Etichetă: hristologie

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este, în mod indubitabil, şi precum o probează viaţa şi opera sa, cel mai fecund şi important teolog ortodox al veacului al XX-lea. Analiza sa îmbrăţişează şi acoperă toate domeniile de cercetare teologică, începând, cronologic, cu istoria Bisericii universale şi a celei ro-mâneşti, şi adâncindu-se în domeniile de vârf ale ştiinţei teologice: Spiritualitatea Ortodoxă: Ascetica şi Mistica; în Teologia Dogmatică şi Liturgică, fiecare dintre acestea cu delimitările şi capitolele lor particulare.

Operele sale, fie că este vorba de manuale de teologie (Spiritualitatea Orto-doxă, Teologia Dogmatică Ortodoxă), fie de traduceri (Hristu Andrutsos, Dog-matica Bisericii Ortodoxe Răsăritene; Filocalia, vol. I-XII, de opere funda-mentale ale Sf. Grigorie Palama, ale Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Dionisie Areopagitul, Sf. Grigorie Teologul, pentru a le menţiona pe unele dintre ele, care au influenţat profund opera Părintelui Stăniloae), ori de studii, articole, note, însemnări, reflecţii teologice sau comentarii ecumenice , pot fi socotite fundamentale pentru dezvoltarea domeniilor pe care le cercetează, adevărate sinteze, documente şi monumente în care este cuprinsă şi explicitată învăţătura autentică ortodoxă, aşa cum au păstrat-o şi tâlcuit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii, timp de două milenii; întregiri creatoare ale gândirii patristice răsăritene.

Opera teologică realizată de Prea Cucernicia Sa are în centrul ei Persoana lui Hristos şi persoana umană, aflate permanent într-un dialog viu, derulat în lume şi în timp – opere ale iubirii infinite ale lui Dumnezeu.

În scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae, aflăm bazele unei adevărate sinteze teologice: cosmologice, antropologice, hristologice, pnevmatologice, eclesiolo-gice, care are două trăsături fundamentale: fidelitatea faţă de Revelaţia dum-nezeiască şi spiritul creator, în sensul cel mai înalt şi fericit, nu de inovaţie sterilă şi străină, ci de explorare şi adâncire până la cele mai subtile nuanţe şi exprimări.

O învăţătură care nu este o creaţie personală, străină spiritului dreptmăritor, ci izvorăşte tocmai din rădăcinile lui, din adâncile sale origini, şi este explicitată omului contemporan, în limbajul şi problematica lumii contemporane.

O sinteză născută din învăţătura tradiţională a Bisericii, aşezată pe autoritatea izvoarelor curate ale Revelaţiei creştine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, pe experienţa şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, luminători ai lumii. Învăţătura de credinţă creştină cuprinsă în Sfânta Scriptură, formulată şi proclamată în cadrul Sinoadelor ecumenice, de către Sfinţii Părinţi, inspiraţi şi povăţuiţi de harul Duhului Sfânt, „Duhul Adevărului”.

Poate că aceasta constituie în fapt şi unul dintre motivele atracţiei instrinseci a operei Părintelui Stăniloae: fidelitatea desăvârşită faţă de învăţătura tradiţională a Bisericii, dar în acelaşi timp actualitatea modului de valorificare a ei, în deplină receptivitate faţă de problemele lumii şi ale omului contemporan; redescoperirea izvoarelor prime ale credinţei creştine şi noutatea abordării; atotcuprinderea şi profunzimea explorării; împletirea cunoştinţelor teologice cu datele progresului uman şi ale ştiinţelor contemporane; profunzimea şi creativitatea, toate acestea îmbrăcate într-un limbaj de o claritate şi un farmec duhovnicesc deosebit.

Sinteza realizată de Părintele Dumitru Stăniloae nu este o receptare mecanică şi monotonă a unor teme creştine, ci o explorare creatoare a lor. Ea are aspectul unui grandios edificiu teologic şi spiritual, aşezat pe învăţătura creştină a Bisericii celei Una, dar înălţându-se organic spre culmile desăvârşirii creştine, ale îndum-nezeirii omului, atât de frumos cântate în scrisul său.

Aproape că nu există domeniu al teologiei ortodoxe pe care să nu-l fi explorat până la cele mai subtile nuanţe şi pătrunzătoare detalii „patriarhul teologiei ro-mâneşti”. Nu este nici o exagerare în a spune că Părintele Dumitru Stăniloae, prin reflecţiile sale teologice, îmbogăţeşte o tradiţie dogmatică învechită şi închistată în formule canonice vechi sau corectează o viziune doctrinară scolastică, la fel de periculoasă prin lipsa ei de duh, de simţire, a celor predate ex cathedra. Este mai degrabă un îndemn la a descoperi şi valorifica gândirea „inspirată” a celui mai important teolog ortodox al veacului al XX-lea, izvor al progresului dogmatic şi teologic ortodox contemporan. În măsura în care nu va fi ignorată sau uitată între filele unor lucrări şi în rafturile unor biblioteci, opera monumentală a Părintelui Stăniloae îşi va dovedi valoarea şi actualitatea ei teologică şi, am putea spune, predictică.

Scrierile Părintelui Stăniloae, de mare profunzime şi expresivitate, limpe-zime şi subtilitate, analizează în largi şi pătrunzătoare detalii temele centrale ale vieţii creştine şi ale teologiei ortodoxe, ale vieţii Bisericii şi ale mişcărilor sufle-tului omenesc şi românesc. Reflecţiile privind spiritualitatea poporului român se îmbină în modul cel mai înalt cu largile consideraţii privind istoria generală a Bisericii creştine. Dogma se întregeşte în cult, adevărul se explicitează în expe-rienţa duhovnicească, în evlavie, theoria se împlineşte în theologie.

