde de colţi adânci shistoşi,
Coloanele ce timpul smerit le ocoleşte,
Din care ies gigantici butingii monstruoşi.

Ca monstruri legioane ce se târăsc, se-nvită
În aer să răsufle de unde sunt striviţi,
Şi-n forme mari, schidoale, ce arta nu imită,
Se-nşir pe sub prăpăstii când negri, când plăviţi.

Palaturi milioane din vârstele titane,
Pârlite, ruinate, stau negre încruntând,
Rămasuri tari, semeţe, antideluviane,
Ce-şi râd de timp, de secoli, vecia străbătând.

P-aicea uriaşii ai Daciei cei crude
Săgeata otrăvită zvârlea din mal în mal,
P-aicea umbla umbra lui Zamolx ce s-aude,
P-aici încura calul viteazul Decebal.

Dar unde e poetul ce poate da o seamă
De toată majestatea clădirii în eter?
Cine-ar putea să spuie această panoramă?
Prin vorbe cine poate s-arate-acest mister? /…/

În largi domeni de brumă ce soarele-aureşte,
Un Osian ne-ar spune c-eroi aci conjur;
În tronuri de porfiruri, o fiică că iubeşte
Un june erou mândru cu ochii de azur.

Dar însă acum nu e nici bardul Tesaliei,
Ce vede zbârlind munţii acel imens Titan,
Ce-aude umblând Scila pe vântul Siceliei;
Nici al Scoţiei bardul, bătrânul Osian;

Profeţii de ai Iudeii ce pot să compareze
Troienii de calcair, graniţii ascuţiţi
Cu capete aprinse mergând să adoreze,
Cu trâmbe înzeite de preoţi şi leviţi.

Căci nu ai vrut, Stăpâne, la dreapta-ţi împărţire
S-atingi şi a mea frunte cu sânta mâna ta;
Tu nu ai vrut în pieptu-mi să sufli înzeire,
Tu n-ai vrut să-ţi fiu preot, la lume-a te-arăta.

Însă-ai plantat în mine credinţa, contâmplarea,
Tăcuta admirare a drepţilor de sus
;
Ai pus în mine-Amorul, Speranţa, Adorarea,
Ş-ai încuiat Eternul în slabul tău supus. /…/

Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!
Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!
Se vede cum se pierde la norul ce-a să-ncrunte;
D-o linie greşeală, şi piere-ntr-un moment…

Din astă nimicie în care el se crede,
Pierdut în elemente, un punct microscopic,
Suflare de insectă ce nici chiar el se vede,
O particulă-a brumei pe val oceanic,

Se simte totd’odată că nu mai e nemernic [străin];
E mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament;
Dă mâna cu principul al Totului puternic;
E univers gândirea-i; amoru-i, element.

În el e şi registrul epocelor trecute,
În el e şi putinţa natur-a scormoli;
L-ascultă elemente, se-njug, sunt prefăcute
La semnul mânii sale, la ce va chibzui.

El are facultatea Tăria a străbate,
A măsura eterul, a-l strânge, compacta,
A descompune corpuri, şi globuri depărtate
S-aţinte, ş-a lor lege s-aplice la a sa.

Fiinţă mult schidoală! insectă gânditoare!
Piticule gigantic! furnică creator!
O rază-ţi numai poate cu-ntregul să măsoare
Şi tu întreg,– nimica!…un vierme târâtor. /…/

Eu las pe ast calcair cu formă omenească,
P-ast uriaş ce-nfruntă răstimpii pământeşti,
Martur eternităţii în bolta cea cerească,
O literă străină ştiinţei omeneşti!

Acel ce va străbate pe astă înălţime
Unde un geniu vine, vedenie de vis,
Şi smulge muritorul pe aripi de lucime,
Pătrunză el arcanul, – citească ce n-am scris.[2]

Până la urmă, natura este o literă străină ştiinţei omeneşti, deși omul are facultatea de a măsura eterul

Foarte interesant e că Bolliac unifică privirea muntelui cu a…câmpiei.

Adâncul prăpăstios și poalele de munte…conviețuiesc în poezia lui, ba chiar sunt contigue, ceea ce nu e o dovadă de realism, ci de idealism.

Contemplația lui, deși se oprește sau revine mereu la peisajul alpin, ajunge de altfel până departe în zare.

