Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (7)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 375-380

*

Cuprinsul întregului volum

***

Iubirea lui e atât de mare, de puternică încât doreşte să moară „de-ntâia rază din ochii tăi cei reci”[1]. Deşi ea are ochi „de înger”[2], aceşti ochi îl şi mângâie, dar îl şi mint[3]. De aceea poetul se întunecă la suflet[4], însă e străbătut în visul său, şi în această ipostază, de ochii ca de înger ai femeii[5].

În poemul Renunţare, poetul, ca un împărat al lumii, ar vrea să vie văzut de către preoţi drept „un monstru ce se-nchină”[6]. În ultima strofă însă poetul renunţă la toate şi îşi pleacă „a ochilor lumine”[7] în faţa iubitei sale, dorind ca „înamoraţi de tine [să] rămână ochii-mi trişti / şi vecinic urmărească, cum, marmură, te mişti”[8].

Poemul Nu mă-nţelegi vorbeşte, în primele două versurile ale sale, despre vederea ca îndrăgostire, pentru că, mărturiseşte el, „în ochii mei acuma nimic nu are preţ, ca taina ce ascunde a tale frumuseţi”[9].

Vederea îndrăgostită a bărbatului caută în femeia iubită întregul său univers, întreaga sa sursă a înţelegerii. Femeia devine atât cea care procură înţelegere dar şi cea care asigură stabilitate interioară sau distruge totul în câteva clipe. De femeia iubită se leagă toată stabilitatea sau instabilitatea vieţii interioare a poetului.

Ea îi răsare înainte[10]„ca marmura de clară”[11] şi ochii ei mândrii[12], care „scânteie în afară”[13], îl fac incapabil să le cunoască gândurile din „noaptea lor adâncă”[14].

Poetul mărturiseşte că sufletul său îi pluteşte în ochi la fiecare „cutremur tainic al tinerei femei”[15] şi, prin aceasta, pe măsură ce ea îl înţelege şi el se înţelege pe sine[16].

Dar el doreşte ca să o iubească ca pe o femeie şi nu ca pe o zeitate ca până acum[17], pentru ca să nu o mai iubească „c-o oaste de imagini”[18]. Femeia iubită, pentru că nu îl înţelege aşa cum şi-ar dori, îi ucide gândirea[19], în loc să îi fie „un soare al astei lumi întregi”[20].

Poemul Ochiul tău iubit exprimă dorinţa de a privi, în mod întreg, chipul frumos al femeii iubite[21]. Ar dori ca să o vadă ca-n vis, pe cea care i-a surâs până mai ieri[22].

Să fie sara-n asfinţit e un poem în care Eminescu îşi doreşte alinarea „sub raza ochiului senin / şi negrăit de dulce”[23] al femeii iubite. Rămânerea sub privirea femeii iubite l-ar face iarăşi „cuminte”[24], fiindcă ochii ei prind toate nuanţele gândurile care îl traversează[25].

De aceea ochii ei sunt comparaţi cu cerul „ce priveşte-n lac / adâncu-i cuprinzându-l”[26].

În poemul Muşat şi ursitoarele dimensiunea vizuală apare în strofa a treia, unde, „prin ochiul prins [al] unei fereşti rotunde / se-aude plâns, se vede luminare”[27], acest lucru fiind o introducere în prezentarea unei ipostaze maternale: o mamă îşi leagănă pruncul.

A doua exprimare vizuală a poemului are legătură cu dimensiunea onirică, pentru că mama adoarme şi „prin somn stă ţintă să privească: / un mândru vis”[28].

Vederea ca vedere în somn sau prin somn este unul dintre motivele clasice ale literaturii romantice[29] şi a fost reliefată adesea de Mihail Eminescu[30].

Ursitorile văzute în vis au ochi „adânc adormitori”[31], pentru că apelează la acte magice asupra copilului. Însă când mama cere pentru copilul ei: „un dar nespus de scump ce n-are nume”[32], una dintre ursitori, care ia chipul zânei[33], îi spune că dorinţa ei este „nebună”[34], pentru că „i s-a dat să simtă-ntotdeauna / un dor adânc şi îndărătnic foarte/ de-o frumuseţe cum nu e niciuna”[35].

Darul dăruit copilului e nemurirea plină de dor, pentru că soarta lui e aceea de a trăi „tinereţă neîmbătrânită /…şi viaţă făr’ de moarte”[36]. Însă nemurirea aceasta e una terestră, pe când femeia iubită, hărăzită copilului, e o idealitate, pentru că nu numai că nu o va avea niciodată, dar această femeie nici nu poate să existe vreodată, fiindcă „neîntrupat e chipu-acei iubite”[37].

În poemul Întunericul şi poetul, în care Eminescu tratează realitatea destinului poetului de geniu, apare ideea vederii trecutului, istoria fiind percepută ca o vedere / înţelegere a trecutului[38]. Concluzia acestei vederi este una plină de optimism, pentru că „românu-n trecut mare e [şi va fii] mare-n [şi în] viitor”[39].

Domnitorul Vlad are „priviri crunte”[40] şi priveşte „rece”[41] în poemul: Sus în curtea cea domnească.

Ochiul său negru e „înfundat”[42] în tristeţe şi face notă discordantă cu ochii femeilor, care sunt „ochi de foc”[43], dar şi cu ochii tuturor celor prezenţi, care îndrăgesc lumina acestei reuniuni[44] şi care sunt „ochi lucii”[45], strălucitori.

Într-o altă variantă a poemului, intitulată: Sala-i mare, strălucită, apar aceiaşi „ochi lucii”[46] şi „mulţi”[47] ai mulţimii iar femeile „cu lungi gene / râd în taină şi privesc”[48].

A treia strofă a poemului surprinde acţiunea perversă a femeii, care  se „face că nu[-l] vede / şi cu capul stă plecat / pe când ochii,-namorat, / a lor rază îşi repede / la streinul întristat”[49].

În La Quadrat – un poem ironic la adresa uni confrate – poetul îi vedea acestuia „umbra lui fatală”[50], în timp ce acesta mănânca şi bea într-una[51].

Într-un alt poem ironic – în Romancero Español – dona Diana, unul dintre personaje, se vede / se recunoaşte sub numele de Elena într-o comedie a lui Iacob Negruzzi[52] iar pe Manuel, soţul ei, îl vede/ îl recunoaşte, sub chipul lui Costică[53].

În poemul O, de-ai şti cum şoapta ta divină, poetul vede, în privirea senină a iubitei sale, ce „n-a văzut nimeni, nimeni pe pământ”[54].

O privire abisală, o cunoaştere adâncă a persoanei iubite. El recunoaşte că trebuie să aibă „un trai de sfânt”[55], pentru ca să cunoască „privirea…cea dulce şi aprinsă”[56] a iubitei. Dacă cineva „ar pricepe-o…/ privind în ochii-ţi n-ar zice nimic”[57].

Ultima strofă din Palida madonă ne rezervă întâlnirea cu vederea ca intuiţie, pentru că „ţi se pare cum că vezi / pe o veche-icoană / îmbrăcată prea frumos – / palida madonă”[58].

În poemul: Cum universu-n stele…poetul vorbeşte despre iubire ca despre o înşelare a privirii[59], ca despre o consecinţă a îndrăgostirii de o clipă, pe când, în poemul: Am pus sofa la fereastră, poetul observă, că juna fată doreşte să „râdă de bucurie/ fără ca s-o văd şi eu”[60].

În acelaşi poem, poetul, rezemat cu fruntea de umărul alb al iubitei[61], e într-o stare adânc meditativă: „zic puţin şi mult privesc / inima în mine creşte / [de un dor supra-firesc]”[62].

Poemul De ce n-aflăm în împlinirea…ne vorbeşte despre „ochirea desperată, clară”[63] a bacantei, care ne vizează şi care ne umple de o voluptate profundă, care ne face să tremurăm[64].

Dacă vrem să ne aruncăm durerea în vin, ca să ne veselim puţin, poetul ne aminteşte, că „vinu-n loc să lumineze a ta privire-ntunecoasă / mai mult te face să vezi răul, micimile din lumea ta”[65].

În poemul Aducând cântări mulţime, poetul ne vorbeşte despre privirea / înţelegerea paginilor sale, în viitor, de către suflete curate de cititori[66], pe când în poemul Confesiune, chipul său se vede a fi de gheaţă, pe când în visul său, în nedejdea sa, acesta e căldură, lumină şi viaţă[67].

Poemul Când se juca Elisa Müller ne oferă întâlnirea cu privirea reciprocă, deplin acceptată: „pe genunchii-mi te-am purtat, / ţi-am privit în faţă, / ochii-mi ochii-ţi a cătat, / gura-mi buza-ţi creaţă”[68]. Privirea lui a găsit privirea ei, pentru că privirea ei îl iubea.

Însă, în acelaşi poem, întâlnim atât privirea absentă a femeii („tu gândeşti cine ştii ce / şi te uiţi la mine”[69]) cât şi privirea melancolică, care o însingurează („cum te uiţi aşa, năuc, / şi-n gânduri te-singuri”[70]).

În poemul Luna iese dintre codri, noaptea stă să vadă luna[71], pe când poetul, „înfăşat în întuneric”[72], spune: „eu nu văd, nu aud şoapte”[73], pentru că se simte singur în noaptea profundă[74].

Poemul Şi dacă cu ziuă e construit pe corespodenţa indestructibilă dintre vederea diurnă şi cea nocturnă.

Dacă o vede pe femeia iubită peste zi, poetul mărturiseşte că ori visează un tei, pentru că a văzut-o[75] ori visează, cum „toată noaptea te uiţi în ochii mei”[76].

În poemul Lumea îmi părea o cifră, poetul ne spune cum a căutat în ştiinţă, în filosofie şi în poezie scopul vieţii sale[77], dar l-a găsit numai atunci, când a văzut-o pe femeia iubită, de a cărei clipiri a genei şi-a legat întreaga viaţă[78]. Iubirea pentru aceasta l-a făcut să îşi piardă ochii, l-a făcut să nu mai vadă nimic altceva în afară de ea[79].

Observăm faptul că vederea este la Eminescu cea care ne uneşte dar şi cea care ne separă pe unii de alţii.

Prin vedere ne îndrăgostim şi ne legăm viaţa de o altă persoană. Numai că dragostea, atunci când se instaurează în noi, ne scoate din noi şi ne face orbi la ceea ce se petrece în jurul nostru, pentru că ne poziţionează numai spre relaţia cu persoana iubită.


[1] Eminescu 2, p. 377.

[2] Idem, p. 378.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 379.

[7] Idem, p. 380.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 381.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 382. E vorba de celebru vers de final: „Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înţelegi”.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 383.

[22] Idem, p. 384.

[23] Idem, p. 391.

[24] Idem, p. 392.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Idem, p. 394.

[28] Ibidem.