Dumnezeu, lumea, omul, istoria, viaţa şi desăvârşirea, cunoaşterea şi unirea îndumnezeitoare constituie temele centrale ale scrierilor sale. O teologie a iu-birii, izvorând din iubire, din iubirea suprafirească a lui Dumnezeu, şi îmbră-ţişând întreaga existenţă, o teologie a darului şi a dialogului cu Dăruitorul, a sensului ultim şi mântuitor al vieţii.

Vom încerca, în cele ce urmează, să surprindem câteva din coordonatele esenţiale ale „teologiei lumii” sau a creaţiei, aşa cum se desprind ele din lu-crările fundamentale ale teologului român.

„Taina lumii” sau apofatismul creaţiei

Ideea de la care porneşte Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, în conside-raţiile sale referitoare la creaţie, este aceea că lumea reprezintă pentru cu-noaşterea umană o mare taină.

Caracterul tainic al ei derivă din faptul că ea este opera unei Fiinţe supreme infinite şi că vocaţia sau ţinta lumii este aceea de a „pătimi îndumnezeirea”, prin intermediul omului – şi acesta „taină negrăită”, dând permanent mărturie despre perfecţiunea dumnezeiască.

Or, în urcuşul spre această ţintă – participarea la dumnezeire – atât omul, cât şi lumea se află într-o epectază, într-un urcuş continuu, care nu se încheie niciodată, nici măcar în lumea şi în viaţa viitoare. Iar acest dinamism permanent fac imposibil de epuizat taina lumii şi a omului.

Pe de altă parte, ea este operă a iubirii lui Dumnezeu, iar iubirea este inexprimabilă, inefabilă, este imposibil de cuprins în formule precise, exacte. Adevărata iubire se trăieşte, nu se teoretizează.

Lumea a fost creată pentru om. Ea se împlineşte şi se desăvârşeşte prin om. Omul, la rândul său este o taină infinită. Creat după chipul Creatorului, omul tinde să actualizeze acest chip divin din fiinţa sa şi să-l desăvârşească în deplina asemănare cu Părintele său ceresc, iar acest proces spiritual face imposibil de descris în ultime detalii taina vieţii umane şi a lumii în care ea se desfăşoară.

Dacă Părintele Stăniloae a vorbit despre apofatismul cunoaşterii teologice, despre apofatismul antropologic, aflăm în scrierile sale referiri şi la un apofatism al creaţiei , al lumii materiale şi mai ales spirituale. Dacă apofatismul lumii materiale este unul de o mai scăzută intensitate, apofatismul lumii spirituale, care străbate lumea materială şi îi dă sens, este unul de „sporită intensitate”.

Este o taină modul creării lumii, după cum ascuns este şi sfârşitul ei. Este o taină tot ceea ce se întâmplă în ea, începând cu procesele naturale, fizice, biologice şi culminând în caracterul elaborat al vieţii spirituale. Totul în lume este o taină abisală, cunoscută numai de Creatorul ei. „Creaţiunea însăşi, spune Părintele Stăniloae, este un abis, un adânc fără fund pentru cunoaşterea noastră, prin raţiunile şi energiile tuturor componentelor ei, până la micimi la care nu putea ajunge; şi prin combinarea într-un fel identică, în alt fel mereu nou a lor, datorită şi intervenţiilor umane sau folosirii lor mereu noi de oameni. Cine poate şti câte energii se mai ascund în cosmos ale cărui margini şi a cărui complexitate nu le putem cunoaşte şi nu le cunoaşte omul niciodată. Numai Dumnezeu le ştie mărginirea, pentru că numai el le cunoaşte în întregime. Omul nu poate cunoaşte niciodată marginile mici şi mari ale cosmosului, pentru că ştiinţa lui mereu mărginită nu va ajunge niciodată la sfârşit” .

Din caracterul de taină al creaţiei derivă şi atitudinea faţă de ea. Atât în încercarea de cunoaştere a lumii, cât şi în atitudinea duhovnicească faţă de ea, demersului raţional, cunoaşterii ştiinţifice, discursive, trebuie să i se asocieze efortul duhovnicesc, ascetic, de descoperire a adâncilor ei înţelesuri, a scopului ei în plan spiritual. Chiar şi despre raţiunile dumnezeieşti ale lucrurilor, omul nu are niciodată o cunoaştere totală şi aceasta face din lume o taină şi mai adâncă. Descoperirea acestor raţiuni ascunse ale lumii presupune un îndelungat şi intens proces ascetic, este efectul unei intense lucrări de curăţire de înţelesurile păti-maşe ale celor materiale, o atitudine de discernământ, de folosire a lor potrivit acestor raţiuni înalte ale lor şi în comuniune cu Dumnezeu – Creatorul lor şi cu semenii. Însăşi raţionalitatea aceasta a lumii este tainică.

Calea de descoperire a caracterului tainic al lumii nu este explorarea şi ex-ploatarea potenţelor şi virtualităţilor aflate în lumea materială, ci adâncimea lor duhovnicească.

În centrul gândirii teologice sau axa acestei gândiri fidele tradiţiei şi, în acelaşi timp creatoare a sale, se află Dumnezeu, omul şi lumea, într-o relaţie de dialog şi iubire. Dumnezeu vorbeşte omului prin lume – lucruri şi oameni – iar lumii îi dă sens prin om – cununa şi regele ei. Toate sunt ecouri ale acestei iubiri infinite dumnezeieşti şi mărturisesc despre Taina suprafiinţială – Dumnezeu Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.

Creaţia este, astfel, „o ambianţă de taină, pentru toate cele din ea, mai ales că e înrădăcinată în Dumnezeu Cel infinit” .

Lume şi timp

Lumea are un început şi va avea un sfârşit. Numai Dumnezeu este veşnic. Tot ceea ce există în afara Lui este supus categoriei temporale. Viaţa creştinului se desfăşoară în timpul şi spaţiul lumii acesteia, premergătoare timpului şi spaţiului lumii şi vieţii viitoare.