Poeții noștri sunt furați de tentația omniscienței. Mă gândesc și la Budai-Deleanu și Heliade…

Privirea și reflecția lor nu este momentană, nu se poate abține de a se extinde în timp și spațiu.

E și acesta un reflex al literaturii și al gândirii vechi, bizantin-ortodoxe, pentru care omul învinge fragilitatea sa structurală și distanțele părut copleșitoare prin spiritul și rațiunea sa (omul e mare cât şi lumea, nu-ncape-n firmament).

Motivul pentru care este contemplat muntele, chiar dacă poetul se lansează și în descrieri romantice, este acela de a reflecta asupra condiției umane: Şi cât e de mic Omul când s-află pe un munte!/ Ce slabă-i e fiinţa în urlet d-element!.

Cum am văzut, această observație se convertește într-un elogiu adus spiritului uman, căruia Dumnezeu i-a dăruit credinţa, contâmplarea,/ Tăcuta admirare a drepţilor de sus.

Privirea în sus, spre teatrul naturii deopotrivă înspăimântătoare și splendide, spre piscurile montane, este un pretext, de fapt, de elevație spre contemplarea a ceea ce transcende această lume.

Doar intermedierea pe care o realizează peisajele alpine reprezită un element romantic, pentru că reflecția în sine aparține, deopotrivă, epocii romantice, cât și tradiției literare române vechi.

Vizualul oferă prilej de cogitație. Contemplarea este meditativă, reflexivă.

Retorica filosofică nu aduce neapărat elemente noi, în comparație cu vechile tipare de reflecție.

Formele montane îmbracă aspecte arhitectonice felurite, sugerând o civilizație a naturii impresionantă, care își aștepată oricând…Ossianul. Adică poetul.

Fascinante – ca și concepție – sunt aceste două strofe:

În urmă-mi catedrale de talii uriaşe
Ce din tărâmuri fierte potopul a zidit,
Se-ntrec şi îşi înalţă cărunte şi golaşe
Mulţimi de turnuri gotici în cerul azurit.

Aeriane stavili ce taie Firmamentul,
Pe care bat în frunte furtunele trecând;
Domenuri largi de iarnă pe care Orientul
Îmbracă în tunice de purpuri luminând
.

În ele Bolliac realizează…sinteza Occidentului cu Orientul, reunind catedrale apusene și turnuri gotici cu tunice de purpuri luminând, cu lumina Orientului.

E o genială percepție, în urma lui Cantemir și în așteptarea lui Eminescu, Barbu, Matei Caragiale…

Un poem [după Lamartine] rămas în manuscris al lui Asachi  specifica aceeași continuitate între munte și câmpie, o continuitate a liniilor vizuale care ne confirmă faptul că înălțimea nu e atât o caracteristică a reliefului, cât a puterii contemplative și meditative:

Dacă soarele acufundă în ochean a sa făclie,
Pe munte m-așez, la umbra învechitului stejar,
Și duioasa a me privală o preumbl’ pe-astă câmpie
Din a căria felurime mii de zugrăveli răsar.

Râul dincoace răsună cu spumoase unde înalbite,
Ce-ntre maluri înfloriți șărpind fuge împregiur,
Lacul dincolo întinde a sale ape adormite
Sau al sării ste răsare din a ceriului azur.

De păduri posomorâte acea culm-încununată
S-aurează încă de raze ce lucesc din a lor tron,
Ș-amu carul cel de abur din umbră întunecată
Să ridică ș-înalbează geana a lui horizon.

De-altă parte acea tăcere și văzduhul să dispică
De sunet melanholiii călăuz lui călător,
Ș-amorțitul clopot iarăș din zidire acea gotică
Sara al său conțert adauge spre uietul muritor.

Dar acestor zugrăvele în inima me împietrită
Toate haruri și plăcere au încheiet a mele sorți.
Privesc lume ce o asamăn cu o umbră rătăcită,
Căci a viețuirei soare nu încălzește pe-acei morți.

În zădar din munte în munte eu preumbl’ a me privală,
De la sud la noaptei miezu, de l-apus la răsărit,
Ș-a cerești tării noianul cercetând întru clipală,
Amar mie, nicăire, zic, eu n-oi fi norocit!

