Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Etichetă: Immanuel Kant (Page 1 of 3)

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [16]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a
***

Concluzie dezolantă: „prin critica rațiunii noastre cunoaștem în sfârșit că în folosirea ei pură și speculativă nu putem cunoaște în realitate nimic”, p. 580.

Utilitatea ipotezelor, p. 580.

*

Kant consideră că admiterea sufletului drept un concept transcendent [adică de natură spirituală n.n.] e „o judecată care nu numai că ar fi indemonstrabilă…ci ar fi și cu totul arbitrară și oarbă”, p. 581.

*

Rațiunea pură, pentru Kant, judecă numai în termeni de necesar și nenecesar, p. 587.

*

Fiecare concept trebuie să aibă în spate o singură dovadă, p. 592. Acesta e motivul (multiplicitatea dovezilor pentru dovedirea existenței lui Dumnezeu) pentru care el nu admite realitatea dovezilor, Ibidem.

*

Și aceste dovezi ale existenței lui Dumnezeu ar trebui să fie ostensive[1] și nu apagogice[2], p. 592.

*

În p. 595, autorul consideră o situație umilitoare faptul că rațiunea noastră nu realizează nimic în folosirea ei pură.

Însă critica rațiunii pure, adaugă el, deși nu are o valoare pozitivă, ea are una negativă, pentru că are meritul de a preveni erorile, de a stabili limitele cunoașterii umane, p. 596.

Pentru că în domeniul speculației, pentru Kant, rațiunea nu descoperă nimic, consideră că rațiunea trebuie folosită numai în sens practic, p. 596. Ce înseamnă însă rațiune practică pentru Kant?

*

Voința liberă (arbitrium liberum) = „voința care poate fi determinată independent de impulsurile sensibile”, p. 600.

Și tot ce se leagă de voința liberă, spune Kant, „fie în calitate de principiu, fie de consecință, se numește practic. Libertatea practică poate fi dovedită prin experiență”, Ibidem.

*

Libertatea, pentru el, avea legi imperative, Ibidem.

*

În p. 601, autorul vorbește despre interesele rațiunii umane (speculative și practice) și le rezumă la consecințele a trei întrebări:

1. Ce pot ști?

2. Ce trebuie să fac?

3. Ce-mi este îngăduit să sper?

*

Ce pot ști este „pur speculativă”, p. 602.

Ce trebuie să fac este „pur practică”, p. 602. Și pentru că e o problemă morală iese afară din sfera CRP, Ibidem.

Ce îmi este îngăduit să sper e o problemă practică și teoretică în același timp, Ibidem. Iar „toată speranța [umană] tinde spre fericire”, p. 602.

*

Kant definea fericirea drept „satisfacerea tuturor înclinărilor noastre”, p. 602.

*

„principiile rațiunii pure în folosirea ei practică, dar mai ales în cea morală, au realitate obiectivă”, p. 603.

*

Un răspuns al rațiunii privitor la interesul ei practic: „fă ceea ce te face demn de a fi fericit”, p. 604.

*

Și dacă Kant, pe baza speculației, spunea că nu a putut să ajungă la Dumnezeu, admitea că se poate ajunge pe calea moralei: „Această teologie morală are față de cea speculativă avantajul particular că ea conduce inevitabil la conceptul despre o Ființă originară, unică, suverană, perfectă și rațională, spre care teologia speculativă nu ne îndrumează [îndrumă] nici măcar din motive obiective, necum să ne poată convinge de adevărul ei”, p. 607.

*

Însă pentru mine e suspect faptul cum Kant a negat împlinirea rațională a omului în Dumnezeu dar a admis-o, cu multă lejeritate, pe cea a fericirii în El.

Pentru că i-au trebuit 600 de pagini să nege orice înțelegere a lui Dumnezeu pe cale rațională dar pentru a admite moralitatea și a extrage din ea existența lui Dumnezeu i-au trebuit decât 3-4 pagini.

