Etichetă: Haruki Murakami

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

*

Îi place să corecteze la nesfârșit la romanele sale, p. 139-140.

Nu își citește romanele publicate, că știe că o să mai găsească greșeli, p. 141.

N-a scris la cerere, Ibidem. Deși puțin mai jos spune că da.

„Timpul tăcerii în care cultiv mugurii romanului care crește în mine. Îmi cultiv în același timp și dorința de a scrie”, Ibidem.

„diferența dintre apa caldă a unui izvor termal și apa caldă din cada de acasă. Când intri în izvorul termal, chiar dacă temperatura apei nu este foarte ridicată, căldura îți pătrunde până în cele mai adânci fibre ale trupului și rămâne cu tine chiar și după ce ai ieșit din bazin. Apa caldă din cadă nu te încălzește în profunzime și, cum ai ieșit, te‑a și luat frigul”, p. 142.

„Nu este rolul autorului să afirme valoarea lucrărilor lui”, p. 145. Ba da, este! Și chiar trebuie să aibă conștiința valorii. Dacă fiecare om ar avea conștiința valorii lui și ar acționa în conformitate, nu am mai avea oameni care se pierd din modestie, pentru că nu cred că sunt în stare de lucruri mari, și nici jigodii orgolioase care nu știu cum să se mai autoproclame, deși n-au nici pe departe talentul sau înzestrările pe care le pretind.

„Cei care pot emite o judecată sunt, nu mai e nevoie s‑o spun, cititorii”, Ibidem. Și dacă pe cititori nu-i duce capul? Ăsta e un enunț ipocrit, din partea unui scriitor care are succes la public și vrea să placă în continuare…Dar dacă ar fi fost unul care ar fi avut conștiința talentului său și nu l-ar fi înțeles nimeni? Totuși, și el adaugă: „valoarea o poate scoate la iveală doar timpul”. De fapt, Dumnezeu, în timp…

Cei care scriu „simt cum izvorăște, în interiorul lor, o putere specială”, p. 149.

Uneori scrie și romane la cerere, p. Ibidem. La cererea unei edituri.

„Eu câteodată am senzația că stau de unul singur pe fundul unui puț adânc. Nu vine nimeni să mă salveze și nici să mă bată pe umăr, lăudându‑mă pentru cât am muncit peste zi. Rezultatul obținut se întâmplă să fie lăudat (bineînțeles, dacă lucrurile merg bine), dar aproape nimeni nu se gândește și la munca depusă. Aceasta este o povară pe care scriitorul trebuie s‑o poarte singur în spate, în tăcere”, p. 151.

„Un studiu recent spune că neuronii aflați în acea parte a creierului numită hipocamp se înmulțesc vertiginos în urma exercițiilor aerobice. O mișcare moderată, efectuată pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar fi înotul sau joggingul. Dar ce să vezi? Neuronii nou generați, dacă nu sunt folosiți timp de 28 de ore, pier. (Mare păcat de ei!) Pe de altă parte, dacă neuronii abia născuți primesc un stimul de natură cognitivă, încep să se activeze, se conectează la rețeaua creierului și devin o componentă organică a sistemului de transmisie a semnalelor. Practic, rețeaua creierului se ramifică și devine mai densă. Așa crește capacitatea de învățare și de memorare. Gândirea devine mai complexă și, ca rezultat, se ajunge la capacitatea de adaptare rapidă a modului de gândire la diferite situații și la creativitate. În concluzie, îmbinarea zilnică a exercițiilor fizice cu activitățile cognitive are o influență cât se poate de benefică asupra muncii creative desfășurate de scriitori”, p. 154-155.

Vorbește de coborârea în „bezna” sufletului și a conștiinței, în „bezna din subteran”, pentru a putea scrie un roman. Însă acolo, zice el, sunt „viețuitoare” care „îi buimăcesc pe oameni”, p. 159. Dar și „caverne întortocheate, ca niște labirinturi. Cine nu e atent se rătăcește și poate că nu mai reușește să se întoarcă la suprafață”, p. 160.

Însă ce scoate la iveală din aceste „bezne” și „caverne” și transpune în romane? Și de ce consideră că poveștile pe care le compune coborând în aceste bezne și caverne sunt benefice pentru el și pentru alții? Nu ne spune…Doar că simte o mare satisfacție…

„Acolo, în beznă, se împletesc inconștientul colectiv şi inconștientul individual, timpurile ancestrale și prezentul. Noi le aducem la lumină fără să le separăm și uneori rezultatul poate fi periculos”, p. 160.