Ceste văi, bordei, palaturi oare ce-m agiută mie?
Toate pentru mine aice acum făr de haruri sânt.
Văi, păraie, stânci și codruri, singuratică câmpie,
O ființă vă lipsește și-i pustiu în tot pământ.

Sau că soarele să nască, sau s-apuie cătră sară,
Urmez cale sa cu ochii fără dor în al mieu piept.
Să apuie în sănin soarele, au în nori ca să răsară,
De la soarele nimică, nimic de la zile aștept.

De-aș pute s-urmez în cursul întru care el rotează,
Pretutindene ai mei ochi ar zări pustiu subt cer.
Nu doresc nimic din toate cele ce el luminează
Și din lumi nemărginite nimic pentru mine cer.

Însă poate că aiure, dincolo de-a noastre sfere,
Unde lucie dreptul soarele altor ceriuri pe alte căi,
De-aș pute să las aice pământeasca dispoiere,
Cele ce-am visat atâta s-ar vădi la ochii mei
. [etc.]

(Meditație)

De data aceasta, recapitularea peisajelor care cad în raza privirii are o altă finalitate – exprimată la fel de retoric – aceea de a sublinia deșertăciunea/ pustietatea tuturor celor ce există, indiferent cât de magnifice, în comparație cu idealul transcenderii acestei lumi.

Într-o anumită măsură, motivațiile celor doi poeți se întâlnesc. După cum asemănătoare e și perspectiva panoramatică, orizontul extrem de generos pe care îl poate cuprinde privirea lor.

Nu lipsește nici din tabloul asachian zidirea gotică. Fantezia lui însă și forța descriptivă sunt mai atenuate.

Asachi e mai arhaic în exprimare, privală și zugrăveli, ca și melanholie, aparținând lexicului vechi. În vreme ce Bolliac e mai neologic în exprimare, încercând să diversifice vocabularul filosofic al meditației.

Asachi: dulceața italiană a limbii române [4]

Despre credința în Dumnezeu mai citim și în alte poezii, ca spre exemplu:

 Despre patrie nu geme,
Este Cine grijă-i poartă,
Ce-a pieri n-o va lăsa;
De puternici El nu teme,
Că a meserilor soartă
Lui I place-a apara.

Tronu-I este-n sferi senine,
El pe domni în mână ține
Și le-nsuflă voia Sa;
El, precum de ani o mie
A păstrat pe românie [românime],
Și de-acum o va păstra.

 (Muza cătră poetul „Panoramei Moldovei”
La 1850
Înturnat din străinătate)

 *

Mormântul se încungiură
De noaptea mult temută
Și cu văl negru acopere
O țară neștiută.

A lumei dulce-armonia
În sânul lui nu sună,
El curmă toată patima,
Pre soarta rea și bună.

A duioșiei bocetul
Mormânturi nu străbate,
Și în darn de plângere
Sunt țărânile-i udate.

Omul oriunde caută
Alt loc ș-o altă soartă,
De-a trece cătră liniște
Nu află altă poartă.

Că o sărmană inimă
De valuri zbuciumată
Atunci repaos capătă,
Când curmă să mai bată.

Însă din ceri religia
Ne-aduce mângâiere,
Că după moarte sufletul
Acelui bun nu piere!

 (Mormântul)

Icoana trecutului (sfânt, eroic) e invocată în poeme ca Privegherea ostașului moldovan sau Imnul de sară:

Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tăcerea cea adâncă orizonul se cuprinde;
A pădurei tristul freamăt, râul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natură-adormita;

Dar pe-o stâncă înălțată singuratic priveghează
A Moldovei militarul pentru-a țărei sale pază.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Și a coifului său coame de zefir se legănau; /…/

Priveghind ostașul postul în a nopței tunecime,
Aripata sa gândire se întoarnă la vechime,
La eroii ce stătură în strămoșilor pământ,
Ale cărora cenușă zace-acuma în mormânt.

De respect plin de mirare cugetează l-a lor nume
Și esemple de virtute care-a făptuit în lume.

Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat
Și a patriei mântuire cu sânge-a răscumparat,
Răzămându-să în Pronie ș-a părinților credință,
Prin ei dacă țara încă a păstrat a sa ființă
,

Nu-i virtute mai puțină, pentru cugetul mărit,
A-ndrepta în pace patria cătră scopul cel dorit…

 (Privegherea ostașului moldovan)[1]

 *

 Când Pionul [Ceahlăul] îmi ascunde a luceafărului rază
Ș-umbra nopței se răspânde pest-a ceriului tărie,
Chiar ca stele nemurinde l-al meu cuget scânteiază
Ale epohei trecute de mii fapte-icoana vie
Și-n memorie-mi invită melanholic, dulce cânt
Despre-a patriei mari oameni ce zac astăzi în mormânt.

Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime
Răsunau de imne sânte
mușchiul verde se întinde; /…/

 În lucoare maiestoasă, de timp repede mânată,
P-Alexandru Bun să vază, ce ni-a dat legi ș-o coronă,
Pe cel fulger a lui Aris, Ștefan, ce cu mică ceată
A învins pe regi, pe eroi ș-al Asiei legionă,
Pe a Lupului trei fiice, ce-n frumseță s-a mărit
Și-n Suceava pe anticul Ilion a înnoit.

 Pe când freamătul pădurei ș-unda murmur dulce sună,
Să cântăm d-acele fapte…

(Imnul de sară)[2]

E ușor de remarcat contextul romantic în care are loc evocarea trecutului: peisajele cu munți, păduri care freamătă, râuri murmurând din unde, regimul nocturn, pacea și tăcerea adâncă favorabile reflecției/ meditației.

În al doilea poem sunt amintite și numele domnitorilor Alexandru cel Bun[3], Ștefan cel Mare[4] și Vasile Lupu[5] și este introdus motivul ruinelor (Toate-n giurul meu sunt mute; preste murii ce-n vechime/ Răsunau de imne sânte mușchiul verde se întinde).

Cârlova, Hrisoverghi, Heliade, Bolintineanu, dar mai ales Alexandrescu vor dedica poeme trecutului și ruinelor de cetăți și mănăstiri (Vasile Cârlova: Ruinurile Târgoviștii[6]; Alexandru Hrisoverghi: Ruinelor cetăţii Neamţu[7]; Ion Heliade Rădulescu: O noapte pe ruinele Târgoviștei[8]; Alexandrescu: Trecutul. La mănăstirea Dealului[9], Umbra lui Mircea. La Cozia[10], Răsăritul lunei. La Tismana[11], Mormintele. La Drăgășani[12], Adio. La Târgoviște[13]).

Asachi îl elogiază pe Vasile Lupu, cel în vremea căruia s-a introdus limba română în cult și în cancelaria domnească (în tandem cu Matei Basarab, în Țara Românească) și care a deschis Academia Domnească/ Vasiliană[14], după modelul Academiilor bizantine, deși un model mai apropiat îl constituia cea rusească de la Kiev, întemeiată de Sfântul Petru Movilă.

De altfel, Miron Costin specifica în Letopiseț că Vasile Lupu avea fire mai mult împărătească decât domnească

Iată și sonetul lui Asachi:

Trecut-au secoli cu a lor fortune
Ce preste Patrie au suflat pieire;
Puternici domni, frumsețe de minune,
Averi, invidia, frageda [fragila] mărire,

Toate au rămas a timpului pășune,
De ele urmă nu vezi nicăire;
Numa-a virtutei fapta nu răspunde
Și să păstrează giune-n nemurire.

Alți domni cu arme țara mântuise,
I-au păstrat drepturi, viață, autonomie,
Pentru mari sorți ce în destin sunt scrise.

Tu-ntăi sfărmași obeze de sclavie,
Ce ferecau a strămoșilor zise,
Ș-ai înviet nou simț în românie [românime]!

(În amintirea de 30 ianuarie
aniversala onomastică a lui Vasile Lupu, domn Moldovei,
restauratorul literilor române în Biserică și în Curte,
fondator Academiei naționale la 1644
)

Toate au rămas a timpului pășune este o imagine poetică remarcabilă.

Faptul că gloria deșartă și toate lucrurile lumii sunt pășunea timpului și numai fapta bună este nemuritoare formase, cam un secol și jumătate mai devreme, substanța ideatică a poemului Viiața lumii al lui Costin.

Romantismul se năștea și la noi, ca și în alte părți ale Europei, afirmând conștiința de sine, națională, și pentru aceasta reînviind Evul Mediu: renăscându-i spiritul și susținându-i valorile și virtuțile.