[29] Vederea onirică în Romantism

[30] A se vedea teza doctorală recentă, a Dr. Violeta Ştefanian, Eminescu – vis şi reverie, 2007, susţinută la Facultatea de Litere a Universităţii Ovidius din Constanţa.

[31] Eminescu 2, p. 395.

[32] Idem, p. 396.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 397.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 402. Facem referire la versurile: „Să văd trecutu-n viaţă, să văd româna dramă / Cum din mormânt eroii istoriei îi cheamă”.

[39] Idem, p. 403.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 404.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 405.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 406.

[51] Ibidem.

[52] Idem, p. 407-408.

[53] Idem, p. 408.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 409.

[57] Ibidem.

[58] Idem, p. 410.

[59] Idem, p. 411.

[60] Idem, p. 412.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Idem, p. 417.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 424.

[67] Idem, p. 425.

[68] Idem, p. 428.

[69] Idem, p. 429

[70] Idem, p. 430.

[71] Idem, p. 432.

[72] Idem, p. 433.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Idem, p. 438.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 438-439.

[78] Idem, p. 439.

[79] Ibidem. Ne referim la versurile finale: „Mă miram, cum de pierdusem ochii pentru tot ce fu? / Toate existau sub soare, pentru că exişti şi tu”.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (6)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 369-375

*

Cuprinsul întregului volum

***

Această fiinţă dulce mergea „armonic şi lin”[1] şi privind la ea, spune poetul: am „rămas în nemişcare, m-a fost cuprins extasul/ [şi-]am stat pe loc, cu ochii doar te urmam mereu”[2].

Femeia care îi încânta întreaga fiinţă era resimţită de el ca o „gingaşă mireasă a sufletului”[3] său și tocmai de aceea ea avea „chipul sfânt”[4] şi era cea mai frumoasă dintre femeile pământului[5].

Răspunsul iubitei din poemul Sarmis cuprinde în el o referire profundă la modul de a privi al poetului:

„Şi ochiul tău adânc e şi-n adâncime tristu-i,

Cu umeda-i privire tu sufletul îmi mistui!”[6].

Tristeţea din ochii săi reverberează în mod dureros în sufletul femeii pentru că aceasta îl iubeşte şi compătimeşte cu el. Ea doreşte ca să orbească privindu-i ochii săi trişti[7], adică să îi privească neîntrerupt, pentru toată viaţa. Iubirea devine aici o privire continuă a persoanei celuilalt, până la sfârşit, până la bătrâneţe, până la orbirea ochilor.

În Gemenii apare vederea ca înţelegere şi anume în versul: „am văzut virtutea găsind la ei răsplată”[8], dar şi vederea ca şi constatare, pentru că vede că răsplata este „un giulgi şi patru scânduri”[9].

În acelaşi poem, femeia care apare, deodată, în spatele lui Prigbelu, îl face pe acesta ca să-şi învârtă ochii[10], să se întoarcă spre ea, pentru ca să discute faţă către faţă. Acesta vrea ca să vadă „ochiul înţelept”[11] al femeii, numai că aceasta nu suportă ochii acestuia care o îngheaţă[12].

Căutătura bărbatului, privirea lui insistentă o doare, după cum o doare şi răsuflarea acestuia[13]. Femeia constată că el are ochi negri, urâţi şi că sunt stinşi, de mort, fapt pentru care îl roagă ca să-şi închidă ochii[14].

Deşi nu îi suportă privirea, vederea ochilor, femeia mărturiseşte însă: „simt că l-a ta privire voinţele-mi sunt sterpe”[15]. El o atrage ca „un rece ochi de şerpe”[16] şi o face să înnebunească[17]…deşi îl urăşte „din suflet”[18], din toată inima.

Când bărbatul o cuprinde în braţe aceasta trăieşte sentimente paradoxale, pentru că „ea îl sorbea cu ochii, deşi murea de spaimă”[19]. Apropierea tot mai mare între cei doi o face pe femeie ca să-şi închidă ochii[20]. Închiderea ochilor a fost un gest de abdicare în faţa lui, a acestui bărbat care îi stârnea sentimente contrarii.

În scena nunţii, regele e prezentat la un moment dat în relaţie vizuală cu soţia lui, pentru că „privea-n ochii miresei al cerului albastru”[21]. Corespondenţa cu cerul albastru nu face altceva decât să sublinieze serenitatea şi frumuseţea fiinţei iubite.

Toată această atmosferă paşnică este însă tulburată de venirea în cadrul festiv a fratelui regelui şi anume a lui Sarmis. Ochii lui Sarmis „ard în friguri”[22], el „se uită turbur”[23] şi îi îndeamnă pe toţi ca să-l privească pe Zamolxe[24].

Însă Sarmis nu pare un om tulburat ci, dimpotrivă, pare un vizionar, pentru că el ştie ce face Zamolxe. În descrierea sa, privirea lui Zamolxe „tremură şi seacă”[25] marea. Şi totuşi Sarmis are puterea ca să îl înfrunte pe zeu şi dispreţuieşte darul iubirii venit din partea lui, pentru că îl doare privirea, atunci când priveşte la lumea zeului[26].

Sarmis îl înfruntă şi pe rege, pe fratele său, reproşându-i faptul că vrea să ia ochii oamenilor prin multiple tertipuri[27].

Exprimându-şi dorinţa de a se întoarce în singurătate, acesta vrea ca să trăiască în codrii cei negri[28], unde „privesc cum peste frunze uscate fără urme / aleargă zimbri negri şi cerbii fug în turme, / iar lângă vechi fântâne de lume date-uitării / privesc în iarba naltă sirepii albi ai mării”[29].

Vederea ca privelişte, pe care o avem în versurile supra, e urmată în finalul poemului de privirea înmărmurită a ochiului, care „fix se uită, cu spaimă şi durere”[30].

Poemul Gelozie pune problema vederii din punct de vedere ascetic. Poetul, de la prima vedere a femeii de care se va îndrăgosti, şi-a dorit ca ea să nu pătrundă „vreodată înlăuntrul astei inemi”[31]. Ar fi dorit să-şi zăvorască inima, pentru ca „zâmbirea” ei să nu pătrundă înăuntrul său[32].

„Săgeata din arcul cel cu gene”[33] al ochilor femeii a adus „durerea însăşi a vieţii pământene”[34] în inima poetului şi această durere e caracterizată de către el ca o împrăştiere, în adâncul său, a veninului ochilor ei[35].

Ochii femeii abuzează de acel „dulce vicleşug”[36] al flirtului şi îi aprind în suflet un rug de patimi[37]. Zâmbetul ei este o calamitate pentru actul creator, pentru că au distrus „zborul cugetării”[38] şi mândria cântării poetice[39].

În faţa privirii ei stranii, bărbatul alege să tacă[40]. Numai că sub tăcerea lui se ascundea, de fapt, un întreg procedeu ascetic de luptă cu patima desfrânării[41], procedeu care e profund vizual:

„Tu nici visai că-n gându-mi eu fălcile-ţi dezbrac

De cărnurile albe şi gingaşe şi sterpe,

Că idolului mândru scot ochii blânzi de şerpe,

Tu nici visai că-n gându-mi eu faţa ta o tai,

Că ce rămase-atuncea naintea minţi-mi, vai!

Era doar începutul frumos al unui leş…

Ba mai treceai cu mâna prin perii tăi cei deşi,

Şi nici visai că gându-mi te face de ocară

Pentru că porţi pe oase un obrăzar de ceară

Şi că priviri grozave, ca mâni fără de trup,

Se întindeau asupră-ţi cu ele să te rup,

Şi pe cât de frumoasă şi gingaşă la port

Eu te priveam atunci c-un rece ochi de mort[42].

Dacă nu se cunoaşte procedeul ascetic ca atare şi, mai ales, fundamentul său profund, care constă în grija faţă de sănătatea sufletului, întregul tablou eminescian e citit într-o cheie clinică.

Poetul nu trăieşte aici o intenţie criminală profundă, ci întreaga destructurare metală a imaginii femeii este lupta sa ascetică cu imaginea tentantă a acesteia, care i se inflitrează în inimă şi se transformă, fără dorinţa lui profundă, în iubire pătimaşă faţă de ea.

Poetul omoară idolul, aduce frumuseţea ei, pe cale imaginală, la aspectul unui leş, pentru că doreşte să fie insensibil la prezenţa ei.

Şi-ar fi dorit ca să o privească rece, indiferent. Dar se declară învins de către femeie, pentru că aceasta i-a pătruns în cămara inimii[43] şi luceşte „ca steau fatală peste mări pe gândurile mele”[44].

Ochii iubitei apar în poemul Din când în când…purtând  un mesaj puternic, cuceritor, în primă instanţă: „ochii tăi…străluceau mistuitor şi înfocat[45], pentru ca, mai apoi, aceeaşi ochi să devină osteniţi şi să se aprindă numai arareori[46].

Deşi imaginea ei i se şterge din inimă, poetul încă îşi urmăreşte visul uneori[47], adică iubirea faţă de aceea, pentru că, spune el: „tot te mai văz naintea mea plutind ca-n vis”[48].

Vederea ca amintire sau ca imaginare a fiinţei iubite apare aşadar în acest poem şi face din vizualitate, punctul de la care poetul începe să gâdească la sine şi la iubita sa din trecut, pentru că: „l-al tău trecut eu mă gândesc cu-atâta amar din când în când”[49].

Numai că reamintirea ei înseamnă şi o reamintire a sa, o adâncire a cunoaşterii de sine, pentru că femeia iubită face parte din sine şi tocmai de aceea ea ţâşneşte, arareori, în mintea lui.

Reamintirea însă e profund vizuală, deşi stârneşte, odată cu ea, multiple alte facultăţi ale fiinţei umane.

Pentru Eminescu însă reamintirea a fost una dintre sursele primordiale ale creaţiei sale şi cea care i-a dat, nu de puţine ori, puterea ca să meargă mai departe.

Poemul Ca şi Stoa ce pretinde…ne propune rămânerea în vedere, în contemplarea femeii iubite: „

„Să mă pierd privind-o vecinic

De la creştet la picioare…”[50].

Rămânerea în vedere, după cum se observă, nu e o pierdere indiferentă în ceea ce se contemplă, ci o pierdere activă, continuă în ceea ce se vede. Ar dori ca să o contemple veşnic pe femeia pe care o iubeşte, pentru că are nevoie ca să o vadă şi să o cunoască continuu.

Din acest motiv, pierderea în contemplarea aceasta activă e o continuă cunoaştere a femeii iubite, o continuă minunare de fiinţa ei, fapt care arată că persoana e o continuă taină chiar şi în aspectul ei fizic, nu numai în cel moral şi duhovnicesc.

Trupul femeii este o încântare pentru poet, care predispune la înţelegere vie, continuă. Cu atât mai mult sufletul ei, întreaga ei fiinţă e o continuă invitaţie la cunoaştere şi minunare, dacă trupul ei îl invită la o contemplare continuă.