Măcar recunoaște că există un pericol…

Undeva, mai pe la începutul cărții, spunea că l-a citit pe Dostoievski, mai înainte de a începe el însuși să scrie. Însă Dostoievski e ortodox și, la ortodocși, coborârea în „subteranele” conștiinței e un imperativ religios. Însă această coborâre se face odată cu rugăciunea cu mintea în inimă și împreună cu harul dumnezeiesc. În timp ce Murakami mărturisește că a apelat la sportul de performanță pentru a-și păstra sănătatea mentală, pe care o simțea amenințată de coborârea în „bezna” sufletului.

Și termenii în care descrie ceea ce trăiește sunt foarte semnificativi. Pentru că lumea sufletului din adânc este o peșteră întunecată și abisală, în care trăiesc monștrii obsesiilor și ai patimilor. Și doar pogorându-ne cu Hristos în iadul nostru sufletesc se poate face lumină. Dar scriitorii eterodocși sau necredincioși aduc la suprafață doar chipuri care să impresioneze publicul, ale acestei vieți interioare prea puțin lămurite inclusiv pentru ei.

Însă, prin aceasta, ajung să mărturisească că în om există abisuri sufletești, o viață lăuntrică care pentru cei mai mulți rămâne „beznă” toată viața, dar din care ies „viețuitoare” tot mai rele, cu cât omul e mai egoist și mai rău.

Măcar Murakami vorbește cu onestitate despre realitatea experienței scrisului, pe când ai noștri scriitori, cel mai adesea, se ascund în spatele unor formule estetice și nu vorbesc niciodată deschis despre ce trăiesc și li se întâmplă cu adevărat. Pentru că, dacă ar fi sinceri, și-ar goni cititorii…

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

Când lucra la primul roman, avea sentimentul că „nu e nimic de scris”, p. 111. De aceea simțea că avea nevoie de un stil propriu, prin care să se evidențieze, p. 112.

Importanța muzicii, a ritmului și a armoniei, p. 113.

„nu e nimic de scris“ înseamnă, de fapt, că „poți scrie liber despre orice“, p. 114. Despre orice te frământă sau despre sau te ajută să elucidezi, pe tine însuți sau ceva anume. Atâta timp cât nu iei asta drept o lozincă la modă tocmai bună să te ajute să te afirmi, deși tu, cu adevărat, chiar nu ai absolut nimic de spus.

Despre Hemingway, p. 115-116.

E din tabăra scriitorilor care „absorb, pentru a transforma în material, lucrurile care se întâmplă în mod natural în jurul lor, scenele de zi cu zi, oamenii pe care îi întâlnesc în drumurile lor, apoi, punând în funcțiune imaginația, construiesc povestiri”, p. 116.

„Acțiunile oamenilor, oricât de neînsemnate ar părea la prima vedere, au calitatea de a oferi în mod natural, mereu și mereu, subiecte interesante. […] Aceasta este cheia”, p. 117.

„nu există deosebiri între generații. O generație nu este mai bună și nici mai slabă ca alta. Lumea e plină de idei preconcepute privind diferențele dintre generații”, p. 118.

Eu aș zice mai degrabă că nu există diferențe atât de mari precum se spune în funcție de epocă și curente literare, că multe diferențe sunt inventate sau exacerbate. Dar diferențe între scriitori (ca individualități) și generații, există.

„Să luăm un exemplu concret : tinerii din ziua de azi sunt mult mai puțin capabili să citească și să scrie ideograme decât predecesorii lor (așa se spune, eu nu știu exact). Însă cu siguranță că înțeleg cu mult mai bine decât generațiile trecute limbajele de programare pe calculator. Fiecare generație are atât un domeniu de excelență, cât și puncte slabe. E suficient ca fiecare dintre ele, atunci când creează, să se axeze pe domeniul la care se pricepe mai bine. E îndeajuns să ne folosim, ca de o armă, de limba pe care o stăpânim cel mai bine și să descriem, cu cuvintele pe care le folosim cel mai ușor, lucrurile care se reflectă cel mai clar în ochii noștri. Nu trebuie să fim complexați de alte generații și nici să avem un sentiment de superioritate”, Ibidem.

Da, sunt de acord cu ideea de continuitate indiferent de contextul social, istoric și tehnologic. Doar că la noi, în România, dimpotrivă, „nu trebuie să fim complexați” se înțelege ca: trebuie „să avem un sentiment de superioritate”. Și tocmai scriitorii mediocri, de obicei, nu vor să fie o verigă într-un lanț, ci buricul pământului.

