Tinerele generaţii, pregătite pentru…o manipulare facilă

Emo vine de la…emoţionat, emotiv, sau…emoticon?

Sunt emotivi adolescenţii, adică, sunt mai sensibili decât restul lumii sau sunt labili psihic, aşa cum sugerează comentatorii fenomenului? Sau vor să se integreze neapărat într-un trand şocant?

Îmi amintesc că noi am făcut parte, la vârsta noastră, cu voie sau fără voie, din generaţia pro. Amândouă  denumirile fiind, de fapt, nişte ştampile aplicate asupra unor generaţii cu forţa, cu forţa mediatică, indiferent de numărul real al celor care s-au integrat sau se integrează cu adevărat în curent.

Există un trand vestimentar, un trand comportamental, pe care adolescentul îl miroase şi despre care înţelege sau crede că, dacă nu s-ar integra în acesta, nu ar mai fi primit sau bine văzut în comunitatea celor de o seamă cu el. Asta nu înseamnă că îşi însuşeşte automat mentalitatea vremii sale sau că o înţelege măcar. Sau poate să se comporte spontan ca şi ceilalţi, imitativ, fără să-şi pună vreodată problema normalităţii sau anormalităţii psihologiei sale.

După generaţii de revoltaţi sau de revoluţionari, care au vrut să schimbe faţa lumii, generaţia emo reeditează o angoasă a pierderii bruşte a identităţii şi a valorilor tradiţionale, a degringoladei interioare şi a neregăsirii unui paşaport spiritual propriu.

Din când în când se mai nasc astfel de generaţii de sacrificiu. Unii vin şi revoluţionează lumea, iar alţii suportă fără să fi dorit schimbările şi suferă pentru că, fiinţial, nu au organ de adaptare la un asemenea proces, la un mod de a percepe existenţa care le răstoarnă ceasul ontologic şi care nu li se potriveşte. Această nepotrivire e resimţită în mod concret ca o tragedie în plan spiritual şi psihologic. Şi nu pare că reuşesc să alarmeze pe nimeni, pentru că lumea trebuie să-şi urmeze cursul, conform minciunii ideologice şi evoluţioniste.

Schimbările istorice sunt ca schimbările de climă. Modernitatea a început cu răul secolului (le mal du siècle) şi cu poeţii blestemaţi (les poètes maudits). Postmodernitatea are valul ei de victime, care par să se numească emo. O postmodernitate trăită ca mentalitate globală, dar prespălată local.

Ca aspect interior şi exterior, tinerii români emo încep să semene din ce în ce mai rău cu emoticoanele de care abuzează în loc de cuvinte pe net: sunt galbeni de emoţie dar şi de lipsă de emoţie adevărată.

Modelele acestor tineri încep să nu mai fie oameni, ci figurine pe care le găsesc în jocurile de pe calculator sau în desenele animate japoneze. Încât tinerii noştri Pokemoni nu mai au nici măcar nişte idoli vii, ci nişte modele de carton pe pixeli.

E o generaţie infantilizată emoţional, afectiv, care îşi afişează ostentativ sensibilitatea maladivă. O generaţie ajutată să aibă deficienţe de raţionament clar şi de judecată. Care gândeşte şi simte periferic şi în acelaşi timp se simte o non-valoare, o anti-valoare, dar se complace în nefericirea ei savuroasă, de a nu face nimic şi a-şi contempla starea de prelingere pe caldarâmul istoriei.

Până la generaţia emo se vorbea mereu de generaţii precoce, din ce în ce mai precoce. În schimb, precocitatea celor de acum stă numai în gradul mare de specializare la lucrul cu calculatorul, de la vârste foarte fragede. O specializare unilaterală sau care dă randamente numai într-un singur sens, elementar, pentru că utilizarea calculatorului şi a internetului rămâne totuşi de domeniul rizibilului, în comparaţie cu ce ar putea oferi exploatarea lui la maximum în scopuri culturale şi duhovniceşti.

Emo e o nouă generaţie care până şi în vestimentaţie şi în fasonarea lookului nu găseşte altceva mai bun decât să se împodobească cu toate însemnele infantilizării: de la freza viu colorată şi care acoperă ochii ca lui Lăbuş, până la accesoriile pe care generaţiile dinainte nu le-ar fi purtat în ruptul capului la liceu, ci doar pe la grădiniţă.