În poemul Donña Sol, ochii femeii sunt întrebători pentru că sunt iubitori. Ei cer răspunsuri iubitului: „mă-ntrebi cu ochiul tău întrebător / unde mă duc şi ce mă fac”[51]. Avem de-a face aşadar cu privirea ca întrebare îngrijorată, cu privirea care se pătrunde de grija ta. Şi numai iubirea e îngrijorată de viaţa celui iubit.

În acelaşi poem, poetul îşi priveşte chipul în apa din pădure şi observă diferenţa dintre chipul său şi undele apei: „şi pe oglinda mişcătoare / stau de privesc un straniu joc: / e apa pururi călătoare / pe chipu-mi ce rămâne-n loc”[52]. Adică vederea ca stârnire a curiozităţii de a cunoaşte sau vederea ca sursă continuă de cunoaştere pluriformă, pentru că e vorba de cunoaşterea a diverse detalii intrigante, suprinzătoare, neaşteptate.

Eminescu este atent la detaliile vizuale şi le evocă adesea în literatura sa. Din acest motiv, în poemul citat, el vede cum mâna ei „îndoiae / în arc o ramură de fag”[53].

Deşi acesta e un amănunt şi nu punctul central al descrierii, poetul pendulează de la amănunt la întreg în multe dintre descrierile sale.

În De-ar fi mijloace, poetul ar dori să devină…starea de somn a iubitei sale: „un somn m-aş face/ dulce, de vară/ să-ţi închiz ochii / în orice sară”[54].

Iubitul-somn, care îi închide ochii, o face pe femeie ca să fie numai cu el. El ar dori ca să-i închidă ochii, pentru ca să nu mai vadă pe altcineva decât pe sine.

Poemul Apari să dai lumină ne oferă un amănunt vizual încă din al 2-lea vers al său: „să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti”[55], unde avem vederea ca înţelegere. Pe aceasta el o priveşte „cu ochii în lacrime fierbinţi”[56] şi vrea ca să îl lase, ca să îi consoleze privirea[57], recte sufletul.

Femeia, deşi e ca o marmură în faţa lui[58], poetul doreşte ca „să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori[59]. Privirea poetului îi transmite adevărul profund al fiinţei lui şi de aceea femeia tace, dar e înfiorată. Tăcerea ei e plină de simţirea, de înţelegerea celui care o iubeşte.


[1] Eminescu 2, p. 358.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 359.

[7] Ibidem.

[8] Idem, p. 361.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 363.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem. Versurile la care ne referim sunt următoarele: „Ce mă priveşti atâta? A ta căutătură / Mă doare, cum mă doare suflarea ta din gură”.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Idem, p. 364.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 365.

[22] Idem, p. 366.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 367.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 368.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 369.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 370.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem. În această pagină, Eminescu numeşte şi sărutul, cât şi suflarea şi ochii tineri ai femeii drept modalităţi care contaminează, care împrăştie venin în sufletul bărbatului.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş a constatat că cele descrise aici de Mihail Eminescu se regăsesc în Comentariul la II Corinteni al Sfântului Ioan Gură de Aur şi că acesta, potrivit literaturii pastristice, a descris într-un mod foarte suplu lupta isihastă cu patimile, în speţă, cu patima desfrânării.

[42] Eminescu 2, p. 370.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 371.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 372.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50]Idem, p. 373.

[51] Idem, p. 374.

[52] Idem, p. 375.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 376.

[55] Idem, p. 377.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (5)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 363-369

*

Cuprinsul întregului volum

***

În poemul Fiind băiet păduri cutreieram poetul îşi aduce aminte că luna răsărită îi bătea „drept în faţă”[1]. Stând sub razele lunii el are parte de vederea, „printre pleoape”[2], a unui „rai din basme”[3].

Tânăra crăiasă e văzută de către poet cum îi „pluteau în lacrimi ochii-i plini de vise”[4]. Reapar în acest poem ochii mari ai femeii[5], care face gestul de a veni alături de el şi a-l „privi cu dor”[6]. Hainele ei „de tort subţire, fin”[7] îi fac vizibil „trupul ei cel alb deplin”[8].

Poemul Rugăciune e o strigare a poetului către Prea Curata Fecioară, ca privirea-i adorată să coboare asupra noastră[9]. El vrea ca Maica Domnului să se arate „din neguri”[10], ca o „lumină dulce, clară”[11].

Poemul Răsai asupra mea…– un alt poem teologic al lui Eminescu – vorbeşte despre Maica lui Dumnezeu ca despre lumina pe care poetul doreşte ca să o vadă[12]. Privirea ei „de milă caldă, plină”[13] o cere ca să coboare, „îndurătoare”[14], asupra sa.

Prezenţa prinţesei din poemul Ta twam asi e ca râsul unei flori proaspete[15], fiindcă „toată lumea ce te vede e de tine-nseninată”[16]. Trecând prin mulţime, aceasta fixează la un moment dat, cu ochii săi mari[17], pe cineva anume şi gândirea ei e „cuprinsă”[18] de acea prezenţă.

Prinţesa vede, de fapt, cum „o femeie de pe stradă şi-a înălţat privirea-i stinsă”[19] către ea şi în această privire nu a detectat ură, amor sau sensibilitate[20].

Paralelismul dintre prinţesă şi femeia născută „în mizerie obscură[21] are rolul de a invividualiza două condiţii sociale distincte: nobilimea şi oamenii sordizi, însă, în acelaşi timp, de a arăta identitatea esenţială dintre ele.

Prinţesa se roagă…având ochii săi umezi îndreptaţi către cer[22], în timp ce femeia decăzută „cade în mulţime cu faţa la pământ”[23].

În timp ce moartea prinţesei ar aduce mulţime de popor ca să o plângă la catafalc, moartea femeii decăzute este o moarte fără maiestate, mizeră[24], pentru că trupul ei „va fi aruncat în groapa cea comună”[25].

Însă, deşi una e îngropată maiestuos iar alta mizer poetul conchide, că cele două seamănă „ca şi lacrima cu roua”[26], fiindcă deşi sunt două persoane distincte…ambele sunt femei[27].

În poemul Viaţa, Eminescu detestă duplicitatea unui egumen, care ar vorbi despre grutatea vieţii[28] când el e „rotund…şi [cu] obrazul rumen[29]. Ca să înţelegem diferenţa dintre discursul duplicitar şi realitatea existenţială dură, poetul ne conduce pe ulicioare strâmte şi sărace…cu case care au „geamuri sparte”[30].

Descrierea fetei care coase la lumina lămpii chintesenţiază condiţia existenţială mizeră cu care el empatizează. „Faţa ei e slabă de-o paloare crudă, / ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă” şi „îşi coase ochii într-un tort de in”[31], pentru că îşi pierde vederea lucrând în astfel de condiţii vitrege.

Fata „orfană şi slabă”[32] din tabloul său e paradigma persoanei singure şi sărace „de care-n mulţime nimeni nu-ntreabă”[33] şi care, din toată munca ei, nu se alege decât cu „pâne goală, / frig şi insomnie, lacrimă şi boală”[34].

Imaginea fetei care munceşte continuu şi abia se poate întreţine contrastează puternic cu imaginea negustorului, care are „briliante pe degete groase”[35] şi care comercializează, de fapt, „vederea şi somnul sărmanei copile”[36].

Pânzele moi pe care aceasta le face, conchide poetul, nu sunt spre vânzare duceselor ci, mai degrabă, ele sunt „bune de giulgi”[37] pentru înmormântare.

Singura prietenă a fetei este o albină pe care o lasă să-i intre în casă. Prin această alăturare poetul dorește să le elogieze pe „cele două proletare: /o insectă-umană, una zburătoare”[38] pentru capacitatea lor continuă de muncă.

În poemul Calul troian asediatorii atacă cetatea când „văd că mic şi mare căzuse-n somn ca morţi”[39]. În momentul când cetatea este incendiată acest eveniment este descris în mod hiperbolic de poet în versul ultim al poemului: „nu se vedea de flăcări nici marginile lumii”[40].

Poetul se include, împreună cu iubita sa, sub profilul a două păsări înamorate în poemul Între păsări.

A doua strofă, din cele patru ale poemului, este una vizuală pe de-a-ntregul:

„Parcă mi te văd, drăguţă,

Că îmi zbori şi că te scap,

Stând pe gard, privind la mine,

Ai tot da cochet din cap”[41].

În poemul După ce atâta vreme, poetul are senzaţia că îşi vede iubita înaintea lui, care e „dulce, palidă”[42], pe când în poemul Noi amândoi avem acelaşi dascăl, acesta ne invită „ca de ruşine ochii să-i închidem[43], pentru că nu trebuie să negăm ceea ce este evident pentru toţi.

În ultimul poem citat apare însă şi privirea unora „la raza de splendoare”[44] a regilor, o privire contestată de poet, pentru că ea contrastează cu viaţa dureroasă a celor mulţi.

Poemul Stau în cerdacul tău ne oferă confesiunea, cum că poetul îşi privea iubita prin fereastră şi vedea „cum tu te uiţi cu ochii în lumină”[45]. Privirea lui surprinde concentrarea privirii ei, fiind, în acest fel, martor la un fragment din viaţa femeii. Experienţa vizuală sporeşte considerabil lucrurile pe care le cunoaşte despre femeia iubită şi, implicit, relaţia sa cu aceasta.

În momentul când femeia suflă în lumânare – şi de aici înţelegem că lumina în care privea era lumina lumânării – ochii poetului rămân în întuneric[46], în compania lunii, care îl însoţeşte, care e de partea sa şi „bate trist în geamuri”[47].

Prima strofă din poemul De pe ochi ridici…este iarăși eminamente vizuală:

„De pe ochi ridici închisă

Languroasa, lungă geană,

Rai de fericiri promise

Şi de tainică dojană”[48].

Poetul metonimizează fiinţa iubită, reprezentată prin ochiul care priveşte languros spre el, pentru a preciza faptul că ochii ei sunt ambivalenţi: acum pot să îl invite la ea, acum să îl mustre pentru un anumit lucru.

În poemul Ca o făclie…autorul consideră cărţile drept medii de analiză ale istoriei, „cari [care] privesc viaţa din mii de mii de părţi”[49]. Maturitatea personală a poetului transpare cu putere în acest poem, unde visele poetului, idealurile sale „ochii-albaştri asupra mea şi-i pleacă,/ cuprinse de amurgul cel fin al aurorii”[50].

Visele sale neîmplinite, visele sale cu ochi albaştri au văpaie în ochi[51], o văpaie unită „cu farmecul palorii”[52], al morţii. Ele sunt doruri prea mari pentru această viaţă. Tocmai de aceea, cu multă durere, cu dramatism, poetul spune: „trec, pier în adâncimea iubirii ş-a genunii”[53].