Timpul, alături de lume, constituie dimensiuni fundamentale ale existenţei umane, cadrul firesc al existenţei personale. Mântuirea, îndumnezeirea prin har şi lucrare se realizează în lume şi în timp. Omul se desăvârşeşte pe măsura nevoinţelor sale ascetice de a se înduhovnici pe sine, de a pnevmatiza şi trans-figura, de a schimba la faţă materia, conducându-l spre „cerul nou şi pământul nou” (II Petru 3, 13), din viaţa viitoare.

Părintele Dumitru Stăniloae surprinde acest mare adevăr creştin în cuvinte de o profunzime şi de un farmec duhovnicesc deosebit. Definind timpul a fi „durata aşteptării între bătaia Sa la poartă şi fapta noastră de a o deschide” , intervalul dintre bătaia lui Dumnezeu la poarta inimii noastre şi dragostea noastră de a-I deschide, el arată marea responsabilitate ce-i revine omului în lucrarea de valorificare a timpului vieţii sale pământeşti.

Precum lumea, în lărgimea ei, este un dar dumnezeiesc, la fel şi timpul, în toată intensitatea sa. El este un dar faţă de care omul are aceeaşi datorie de a-l fructifica. „Timpul, spune Părintele Stăniloae, e un dar al lui Dumnezeu, dar şi o datorie de a-l umple cu fapte date Domnului, cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Chiar dacă-l folosim întreg nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne e dată odată cu el” .

Omul trăieşte în timp, având însă mereu deschisă perspectiva veşniciei, a unei veşnicii luminoase şi fericite sau întunecoase şi triste, pe măsura faptelor sale în timp. Se arată astfel că lumea, timpul şi viaţa constituie dimensiunile în care omul îşi pregăteşte propria sa veşnicie.

Într-o notă amplă din Filocalia, tâlcuind cuvintele Avvei Dorotei, Părintele Stăniloae ne arată datoria creştinului de a nu risipi timpul, de a nu lăsa clipa să treacă în defavoarea şi spre regretul duhovnicesc, o dată ce fiecare clipă este unică şi cu valoare în planul eshatologiei. Creştinul nu trebuie să lase timpul să se scurgă plat, fără sens spiritual înalt, ci trebuie să se nevoiască să umple fiecare clipă de sens, prin cugetare la Dumnezeu şi rugăciune neîncetată faţă de El, prin fapte şi gânduri curate, să-l imprime de finalitate duhovnicească înaltă. Pierderea timpului este, pentru credinţa creştină, un motiv de mare îngrijorare. Pentru că, pierzând timpul, pierdem fericirea veşnică, risipim posibilităţile de a ne înveşnici în fericire.

În acelaşi timp, risipirea timpului, neconştientizarea valorii unice, irepetabile şi ireversibile a clipei, slăbeşte puterile sufletului, devin prilej de păcat şi osândă veşnică, expresie a împrăştierii, rătăcirii şi vagabondării sufleteşti, a uitării de sine, a destrămării vieţii interioare. „Nici o oră, nici o clipă nu e ca alta, arată Părintele Stăniloae. Ce am putut face în ea, nu mai putem face în alta. Împre-jurările s-au schimbat. Dezvoltarea noastră se face altfel, când am pierdut o clipă, fără o bună lucrare. Nu numai timpul în general are o valoare absolută, ci fiecare clipă. Totuşi, o mare pocăinţă ne poate reface. Dar când pierdem timpul cu gândul că ne vom reface printr-o pocăinţă ulterioară, ne obişnuim să lăsăm clipele să treacă mereu, aşteptând altă clipă pentru pocăinţă, fără să mai avem puterea să folosim vreuna în acest scop. Pierderea timpului devine ea însăşi o obişnuinţă. Ea nu e numai o chestiune exterioară, ci una interioară (…). Timpul pierdut lucrează împotriva noastră. E un vierme care creşte” .

Dată fiind importanţa fiecărei clipe, spiritualitatea ortodoxă a făcut din cuge-tarea la moarte o adevărată virtute, îndemnându-ne să cugetăm continuu la ceasul şi la judecata de pe urmă. Astfel, vom învăţa să socotim fiecare clipă a existenţei noastre ca fiind ultima şi vom căuta să o umplem de sens duhovnicesc, răs-cumpărând celelalte clipe risipite, pierdute, ale vieţii.

Orice clipă poate fi cea din urmă, orice ceas poate fi ceasul de pe urmă al vieţii noastre şi de aceea trebuie să devină un ceas al trezirii noastre din moarte la viaţă . „Timpul, spune Părintele Profesor, nu trebuie cheltuit nici în păcate, nici în deşert, ci pentru a face bine şi pentru a înainta în desăvârşire, în apropierea de Dumnezeu şi întreolaltă în eliberarea de robia patimilor despărţitoare, fără rost şi fără orizont. Timpul trebuie folosit cu atât mai serios cu cât ni s-a apropiat de sfârşit, iar vrăjitorul e furios pe cei ce vede că-i vor scăpa, fiindcă au pornit pe calea care-i duce la vieţuirea armonioasă şi veşnică în Dumnezeu” .

Fiecare clipă trebuie să fie o clipă a pocăinţei, a ridicării şi îndreptării, trebuie luată în serios, ca şi când ar fi ultima. „Nu trebuie să păcătuim cu voia, spune Părintele Stăniloae, în nădejdea că vom avea timp în viitor pentru pocăinţă. Nu noi dispunem de timpul viitor, ci Dumnezeu. De aceea nu trebuie să căutăm să dispunem de timpul de faţă lucrând împotriva lui Dumnezeu, în nădejdea că ne va da alte clipe în care vom lucra pentru El şi-L vom îmbuna. Dacă ne-a dat clipa de faţă, înseamnă că ne-a dat condiţia pentru a ne declara pentru sau contra Lui (…). Dar importanţa clipei de faţă e legată mai ales de faptul că e singura clipă dată nouă în mod sigur de Dumnezeu. Deci în fiecare clipă prezentă trebuie să facem binele, pentru că fiecare e singura clipă pe care o mai avem în mod sigur ca dar al lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ne dă un şir îndelungat de clipe, ni-l dă în felul acesta, adică ca un şir de clipe din care fiecare pare ultima, sau poate să fie ultima, pentru că ne oferă întregul timp ca un prilej de declarare a noastră pentru Dumnezeu sau contra Lui, făcând în ea un prilej de a împlini sau nu voia Lui, de a veni sau nu în apropiere de El, de a creşte sau nu în asemănarea cu El” .