E vizibil de la foarte mare distanţă că toate aceste accesorii, acest trand nu îi caracterizează, le dă un aer infantil nemeritat. Moda tinerească e de fapt o ajustare a tinereţii lor, a imaginaţiei şi a liberei exprimări a personalităţii tinerilor. E o confiscare a maturităţii adolescenţei în favoarea unei aşa zise copilării întârziate care ori se prelungeşte la nesfârşit şi naşte retarzi sentimentali, ori atinge brusc o maturitate frustrată de lipsa unei adolescenţe naturale, adevărate.

Trandul nu e decât un fals ideologic, prin care li se repetă celor tineri, până la saturaţie, că este dorinţa lor de a se prezenta şi a se comporta astfel, când, de fapt, nu este vorba decât de un comportament însuşit pe acelaşi principiu după care învăţa şi câinele lui Pavlov.

În fine, personal nu ne dăm seama dacă am întâlnit până acum vreun emo veritabil, sau numai varianta românească trendy-flendy, pentru că stilul celor pe care i-am văzut ni s-a părut afectat, forţat, total nereal. Un fel de uite ce bani are tata! Şi n-am citit tristeţe adevărată în ochii celor pe care i-am întâlnit, ci doar ostentaţia afişării frizurilor şi a celularelor scumpe cât mai mult în buricul publicului doritor de spectacol.

Psa. Gianina Picioruş

Paradoxal

Ce, nu vi se pare frumos ceea ce vedeţi mai sus…omul remodelat astfel? Înseamnă că n-aveţi gusturi…pe măsura emancipării umane! Am întrebat odată un tânăr de vreo 16 ani:

– Nu te doare?

– Ba da, mă doare ăsta din buză (mai avea şi 3 cercei în ureche), da’ numai când râd sau vorbesc mai mult. În rest… nu mă doare. Mă făcea una odată să râd în autobuz…şi nu puteam. Aia se mira de ce nu râd, până i-am zis că e nasoală, ca să mă lase în pace…că mă durea. Mi la pus unu’ în parc, fără anestezic. Îmi venea să plâng, da’ era lume…n-am plâns o lacrimă! Ce să fac, altfel nu atrag cu nimic atenţia…trebuie să atrag şi eu cumva atenţia…

Ce mai…ca să trăieşti în capitală sau ca să fii cool, trebuie să faci multe, inimaginabil de multe, altfel nu eşti…interesant. N-ai putea fi interesant şi fără să faci atât de multe lucruri care îţi pierd timpul, banii şi îţi mutilează corpul? Nu! Nu şi nu! Dacă n-ai pielea tăbăcită la solar, dacă n-ai celulare bengoase, cu display de 2 m, câteva cuie bătute în sprâncene şi un şirag de cercei în urechi…nu eşti om.

Nici tu nu eşti om dacă nu eşti om ca el sau ca ea. Pentru că unul ca el sau una ca ea dau tonul la umanitate. Ei sunt path-ul spre viitor, future – cum am auzit că se zice în filme, un viitor care nu e viitor dacă nu e haotic, dacă nu e dezaxat de paranormal. Oamenii se panichează, intră în sevraj dacă e prea multă linişte, prea multă normalitate…dacă nu-şi primesc procentul de anormalitate.

Noi trebuie să mâncăm adrenalină pe pâine, să ne sculăm fascinaţi de viteza adrenalinei care să ne facă superluminici. Nu contează că nu suntem superluminici, nu contează că ne torturăm singuri, că ne mutilăm fizic şi psihic, în toate felurile. Dacă automutilarea corespunde unui stil de viaţă, atunci stilul este viaţa, cum spunea Buffon, încă de acum trei secole.

Dacă nebunia unei patimi sau a tuturor patimilor e un ideal de viaţă şi o ideologie de mase, trebuie să laşi nebunia în pace, chiar dacă ea străpunge trupuri şi le maltratează, le schingiuieşte în modul cel mai oribil cu putinţă, dar şi cel mai evident cu putinţă. Ţi se cere nu doar să respecţi libertatea nebuniei, ci şi să te conformezi ei, să te instalezi comod în noua viziune a libertăţii de exprimare.

Ca ortodox, nu poţi să nu stai să te întrebi: de ce rugăciunile noastre de exorcizare sunt o rămăşiţă a obscurantismului medieval, pentru unii, iar bodypiercing-ul sau alte sporturi care stâlcesc fiinţa umană nu le par deloc aceloraşi oameni ca epave recondiţionate ale celui mai involut şi mai sălbatic păgânism, ale unor timpuri la care n-am mai dori să ne mai întoarcem niciodată?