Într-un mod care poate părea unora ciudat (pentru că au tot citit și auzit alte teorii), Evul Mediu era propulsatorul noii epoci literare, romantice, catalizatorul speranțelor de impunere a unei noi atitudini culturale, filosofice și literare, de ieșire de sub tutela clasicismului și a iluminismului.

La noi, mișcarea de emancipare socială și de redeșteptare națională (etnic-spirituală) l-a îmbrățișat imediat.


Asachi: dulceața italiană a limbii române [3]

Un poem, despre care autorul ne avertizează că este o imitație ne lămurește, credem, asupra atitudinii pe care o au poeții acestei epoci față de Dumnezeu și de credință:

Precum firul de arină, de a lumei râu mânat,
Sum purtat de a me soartă;
Nici cercând al nopței cursul cel de visuri îngăimat,
Nu doresc a ști de unde și-ncotro fatul mă poartă.

Ce agiută fericirea pentru-o lâncedă făptură
De-a cunoaște elementul dintru care s-a făcut;
Oare Cel ce din nimică plăsmuit-au pre natură
Nu-i și El nepreceput[1]? /…/

Vălule misterioase, scară-n veci neapropiată[2],
Ale cărei numai Zeul poate treptele sui,
Oare cine va pătrunde o lucrare atât secretă
A Monarhului puternic ce nu-L pot închipui? /…/

Așa mintea vânturată de ideile deșarte
Nu-ncetează ca să cerce a misteriilor carte,
Dar în urmă obosită de adâncul nențeles
Iar recade-n întuneric d-unde ea a fost purces.

S-aruncăm deșertăciunea din a vieței noastre căi
Și a Proniei, prin care toate nasc, trăiesc și mor,
Ce cum în trecut și-n față vede pre cel viitori,
Al Ei dreptul noi să cerem, să cântăm puterea Ei.

Nalță-se credința noastră către-a ceriului tărie,
C-a miresmei tămâierea ce s-aprinde prest-altar;
Stelelor, popoară a lumei, să cântăm în armonie
Pre Acel ce-i fără margini în putere și în har!

Cerul, apele, pământul, toate laudă a Lui nume,
El urzit-au pre luceferi ca să lumineze-n lume!
Floarea ca să-L profumeze, paserea de a-L ura [a-L lăuda],
Noi să-L adorăm, pre Tine s-aibă cine a-L cânta!

Cântătorule mărețe [poetule], astfeli este a ta soartă… /…/

Căci eu știu că-n ceri domnează nemititul tribunal[3],
Unde răul se defaimă și se laudă cel moral;
Știu că Domnul cumpenește fiecare-a noastră faptă
Și-mpărțește după moarte fiecărui parte dreaptă. [etc]

(La Alfons de Lamartin
[Oda] unui june moldovan
Scrisă în limba franceză de V. Alecsandri
Imitație)

Îl vedem pe Asachi ba inspirat, ba neinspirat, în aceste versuri, nelipsind anacolutul, din păcate, care face ca ritmul să fie de multe ori obstrucționat de nefericite formulări ce lasă și loc de ambiguitate.

Concepția expusă aici este însă de luat în seamă.

Este de reținut că iluminismul e lăsat în urmă, că modelul ideal este poezia religioasă a lui Lamartine.

Omul este o făptură a lui Dumnezeu care a fost creată, ca și celelalte făpturi, întru lauda Lui (formulări asemănătoare se regăsesc în Anatolida lui Heliade, avându-și originea în Psalmi), a Celui Care este mai presus de orice creație a Sa.

Omul nu se poate compara cu măreția dumnezeiască, Dumnezeu fiind Creatorul, Stăpânul și Judecătorul său.

Poeții sunt luceferii urziți de Dumnezeu ca să lumineze lumea.

Ar trebui să fim atenți la aceste sugestii în ceea ce-l privește pe luceafărul-poet, care sunt moștenite de către Eminescu.

Observăm însă lesne că ideea este preluată și adaptată din retorica religioasă, care afirmă, după Sfântul Pavel, că Sfinții și Îngerii sunt stelele care strălucesc pe catapeteasma cerului spiritual, spre luminarea oamenilor care au de luptat cu păcatul în noaptea lumii.

Comparația se regăsea, mai aproape de Asachi, în didahiile lui Antim Ivireanul, după cum am arătat altădată.