Din cauza criticilor aspre din anii de început, a trăit multă vreme departe de Japonia, p. 119.

„Dacă vă doriți să scrieți un roman, priviți în jur cu mare atenție. Asta este concluzia mea. Lumea pare foarte neinteresantă, dar în realitate e plină de zăcăminte minunate, ascunse. Scriitorii sunt aceia care au puterea de a le vedea și de a le scoate la lumină”, p. 120.

A scris proză de dimensiuni diferite, de la romane foarte lungi, în mai multe volume, la povestiri foarte scurte, fără să caute să le alterneze, ci după cum a avut chef, p. 121-122.

Însă consideră că romanele de mari dimensiuni sunt cele care îl reprezintă cel mai bine, p. 122.

Iarăși despre sentimentul de împlinire, p. 123.

A scris marile romane departe de Japonia: „am observat că‑mi merge mai bine dacă plec din Japonia”, p. 126.

A scris „Pădurea norvegiană” în Europa, p. 127. (Romanul lui de mare succes, care a fost și ecranizat).

Scrie pe Mac. Câte 10 pagini pe zi, când are de scris un roman mare. „Când te înhami la o muncă pe termen lung, regularitatea este foarte importantă”, p. 127.

Destul de multă rigoare și tehnică…

Face câteva serii de corecturi ample la romane, cu pauze semnificative între ele, p. 129-132.

Părerea soției, p. 132.

„Soția, în schimb [spre deosebire de redactori], este mereu lângă mine și nu i se va repartiza alt scriitor. Este un fel de «punct fix de observație». Fiind împreună de atâția ani, de cele mai multe ori înțelege de unde vin impresiile pe care le exprim și nuanța lor precisă”, p. 133.

La unul din romanele sale lungi, a pierdut un capitol întreg, pe care l-a salvat din greșeală în alt folder decât cel care trebuia. Și l-a regăsit abia după ce s-a publicat romanul. Și, deși rămăsese cu impresia că a doua oară l-a scris mai prost, refăcându-l din amintire, când a citit varianta primă, regăsită, a văzut că era mai bună a doua variantă, de fapt, p. 135-136.

Redactorii necompatibili cu creația sa, p. 137.

Și-a îmbunătățit un roman, corectându-l exact pe dos decât i-a indicat redactorul, p. 137-138.

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

„noian de opinii”, p. 103.

Romancierul nu trebuie să exprime imediat păreri, p. 104.

Întrebat de Paul Valéry dacă își notează mereu „ideile deosebite”, Einstein a răspuns că nu, pentru că: „Îmi vin idei deosebite destul de rar“, p. 105.

Murakami consideră că unui romancier nu-i folosesc prea mult „istețimea și iuțeala, și nici puterea de concizie”, pentru că „acestea mai mult împiedică curgerea naturală a povestirii. În schimb, când autorul scoate, după cum e cazul, tot felul de detalii din cabinetul minții lui și le introduce în povestire, aceasta devine uimitor de naturală și plină de viață”, p. 105. Adică mai mult risipă de fantezie…

Stochează în minte amintiri despre lucruri neobișnuite, fără să se gândească la cauze sau consecințe, p. 106.

Spune că e de acord cu James Joyce, care spunea că „imaginația înseamnă amintire”, ibidem. Însă nu știu dacă Joyce înțelegea prin asta același lucru ca și Murakami. Pentru că există amintiri și amintiri…

„Imaginația este o combinație de bucăți de amintiri fără conexiuni”, ibidem. Pentru Murakami. Și atunci de ce romanul creează conexiuni între ele, mai mult sau mai puțin fanteziste? Căci „«bucățile de amintiri fără conexiuni, combinate cu îndemânare», ajung să aibă o intuiție și o capacitate de previziune proprii, care devin adevărata forță motrice a povestirii”, ibidem.

Mintea cu sertare mari și mici, p. 106-107.

Autorul consideră că „ies la suprafață, în mod natural, chiar și amintiri pe care le credeam demult uitate”, p. 107. Nu ies în mod natural…

I se pare că imaginația i se desprinde de voință și se manifestă în voie și că acest lucru îi dă un sentiment foarte plăcut, ibidem. De altfel, de mai multe ori a vorbit despre sentimente și senzații foarte plăcute rezultate din activitatea de a scrie romane.