Și cum ne-am putea bucura de fericire fără să o înțelegem în amplitudinea ei? Cum să ne bucurăm de fericire doar practic și nu și teoretic, când teologia vorbește mai întâi despre împlinirea teoretică a omului, de înțelegerea lui din care decurge cea practică, asceza și morala?

Însă prin inversarea rolurilor, prin punerea practicului mai presus de teoretic, Kant și-a dat foc la valiză, pentru că a făcut rațiunea inaptă de înțelegere teoretică…inclusiv de cea practică.

Numai că Hristos Dumnezeu a vorbit lumii, a învățat cu cuvântul și fapta și învățătura Lui, înțeleasă de oameni, a devenit viață, arătând că omul e o ființă care înțelege și alege în mod libertrăiască într-un anume fel.

Dacă omul nu ar fi fost în stare să înțeleagă voia lui Dumnezeu la nivel teoretic…Domnul nu i-ar fi vorbit deloc.

Însă El i-a revelat taine imense prin cuvânt și faptă, în care mintea umană se scufundă cu totul și în care cunoaște în mod continuu fără să ia sfârșit această cunoaștere, pentru că ea este consecința relației noastre cu El.

Cunoaștem experențial, fiind în comuniune cu Cel ce ni Se revelează continuu din cuvintele și faptele Lui consemnate de Tradiție.

*

Critica rațiunii pure trebuia să aibă maximum 50 de pagini și nu 630 de pagini. Kant și-a bătut joc de noi, ca cititori ai lui, pentru că a făcut să pară foarte complicat totul, când putea să spună de la bun început că nu vrea să dovedească relevanța teoretică a cunoașterii umane ci doar pe cea practică.

*

Părerea = a considera ceva ca adevărat, atât din punct de vedere subiectiv cât și obiectiv, p. 612.

Credința = o considerare subiectiv suficientă dar obiectiv insuficientă, Ibidem.

Știința = suficiența subiectivă și obiectivă, Ibidem.

Convingerea = suficiența subiectivă, Ibidem.

Certitudinea= suficiența obiectivă, Ibidem.

*

O afirmație curioasă la culme: „Dacă ar fi posibil să decid printr-o experiență, aș paria pe tot ce am că cel puțin pe una dintre planetele pe care le vedem există locuitori. De aceea spun că nu e simplă părere, ci o credință puternică (pentru adevărul căreia eu aș risca multe avantaje ale vieții) că există și locuitori în alte lumi”, p. 614.

Numai că nu și-ar risca viața și pentru existența lui Dumnezeu, ci numai pentru utopia unei planete, alta decât pământul, locuită de cineva.

*

Tot în p. 614 spune că existența lui Dumnezeu este o credință doctrinală. Și că el nu presupune „în mod necesar”, în cunoașterea teoretică, existența lui Dumnezeu dar o extrage din „unitatea finală” a lumii, Ibidem.

*

Dar admite, „că și sub raport teoretic se poate spune că cred ferm într-un Dumnezeu; dar atunci această credință nu este practică în sens riguros, ci trebuie numită o credință doctrinală”, p. 614-615.

Însă credința lui nu are acoperire teoretică: „cuvântul credință nu se raportează decât la direcția pe care mi-o dă o idee și la influența subiectivă asupra promovării acțiunilor mele raționale, care mă leagă de această idee, deși nu sunt în stare să dau socoteală despre ea din punct de vedere speculativ”, p. 615.

Adică credința lui nu poate fi înțeleasă și explicată în mod discursiv.

*

Nu ne explică însă de ce considera că „credința pur doctrinală are în sine ceva șovăielnic”, p. 615. Vorbește numai, în mod nebulos, despre „dificultăți care se găsesc în speculație” cu privire la credința religioasă, Ibidem.