Prin urmare, înaintea lui Eminescu, avem în poezia românească o identificare a geniului poetic cu luceafărul, dar care nu are aici, la Asachi (sau la poetul imitat de Asachi), vreo interferență cu cealaltă semnificație, de asemenea biblică, de înger căzut/ demon/ lucifer.

Așa încât, dacă luăm în considerație chiar tradiția poetică recentă de care dispunea Eminescu, trebuie să fim circumspecți în a face o identificare inechivocă a Luceafărului eminescian cu Lucifer, pe care au propus-o unii interpreți – între care și Tudor Vianu.

Concepția acesta e reluată de Asachi în poemul Pleiada, cu înțelesuri complementare:

În a cerului tărie șase stele scânteiază
Ș-între cele fără număr răspândesc mai viu lucor,
Precum soarele pământul ele mintea luminează
Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor.
Acolo petrec în faimă geniile fericite,
Care sunt de a lor muză nemurirei consfințite.

Nu averea, nici fortuna, nu drit moștenit-au nume
După moarte deschid poarta la mausoleul stelit,
Nici poate să înfrâneze pizmătara oarbă lume
Zborul celui ce-n virtute, fiind în ea, a trăit.
Pre poeta la luceferi duce-a geniei făclia,
Entuziasmul l-aripează, cale-i face armonia.

Acolo dintăi profeta [David], cântător de imne sânte,
A depus antica harfă, mântuind pe Israil.
De-acolo răsună încă înfocatele cuvinte
A lui Omer, Oraț, Pindar, lui Ovid, Corneil, Virgil,

Milton, Șiler și Petrarca de-colo pre oameni cheamă
La virtute, l-amor nobil, și-s a tiranilor teamă. [etc.]

Remarcăm că, pentru Asachi, poezia începe cu David, cu Psaltirea adică.

Avea, desigur, în minte, pe lângă alte teorii romantice (care confundau poezia cu profeția), faptul că poezia noastră începe cu Psaltirea în versuri a lui Dosoftei.


[1] Că Dumnezeu este nepreceput spunea și Antim Ivireanul, sensul fiind acela că El este nepriceput/ necunoscut de oameni, este mai presus decât toată înțelegerea chiar și a creaturilor raționale.

[2] Neapropiată este alt termen bisericesc, un adjectiv utilizat pentru a indica transcendența lui Dumnezeu, în contexte în care se vorbește despre lumina Sa neapropiată, o sintagmă care provine din Biblie: „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată; pe Care nu L-a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă” (I Tim. 6, 16).

[3] Nemititul tribunal e o expresie preluată din același limbaj cultic, unde o întâlnim cu referire la judecata nemitarnică a lui Dumnezeu, însemnând: care nu poate fi mituită, care nu poate fi coruptă, mințită sau înșelată prin metode omenești.

Asachi: dulceața italiană a limbii române [2]

Încercarea lui Asachi de a acomoda liricii românești ritmurile poeziei italiene nu s-a soldat cu un eșec total.

Muzica limbii și a versurilor italiene, a celor clasice, în general, cu care s-a familiarizat Asachi în timpul studiilor din Polonia și Italia, au condus până la urmă la compunerea câtorva piese poetice care, originale sau imitații, au constituit mai târziu un punct de plecare pentru un poet cu care Asachi și pașoptiștii nu se compară.

Acesta este Eminescu, cel care a știut să culeagă și din paginile lor tot ce era în măsură să îi inspire dezvoltarea poeziei, atât în plan prozodic, cât și poetic-vizionar.

Poemele lui Asachi la care ne referim sunt La Italia, Alvir către a sa miniatură, Primăvara, Imnul moldovenilor la anul nou 1836 și Satiră asupra omului.

Imnul moldovenilor la anul nou 1836 ni se pare că l-ar fi putut inspira pe Eminescu pentru o poezie de tinerețe, Numai poetul, dar care poartă în nucleu o credință stabilă a tânărului geniu:

Din sânul timpului
Ce zboară răpede
Preste noian,
Derează-atomul
Și către miile
Adaoge-un an.

Acuma îngerii
Lină menitu-ni-au
Ferice trecere
Către liman.

În sfera patriei
Petrec Luceferii
Curs strălucit;
Cu focul razelor
Pre toate stelele
A tunecit. [etc]

(Asachi, Imnul moldovenilor la anul nou 1836)

 *

Lumea toată-i trecătoare.
Oamenii se trec și mor
Ca și miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca pasări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci,
Unde pasări ca el
Se-ntrec în cântări.