Consideră că atmosfera din capul său seamănă cu o scenă din filmul „Kafka – coșmarul din labirint” (1991)[1], în care Kafka intră într-un castel „tapetat cu sertare și sertărașe”, ibidem.

Din sertarele minții scoate cu mare zgârcenie pentru romane, pentru că nu știe când îi mai trebuie, p. 108.

La finalul unui roman, mai are multe sertare nedeschise, p. 108-109.

Eseurile sunt o ocupație secundară, romanele sunt pe primul loc, p. 109.

Altă comparație cu o scenă de film: din E. T. al lui Steven Spielberg, „în care E.T. scotocește într‑o debara și, din te‑miri‑ce, construiește un aparat de emisie‑recepție”, ibidem. Și autorul socotește că „exact așa se pot scrie și romane cu adevărat bune. Calitatea materialului nu contează foarte mult ; ceea ce nu poate însă lipsi este «magia». Chiar dacă nu avem la îndemână decât materiale banale și nu folosim decât expresii simple, cu un pic de magie putem construi niște aparate cât se poate de precise şi de uimitoare”, ibidem.

Recomandă „metoda E.T.“ pentru contemporanii care nu au trăit experiențe excepționale, ci o viață banală, dar vor să fie romancieri, „altfel, nu văd cum am putea lua legătura cu altă planetă”, p. 111.

E metoda tipic postmodernistă de a face ghiveci din de toate. Pentru cei care vor să excludă adevăratul excepțional și să îl înlocuie cu o contrafacere a lui din banalități. La ce „magie” ajung și cu ce „planetă” se conectează? Murakami vorbește serios despre comunicarea cu „extratereștrii”…

Asta când Dumnezeu „nu există”, dar, aproape întotdeauna, există credință în nevăzut, din plin, doar că un nevăzut de altă natură…care pare „acceptabil”, în comparație cu Dumnezeu care „nu e acceptabil”.

---

[1] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Kafka_(film) .

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

Autorul reproduce definiția creativității, așa cum a oferit-o neurologul Oliver Sacks: „Creativitatea, așa cum este ea de obicei înțeleasă, presupune nu doar „ceva“ – talentul – ci și pe „cineva“, cu caracteristici personale puternice, o identitate puternică, sensibilitate și un stil personal, care se întrepătrund cu talentul și‑i dau o substanță și o formă particulare. În acest sens, creativitatea necesită putere de a genera, de a te distanța de perspectivele obișnuite, de a te mișca liber pe tărâmul imaginației, de a crea și re‑crea mental lumi întregi supraveghind totodată întregul cu un ochi interior critic”, p. 73-74.

Și se vede din definiția de mai sus faptul că pune la baza puterii cuiva de a fi creativ faptul că are o personalitate puternică. Și cu cât este mai puternică această personalitate, cu atât este omul mai creativ, mai original, „mai unic”. Nu poate cineva să fie o persoană slabă, vicioasă, lipsită de caracter, și să fie mare creator.

Discută despre elementele înnoitoare în muzică, atât în cazul celei modern-contemporane (Beatles, Beach Boys, Thelonious Monk), cât și clasice (Stravinski, Mahler, Schubert), p. 74-79.

„Oamenii au tendința să manifeste aversiune față de ceea ce nu pricep și mai ales față de ceea ce iese din tiparele preexistente agreate de establishment – grupul social dominant – pentru că se tem ca acestea să nu le distrugă fundația pe care se sprijină”, p. 80.

Da, oamenii au tendința să nu gândească…

Însă noutatea și originalitatea cred că trebuie să vină de la sine, din interiorul creatorului, și nu să fie o pretenție a epocii. Pentru că se ajunge la fenomenul invers: oamenii educați de establishment învață să recunoască drept valoare numai ce e ieșit din comun și scandalos și nu mai vad valoarea și autenticitatea dacă nu îi șochează expresiv. Capătă aversiune față de expresia clasică (în orice artă) și nu reușesc să identifice autenticitatea și spiritul creator dacă nu îi ia prin surprindere prin stil.

Beethoven și Simfonia a IX-a, p. 84.

Își dorește să fie original, p. 85.

Mai înainte de a scrie, avea în minte „silueta clară” a romanelor, p. 89.

După premierea primului roman, un fost coleg de liceu i-a spus că putea și el să scrie la fel. Dar, după aceea, colegul nu a scris nimic, p. 90.

Unii au impresia că pot, dar nu se apucă niciodată…

Procesul de creație nu a fost ceva planificat, p. 92.