Credinţa ortodoxă priveşte „taina timpului” cu deosebită responsabilitate, dar şi cu optimism. Ea înţelege dinamic şi ontologic fiecare clipă a vieţii prezente, considerându-o o potenţială clipă a ridicării din păcat, a mântuirii noastre, o şansă divină a răscumpărării păcatului, un timp al ridicării, o şansă de rodire şi valo-rificare a darurilor primite de la Dumnezeu, o clipă nu a căderii spre moarte şi neant, ci a înălţării către adevărata viaţă, cea veşnică şi fericită .

Lipsită de o astfel de înţelegere, considerată o sumă de momente fără o fina-litate cu adevărat pozitivă, duhovnicească, un eşec al fiinţării noastre, un dezno-dământ tragic, viaţa însăşi este lipsită de semnificaţie şi motivaţie. Înţeleasă însă duhovniceşte, ca timp al mântuirii şi desăvârşirii, ea devine anticipare a vieţii veşnice, a fericirii netrecătoare.

Omul are datoria de a trage concluzii ajutătoare în mântuire din fiecare clipă a vieţii sale, fie că este vorba de una care marchează evenimente şi întâmplări pozitive din viaţa sa, fie de unele ce înregistrează clipe dureroase ale unei existenţe tulburătoare. De aceea, Părintele Stăniloae subliniază ideea Sfântului Maxim Mărturisitorul, potrivit căreia timpul ne este de folos mai ales atunci când suportăm necazurile legate de el, în loc să alergăm după plăcerile efemere, ce se pot împlini în timp. Timpul trebuie să ne „ocazioneze” o creştere spirituală, fie că aceasta se realizează prin experienţe pozitive, fie prin evenimente dureroase, palpitante .

Aşadar, sensul general al lumii şi al istoriei este acela de a oferi posibilitatea unei cât mai depline lămuriri, verificări şi încadrări în experienţa universal-umană a adevărului Revelaţiei .

Ample referiri la sfârşitul lumii, al timpului şi al istoriei aflăm în lucrarea Iisus Hristos sau restaurarea omului. Mai întâi de toate, se arată că adevăratul sens al lumii şi al istoriei este mântuirea, căci doar cu un astfel de scop, ele au sens.

În lumea prezentă şi în istoria umanităţii, se suprapun trei planuri ale realităţii: planul relaţiilor juridice dintre oameni sau al ordinii sociale (Statul); şi planul comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii – Biserica. Istoria poate fi formată şi numai din primele două planuri, dar atunci este lipsită de sens, pentru că a trăi după legile naturii şi într-o anume orânduire socială şi politică nu poate fi adevăratul rost şi adevărata finalitate a omului şi a lumii. Scopul istoriei, spune Părintele Stăniloae, este Biserica, împărăţia harului, conducătoare spre viaţa veş-nică. Ea este ţinta întregii vieţi pământeşti.

Şi, într-o vreme de mare tulburare şi zbucium, teologul român, care avea să plătească mai târziu cu propria sa libertate, face o privire critică asupra Statului, a orânduirilor sociale vremelnice, arătând că sunt lipsite de sens, dacă nu se vor împlini în planul şi orânduirea superioară, a harului, în Biserică. Statul este doar o precondiţie pentru Biserică. „Biserica, arată Părintele Stăniloae, nu va nega niciodată legitimitatea Statului, în principiu. Dar va căuta să ridice pe orice om la o astfel de stare, încât pentru el Statul să fie oarecum depăşit, să împlinească fără sila Statului, ca un minimum, tot ce poate cere el.

Când toţi oamenii ar ajunge la această stare, devenind membri desăvârşiţi ai Bisericii, purificaţi total de păcat şi la capacitate de comuniune deplină cu Dumnezeu şi între ei, Statul ar dispare de la sine, nu ca desfiinţat prin pro-pagandă sau combatere externă, ci absorbit cu fiinţa lui, care e ordinea echitabilă, în fiinţa Bisericii.

Dar pe pământ nu se va ajunge niciodată la o astfel de stare. Chiar dacă toţi oamenii ar deveni creştini, înşişi creştinii ca oameni pământeşti trec prin diferite faze ale vieţii, care atestă nedesăvârşirea lor. Toţi avem lipsă de Stat, chiar dacă suntem şi în Biserică. Amândouă aceste ordini de viaţă ne ajută, Statul prin silă, Biserica prin har, să ne menţinem şi să progresăm în desăvârşire” .

Biserica este „corabia în care înaintează credincioşii spre această stare de fii ai Tatălui ceresc şi de fraţi ai Fiului făcut om şi jertfit pentru ei. Ea e Împărăţia anticipată a Sfintei Treimi” . Convingerea de nezdruncinat a teologului român este că, indiferent de valurile istoriei, care izbesc această corabie şi de tulburările ce pot exista în interiorul ei, ea este condusă spre mările liniştite ale fericirii, spre ţărmul iubirii, de către Cârmaciul ei – Hristos Domnul.

La întrebarea „când se va termina istoria sau când va fi sfârşitul lumii?”, Părintele arată că nu poate fi vorba de o determinare exactă a momentului final, căci aceasta rămâne o taină ascunsă omului. Ceea ce se poate preciza este, mai degrabă, posibilul mod în care ar putea avea loc acesta. Sfârşitul lumii poate însemna, potrivit Părintelui Stăniloae, un sfârşit al posibilităţilor ei.