(Eminescu, Numai poetul)

Sigur, creația lui Eminescu o depășește cu mult și în idei, și în expunerea poetică, pe cea a lui Asachi, dar se poate cea din urmă să-i fi servit, ca punct de plecare în dezvoltarea propriei sale viziuni, lui Eminescu, cel care avea 18 ani atunci când a scris-o.

Observăm, de asemenea, în poezia lui Asachi, metafora care subliniază lumina impunătoare a Luceferilor, care Cu focul razelor/ Pre toate stelele/ A tunecit.

Imaginea poetică provine din Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare și a fost prelucrată și inserată în operele lor de către Antim Ivireanul (Didahii) și Dimitrie Cantemir (Istoria ieroglifică), după cum am arătat și altădată, dar reamintim.

Textul de la Sfântul Vasile cel Mare este acesta:

„Dar numai ce se arată la orizont soarele, acest luminător, dar, mai bine spus, chiar când este aşteptat, înainte de a se ridica cu totul deasupra pământului a pus pe fugă întunericul, a întunecat stelele cu lumina lui, iar aerul din jurul pământului, ca până atunci era îngheţat şi dens, l-a topit şi l-a împrăştiat”[1].

La Antim, într-o pagină de poezie, se vorbește despre soarele care „stinge cu lumina lui toate celialalte lumini”[2] și despre Maica Domnului, care „aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că, cu lumina sfinţeniei, stinge celelalte stele”[3].

Dimitrie Canrtemir utiliza, de asemenea, această imagine plastică: „soarele cu a sa lumină toate stelele acopere şi nevădzute le face”[4].

Gh. Asachi și-ar fi putut-o însuși, așadar, din mai multe surse, dintre care mai probabile sunt cele bisericești.

Luceafărul eminescian este anunțat de câteva strofe asachiene:

Atinsă-i fi de mânele
Doritei doamne mele
Și te-or privi luminele
Acelor vie stele.

/…/

Și mie lin Luceafărul
Din ceri va să-mi străluce,
Când dulce-a fi de-o patimă
Aminte a-și aduce.

(Alvir către a sa miniatură)

În afară de aceste două strofe, poezia lui Asachi nu are mai nimic în comun cu Eminescu.

De asemenea, despre o altă poezie (neoanacreontică) a lui Asachi se poate spune că premerge sau anunță dezbaterile poetico-filosofice asupra timpului, din versurile lui Eminescu:

De-acum nu cade turbure
Apa din stânci în văi,
Râul cu line murmure
Curge pre-a sale căi.

Că-s toate aice trainice
Anul ne-arată chiar [clar],
Stelile apuindu-se
Din nou în ceri răsar,

Și în căzuta epohă
Se-nnoiesc toate iar.

 (Primăvara)

Ne amintește de cunoscutele versuri eminesciene:

Din sânul vecinicului ieri
Trăiește azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăși soare
.

(Luceafărul)

Dar încă de și mai multe variante manuscrise, apărute ulterior în Postume

Din nou, se observă cu ușurință că Eminescu a dezvoltat aceste incipiente gânduri filosofice asachiene în viziuni poetice mult mai vaste și mai complexe.

În poemul lui Asachi La Italia[5] se găsește sămânța viitorului, dar și mult mai vastului și complicatului Memento mori eminescian[6].

Ruinele din poezia lui Asachi au fost dezvoltate la scara panoramei deșertăciunilor. Eminescu a știut, însă, să desprindă din versurile asachiene altceva, magnific, și să conceapă un poem de negândit de către înaintașul său.

Din punct de vedere prozodic, Eminescu urmează modelul poemului La Italia.

Dar și anumite nuanțe retorico-vizionare de la Asachi îl inspiră spre a-și crea propriile tablouri pe Eminescu.

Încercăm să punem în paralel doar câteva strofe care să ilustreze transferul ideatic și vizual:

Vă urez, frumoase țărmuri ale-Ausoniei antice,
Cungiurate de mări gemeni, împărțite de-Apenin,
Unde lângă laurul verde crește-olivul cel ferice,
Unde floarea nu se trece sub un ceri ce-i tot senin,
Undre mândre monumente ale domnitoarei ginte
Înviază mii icoane la aducerea aminte!