În poemul O stingă-se a vieţii…poetul îl întreabă pe Demiurg de ce a început să ridice vălul de pe vedera lui şi a început, astfel, să-şi vadă urâtul din suflet[54]. Vederea de sine e pusă în relaţie cu acţiunea Divinităţii în viaţa sa, lucru care converge cu realitatea vieţii ortodoxe.

Poemul Urât şi sărăcie pune, în primul rând, problema relaţiei dintre iubire şi nefericire, fapt pentru care poetul afirmă, că atât urâtul, cât şi sărăcia sunt „urme[le] crude[55], pe care le afli „pe orice chip şi-n orice-ndrăznii [şi-n oricine îndrăzneală] de a iubi[56].

În al doila rând, se pune problema vederii adevăratelor rădăcini ale pretinselor virtuţi sociale, motiv pentru care poetul afirmă, că „tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi”[57].

Falsa nobleţe, spune Eminescu aici, are false virtuţi, pentru că virtutea nu are un renume plin „de pete şi ruşine”[58]. Un adevărat om nobil, cu un caracter nobil, nu poate să privească „peste mulţime cu multă nepăsare[59].  Pentru că nepăsarea nu e o caracteristică a marilor spirite, ci a oamenilor mici la suflet.

În al treilea rând, problema vederii apare aici în relaţie cu femeia iubită, pentru că aceasta cu „ochiu-i plin de raze străluce în afară / răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire”[60].

Nu frumuseţa femeii a produs o dezamăgire enormă în inima poetului şi i-a întunecat strălucira ochilor, a vieţii, ci inconsecvenţa ei faţă de acesta, inconsecvenţă care înseamnă o iubire instabilă.

Timpul afectează, în mod ireparabil, frumuseţea femeii. Poetul ne trimite ca să vedem faptul, că în locul dulcei figuri[61] de odinioară vom găsi o faţă „zbârcită şi ochiul plin de pară”[62].

Ochii femeii strălucesc acum „rece în afară”[63]. Sunt stinşi şi fără adâncime[64]. Ea însăşi a devenit o femeie „cochetă, rece, linguşitoare, crudă…şi [care] caută-n iubire plăcerea numai”[65].

Toate aceste schimbări catastrofale din fiinţa femeii poetul le leagă de abdicarea femeii de la iubirea primă, „adâncă şi curată, / care-n viaţă vine [doar] o dată[66]. Din acest motiv ea a pierdut eterna sete a iubirii, acea pierdere în priviri a amândurora[67] şi nu mai e în stare ca să arboreze o privire pentru care bărbatul şi-ar da viaţa[68].

În ultima strofă a poemului Către Mercur apare ideea de a fugi unde vezi cu ochii[69], pe cînd poemul Din Halima readuce în discuţie vederea pe furiş, intruzivă, pentru că Harun-al-Raşid şi vizirul său ies noaptea din palat şi „pe fereşti se uită, prin pridvoare,/ acolo aud râzând cu veselie,/ dincolo suspinând vreun om ce moare”[70].

Însă în poemul Sarmis ne întoarcem la privirea frontală a îndrăgostiţilor, pentru că ochii iubitei îi reamintesc de ceasul când s-au întâlnit[71]. În faţa ochilor ei frumoşi, care îl încântau, ochii lui erau „pierduţi în visuri mândre”[72] şi, despre acel moment, el spune: „priveam fără de ţintă”[73]. Privirea şi înţelegerea abisală a femeii transpar din cuvintele poetului: „nu te-a mai văzut nimeni, cum te văzusem eu”[74].

Acest vers eminesican ni se pare cel mai profund răspuns pe care îl cunoaştem, la întrebarea: de ce ne îndrăgostim de o anume persoană? Ne îndrăgostim de ea, pentru că Dumnezeu ne dă să vedem acea persoană în adâncimea ei plenară, aşa cum nu am mai văzut o alta.

Tocmai de aceea poetul îşi reaminteşte că ochii femeii iubite erau „de lacrimi şi de foc”[75] iar din numai o „zîmbire-n treacăt”[76] el simţi cât de „dulce”[77] e aceasta.

Adjectivul dulce este la Eminescu o expresie a cunoaşterii harice, interioare, a femeii iubite. El o resimte ca dulce, numai când ea îl farmecă, când îl încântă, când îl umple de visuri frumoase…şi nu când îl îndurerează profund prin ambiguităţile ei.


[1] Eminescu 2, p. 316.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 317.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 320.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Idem, p. 321.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 322.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Idem, p. 323.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Idem, p. 323-324.

[29] Idem, p. 323.

[30] Idem, p. 324.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 325.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Idem, p. 326.

[40] Idem, p. 327.

[41] Idem, p. 328.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 331.

[44] Ibidem.

[45] Idem, p. 335.

[46] Idem, p. 336.

[47] Ibidem.

[48] Idem, p. 337.

[49] Idem, p. 339.

[50] Idem, p. 340.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Idem, p. 342-343.

[55] Idem, p. 343.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 344.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Idem, p. 345.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Ibidem.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 351.

[70] Idem, p. 353-354.

[71] Idem, p. 358.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Ibidem.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (4)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 358-362

*

Cuprinsul întregului volum

***

În poemul Diamantul Nordului apare castelul care „îl lac se oglindă[1] [se oglindeşte] şi perdelele de la geamuri care „scânteie ca bruma”[2]. Cavalerul „priveşte balconul”[3] şi vrea ca să o vadă pe femeia iubită cum îi aruncă „viole albastre şi roze de luncă”[4].

Marea e văzută ca nişte ochi albaştri care lăcrimează („iar ochii albaştri, mari lacrimi a mării”[5]), pentru că este în consonanţă cu starea sufletească a cavalerului.

Cavalarul, prin „arcate boltiri de fereastră” priveşte „o lumină ca cerul [de] albastră”[6]. Când acesta aleargă întregul cosmos îl urmează:

„Deasupra lui cerul i-aleargă în urmă

Şi stelele-n râuri gonite, o turmă.

Şi munţii bătrâni îl urmau în galop

Cu stâncele negre, gigantici ciclopi”[7].

La un moment dat, în mod brusc, în această alergare hiperbolică a cavalerului apare o schimbare de atmosferă esenţială pentru el: „Privirea…Nainte-i o lume-i deschisă / Cu aer văratec pe lunca de visă”[8] [de vise].

Întâlneşte un loc paradisiac de fapt, pentru că „el vede castele cu arcuri senine”[9], care sunt „ascunse-n dumbrave”[10] şi această lume e una plină „de flori şi miroasă”[11] [miresme].

Tot acest tărâm nou, paradisiac, este exprimat în termeni vizuali percutanţi de către poet şi, în descrierea sa, se pare că aici s-ar fi produs, de fapt, începutul lumii noastre:

„Şi apele mişcă în păture plane –

În funduri visează a lumei icoane[12].

Pe o cărare a dumbrăvii „o mândră femeie s-arată călare”[13] şi aceasta are o dulce privire[14] de care „nu poţi să te saturi[15]. Pentru că această femeie are „în părul ei negru”[16] „flori roşi de jeratic…rubine, smaranduri”[17] [smaragde /smaralde], de aceea „sălbatec-o face la faţă s-arate”[18].

Perspectiva vizuală a feţei sale este, cu alte cuvinte, îmbogăţită de podoabele pe care le poartă în păr.

Ochii femeii sunt, în acelaşi poem, „de-un albastru, bogat întuneric”[19] iar codrii sunt înfioraţi de frumuseţea ei[20].

Femeia încearcă să-l oprească la ea pe cavaler, însă acesta se dovedeşte un om prob, pentru că „mintea mea pus-au simţirilor lacăt/ şi chipu-ţi nu poate pătrunde-n visare-mi”[21]. Ochii ei albaştri nu pot sfărâma iubirea lui[22].

Însă în momentul când bărbatul se împotriveşte ispitirilor crăiesei[23] acesta constată că totul a fost numai o iluzie sau o ispită demonică, pentru că „ea piere…cu dânsa castele, dumbravă…/şi marea-ngheţată vuieşte grozavă”[24].

Finalul poemului Diamantul Nordului ne prezintă o sinucidere experenţială a cavalerului. Acesta, după ce „se uită la ceruri, [şi] se uită la mare”[25], se aruncă în apele îngheţate. În timp ce „amorţeşte şi-ngheaţă”[26] se roagă ca să vadă „piatr-a luminii”[27] şi numai atunci reuşeşte să o vadă[28].

Când ajunge să posede piatra nordului, după care alergase atâta, se produce o altă schimbare radicală a cadrului:

„O prinde…prin farmec în jur se-nsenină

El vede lungi râuri, câmpii de lumină”[29].

Ajunge, în cele din urmă, cu piatra atât de specială la „frumoasa stăpână”[30], care îl aştepta în prag şi cavalerul află din gura ei că nu piatra nordului e preţioasă, ci „piatră mai scumpă şi cea adevărată / iubirea mea este nestinsă, curată”[31].

Finalul poemului însă ne scoate din iluzie, pentru că aflăm că toate evenimente fantastice de până acum nu au fost altceva…decât un vis, pe care cavalerul l-a avut sub balconul femeii iubite[32].

Femeia nu-i răspunde cavalerului [„nici visase să vie să-l vadă”[33]] dar, după plecarea lui, ea iese în balcon şi „cu faţa ascunsă în păru-i, şirată, / de-amoru-i prostatec[34] aşa se desfată”[35].

Şi poetul, bineînţeles, subliniază aici cât de defectuos e resimţită de către femeie iubirea năvalnică, adoratoare a unui bărbat.

În poemul Sătul de lucru… poetul se autocaracterizează ca un om însingurat dar lucid:

„E noapte neagră-n ochii-mi, totul tace,

Dar mintea-mi vede – genele holbate;

Ca şi un orb mă simt în întuneric

Şi totuşi înainte-mi zi se face”[36].

Însă chipul iubitei sale soţii[37] este „lumină necrezută”[38], plină „de frumuseţi, de taină, [de] curăţie”[39].

În poemul Auzi prin frunzi uscate, poetul mărturiseşte: „până nu te văzusem / nici nu simţeam că sunt”[40]. Nu se simţea existând pentru că nu cunoscuse încă durerea, conflictul interior.

Poemul Părea c-aşteaptă ne vorbeşte despre gesturi neexprimate deplin, despre gesturi echivoce. De aceea consideră că aceasta şi-ar fi dorit „ca să mă pierd în ochii-i de femeie,/ citind în ei întreaga mea viaţă”[41].

Vederea ca înţelegere a vieţii femeii porneşte de la vederea ca îndrăgostire de ea. Tocmai de aceea este atât de atent la gesturile ei şi pe acelea le înţelegea din interior, pentru că ele aveau legătură cu sine.