Lumea şi istoria vor lua sfârşit atunci când vieţuirea în ele nu va mai putea oferi nici o perspectivă, ca urmare a epuizării tuturor posibilităţilor de progres sau dimpotrivă, de cădere. Apocalipsa mare, precum şi cea mică, se arată, precum şi zbuciumata experienţă a omenirii pledează pentru o împreunare a celor două cauze, în sensul că o dată cu trecerea timpului, lupta dintre Hristos şi urmaşii Lui, pe de o parte, şi satana cu adepţii şi slujitorii lui, pe de alta, va deveni tot mai cruntă, până la dezlegarea ei în favoarea Binelui suprem. În popor, precizează Părintele, există ideea că odată şi odată, Dumnezeu nu va mai îngădui răutatea, punându-i capăt. Aceasta nu înseamnă o intervenţie neîntemeiată a lui Dumnezeu, pentru că oamenii înşişi vor pune sfârşit lumii, prin luptele lor generalizate împotriva celor buni .

Prin această concepţie, subliniază teologul român, „doctrina ortodoxă se vădeşte ca cea mai conformă cu solidaritatea omenirii şi cu unitatea istoriei” . Ea consideră că la originea lumii se află iubirea Sfintei Treimi, iar istoria e lăsată de Sfânta Treime ca drum al creşterii oamenilor în dragoste, sfârşitul ei fiind dragostea eternă şi fericită în unirea desăvârşită cu Sfânta Treime .

În concluzie, lumea a apărut în timp şi, în mod similar, viaţa omului este un timp al graţiei, pe care acesta trebuie să-l folosească spre progresul său du-hovnicesc, responsabil şi din perspectiva pregătirii unei veşnicii fericite. „Timpul trecător, concluzionează Părintele Profesor, are uriaşa lui valoare tocmai prin calitatea ce i s-a dat de stadiu trecător, dar pregătitor al modului eternităţii noastre. Dacă n-ar urma după el nimic, n-ar avea nici o valoare, nu ne-ar angaja la nici o faptă de mare efort, de mare seriozitate şi oboseală, de decizii grele, chiar de renunţare prin jertfă la viaţa în el. Dar calitatea clipelor de momente grele scurte în care ne decidem eternitatea, ne dau puterea de decizii cu caracter absolut în ele, de decizii cu adevărat eroice” .

Lumea – operă a iubirii infinite, a bunătăţii nesfârşite şi a atotînţelepciunii dumnezeieşti

Tot ceea ce există, cu excepţia răului şi a formelor pe care acesta le îmbracă, este expresie a atotînţelepciunii şi iubirii infinite a lui Dumnezeu. Lumea şi tot ceea ce există în ea sunt expresii ale iubirii Sale desăvârşite, ale bunăvoirii Sale de a împărtăşi şi altora – lucruri şi fiinţe – iubirea Sa supraabundentă . Lumea e creată din iubire şi potrivit sfatului dumnezeiesc, iubirea şi înţelepciunea stau la baza actului de creaţie a lumii.

Părintele Stăniloae subliniază un mare adevăr, şi anume că, potrivit credinţei creştine, lumea şi materia care stă la baza ei, nu sunt rele, ci neutre spiritual, au o valoare pozitivă – aceea de a deveni suport al unei vieţi spirituale înalte. Nici lumea, nici materia şi nici trupul omului, partea materială din constituţia umană, nu sunt rele în fiinţa lor, aşa cum învăţaseră platonicii, gnosticii şi maniheii, ci au orientare pozitivă.

Tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun şi chiar dacă s-au înstrăinat de Izvorul Binelui absolut – Dumnezeu, păstrează încă pecetea acestui Bine suprafiinţial. Căderea le-a alterat, dar nu le-a distrus iremediabil. Ele nu mai sunt nici bune şi desăvârşite prin ele însele, ca unele ce au căzut din starea primordială, dar nu pot fi socotite nici rele prin excelenţă, ci neutre şi bivalente.

Prin asceză, înduhovnicire, ele reactualizează bunătatea creaţională. Prin egoism şi lipsă de discernământ, ele devin medii, unelte şi surse ale unei căderi şi mai grele, rupându-se şi înstrăinându-se de Creatorul lor şi al tuturor.

Creştinismul a reabilitat, astfel, cu adevărat, materia şi lumea, arătând că ele nu sunt nici temniţă, nici „vale a plângerii”, ci suportul fizic al vieţii duhovniceşti, cadrul material, spaţiul fizic al existenţei, Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată încă de acum şi de aici, Biserică şi rai potenţial, mediu de pregătire a „pământului nou şi a cerului nou” (II Petru 3, 13), prin transfigurarea, pnevmatizarea materiei şi a lumii, în întregime.

Lumea se justifică în calitatea ei de operă a iubirii dumnezeieşti, dăruită fiinţei umane raţionale. Atât crearea ei, cât şi restaurarea ei ontologică, în Hristos, sunt lucrări ale unui Dumnezeu iubitor. Numai iubirea are puterea de a da un sens real. Dumnezeu a creat lumea din iubire şi aşteaptă şi din partea omului răspuns la această iubire fără egal a Sa. „Credinţa creştină, spune Pă-rintele Stăniloae, afirmă că Dumnezeu a ales totuşi crearea lumii şi coborârea la ea, până la jertfa pentru ea, pentru că chiar existenţa într-o nedeplină participare la Dumnezeu e mai bună decât non-existenţa” . Cunoscând că lumea va cădea din starea iniţială, Dumnezeu a preferat, totuşi, să o aducă la fiinţă, chiar dacă ea se înstrăinează progresiv de Creatorul ei, neparticipând la El, decât să o lase în non-existenţă. Fiecare păcat al omului constituie o nouă ofensă adusă de creaturi Creatorului, o nouă rană şi o nouă răstignire a Fiului Omului. Prin fiecare păcat al nostru nu facem altceva decât să înfigem iarăşi cununa de spini şi cuiele crucii pe fiinţa Mântuitorului. Prin relele noastre, Îl răstignim, nedrept şi necuvenit, inutil şi spre osândă, a infinita oară, pe Domnul Hristos. El, însă, cu o iertare ne-sfârşită, izvorând dintr-o iubire răstignită, dar care îşi păstrează veşnic infinitatea ei, încă ne mai iartă, încă ne mai cheamă şi încă ne mai aşteaptă să ne împărtăşim din ea, să devenim parte a acestui dialog al iubirii şi iertării, să ne odihnim în oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti.