Însă dificultățile sunt închipuite, pentru că credința revelată presupune o schimbare a minții, o înduhovnicire a ei…și omul credincios nu se teme că poate fi mințit de Dumnezeu.

Însă, fără niciun reproș la adresa credinței morale, o acceptă ca validă, Ibidem, când morala e cea mai inacceptabilă de către majoritatea.

Pentru că mulți nu cred în Dumnezeu tocmai pentru că nu vor să își asume niște exigențe morale.

*

Și din nou ne uimește: „Fără îndoială, nimeni nu se va lăuda că știe că există un Dumnezeu și o viață viitoare; căci dacă știe acest lucru, el este tocmai omul pe care l-am căutat atâta timp”, p. 616.

Concluzia: Kant a căutat un mistic, un om duhovnicesc toată viața și nu a găsit niciunul în Germania, care să îi mărturisească trăirile lui religioase…De aceea a presupus că nimeni nu are nicio evidență a realității lui Dumnezeu și a vieții viitoare.

*

„străduința obositoare” a rațiunii critice, p. 617.

*

Sistemul filosofic al lui Wolf nu a rezultat din rațiune ci dintr-o cunoaștere istorică a problemelor filosofice. De aceea îl numește „o mască a unui om viu”, p. 620.

*

Filosofia = „o simplă idee despre o știință posibilă, care nu este dată nicăieri in concreto, de care însă căutăm să ne apropiem pe diferite căi, atâta timp până când descoperim singura potecă, foarte năpădită de buruienile sensibilității, și până când reușim, atât cât este îngăduit oamenilor, să facem copia, ratată până acum, asemănătoare prototipului”, p. 621.

Cine e prototipul…când ne dăm seama că am ajuns „pe singura potecă” și de ce suntem o copie ratată?

*

Însă Kant nu speră să ajungă la filosofie…care e o utopie pentru rațiune, dacă rațiunea speculativă nu înțelege nimic, ci înțelege numai practic.

De aceea și mărturisește: „nu se poate învăța decât a filosofa, adică a exercita talentul rațiunii în aplicarea principiilor ei generale la anumite tentative existente, dar totdeauna cu rezerva dreptului pe care-l are rațiunea de a cerceta aceste principii chiar la izvoarele lor și de a le confirma sau de a le respinge”, p. 621-622.

Pe ce rațiuni cercetează, confirmă sau respinge: interne rațiunii sau externe ei?

*

Filosoful (conform conceptului cosmic) = „legislatorul rațiunii omenești”, p. 622. Nu e o exagerare mult prea penibilă? Cum să dea legi rațiunii omenești filosoful, când el nu știe spre ce se îndreaptă și nici nu știe ce poate cunoaște?

Lui Kant i-au trebuit 600 de pagini ca să constate că rațiunea speculativă nu poate cunoaște nimic, pentru că conceptele nu pot institui realități.

*

Și recunoaște și el că „ar fi o mare fanfaronadă dacă cineva s-ar numi pe sine însuși un filosof și ar pretinde că a ajuns să se asemene prototipului care nu există decât în idee”, p. 622.

*

Metafizica = „întreaga…cunoaștere filosofică din rațiune pură în înlănțuire sistematică”, p. 623. Se aseamănă cu matematica prin originea ei a priori, p. 625.

*

Metafizica, spune Kant, nu poate fi fundamentul religiei dar e zidul de apărare al religiei, p. 628.

*

„perioada copilăriei filosofiei”, p. 630.

*

Vechii filosofi își începeau cercetarea cu cunoașterea lui Dumnezeu și cu speranța unei alte lumi, pe când Kant încheie cu aceste probleme, p. 630.

Și recunoaște, ceea ce nu au recunoscut mulți filosofi, că „teologia și morala au fost [de-a lungul timpului] cele două impulsuri sau mai curând cele două puncte de reper pentru toate cercetările raționale abstracte, cărora oamenii li s-au dedicat apoi permanent”, Ibidem.