Duplicitatea sentimentală a femeii este exprimată eminamente vizual în acest context:

„Dar când s-o prind, ea n-a voit să steie

Ci într-o parte-ntoarse dulcea-i faţă;

Pândind, cu ochii mă-ntreaba isteaţă:

Să-mi dea o gură ori să nu-mi mai deie?”[42].

Însă poetul găseşte, în cele din urmă, că avem de-a face aici cu o cochetărie sentimentală, proprie relaţiilor dintre îndrăgostiţi, fiindcă „împotriviri duioase-a frumuseţii / în lupte dulci disfac [desfac] urâtul vieţii”[43].

În poemul Oricâte stele…îl găsim pe poet vizualizându-şi propria moarte şi înmormântarea[44].Venirea la el a geniului morţii e vizualizată sub forma unei păsări „cu aripi negre”[45] dar „cu umede pleoape”[46] de femeie.

În cadrul poemului Pentru tălmăcirea aforismelor lui Schopenhauer poetul sentenţiază faptul că „cele mai bune daruri sunt / cu-admiratori puţini de tot[47], pentru că trebuie să vezi, să înţelegi aceste daruri speciale.

E vizibil în istorie, spune el, faptul că umanitatea confundă răul cu binele[48]. Nătângii „văd cu ochii, nu cu mintea”[49]. De aceea „nu ştiu a lucrurilor preţ: / admiră vecinic cele proaste, / nicicând nu ştiu ce este bun”[50].

Într-o primă variantă a poemului: Ce s-alegea de noi, a mea nebună…autorul mărturiseşte că viaţa sa e „strălucită”[51], luminată, „de ochii tăi cei de copil”[52], de ochii femeii iubite. Când a ajuns „în văduvire şi eclipsă”[53] el spune că simte „în suflet pururi lipsa / de chipul tău dumnezeiesc”[54].

Într-o a doua variantă a poemului, scrisă, ca şi prima, tot în 1878, el spune că „ochii…cei tineri de copil” al iubitei l-ar „fi ţinut de-a pururea-n uimire[55]. Când se simte însă urgisit „de ale sorţii goane”[56], poetul spune: „viaţa-mi pare-un istovit izvor / şi plină de-ale toamnei reci icoane[57].

Acum, când a ajuns „un înţelept”[58], când şi-a şters faţa de „lungi[le] iluzii”[59], el spune: „naintea mea le văd căzând pe toate”[60]. Îşi simţea sfârşitul vieţii, apropierea lui de sine. Simţea că tot ce părea important cu puţin timp înainte se decolorează, pălește.

Pe iubita lui [în Atât de dulce…] o iubesc şi femeile, pentru că „cunosc femeie ce după ochii / şi după zâmbetul tău mor”[61]. Ea răspândeşte peste tot „un farmec blând de fericire”[62]. Surâsul ei „desprimăvărează”[63].

Poetul îi cere Veronicăi [în Alei mică, alei dragă…] să-l vadă din nou, pe el, „frunza cea pribeagă”[64], pentru că toate trec repede „şi nimic n-o să s-aleagă”[65]. A vedea înseamnă, în acest context, a te împăca, a înnoda relaţia de iubire pe considerentul că viaţa e atât de scurtă.


[1] Eminescu 2, p. 290.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 291.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 293.

[7] Idem, p. 294.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 295.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 296.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 297.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p. 298.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Idem, p. 299.

[34] De la prosternare: amor prosternal, amor plin de adoraţie pentru femeie.

[35] Eminescu 2, p. 299.

[36] Ibidem.

[37] Idem, p. 300.

[38] Idem, p. 299.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 302.

[41] Idem, p. 303.

[42] Idem, p. 303-304.

[43] Idem, p. 304.

[44] Idem, p. 305.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 307.

[48] Ibidem.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Idem, p. 308.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Idem, p. 309.

[56] Ibidem.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 310.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 311.

[65] Idem, p. 312.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (3)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 352-357

*

Cuprinsul întregului volum

***

În Venin şi farmec…Eminescu îşi exprimă durerea pe care i-a provocat-o veninul ce i s-a strecurat în inimă. Bineînţeles e vorba despre veninul strecurat de „ochii verzi”[1] ai unei femei iubite.

Îndrăgostirea la prima vedere este prezentă în poemul O stradă prea îngustă, în versurile: „de când te întâlniră / ochii mei, te iubeam”[2]. Întâlnirea privirilor a fost cea care a declanşat iubirea şi iubirea s-a întreţinut în inima poetului din continua reamintire a acestei clipe speciale.

Ochii mari ai iubitei reintră în cadru în poemul: Tu mă priveşti cu marii ochi…Ochii ei mari îl privesc „cuminte”[3], pe când el este atent la faptul cum femeia iubită îşi mişcă încet buzele[4].

Însă, deşi femeia îl priveşte cuminte, totuşi poetul citeşte în ei „atât eres[5], pentru că îl provoacă la păcat.

Ochii ei „de visuri”[6] sunt de fapt un „chaos”[7] şi poetul îşi aude amorul până şi în tăcere[8].

Poemul Terţine începe tot cu un aspect vizual. Iubita privea „cuminte” – observăm că e scos în evidenţă acelaşi adverb – mâna poetului şi îşi mişca „zâmbind” buzele sale roşii[9]. Şi în acest poem reapar ochii în care se citește eres[10] pentru că poemul de faţă are unele versuri identice cu poemul precedent.

Poetul trăieşte din plin obsesia ochilor mari ai iubitei. Ei apar şi în poemul Icoană şi privaz[11]. Pentru că o iubeşte nespus de mult poetul o vede „atâta de frumoasă, atât de răpitoare / atât – cum nu mai este o alta pe sub soare”[12].

Răspunsul femeii la iubirea poetului însă este dezamăgitor, pentru că poetul afirmă, că femeia pe care el o iubeşte vrea numai ca să îl provoace pentru a-şi bătea joc de el[13]. Din acest motiv ochii ei de înger nu îi aduc linişte ci, dimpotrivă, îi fac sufletul să sângere[14].

Dar cu toate durerile pe care i le provoacă, când vine vorba să descrie făptura ei conform cu arta poetică, poetul nu se simte capabil să-i descrie nici măcar zâmbetul[15]. Frumuseţea ei, pe care o iubeşte atât de mult, i se pare indescriptibilă.

În acelaşi poem, poetul, pus în faţa femeii iubite, se arată a fi tare neîndemânatic: „E timid, abia ochii la tine şi-i ridică. / El vorbe cumpăneşte, nu ştie ce să-ţi zică/ Privindu-te cu jale, oftează – un năuc…”[16].  Dar când o priveşte „fără de saţ”[17], atunci îi mărturiseşte acesteia că o consideră „prea frumoasă”[18] şi că o iubeşte „prea mult”[19].

Numai câd o contemplă o vede în toată splendoarea ei. Și Eminescu arătă prin acest amănunt că numai o privire atentă și profundă a femeii e un indicator al relaţiei adevărate.

Poetul recunoaşte faptul că gândurile şi imaginile sale sunt ca nişte piramide[20], care prezintă realităţi neaşteptate. Acest lucru îl spune în poemul: Cu gândiri şi cu imagini.

În poemul dramatic Mureşanu, somnul „are ochi plini d-eres”[21] şi nu femeia. Cineva, în noapte, e un ochi treaz[22] şi o inimă care „nu tace”[23]. Mureşanu, ca personaj, afirmă că „făr’ de patimi nu e nici ochiul cel mai vesel”[24]. Visurile spun: „Ştim / Pustiul sub ochi să-l lăţim”[25]. Vântul priveşte prin ferestre şi vede „cum înconjur oameni masa”[26].

Sirena îşi ceartă iubitul pentru că-şi întoarce „ochii-n lături”[27]. Ea şi-ar dori ca să-şi piardă privirea în ochii săi „cei negri”[28]. Pentru că ea îi spune acestuia: „eu din ochi te prăpădesc[29], indicând prin aceasta năvala cu care l-ar îmbrăţişa şi i-ar arăta iubirea.

În această atmosferă fantastică, de basm, Regele somn vede „luntrea de departe”[30], în care aşteaptă un călugăr iar „din insulele sfinte, [de unde] străbat cântări ferice/ [,spune el,] noroc şi disperare le văd unite-aici”[31]. Acest rege îl invită pe călugăr să vadă lumea din jurul său, pentru că aceasta e „o feerie”[32].

Călugărul vede ceva „în extas”[33]: „[î]n întuneric văd chipul ei lucind”[34]. O femeie iubită coboară „din stele”[35] la călugăr. Însă Chipul, fiinţa care coboară din stele e de fapt umbra cântării călugărului: „sunt umbră a cântării-ţi, o slabă umbră-abia”[36].

Dar cântarea-chip e de fapt portretizarea unei femei, pentru că poetul descrie aici un moment erotic şi nu unul extatic, duhovnicesc.

În discuţia cu rugăciunea întrupată, antropomorfizată, călugărul o confundă pe aceasta când cu o femeie, când cu un înger, când cu Dumnezeu, când cu muza sa[37]. Însă Chipul se ascunde, nu se dezvăluie, pentru că „taină / e frumuseţea vieţii-mi şi-a sufletului haină”[38].

Amorul călugărului e tainic şi fiinţa Chipului rămâne în „veşnic întuneric[39] pentru ochiul „himeric”[40] al acestuia.

În acest context, Regele somn îl sfătuieşte pe călugăr cu referire la Chip, spunându-i că el e fericirea[41].

Dacă renunţă la fericire, la acest „vecinic vis” al umanităţii, chiar dacă nu l-ar mai dori ziua, îi spune regele, el îl va asalta noaptea, în timpul visului[42].

Eminescu face aici referire la modul în care demonii se răzbună pe nevoitorul ortodox în vis, aducându-i plăcerile pe care, în stare de trezie, acesta le respinge.

În poemul Lectură poetul se prezintă pe sine ca privind pe fereastră, la ceasul serii, observând cum „stelele prin ceaţă / cu tainică dulceaţă / pe ceruri isvorea”[43].

Citind dintr-o „carte veche”[44] acesta vede / înţelege ce spune autorul, referitor la faptul „că-n lume nu-i ferice, / că toate-s năluciri[45].

În poemul Codru şi salon însă, poetul vorbeşte despre răceala „sădită”[46] în ochii unui tânăr de către salonul de divertisment[47]. De aceea amicul poetului preferă mai degrabă natura satului său natal decât atmosfera salonului[48].

Dintr-o dată acesta îşi reaminteşte că „s-a trezit”[49], cândva, într-o „zi frumoasă”[50], „pe-o punte sub ochii ei de foc”[51] şi că femeia şi-a plecat „ochii timizi”[52]. Ea avea chip blând, zâmbire sfioasă şi ochi cuminţi[53].

Poetul vorbeşte despre ea la trecut, pentru că ea nu mai trăieşte…iar însuşirile ei cele atât de frumoase „sunt duse fără urmă de pe acest pământ”[54].