 /…/

 Pe a Tibrului șes Roma tăbărâtă-i ca un munte
Din palaturi surupate și mormânturi adunat,
Între care Capitolul o căruntă nalță frunte
Ce de barbari și de timpuri cu respect i s-a pastrat;
Unde un popor de statui, a lui Fidias urzire,
Vânta [faima] Greciei ș-a Romei îmi arată la privire.

(La Italia)

 *

 Râul sânt ni povestește cu-ale undelor lui gure
De-a izvorului său taină, despre vremi apuse, sure;
Sufletul se-mbată-n visuri, cari-alunecă în zbor,
Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei raze,
Nalță zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă,
Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.

Și în templele mărețe –­ colonade-n marmuri albe ­–
Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe
Ș-ale preoților cântec sună-n arfe de argint ­–
Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună,
Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună;
Și sălbatic se plâng regii în giganticul mormânt.

/…/

Vezi Iordanul care udă câmpii verzii Palestine:
Dintre vii cu struguri de-aur se ridic mândre coline,
Pe Sion, templul Iehovei, o minune îl privim;
Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde,
Chidron scaldă-n unda-i clară ierburi mari ­ – ș-apoi se pierde
În cetatea ce-n văi doarme ­ – miticul Ierusalim.

/…/

O, lăsați să moi în ape oceanici a mea liră!
Să-mbrac sunetele-i dalbe cu a undelor zâmbire,
Cu-ale stelelor icoane, cu a cerului azur;
Să înalț munții Greciei, scânteind muiați de soare,
Cu dumbrave prăvălite peste coaste râzătoare
Și cu stânci încremenite printre nouri de purpur. /…/

Astfel Grecia se naște din întunecata mare.
Poartă-n ceruri a ei temple ș-a ei sarcini de ninsoare,
Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit;
Din coloanele de dealuri se întind văile pline
De dumbrave, de izvoare și de râuri cristaline,
Cari lunec zdrumicate pe-a lor bulgări de granit.

(Memento mori)

Dacă Asachi rememora și elogia nostalgic măreția trecută, antică și renascentistă, a Romei, Eminescu găsește prilej să evoce…toate civilizațiile mari ale lumii, completând însă această evocare cu o concluzie care se înscrie într-o îndelungată tradiție poetică românească: deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșarte.

În fine, poemul asachian Satiră asupra omului, o imitație după Boileau, cum spune autorul, credem că a reușit să-și transmită ritmurile și rostirea convingătoare a indignării Satirelor lui Eminescu, adică Scrisorilor lui.

Poemul lui Asachi este destul de lung și renunț la a mai oferi exemple, mai ales că versurile asachiene nu au mai nimic în comun cu cele ale lui Eminescu din punct de vedere al dezvoltării ideatice.

Ceea ce credem că i-ar fi putut atrage atenția lui Eminescu este cadența retorică și perfecțiunea metrică a versului lung, pentru care el a căutat modele, dar erau practic inexistente în literatura română.

Nici Heliade, nici Bolintineanu, nici Alexandrescu nu au putut să-i fie de ajutor, în această privință, lui Eminescu, cel care: De mult mă lupt cătând în vers măsura,/ Ce plină e ca toamna mierea-n faguri,/ Ca s-o aștern frumos în lungi șiraguri,/ Ce fără piedeci trec sunând cezura (Iambul)[7].

Comparația lui Eminescu are în vedere atât dulceața limbii, cât și…geometria fagurelui: adică perfecțiunea metrică.

Fără îndoială, această cadență dulce a versului a învățat-o Asachi din poezia clasică și cu precădere din cea italiană. S-a spus că Petrarca i-a fost maestru.

Din nefericire, însă, numărul poemelor asachiene în care ideea și ritmul se îmbină într-un mod fericit, tinzând să atingă geniul, este redus.

Am putea chiar afirma că, în plan poetic, o contribuție majoră a lui Asachi se rezumă la poemele și sugestiile dăruite lui Eminescu. Deși importanța literară a lui Gh. Asachi, în contextul vremii sale, rămâne de analizat cu luciditate, indiferent de aprecierile mai mult sau mai puțin măgulitoare la adresa talentului și a originalității sale.


[1] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p.144.

[2] Antim Ivireanul, Opere, ed. cit., p. 19.

[3] Ibidem.

[4] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 178.