Din această cauză şi cunoscând, în atotînţelepciunea Sa, întregul itinerariu al umanităţii, de la creaţie, până la eshaton, a creat-o, pentru a lua parte la acest dialog al iubirii şi dăruirii.

Dumnezeu Iubire este originea, cauza, vocaţia, scopul şi împlinirea lumii, „La începutul creaţiunii, argumentează Părintele Dumitru Stăniloae, stă iubirea care e totodată ţinta ei. Făptura umană, ca produs al iubirii treimice, trebuie să crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică. De aceea nu-L căutăm pe Dumnezeu în trecutul nostru, ci în viitorul nostru; nu-L căutăm ca origine, ci ca ţintă” . De aceea, unde e iubire, nu este mărginire sau limitare, ci sens infinit şi adevărat.

Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop precis, în aceasta constând şi sensul ei înalt. A creat-o din bunătate şi spre participare. „Dumnezeu – spune Părintele Stăniloae – creează lumea şi timpul şi rămâne în legătură cu ea prin voinţa Lui, pentru un dialog cu fiinţele conştiente, pe care vrea să le conducă la deplina comuniune cu Sine. În acest scop, lumea a fost făcută pentru ca omul să se poată folosi de ea în creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu” .

Scopul precis al creării ei este de a ajunge la o participare deplină la această iubire, la comuniunea desăvârşită cu Dumnezeu sau, cum subliniază Părintele Profesor, „lumea slujeşte ridicării noastre la sensul nostru ultim sau la obţinerea plenitudinii noastre în comuniunea cu Dumnezeu Cel personal, prin raţionalitatea ei flexibilă şi contingentă, prin sensurile pe care omul le poate urmări prin ea” .

Scopul lumii este îndoit: fizic şi spiritual, material şi duhovnicesc. Precum omul este o sinteză armonioasă a lumii, iar lumea o prelungire şi multiplicare a elementului material, comun şi omului, şi precum omul este fiinţă duală, dihotomică, alcătuit din trup material şi suflet de natură spirituală, la fel şi lumea trebuie să împlinească această dublă nevoie de împlinire a omului: în plan material şi în plan duhovnicesc.

Astfel, Dumnezeu a dat omului lumea atât pentru viaţa biologică a lui – şi aceasta este justificarea ei fizică, materială – dar şi pentru exersarea lui spirituală – aceasta constituind finalitatea ei duhovnicească.

Aşa cum a fost ea creată, lumea era bună, un ecou al lucrării creatoare a Dumnezeului Celui iubitor. Ea a fost adusă la existenţă ca „o unitate armonioasă de către Sfânta Treime, prin Fiul şi Cuvântul cel Unul Născut al Tatălui” .

Părintele Stăniloae subliniază această învăţătură a Părinţilor filocalici (Calist Catafygiotul), arătând, totodată, ca şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, că lumea, în starea ei primordială, era un rai şi o biserică, al cărei preot era omul. Creaţia, lumea, cosmosul sunt o podoabă ce mărturisesc despre perfecţiunea dumneze-iască, o armonie, ce conduce spre desăvârşirea divină. „Tot universul, arată Pă-rintele Profesor, este o uriaşă muzică generală, formată din nenumărate melodii ale părţilor, iar în om se reflectă această muzică în mod deosebit prin afectivitatea lui conştientă. Totul e un imn de laudă nesfârşit de bogat şi de variat, produs de Dumnezeu şi adresat lui Dumnezeu” .

Chiar şi după cădere, lumea îşi păstrează caracterul ei relaţional şi conţinutul ei de dar divin, ceea ce implică din partea omului discernământ şi responsabilitate faţă de toate componentele ei. „Chiar aşa căzută, creaţia rămâne darul lui Dumnezeu. Dar atârnă de noi ca să ne folosim de acest dar spre binele nostru sau spre pierderea noastră (…). Creaţia nu a devenit nici prin cădere un rău sau un bine unilateral fatal, ci ea se păstrează ca o unealtă care poate fi folosită spre bine sau spre rău de libertatea noastră. Dumnezeu a lăsat totul la decizia noastră. E marea cinste ce ne-a dat-o, cinste care implică şi o mare responsabilitate şi un mare risc. De noi depinde să descoperim măreţia creaţiunii şi generozitatea lui Dumnezeu faţă de noi, prin ea, putând ajunge prin ea la îndumnezeire sau să o facem un prilej de hulă împotriva lui Dumnezeu şi să cădem prin ea în osândă veşnică” .

Creaţia – „dar dumnezeiesc” şi „sacrament general”

Pentru spiritualitatea ortodoxă, al cărei mărturisitor Părintele Stăniloae este, natura, creaţia, cosmosul sau lumea au un rol fundamental în perspectiva vieţii prezente şi viitoare, în planul mântuirii şi al eshatologiei. Lumea şi timpul, locul sau spaţiul şi durata vieţii acesteia constituie coordonatele esenţiale ale existenţei creştine. Mântuirea este imposibilă fără aceste două dimensiuni ontologice.

Creaţia este, în termenii Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe care îl pune în valoare Părintele Stăniloae, „laboratorul” (ergastirion) în care omul îşi lucrează şi pregăteşte fericirea sau osânda veşnică. Este mediul în care omul îşi făureşte fie mântuirea, urcându-i variatele trepte, pe calea raţiunilor ei dumnezeieşti, fie osânda veşnică, atunci când omul se împleticeşte şi se împiedică în explorarea învelişului ei material, producător de aparentă plăcere pentru trup, dar, în acelaşi timp, de profundă şi adâncă durere pentru suflet.