Numai că filosofii s-au folosit într-un mod impropriu de teologie și de morală și împotriva lor, distorsionând sau fabulând acolo unde lucrurile erau foarte clare.

Adică filosofii au acționat în mod parazitar în domeniul teologiei și al moralei.

*

În pagina de final, p. 632, autorul afirmă faptul că „numai calea critică mai rămâne deschisă”.

*

Așteptarea tuturor secolelor (fraza finală): rațiunea umană vrea să aibă deplină satisfacție în setea ei de cunoaștere, Ibidem.


[1] A se vedea: http://dexonline.ro/definitie/ostensiv.

[2] Idem: http://dexonline.ro/definitie/apagogic.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [15]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a
***

„Numesc maxime ale rațiunii toate principiile subiective care nu sunt scoase din natura obiectului, ci din interesul rațiunii în legătură cu o anumită perfecțiune posibilă a cunoașterii acestui obiect”, p. 518.

*

Interesul diversității vs. interesul unității, p. 519.

*

„Ideile rațiunii pure nu pot fi niciodată dialectice în sine”, p. 520.

Rațiunea pură nu se ocupă în realitate cu nimic decât cu sine însăși”, p. 526.

*

„este totuși absolut imposibil să dovedim într-un caz că o întocmire a naturii, oricare ar fi ea, nu are niciun scop”, p. 531.

*

Odată cu p. 541 începe partea a II-a: Metodologia transcendentală.

judecățile negative au funcția proprie numai de a împiedica eroarea”, p. 544-545.

Constrângerea = disciplină, p. 545.

Scopul culturii e acela „de a dezvolta o aptitudine”, Ibidem.

Disciplinarea rațiunii, Ibidem.

Erorile izolate pot fi remediate prin cenzură, iar cauzele lor, prin critică”, p. 546.

Cunoașterea filosofică este cunoașterea rațională din concepte, p. 553.

*

A defini = „a expune originar conceptul explicit al unui lucru”, p. 555.

Conceptul empiric, spune Kant, „nu poate fi deloc definit, ci numai explicat”, Ibidem.

Axiomele = „principii sintetice a priori, care sunt nemijlocit certe”, p. 558.

Demonstrația = o dovadă apodictică intuitivă, p. 559.

*

Și Kant împarte judecățile apodictice în dogmata și mathemata, p. 560. „O judecată direct sintetică din concepte este o dogma, pe când o judecată prin construirea conceptelor este o mathema”, Ibidem.

*

„dacă rațiunea nu se poate sustrage niciodată criticii, totuși ea nu are totdeauna motiv să se teamă de ea”, p. 562.

*

„Este trist și deprimant faptul că poate să existe în genere o antitetică a rațiunii pure și că rațiunea, care reprezintă totuși tribunalul suprem al tuturor disputelor, poate să ajungă în conflict cu ea însăși”, p. 563.

*

Kant a ajuns la concluzia în p. 564 că oamenii nu vor găsi niciodată „demonstrații evidente ale celor două judecăți cardinale ale rațiunii noastre pure: există un Dumnezeu, există o viață viitoare”.

*

David Hume este „gânditorul rece” pentru Kant, p. 565, care a fost „născut parcă anume pentru echilibrul judecății”, p. 566. Îl considera „bine intenționat și cu un caracter moral ireproșabil”, Ibidem, deși, ca și Kant, nu avea de-a face cu buna intenție și ireproșabilitatea morală.

*

Publicul cititor, spune autorul, „nu se pricepe deloc la astfel de elaborări subtile” ca ale sale, p. 566-567 și în filosofia sa „nu este vorba de ceea ce este avantajos…pentru binele obștesc, ci numai [pentru] cât de departe poate merge rațiunea în speculația ei, care face abstracție de orice interes, și dacă trebuie să-i acordăm în genere oarecare valoare sau dacă nu cumva trebuie, mai curând, să renunțăm cu totul la ea în favoarea practicului”, p. 567.