Ea, cea care nu mai este – crede poetul – ar fi vrut să vadă „încă o dată/…lunca verde, departe valea-n flori, / unde adesea de braţu-i, / în noaptea înstelată, / şedea pe stânca neagră spuindu-i ghicitori”[55].

Poetul îl înlocuie pe amic, pentru că e vorba de drama iubirii lui. Iubita sa, acum moartă, pe când el îi spunea „ghicitori, enigme”[56], „în lacu-adânc şi neted, în mijlocul de lunce, / părea că vede zâne cu păr de aur roş”[57].

Era absorbită de povestirile lui şi se transpunea în ele. Însă, în acelaşi timp, şi femeia era o creatoare de naraţiuni, de „basme triste, dulci”[58], spuse în ambianţa foşnetului vântului prin „trestia cea naltă”[59], „când reţele [raţele] din codru pe creţii apei clare, / scăldându-se prin prapuri lăsau pe valuri fulgi”[60].

Femeia apare, în alt tablou, singură, având „setea de amor”[61]. Trecuseră mai mulţi ani de la evenimentele acestea atât de candide, când îşi povesteau, unul altuia, lîngă lac[62]. Lumina candelei cade pe braţele ei „de zăpadă” şi pe sâni[63].

Alături de ea este poetul, care stă în genunchi în faţa ei „privind întunecos”[64]. „Prin ochii [lui] mari şi negri o îndoială trece”[65] şi aceasta „fulgeră în taină, apoi dispare-n grabă”[66].

Femeia – aşa reiese din varianta bărbatului – doreşte ca să i se împlinească anumite doruri, însă acestea pot fi împlinite numai de către Dumnezeu şi nu de un om ca el[67]. Din acest motiv, pentru a o încânta preţ de un ceas, poetul ar dori să facă vraişte toate lucrurile lumii, în aşa fel încât: „pustiu ar fi în ceruri şi ceriul pe pământ”[68].

Acesta ar dori ca la ivirea femeii pe care o iubeşte ziua să pară noapte[69], pentru că ea ar fi mai strălucitoare decât ziua şi, privind-o în acest context, ar dori să-şi piardă minţile[70].

Deşi presupune că Dumnezeu nu are putere „contra morţii”[71], poetul se prezintă în faţa noastră cu puteri demiurgice, pentru că, la moartea ei, poetul ar „stinge în grămadă sistemele solare / şi-n ăst mormânt te-aş pune ca pe-un mărgăritar[72].

El crede că la moartea ei va rămâne „singuratec în lumea cea pustie, / în chaos fără stele şi fără de nimic”[73], fiind „un demon”[74] care cade mereu şi „pururea şi singur”[75] despică deşertul[76].

Însă, în varianta femeii, iubita poetului nu vrea ca el să facă minuni[77], ci îl vrea un om „timid, un blând băiet, să-mi spună / cu ochii plini de visuri zadarnice poveşti”[78].

Aceasta doreşte o atmosferă casnică, unde să-l privească „cu gene pe jumătate-nchise”[79]. Însă, pe de altă parte, e conştientă de faptul dramatic petrecut în fiinţa poetului, că el nu mai crede în visuri şi, de fapt, nu mai crede nimic[80].

Ea nu se teme nici de mintea şi nici de ochii lui „ce fulgeră-n tăcere”[81], ci o îngheaţă teribil „glasul [său] amestecat cu fiere”[82], faptul că sufletul lui e tot o rană şi pentru acesta o dor „suflările” [răsuflările] lui[83].

În ochii lui ea vede „o veche vină[84] şi în vorbele sale „amintirea a unei crude munci[85]. Inima lui are o parte „străină”[86] şi îl simte departe de cel pe care l-a cunoscut în tinereţe[87]. Însă nici femeia nu mai este aceeaşi, atâta timp cât observă diferenţa semnificativă din viaţa iubitului ei.


[1] Eminescu 2, p. 249.

[2] Idem, p. 251.

[3] Idem, p. 252.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 254.

[10] Ibidem.

[11] Idem, p. 255.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 256.

[16] Idem, p. 259.

[17] Idem, p. 260.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 260-261.

[21] Idem, p. 264.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 265.

[25] Idem, p. 270.

[26] Idem, p. 271.

[27] Idem, p. 277.

[28] Ibidem.

[29] Idem, p. 278.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Idem, p. 279.

[33] Idem, p. 280.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 281.

[37] Ibidem.

[38] Idem, p. 282.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Idem, p. 283.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Idem, p. 284.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 286.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Idem, p. 287.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 288.

[66] Ibidem.

[67] Ibidem.

[68] Ibidem.

[69] Ibidem.

[70] Ibidem.

[71] Ibidem.

[72] Ibidem.

[73] Ibidem.

[74] Ibidem.

[75] Ibidem.

[76] Ibidem.

[77] Idem, p. 289.

[78] Ibidem.

[79] Ibidem.

[80] Ibidem.

[81] Ibidem.

[82] Ibidem.

[83] Ibidem.

[84] Idem, p. 290.

[85] Ibidem.

[86] Ibidem.

[87] Ibidem.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (2)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 347-352

*

Cuprinsul întregului volum

***

Poemul Preot şi Filosof ne procură o vedere a tiranului eretic deasupra căruia „cu aripi întinse stă Satana”[1].

În O, adevăr sublime…omul e văzut ca „oglindă-a lumei”[2], o oglindă însă „cu capul sui şi sec / cu creierul de ceaţă, cu coaste de berbec”[3].

Într-un alt poem, în poemul Antropomorfism, poetul ne face cunoştinţă cu dragostea de găină virgină, care „se smulge [de sub aripa înţeleaptă a găinii mature n.n.] şi aleargă tremurând într-o clipă, / printre gard priveşte dulce l-a arătarea lui păgână”[4], a cocoşului.

În Rime alegorice, poetul vede „noi minuni”[5] prin intermediul ochilor săi uimiţi[6].

„Regina basmelor”[7] apare în acest poem, având „ochii adânci ca două basme-arabe”[8].

Regina îi vorbeşte poetului promiţându-i o nespusă bucurie, pentru că ochii sufletului său se vor bucura de ochii ei:

„Deşi privirea-mi pe cei vii ucide,

Te uită lung la mine, tu, ce mort eşti,

Pân-al tău suflet ochii va deschide[9].

Imaginea erotică apare în mod pronunţat în finalul poemului de faţă, pentru că „femeia goală, cufundată-n perne, / frumuseţea ei privirilor aşterne”[10].

În Gândind la tine poetul vrea să vadă cu ochii „frumosul trup”[11] al iubitei. Nevoia de vedere reală, deplină, de vizualizare a femeii iubite este una vitală pentru el.

Însă şi vederea ca înţelegere e tot la fel de importantă în viaţa sa, pentru că îi mulţumeşte lui W. Shakespeare[12] pentru faptul că:

„Tu mi-ai deschis a ochilor lumine,

M-ai învăţat ca lumea s-o citesc[13].

Pe gânduri ziua…e un poem în care vederea rezumă, experiază suferinţa întregii omeniri: „o dată te-am văzut – o clipă numai / şi am simţit amarul omenirii…”[14].

În iubirea pentru femeie poetul a trăit, de fapt, drama, suferinţa, nefericirea oamenilor, pentru că lucrurile se petrec, în mod asemănător, în toţi.

În Tu cei o curtenire…femeia iubită caută cochet în ochii săi[15] pentru ca să vadă cât de mult o iubeşte. În poemul Dormi! însă, femeia iubită se trezeşte, pe când afară ploua, şi priveşte fix în podele, poetul ironizând-o pentru acest lucru:

„Nu poţi vedea cu ochii printre ele

Vrei să-ţi aduci aminte de ceva?”[16].

Astfel, Eminescu creează aici, într-un mod admirabil, prima privire în gol pe care am detectat-o în poezia sa.

Poetul vrea ca iubita lui să adoarmă la loc, pentru că îi place, pe când citeşte, „din când în când să cat la tine drept, / să văd cum dormi…/ să te admir cu drag”[17].

Lângă ea poetul nu se dovedeşte un cititor serios, pentru că e corupt de prezenţa ei: „din când în când cu ochiul eu te fur[18].

Privirile aplecate asupra iubitei adormite sunt interstiţii între perioadele sale de lectură.

În poemul Maria Tudor apar, chiar în primul vers, „ochii-ncremeniţi sub bolte”[19], care privesc „cu spaimă crudă”[20].

Poemul De vorbiţi mă fac că n-aud…ne rezervă, în ultimul său vers, întâlnirea cu vederea de sine, pentru că poetul caută adevărul în inima sa[21].

Oamenii văd cu ochi de copil[22] în poemul: E împărţită omenirea…

În Sonet satiric apar „reci[le] imagini”[23] ale unui poet, care nu are „dram de crieri”[24], de creieri. Imaginile sale sunt reci pentru că nu sunt văzute la modul integral, cu întreaga sa fiinţă, ci ele ies dintr-o minte necuprinsă de dragoste.

Poezia, cu alte cuvinte, trebuie să fie raţiune înfocată, îndrăgostită de ceea ce vede şi reprezintă o formulă raţională cuprinsă de focul sentimentelor puternice.

În zi de mai poetul își caută iubita pretutindeni [25] – facem referire la poemul: Azi e zi întâi de mai – şi întreabă munţii şi râurile dacă au văzut-o[26].

Când este îndrăgostit el vede în femeie multă înţelepciune[27], însă, mai apoi, concluzionează în poemul Femeia?…Măr de ceartă că amorul nu îi aduce niciun folos[28].

În poemul Când te-am văzut Verena… poetul fuge de zâmbetul dulce al femeii, pentru că nu doreşte să se îndrăgostească de ochii săi, care îi hipnotizează adesea pe bărbaţi printr-un „puternic vicleşug”[29].

În acelaşi poem privirea femeii este decretată drept un mijloc prin care îţi intră „viermele vieţii”[30] în inimă sau „săgeţile-ndulcirii”[31].

În ultima strofă a poemului citat privirea e văzută „ca mâni fără de trup”[32], cu care, atunci când eşti îndrăgostit, cauţi vraja ochilor femeii[33].

Poemul M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire spune că iubita are „ochiul languros[34], pentru că priveşte cu voluptate.

De aceea poetul mărturiseşte că „ochiul tău m-atrage ca un magnet”[35], pentru că îl cuceresc intenţiile sufletului ei. Dar după ruperea relaţiei cu femeia iubită poetul se vede „singur şi fericit şi bine[36] şi are inspiraţie să scrie.

Poemele eminesciene nu sunt diacronice în prezentarea relaţiei poetului cu femeia iubită. Tocmai de aceea şi pendularea sa între iubire şi dezamăgire, între a evoca pe una sau pe cealaltă.

În poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci! poetul e îndurerat să vadă că femeie pe care a iubit-o şi pe care o mai iubeşte încă e „voioasă”[37] să zâmbească multora, în mod gratuit, pe când el şi-ar sacrifica viaţa pentru ca ea să-i vorbească[38].

De aceea şi-ar dori ca să fie iubit de o femeie care niciodată nu şi-a oprit privirea supra feţei unui bărbat[39], adică de o gură fecioară şi de un ochi virgin[40]. Şi aceasta, pentru că e oripilat de insensibilitatea femeii, care îi zâmbeşte la fel ca altora, fiindcă îi place să îl vadă suferind[41].

Zâmbetul femeii, în această ipostază, este un zâmbet care aduce nefericire în sufletul poetului[42]. Nu ar fi vrut să îi vadă ochii, pentru ca acum să nu fie în situaţia de a fi preotul care îi aduce un cult[43]. Dar, pe de altă parte, e conştient şi mulţumitor pentru faptul că privirea ei i-a adus „astă bogăţie de-amor”[44].

Conflictul interior e datorat nereceptării iubirii poetului, de către femeia iubită, la reala ei valoare. Fapt pentru care el scrie: „urăşte-mă, priveşte la mine cu dispreţ, / să te iubesc prin asta tu mai mult mă înveţi[45].

Şicanarea sa de către femeie îi sporeşte dragostea pentru ea şi el doreşte ca să fie crezut atunci când mărturiseşte acest lucru.

În poemul O, dulce înger blând…poetul se concentrează asupra ochilor iubitei, pentru că aceasta avea „ochi uimiţi de mari[46].

În a treia strofă a poemului ne reîntîlnim cu ochii ei încăpători, pentru că, spune el: „ca şi când te-ai mira / tu ochii mari făceai”[47].

Reamintindu-şi de ea, de iubita tinereţii sale, a simţit fiinţa aceleia aproape de inima lui şi s-a aprins iubirea sa pentru ea: „suflarea ta uşor / zburat-au răcorind / şi reîntinerind / întâiul meu amor”[48]. Din ultima strofă a poemului aflăm că iubita la care se referă aici murise între timp[49].

Poemul Iar faţa ta e străvezie ne face să ne reîntâlnim cu „ochii mari”[50] dar „turburi”[51] ai femeii iubite. Ar dori să vadă frumuseţea ei „pe veci”[52] dar ştie că adoră, de fapt, „un vas de lut, un sac de viermi”[53].

Însă cu toată conştiinţa morţii şi a descompunerii trupului omenesc în poemul Zadarnic şterge vremea…Eminescu ne mărturiseşte că uită multe dar chipul femeii iubite „nu trece”[54], nu se şterge din mintea sa. Ea este fiinţa pe care o caută mereu şi pretutindeni:

„În veci noaptea şi ziua şoptesc în gând un nume,

În veci la pieptul bolnav eu braţele îmi strâng,

Te caut pretutindeni şi nu te aflu-n lume,

Tu chip frumos cu capul întors spre umărul stâng”[55].

Ea este în mintea lui. A încremenit acolo ca o fiinţă frumoasă şi cu un profil divin[56].

În poemul O dată te văzusem poetul vorbeşte de trecerea sa prin viaţă între două priviri esenţiale.

Prima dată când o vede pe femeia pe care o va iubi rămâne „înmărmurit”[57]. A doua oară, când îi ascultă glasul, poetul îşi dă seama că a trăit prea mult[58], pentru că intensitatea cu care îi receptează prezenţa îl copleşeşte.

Despre căutarea în ochii iubitei vorbeşte şi poemul Să ţin încă o dată. El vrea să caute „întrebător şi drept”[59], de-a dreptul, în ochii iubitei. Vrea să caute răspunsul la iubirea lui, sinceritatea femeii faţă de el.


[1] Eminescu 2, p. 194.

[2] Idem, p. 195.

[3] Ibidem.

[4] Idem, p. 199.

[5] Idem, p. 210.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem.

[10] Idem, p. 213.

[11] Idem, p. 217.

[12] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Shakespeare.

[13] Eminescu 2, p. 218.

[14] Idem, p. 219.

[15] Idem, p. 220.

[16] Idem, p. 221.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Idem, p. 223.

[20] Ibidem.

[21] Idem, p. 224.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p. 226.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 228.

[26] Idem, p. 229.

[27] Idem, p. 231.

[28] Idem, p. 233.

[29] Ibidem.

[30] Idem, p. 234.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 236.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 237.

[37] Idem, p. 241.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem.

[41] Idem, p. 243.

[42] Ibidem: „Ea vrea prin o zâmbire să fim nefericiţi”.

[43] Idem, p. 244.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem.

[47] Idem, p. 245.

[48] Ibidem.

[49] Idem, p. 246: „Curând, curând şi eu / Îmi pare c-oi pleca / Pe dulce urma ta, / Iubit copilul meu!”.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Idem, p. 247.

[54] Ibidem.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem.

[57] Idem, p. 248.

[58] Ibidem.

[59] Idem, p. 249.

Semnificațiile vederii în postumele eminesciene (1)

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş

*

A vedea

şi

a fi văzut

*

Vol. I

*

Paginile 339-347

*

Cuprinsul întregului volum

***

În Postume însă realitatea vederii debutează în poemul Frumoasă-i…unde poetul priveşte „cu ochiul uimit”[1] către răsărit şi se uită „cu sufletul dus/ la cerul pierdut în apus”[2].

În poemul Lida, aceasta vede „icoana mării/ şi pe faţă-i plâng gândiri[3], pentru că îşi aduce aminte de un trecut iubit.

În postume găsim adesea reiterată ideea că poetul îşi prevede iubita şi că doreşte să o întâlnească cât mai repede, pentru că o consideră un dar de la Dumnezeu[4].

El o vede/ îşi face o idee în mod intens despre ea deşi „n-am văzut-o de când eu sunt”[5]. Prin evidenţierea acestui fapt însă, autorul subliniază adevărul existenţial, cum că adolescenţii sunt profund implicaţi în această oglindire în ei a chipului femeii de care vor să se îndrăgostească.

Tocmai de aceea autorul îşi vede viitoarea iubită „în oglinda sufletului”[6], privind în  străfundurile fiinţei sale, pentru ca să-i intuiască chipul. Asta nu înseamnă însă că poetul se pierde în pure fantezii despre aceasta, ci că el ia cunoştinţă de fapt de propriile sale aspiraţii despre femeie.

Femeia iubită trebuie să fie conformă cu sufletul său. Şi, din acest motiv, el caută în sine ceea ce doreşte, de fapt, de la o femeie pe care ar iubi-o.

În poemul Prin nopţi tăcute el mărturiseşte aceeaşi căutare ferventă a femeii iubite, care trebuie să-i aducă împlinirea:

Ochiu-mi o cată

În lumea lată,

Cu mintea beată

Eu plâng şi cânt[7].

E beat de iubire, de dorul de a iubi, de dorul de a fi fericit şi cere această împlinire de la o femeie.

Tocmai de aceea sondarea propriilor aspiraţii despre femeie e atât de importantă în viaţa tânărului Eminescu pentru că fericirea sa personală se leagă de prezenţa ei în viaţa lui.

Tinerii, implicit, sunt învăţaţi prin aceasta să fie foarte serioşi şi atenţi cu modul cum privesc tipul de femeie de care vor să se îndrăgostească, pentru că în funcţie de această tipologie feminină, aleasă de către ei, îşi definesc propriul lor viitor.

De la privirea în „oglinda mării”[8], care produce o vedere nodală – atâta timp cât în imaginea apei se întâlneşte pământul cu cerul – se trece în poemul Viaţa mea fu ziuă la privirea în ochii iubitei şi la cataclismul personal pe care îl produce această luare de contact cu adevărul interior al acesteia: „o rază din privirea-ţi viaţa mi-a-nnegrit”[9].

Înţelegerea că nu e dorit în aceeaşi măsură cu care el o doreşte l-a întunecat, i-a stricat încrederea în dragoste. Tocmai de aceea vrea ca aceeaşi femeie, care l-a înnegurat, să îi lumineze iarăşi inima:

Vin’ dară

Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară

Şi sufletu-ţi blândă magie

Ce-nvie[10].

Privirea ochilor poate să învie încrederea celui rănit, dacă această speranţă e redeşteptată într-un timp relativ scurt.

El o cheamă pe femeie, doreşte ca ea să se piardă în ochii lui „străluciţi în lacrimi grele”[11]. Poate să se încreadă în ochii lui pentru că a suferit foarte mult din dragoste şi pentru că această suferinţă l-a maturizat, l-a făcut să înţeleagă cât de importantă este pentru el.

Iubirea acceptată înseamnă împlinire personală.

Şi când se simte împlinit este atunci când este cu iubita sa şi ei doi sunt îmbrăţişaţi şi sunt „privire în privire”[12].

Îmbrăţişarea tăcută însă e plină de cunoaştere reciprocă, pentru că ochii ei îl învaţă pe poet să iubească[13].

Atenţia la ochii iubitei se dovedeşte fundamentală în cadrul relaţiei de iubire. Ei îi vorbesc în mod continuu despre profunzimile sufletului feminin. De aceea el poate spune că ochii iubitei sunt „gânditori”[14] sau că sunt nişte gardieni[15] care îl opresc de la anumite gesturi.

În poemul Lacul aripelor ochii ei sunt şi înşelători[16], pentru că nu le poate ghici/ intui întotdeauna gândurile. Însă ea este lumina ochilor lui[17] şi pe ea a văzut-o/ a prevăzut-o înainte ca să o întâlnească[18].

Însă în tabloul dramatic[19] Andrei Mureşanu poetul vorbeşte despre vederea ca înţelegere şi mărturiseşte că vede profund prostia umană[20] şi, în acelaşi timp, că răul predomină istoria umanităţii: „rău şi ură / dacă nu sunt, nu este istorie[21].

Deşi nu putem fi de acord cu identificarea iubitei cu fiinţele cereşti, pentru că este o exprimare impioasă şi nerealistă pentru noi, poetul însă caută la ochii cereşti ai iubitei[22] şi privind-o înnebuneşte de amor[23]. Ochii ei fierbinţi sunt de acord cu iubirea lui[24].

Dacă într-un poem ochii ei „privesc întunecat şi visători[25], într-altul, în poemul intitulat: Iubitei, el îi cere să-şi îndulcească ochii[26].

Numai când ochii ei sunt calmi şi senini sau fierbinţi de dragoste şi pătimaşi pentru el, poetul se simte în siguranţă şi se consideră ameninţat, când ochii ei se schimbă, când se întunecă, când devin necitibili.

De aceea doreşte ca să viseze în veci la ochii ei cei vii[27], iubitori sau să se scufunde în ochii ei[28]. Dar, în acelaşi timp, îi cere şi iubitei să-l privească în mod adânc în ochi şi să vadă în ei „dorul lor profund”[29].