Când a scris primul roman, „n‑am fost nici chinuit de o dorință puternică, nici încorsetat de reguli privind felul în care trebuie scris un roman. Nu știam cum merg lucrurile în lumea literară și (din fericire sau din păcate) n‑aveam nici vreun model printre scriitorii consacrați, la care să mă raportez. Voiam doar să scriu, în stilul meu, un roman care să‑mi reflecte sufletul – atât și nimic mai mult”, p. 92.

Impulsul interior nu poate fi construit prin inteligență, p. 93.

N-a trăit „blocajul scriitorului”, p. 94.

Consideră că se bucură de „o mare liniște interioară”, p. 95, pentru că nu are termene-limită pentru romanele sale. Ci scrie atunci când simte să scrie.

Haruki Murakami, Meseria de romancier, traducere din limba japoneză și note de Andreea Sion, Ed. Polirom, 2016, 288 p.

Când s-a apucat de scris, citise mai degrabă literatură rusă de secol XIX și romane englezești, decât romane japoneze moderne. Nu era educat în ceea ce privește stilul în care ar fi trebuit să scrie pentru epoca sa, p. 39.

Folosește cuvântul „epiphany” pentru revelația pe care consideră că a avut-o că este scriitor, p. 40.

Efectele scrisului într-o limbă străină, p. 41-43.

La primul roman a avut mai degrabă senzația de a „cânta muzică” decât pe aceea de a scrie. Consideră că nu scrie cu mintea, ci cu simțurile. „Obțin un ritm, găsesc un acord minunat şi cred în puterea improvizației muzicale”, p. 45.

A salvat un porumbel rănit, p. 47.

Nu îi place să fie legat de ideea de premii, p. 52.

E distant față de „lumea literară”, p. 53.

„Fără un dram de aroganță nu te faci romancier”, p. 55. Dar unii ajung la kilogram și la tone și nici măcar nu au mare lucru de spus…

Cineva a scris o carte: „De ce n‑a putut câștiga Haruki Murakami Premiul Akutagawa” (cel mai important premiu pentru debutanți), pe care autorul n-a vrut s-o citească, p. 58-59.

Consideră că „în afară de câteva distincții în cazul cărora evaluarea se face în funcție de merite cuantificabile, nici unul – de la Premiile Academiei Americane de Arte și Litere și până la Nobelul pentru Literatură – nu se bazează pe evaluări obiective și oricine poate denigra sau, dimpotrivă, ridica în slăvi candidații cât poftește”, p. 60.

Și la noi cei mai mulți sunt morți după premii și se valorizează numărându-le…

Problema gravă e că editurile și instituțiile culturale transformă cultura într-o afacere și într-o activitate de fațadă, context de care profită din plin mediocrii și chiar nulitățile care ocupă scena. O selecție firească a valorilor nu mai e posibilă din cauza unui întreg angrenaj care acceptă și promovează numai pe cei care fac parte din sistem.

Prea mulți scriitori de mâna a doua primesc premiul Nobel, p. 61.

„Cele care rămân în urma noastră sunt creațiile literare, nu premiile”, p. 63.

Deprinderea de a citi se capătă în copilărie, p. 65.

N-a făcut parte din niciun comitet pentru acordarea vreunui premiu literar, p. 67.

I-a fost suficient premiul Gunzō, pe care l-a primit pentru debut, ca să continue să scrie (pentru care a trimis manuscrisul primului roman fără să păstreze nicio copie), iar dacă nu l-ar fi primit ca o recunoaștere a calității lui de scriitor și ca o încurajare, nu ar fi scris mai departe și n-ar fi devenit romancier, p. 68.

Se consideră „un scriitor activ, încă în plină dezvoltare” și  „un om angajat într‑o luptă, în linia întâi a frontului literar”, p. 68.

În Japonia apar tot mai multe premii literare și aproape în fiecare zi aude că cineva a fost premiat, p. 69.

Mulțimea de premii literare și mediatizarea tot mai mare poate fi dovada unei efervescențe literare și culturale, a unui interes crescut și stimei de sine culturale a unui popor. Însă pot să creeze și o mulțime de pasiuni negative, stârnind orgolii imense și nefaste, ceea ce în lumea noastră românească se întâmplă din păcate mult prea mult și prea des.

Nu îi place să dea verdicte critice pentru a selecta o lucrare pentru premiere, p. 70.

„Totuși, până la urmă mi se pare că cea mai înțeleaptă politică este să spui lucrurilor pe nume”, p. 71.