Delimitând concepţia ortodoxă asupra lumii, Părintele Stăniloae pleacă, în introducerea sa la Ambigua Sfântului Maxim Mărturisitorul, de la distincţia între felul răsăritean şi cel apusean de a înţelege raportul dintre Dumnezeu şi lumea creată. „Răsăritul creştin, arată Părintele Profesor, a văzut problema raportului între Dumnezeu şi lume într-un fel mai complex decât Occidentul. El a avut în doctrina energiilor necreate, indiferent că le-a numit aşa sau altfel, o soluţie prin care, pe de o parte, e menţinută transcendenţa lui Dumnezeu, pe de alta a recu-noscut o întâlnire între Dumnezeu şi creaturi, un acces al creaturilor la Dumnezeu. De aici vine oscilaţia permanentă a Occidentului între cele două ex-tremităţi simpliste: separarea între Dumnezeu şi lume, în teologie, identificarea lumii cu Dumnezeu, în filosofie şi mistică” .

Atunci când tratează problema lumii dintr-o perspectivă duhovnicească şi ascetică, Părintele Stăniloae numeşte creaţia, în conformitate şi continuitate faţă de scrierile Sfinţilor Părinţi, „lume” şi o consideră o „arenă”, un „stadion”, loc al războiului nevăzut, loc de exersare spirituală, drum spre rai sau cale spre iad.

Însă, precum am văzut deja, lumea aceasta materială are o înaltă vocaţie duhovnicească. Ea nu se poate împlini şi nu îşi poate atinge cu adevărat vocaţia sa decât în planul spiritual şi cu ajutorul stăpânului ei – omul. Ea a fost rai primordial şi biserică extinsă şi de aceea îşi împlineşte scopul ei creatural redo-bândind aceste calităţi sau însuşiri, pierdute prin cădere.

De la Sfântul Maxim Mărturisitorul, a cărui Mistagogie a tradus-o, Părintele Stăniloae a preluat această idee de lume ca Biserică în extensiune. Planul Bisericii şi cel al lumii se interferează, ceea ce îl determină pe Părintele Stăniloae să descopere o „lume a Bisericii” şi o lume „din afara Bisericii”. Lumea Bisericii este alcătuită din patru categorii de oameni, iar lumea din afara ei, de trei.

Criteriul de identificare a acestor categorii îl constituie ideea de dreptate omenească şi de justiţie divină. Din această perspectivă, în lumea Bisericii sunt identificate: o treaptă mai coborâtă de moralitate, identică unui inactivism moral şi social, a celor care cred în învăţătura creştină, fără a încerca să o întrupeze, fără o implicare morală într-un program de viaţă creştin. O altă categorie este a celor ce caută să înlăture nedreptăţile şi păcatele pe care le observă în lume, sperând că pentru suferinţa lor şi a celor nedreptăţiţi vor obţine dreptate şi răsplată în lumea viitoare. O a treia categorie, identificată de Părintele Stăniloae şi fiind specifică epocii contemporane, este a celor care încearcă să înlăture toate aceste nedreptăţi şi inegalităţi, implicându-se în viaţa socială. Cea de-a patra categorie a lumii Bisericii cuprinde pe cei înaintaţi în virtute, în desăvârşire, pe sfinţi, care s-au ridicat deasupra lumii şi injustiţiilor ei, care au depăşit lipsa de iubire şi de ajutor între oameni, trăind deja anticipativ bucuriile duhovniceşti ale Împărăţiei lui Dumnezeu, în comuniunea supremă cu Dumnezeu, Izvorul iubirii şi al dăruirii.

Corespunzător acestor stări ale membrilor Bisericii, există trei categorii ale lumii din afara Bisericii. Fără a explica sau a caracteriza în detaliu aceste categorii, Părintele Stăniloae le identifică astfel: prima, inferioară celei dintâi categorii a lumii Bisericii, care nu este conştientă de un anumit relativism al lumii şi al formelor vieţii sociale. A doua, formată din cei ce suferă, care este destul de deschisă reformelor, dar nu se angajează într-o luptă contra separărilor şi contra înlăturării inegalităţilor sociale, din diferite cauze (comoditate, frică etc.). A treia categorie este a celor ce se angajează în această luptă cu nedrep-tăţile, în vederea creării unor noi structuri ale societăţii, o societate pe care ei o speră a fi mai dreaptă şi mai bună .

Atât lumea, cât şi Biserica participă la dinamismul celeilalte, prin categoriile ei, întrucât categoriile uneia sunt şi membrii celeilalte. Vocaţia Bisericii este, însă, mult mai largă şi mai înaltă, ea având menirea de a „îmbiserici” lumea, de a ajuta membrii ei să redescopere şi să actualizeze caracterul eclesial şi paradisiac al creaţiei, să-şi manifeste calitatea sa de „mare sacrament al iubirii lui Dumnezeu”.

Iată cum explică teologul român, într-un pasaj mai larg vocaţia Bisericii în lume şi printre oameni: „Ca atare, Biserica este chemată să manifeste caracterul ei euharistic nu numai în interiorul ei, ci şi în raporturile cu lumea în general. Ea e chemată nu numai să descopere rostul de daruri al lucrurilor şi al faptelor între fiii săi, şi ca prin ele să-L arate pe Dumnezeu ca Dăruitor prim, deci ca izvor al iubirii, şi pe creştini ca dăruitori secunzi ai lucrurilor şi ai faptelor săvârşite asupra lucrurilor pentru alţii, ci să-i ridice de la rolul de daruri şi dăruitori pentru alţii, acela de autodăruitori întreolaltă şi lui Dumnezeu, sau lui Hristos. Ea e chemată nu numai să arate că înăuntrul ei domneşte iubirea dăruirii reciproce personale prin lucruri şi prin fapte, ci să-i facă să simtă şi în raporturile lor cu ea că este o comunitate a iubirii şi ca atare din ea iradiază în toate părţile iubirea, întrucât membrii ei se dăruiesc tuturor pe ei înşişi prin tot ce dăruiesc şi săvârşesc” .