Autorul consideră că faptul de a fi obsedat de ochii ei se va perpetua şi în viaţa de după moarte, pentru că acesta presupune că ochii iubitei îl vor nelinişti şi în „somnul morţii”[30].

În poemul Aveam o muză iubita are „privirea veselă şi plânsă[31]. Tot aici poetul o priveşte şi îi vede „faţa-i luminată[32].

În acest poem autorul ne propune şi perspectiva vederii ca înţelegere, pentru că, ne spune el, în „lume nu văd lumea căutată”[33].

Mihail înţelege că nu există lumea pe care şi-o doreşte, pe care ar dori să o vadă, să trăiască în ea.

Poemul Doi aştri vorbeşte despre modul cum poetul vede ochii unei femei şi consideră că aceştia sunt „doi aştri”[34], care au un surâs blând[35].

În Când crivăţul cu iarna…poetul îşi imaginează diverse ipostaze privilegiate, în care personaje feminine mitice se îndrăgostesc de el. Unul dintre aceste personaje este şi Ileana Cosânzeana[36].

În poemul Ecò reapare vederea ca privelişte pentru că poetul afirmă: „mă uit într-al văilor rai”[37], pe când, în poemul Odin şi poetul găsim privirea care te face să tremuri în faţa ei[38] dar şi pe aceea care „ameţeşte cântul de-admiraţie”[39].

În Memento mori – în acest poem gigant, în care poetul cutreieră de-a lungul istoriei – îl găsim pe acesta imaginându-şi faptul că piramidele, dacă ar avea glas să vorbească, să ne vorbească, ne-ar povesti despre ceea ce au văzut de-a lungul timpului[40]. Tot aici, fluturii, „ard, sclipesc în soare, orbind ochii ce îi vede”[41].

Găsim însă şi sintagma: „imagini de talazuri”[42], dar şi pe aceasta: „luminând în ochi de codri”[43]; în ultima, Eminescu referindu-se la razele aştrilor cereşti, care ating pâlcurile de copaci, despărţite de pajişti, ale codrilor.

Conducătorii daci au, în ochii lor mari, raze triste şi adânci[44]. În ochii unuia dintre ei, care supravieţuieşte masacrului roman, se văd fulgere[45].

Şi tot în acest poem fluviu îl găsim pe Robespierre[46] la apusul soarelui, care „priveşte lumea în duioasa ei uimire”[47].

În Povestea magului călător în stele ne întâlnim mai întâi cu vederea ca scrutare a vieţii, pentru că magul „nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi”[48].  El are „ochii mari ce-şi primblă privirile-i unite”[49], pentru că priveşte atent, scrutător.

Magul „priveşte furtuna oprită”[50] dar şi cerul[51]. El e prezentat ca o fiinţă cu o vedere profundă, atentă, scrutătoare.

Pe faţa bătrânului acesta vede cum „trece [o] zâmbire senină”[52]. Ochiul său surprinde gândul aceluia care i se iveşte pe faţă. Zâmbirea senină este prefaţa, avanscena gândului bun din inimă.

Dar când bărbatul deschide ochii – în acelaşi poem – atunci, „deasupra lui vede / doi ochi mari albaştri, adânci, visători”[53]. Aceştia sunt ochii iubitei, care ajung în faţa vederii sale într-un mod suprinzător.

Nu mai înţelegem dacă e vis sau realitate ceea ce vede poetul, însă înţelegem faptul, că, pentru el, vederea ochilor ei este una fundamentală.

Chiar dacă iubita nu a venit în mod intempestiv în faţa lui, transpunerea într-o astfel de conjunctură era sau este mereu aşteptată.

Poetul e gata oricând pentru o asemenea surpriză din partea iubitei sale.

Găsim în poemul de faţă şi vederea ca scrutare a istoriei:

„Vezi steaua că munţii şi-ntoarse şi marea

Îmblând neclintită în vecinicu-i mers.

A anilor  spaţ’le destină un soare:

La una-i mai mic şi la alta mai mare

Căci sorii scriu timpu-n acest univers”[54].

Vederea ca privelişte e regăsibilă în contemplaţia magului:

„Priveşte. – Codrii mângâi cu vânt de primăvară

A lui frunte uscată, adâncii ochi ai săi”[55].

Zborul magului pe o stea ne oferă din partea autorului o vedere astronomică, o vedere din spaţiu, cu asemănări evidente cu cea din poemul Luceafărul[56]:

Deasupra vedea stele şi dedesuptu-i stele,

El zboară fără preget ca tunetul rănit;

În sus, în dreapta,-n stânga lanurile de stele

Dispar. – El cade-un astru în caos azvârlit”[57].

Magul priveşte luna şi o vede ca pe un astru liniştit, socotind că el s-a născut pe lună[58]. De aceea îşi mărturiseşte dragostea pentru ea şi o priveşte „cu ochii plini de lacrimi”[59], urmărind faptul cum luna trece în drumul ei[60].

Atunci când magul se întâlneşte pe lună cu un ascet, la întâlnirea cu el „îl măsoară cu ochiul”[61] pe acela, adică îl priveşte cu atenţie din cap şi până-n picioare. Bătrânul ascet locuitor pe lună admite că „pala nebunie”[62] se prea poate să-l fi atacat şi să-i fi înfipt „ochii [ei] cumpliţi, în fruntea-mi veştezită, în crieri rătăciţi”[63].

Bătrânul ascet îşi simte mintea stăpânită de demonism, pentru că „cugetarea cu raze reci pătrunde [în mintea lui n.n.], / [şi] loveşte chipul dulce creat de fantasie”[64].

Această cugetare rece îi răceşte inima, îi strică gândurile sale personale de împlinire în dragoste alături de o femeie iubită.

În poemul Dacă treci râul Selenei…luna şi cerul înstelat sunt văzute ca o personificare a unei femei de proporţii cosmice:

„Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri

Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase şi cântec,

Care tremură-n veci în aerul fin al serei.

D-umerii goi abia se ţine o mantie albastră,

Mâinile albe de ceară se joacă cu cozile blonde

Şi cu mărgeanul ce cade pe sâni şi cu creţii de mantă”[65].

Poemul Ghazel ne aduce în prim-plan pe femeia iubită, care e atinsă de poet cu mâini înamorate şi a cărei privire „înoată ud, când blândă, când ostilă[66], pentru că e bucuroasă de ceea ce trăieşte.

În Dumnezeu şi om, Eminescu vede tema naşterii Domnului portretizată într-o carte bisericească veche, însă ia atitudine faţă de modul antropocentric în care apare aici Pruncul Iisus şi Prea Curata Sa Maică. Din acest motiv, Cel născut este „[cu] faţa mică şi urâtă[67] iar Fecioara Preacurată e „ţeapănă, cu ochii reci”[68].

Creştinul ortodox, omul cu „inima creştină”[69] vede/ prevede/ retrăieşte venirea celor trei magi la Domnul[70], pe când artistul de astăzi, cu mentalitate seculară, nu Îl mai concepe pe Iisus ca Dumnezeu şi om, ci Îl vede cu ochi distant, rece: „în ochiul lui cuminte Tu eşti [doar] om – nu Dumnezeu[71].

O privire de deasupra oraşului, survolatoare, regăsim şi în poemul Privesc oraşul – furnicar[72]. În acest poem, poetul ne panoramează furnicarul de oameni al oraşului, care este creat de o procesiune religioasă ortodoxă, probabil cu ocazia Bobotezei, pentru că se vorbeşte aici de „sfinţire de-apă”[73].

În poemul Pustnicul, „gingaşa cochetă”, care abia a depăşit vârsta de 18 ani, „priviri trimite, timide, şirete”[74]. Privirile ei sunt insinuante, caută un destinatar, adică un bărbat care să le decodeze.

Aceleaşi priviri subversive apar şi în poemul În căutarea Şeherezadei, în care poetul mărturiseşte că „din ochi i-am sărutat priviri şirete[75], pentru că s-a făcut complice modului de a vedea al femeii.

Tot aici, el vede, de la depărtare, Orientul iar ochii Şeherezadei sunt ipostaziaţi ca: „isvoară de mistere”[76].


[1] Eminescu 2, p. 7.

[2] Ibidem.

[3] Idem, p. 8.

[4] Idem, p. 11.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 12.

[7] Idem, p. 25.

[8] Idem, p. 21.

[9] Idem, p. 25.

[10] Idem, p. 30.

[11] Idem, p. 35.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Idem, p. 36: „Să mângâi cu suflarea-mi a ta faţă pălidă / Ochii tăi gânditori”.

[15] Idem, p. 37: „Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, / Iar ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumut”.

[16] Ibidem.

[17] Idem, p. 42.

[18] Idem, p. 43: „Te vedeam cu a mea minte; / Şi acum când te-am găsit / Pare-mi că mi-aduc aminte / Cum că-n vremi de mai nainte / Te-am văzut şi te-am iubit”.

[19] Idem, p. 48. Aşa denumeşte poetul însuşi acest poem.

[20] Idem, p. 51.

[21] Idem, p. 52.

[22] Idem, p. 56, 57.

[23] Idem, p. 57.

[24] Ibidem.

[25] Idem, p. 58.

[26] Idem, p. 59.

[27] Idem, p. 60.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Idem, p. 67.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Idem, p. 68.

[35] Ibidem.

[36] Idem, p. 70.

[37] Idem, p. 83.

[38] Idem, p. 93.

[39] Ibidem.

[40] Idem, p. 96.

[41] Idem, p. 116.

[42] Idem, p. 124.

[43] Ibidem.

[44] Idem, p. 125.

[45] Idem, p. 126.

[46] A se vedea: http://en.wikipedia.org/wiki/Maximilien_Robespierre.

[47] Eminescu 2, p. 134.

[48] Idem, p. 142.

[49] Ibidem.

[50] Idem, p. 144.

[51] Idem, p. 144 şi 145.

[52] Idem, p. 151.

[53] Idem, p. 155.

[54] Idem, p. 156.

[55] Idem, p. 157.

[56] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruş ne-a atras atenţia asupra faptului că aici avem de-a face cu acelaşi tip de vedere astronomică – o vedere de sus în jos – ca şi în poemul Luceafărul, în strofa:

„Un cer de stele dedesupt,

Deasupra-i cer de stele –

Părea un fulger nentrerupt

Rătăcitor prin ele”,

cf. Eminescu 1, p. 140.

[57] Eminescu 2, p. 157.

[58] Idem, p. 158.

[59] Ibidem.

[60] Ibidem.

[61] Idem, p. 160.

[62] Idem, p. 163.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem.

[65] Idem, p. 168.

[66] Idem, p. 171.

[67] Idem, p. 175.

[68] Ibidem.

[69] Idem, p. 176.

[70] Ibidem.

[71] Idem, p. 177.

[72] Idem, p. 178.

[73] Idem, p. 179.

[74] Idem, p. 184.

[75] Idem, p. 187.

[76] Idem, p. 193.