Istorii repetate neaprofundat

„Marea adunare populară” ține steaguri și pancarte în mâini. Dictatorul, agramat și dând din mâna dreaptă în continuu, le ține o cuvântare dezlânată, în care, pe de o parte, le promite măriri de slariu și de alocații iar, pe de altă parte, se răzbună verbal, pe cei care au manifestat în Timișoara.

Un prim vuiet al mulțimii. Camera de luat vederi privește blocul din față. Se aude din off glasul lui și al ei…un alo continuu și stați liniștiți la locurile voastre!

Nu existau însă locuri ale lor ci doar pătrățici, în care trebuiau să tacă…și apoi să aplaude la ordin  și nu exista liniște, ci teroare.

Cum a suportat clasa intelectuală un dictator agramat câteva decenii…când acum nu îl mai putem suporta nici 5 minute? Ce supliciu interior și ce teroare a stat în spatele unui președinte al imposturii?

Al doilea vuiet. Panică. Pleacă. Ei intră. El zboară…Se trage noaptea. Trag unii în alții orbește sau cu calcul.

Pe 25 sunt împușcați. Cupletul și ei doi. Cuplul e încolțit. Trădătorii sunt în cuplet. Îi leagă la mâini. Nu mai e bandă. Apare banda, nenorocita, tocmai când ei erau jos, căzuți: capul ei…plin de sânge, șiroi iar el: cu picioarele dedesubt.

Camera nu s-a ridicat deloc de pe trupurile lor. Niciun detaliu de conjunctură! Sunt acoperite trupurile, după ce medicul a constatat decesul celor doi…dar imaginea adastă pe trupuri. Stă acolo. Imaginea nu urcă…ci merge pe jos. Ne ține la sol. O imagine care nu zboară, ci e cuminte. Stă la sol.

Vedem apoi trupurile în coșciug și un grup în spate, în fundal, ca… plopii fără soț. Apoi iarnă…și gropile lor, care nu sunt, de fapt, acolo ci în altă parte, probabil sub alee.

Morți puțini înainte…prea mulți după aceea. Teroriștii erau tot de-ai noștri, fără să îi excludem, prin asta, și pe cei de-afară, că nu suntem așa, de capul nostru, pe pământul ăsta.

S-a tras în supraexces. Ajutoare alimentare din interior și din afară. Manifeste, primele ziare libere…

Tancurile armatei sunt, pentru o perioadă, dușmancele revoluției…apoi se împrietenesc cu revoluționarii, care nu mai erau revoluționari…ci doar bucuroși. Stema comunistă e decojită din steag și el rămâne un steag găurit…dar curat de trecut. Se spun rugăciuni pe străzi, se aprind lumânări, se pun corane, se îngroapă martirii dar și morții colaterali, morții morți aiurea…sau aranjat.

Dosarele revoluției sunt la dospit de 20 de ani și au intrat doar doi generali la pușcărie. Unii au uitat, alții nu mai vor nimic, alții nu vor să ierte și nici să uite, alții nu știu ce să predea copiilor la lecția de istorie aferentă, alții neagă revolta, alții văd o mascaradă în toată îmbulzeala de atunci, alții o consideră o libertate furată, confiscată, alții nici nu se născuseră pe atunci…

Cert e că a pierit nivelul 1 comunist și a venit nivelul 2 și cine s-a mai nimerit. Cei care au murit…au murit…cei care au rămas și-au aranjat dosarele, familiile, viața, carierele.

Dacă vezi numai răul din spațiul libertății, moartea lor, a celor din decembrie 1989, pare degeaba. Dacă privești însă atent binele libertății el este enorm…dar nu prea bine evidențiat, pus în valoare.

Viața mea și a multor alții e cu totul alta datorită lor. Nu am fi putut să facem nici 10 %, din ceea ce am făcut, fără ei. Am fi putut să facem câte ceva, să ne strecurăm prin monstruosul sistem, dar nu prea multe…

Însă imaginile (că acesta e subiectul articolului), deși tot repetate la televizor, nu au fost niciodată decriptate, analizate cu atenție.

Frica celor doi, din fața cupletului…era frica unui popor, care stătea la zid…la fel ca și ei. Omorâți în ziua Nașterii Domnului (cu siguranță, un mare păcat)…însă au fost omorâți cei care au omorât Biserici și oameni tot la fel de fără sărbătoare și de fără conștiință.

De ce țipau cei de pe străzi? De ce erau bucuroși? De ce erau bucuroși că au murit doi oameni și a căzut regimul lor? Pentru că se simțeau încarcerați. Strigătul unei națiuni schilodite de un grup restrâns de oameni. Bineînțeles: nu toți se bucurau. Cei care trăiseră bine nu aveau motive să se bucure…în afara limbii de lemn și a binelui financiar.

Mai trebuie să observăm și alte detalii. Cât de prost vorbeau cei care veneau la televizor, chiar dacă erau intelectuali. Se vedea ura pe fața lor. Cât de neștiutori erau, cei mulți, în materie de contemporaneitate, dacă pachetul de Kent, cola la cutie sau o mașină străină reprezentau, deja, o mare avere.

Armele trăgeau la fel. Aveau fețe frumoase…dar erau săraci, adunați parcă de pe drum.

Români neștiutori și manipulabili. Se mulțumeau și se mulțumesc cu puțin. Răbdau atrocități fără seamăn. Credeau, ca și acum, în vise ca în păsări.

Ceva însă nu s-a schimbat în poporul nostru: tentațiile extremiste, vijelioase. Și, mai ales, faptul că încă cască gura la orice pigmeu, care le promite luna de pe cer.

Imaginile memoriale trebuie analizate personal și apoi puse deoparte. Până nu le înveți, până nu le retrăiești atent…rămâi  un ignorant la capitolul istorie recentă. Și fiecare dintre noi trebuie să ne extragem, din ele, esența noastră de realism și de adevăr, care să ne ajute să nu mai îi ajutăm pe alții la repetarea lor.