Restaurându-o în raţiunile ei ontologice, fiinţa umană, şi ea înduhovnicită covârşitor, redescoperă „sacramentalitatea obiectivă a creaţiei” , o înţelegere ca pe un „sacrament general” , ca pe „darul culminant al lui Dumnezeu” , al cărui centru este Hristos. Creaţia devine astfel „un cuvânt sau o cuvântare coerentă a lui Dumnezeu către om, într-o înaintare continuă” .

The World and its rationality in the vision
of Father Prof. Dumitru Stăniloae

The paper „The World and its rationality in the vision of Fr. Prof. Dumitru Stă-niloae” written by Fr. Conf. Dr. Ioan Teşu is an analysis of the main aspects of Father Stăniloaeă’s theology concerning creation and oikonomy. We are led into a thorough examination of his new approaches in the theology of creation, and also the continuity between Stăniloae and the patristic theology of Sf. Maximus the Confessor, St. Gregory of Nyssa a.s.o. We encounter the creative spirit of investigation but also the fidelity of Fr. Stăniloae toward the Fathers of the Church.

The world is seen – as all the Fathers do – as an icon of Godă’s beauty and wisdom. There is a „Mystery of the world” which means an apophatic perspective of every real approach of the Mystery of God Himself. The main relations between world and time come to whiteness the miracle of living but also bring a new responsibility for the Christian people. All history is a plan of Godă’s goodness and the human being is called to share in the mystery of God, to partake the eternal life and to taste the joy of the Kingdom.

The entire theology of Father Stăniloae stands in the mystery of ‘theosis’ – deification, the process of union with Christ through the Holy Spirit in the Church.

The world is a work of the infinite love of God, so it has love as principle of living. In the same time, the creation is a ă’divine Giftă’ and a ă’General Sacramentă’ for the human being in Fr. Stăniloae’s view. The vocation of the Church is then to unite all humanity in Christ and to bless the entire creation and to bring it as a sacrifice of Praise to God, the Maker and the Goal of everything.

Note:
Vezi bibliografia sistematică în volumul Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Editura şi tiparul Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu, 1993, p. 16-68.

Vezi lucrările mai recente, unele publicate în limba română: Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Spaţiul nemuririi sau eternizarea umanului în Dumnezeu în viziunea teologică şi spirituală a Părintelui Stăniloae, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994; Maciej Bielawski, Părintele Stăniloae, o viziune filocalică despre lume, traducere şi cuvânt înainte: Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998; Marc-Antoine Costa de Beuare-gard, Le Cosmos et la Croix, în volumul Dumitru Stăniloae: Tradition and Modernity în Theology. Edited by Lucian Turcescu, The Center for Romanian Studies, Iaşi, Oxford, Palm Beach, Portland, 2002; Nicolae Moşoiu, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, 2002; Silviu Eugen Rogobete, O ontologie a iubirii. Subiect şi Realitate Personală supremă în gândirea părintelui Dumitru Stăniloae, Polirom, 2001.

Vezi Maciej Bielawski, op. cit., p. 211.

Nota 345, la Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, în volumul Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 450.

Nota 690, la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1990, p. 482.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, ediţia a II-a, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 130.

Nota 311, la Sfântul Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, în Filocalia…, vo-lumul IX, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, p. 163.

Nota 1149, la Avva Dorotei, Ale celui între sfinţi, părintele nostru Dorotei. Felurite învăţături lăsate ucenicilor săi când a părăsit mânăstirea Avei Serid şi a întemeiat cu ajutorul lui Dumnezeu mânăstirea sa, după moartea Avei Ioan, proorocul, şi după tăcerea desăvârşită a Avei Varsanufie, în Filocalia…, volumul IX, p. 587.

Nota 52, la Sfinţii Varsanufie şi Ioan, op. cit., p. 59.

Nota 119, la op. cit., p. 104.

Nota 380, la A celor dintre monahi Calist şi Ignatie Xanthopol: Metodă şi regulă foarte amănunţită pentru cei ce-şi aleg să vieţuiască în linişte şi singurătate, în Filocalia…, volumul VIII, p. 176-177.

Drd. Dan Ilie Ciobotea, Timpul şi valoarea lui pentru mântuire, în „Ortodoxia”, XXIX (1977), nr. 2, p. 200.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1987, p. 250-251.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului¸ ediţia a II-a, Ed. Omniscop, Craiova, 1993, p. 409.

Ibidem, p. 407-408.

Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 6.

Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului…, p. 419.

Ibidem, p. 413.

Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 11.

Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă…, p. 220.

Vezi Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „Studii Te-ologice”, XXII (1970), nr. 5-6, p. 333-355.

Idem, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 282.

Introducere, la Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Grigorie Teologul. Traducere din greceşte, introducere şi note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 41.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, volumul I, p. 230.

Ibidem, p. 234.

Idem, Chipul nemuritor…, p. 258.

Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 428.

Nota 1212, la Avva Dorotei, op. cit., p. 636.

Vezi Diac. asist. Ioan Caraza, – coordonată esenţială a teologiei Părintelui Stăniloae, în „Ortodoxia”, XLV (1993), nr. 3-4, p. 108-112.

Introducerea la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua…, p. 35.

Pr. Prof. D. Stăniloae, Dinamica creaţiei în Biserică, în „Ortodoxia”, XXIX (1977), nr. 3-4, p. 288-290.

Idem, Creaţia ca dar şi tainele Bisericii, în „Ortodoxia”, XXVIII (1976), nr. 1, p. 24.

Ibidem, p. 11.

Ibidem, p. 10.

Ibidem, p. 11.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă…, vol. I, p. 234.

Articol publicat în rev. Teologie şi viaţă, nr. 9-12/2002

…………………………………………………………………………..

Pr. Dorin