Psa. Gianina Picioruş

Papagali de papagali

alt-papagal.jpeg

Poţi să fii papagal în toate culorile, dacă ai limbă de papagal tot papagal rămâi!

Există pe pământ lucruri general valabile şi constante ale experienţei, pe care, câteodată, le poţi exprima în formule vechi, pentru a arăta că le-ai perceput nu numai sensul, dar şi statutul arhaic. Există însă şi pedanterie cu carul, pentru care orice banală constatare caută să se estetizeze în ziceri celebre. Şi mai există şi neamul papagalilor, care împrumută orice, oricând şi oriunde, dacă poate să dea bine, dacă îşi ating scopul.

În ciuda soiurilor multiple de papagali vieţuitori pe planetă, socoteala lor matematică e una singură: după ce înmulţeşti aceeaşi expresie, o adaugi şi o împarţi la o mulţime de oameni care se intersectează aleatoriu cu o altă mulţime vidă, nimeni nu mai ştie cine a spus-o primul şi, cel mai adesea, nici la ce se referă exact. Însă exactitatea este o virtute clasică şi perimată pentru cultura postmodernilor iubitori de orice ne face să arătăm bine sau aduce beneficii, fie că ne dăm după moda retro sau după avangardă. La urma urmei, nici nu ştim care e diferenţa între retro şi avangardă sau dacă a fost vreodată vreo diferenţă.

Noi, postmodernii, iubim intertextualitatea care combină modele, curentele, epocile, veacurile, gândirile, persoanele, religiile, sistemele şi tot ceea ce mai vreţi dv: salamul cu îngheţata şi pe Adi de la Vâlcea cu Eminescu. Mass-media confundă adesea pe oricine are bani sau vernisaj de piele proprie, cu o vedetă, cu o personalitate care trebuie să ne încapă toată retina. Sau, spre exemplu, Pro tv-ul i-a confundat astăzi pe Cioroianu şi Vozganian, în materie de oratorie, cu Vanghelie şi Elena Băsescu. De ce nu pe Cicero cu Simona Senzual? Dacă Prigoană se întâmplă să recite a fi sau a nu fi, atunci Prigoană=Shakespeare.

Mass-media decretează, în general, cam care ar trebui să fie ocupaţia neuronilor noştri. Şi dacă nu ai altă ocupaţie mintală, vorba unui Moromete care a ajuns hip-hoper, intri în această discotecă generalizată care se vrea a deveni societatea postmodernă şi dansezi după muzica pe care o re-playază alţii.

DJ-eii au înţeles un lucru esenţial: dacă vrei să ai oameni obedienţi sau să ameţeşti pe cât mai mulţi, atunci trebuie să ai labilitate ideologică şi să fii acordeonist într-o ştiinţă care nu se mai termină. Acolo unde lumea nu ştie de unde începi şi nici unde ţi-e sfârşitul, pentru că pari fără de margini, nemuritor şi rece, imposibil de precizat pe o scară de la -∞ la +∞.

Eşti postmodern ca să nu pari vetust şi te parfumezi arhaic când vrei să pari cult sau manierat, nefiind niciuna din ele, eşti tată de familie şi Don-Juan de noapte, eşti femeie de excepţie şi excepţie de femeie, eşti genial în particular şi artefact public sau invers. Eşti de toate şi doctor în toate ştiinţele teoretice, practice şi politice, după cum stă bine oricărui teoretician de noi lăutărisme, care glosează nestingherit la toate mesele.

Papagalii virtuozi se recunosc după felul în care imită tot şi nu cred în nimic. Atunci când începi cu nicăieri şi termini cu niciun scop, în afară de unul foarte prompt şi pragmatic, dai dovadă de papagalism. Sau de papagalicism. Oricum ar fi, când te uiţi în dreapta şi în stânga ca să citeşti reţeta succesului şi o aplici cu ingrediente fierte în suc propriu, tot papagal rămâi, oricâte coarne de raiting ţi-ai pune în cap.

Când ascunzi şi ce gândeşti, şi ce nu gândeşti, pentru că niciodată n-ai gândit să gândeşti, şi vrei ca omul să creadă că tu respiri inteligenţă şi cultură, moralitate şi credinţă, eşti una papagal penibil, un papagal de cea mai joasă speţă, famat, care nu înţelegi că 0 nu devine 10 doar pentru că i-ai pus un 1 în faţă. Sau că aerul public nu îţi ridică automat falduri în creier.

Psa. Gianina.