*

Kant considera că oamenii au „o anume înclinație [spre]…a-și ascunde adevăratele simțăminte și de a manifesta anumite altele, adoptate, pe care le considerăm ca bune și lăudabile”, p. 567. Și prin această depărtare de noi spre o modă anume a apărut civilizația, Ibidem.

Însă înclinația noastră spre a părea „mai buni decât suntem și de a manifesta simțăminte pe care nu le avem servește numai oarecum provizoriu pentru a scoate pe om din primitivitate și a-l face mai întâi să adopte cel puțin forma binelui, pe care îl cunoaște; căci după aceea, odată ce principiile autentice au fost dezvoltate și au pătruns în modul de gândire, acea falsitate trebuie combătută puternic încetul cu încetul, căci altfel ea corupe inima și nu permite să răsară simțămintele bune sub buruiana aparenței frumoase”, p. 567-568.

Adică îi învățăm să fie manierați/ civilizați pe oameni, îi învățăm cu forța binele, frumosul, normalul, pentru ca apoi să le cerem să renunțe la mințirea de sine că sunt frumoși, deștepți, generoși…pentru a-i învăța adevărata frumusețe, generozitate, conștiință.

Numai că mulți rămân la „civilitate”, adică la „a fi ca lumea” și niciodată nu ajung ca ei înșiși sau după cum vrea Dumnezeu să fie omul.

Se pare că le place lenea civilizației fără virtuți.

*

Și Kant își exprimă dezamăgirea: „Îmi pare rău să constat aceeași lipsă de sinceritate, disimulare și ipocrizie chiar și în manifestările gândirii speculative, unde oamenii au mult mai puține piedici de a mărturisi cum se cuvine, deschis și neprefăcut, ideile lor și n-au niciun avantaj în a le ascunde”, p. 568.

*

Nu poate exista „o polemică a rațiunii pure”, spune Kant, p. 569 și 572.

*

În p. 574 Hume e numit „unul dintre acești geografi ai rațiunii omenești”. Hume și-a dat seama că principiul cauzalității nu e necesar ci doar util, p. 574-575.

Și Kant nu face decât să îl urmeze pe Hume în dezamăgirea lui, aceea că rațiunea nu poate cunoaște dincolo de empiric, p. 575. Însă rațiunea poate cunoaște și dincolo de empiric, pentru că sufletul uman poate înțelege multe despre sine și despre creație și despre comuniunea cu Dumnezeu.

*

Și Kant compară rațiunea umană nu cu o câmpie infinită ci cu o sferă, p. 575.

*

Moment de mare sinceritate: „Orice polemică sceptică nu este îndreptată propriu-zis decât împotriva dogmaticului, care fără a manifesta o neîncredere în principiile lui prime obiective, adică fără critică, își continuă cu gravitate mersul, și polemica nu are alt scop decât să-l zdruncine și să-l aducă la cunoașterea de sine. Polemica în sine nu rezolvă absolut nimic relativ a ceea ce știm sau, dimpotrivă, la ceea ce nu putem ști”, p. 576-577.

Filosofii nu caută, așadar, înțelepciunea sau folosul celorlalți ci dărâmarea oricăror certitudini din cei cu care polemizează…pentru ca să îi determine pe aceia să creadă că nu știu în ce să mai creadă sau să ajungă la concluzia că nimic nu e cert.

Să ajungi să stai în certitudine: scopul polemicilor.

*

Din nou elogii la adresa lui Hume: „este poate cel mai ingenios dintre toți scepticii și incontestabil cel mai important în privința influenței pe care metoda sceptică o poate avea în provocarea unei examinări temeinice a rațiunii”, p. 577.

*

Însă în p. 578 autorul vorbește despre o greșeală a lui Hume și anume „a conchis deci fals din contingența determinării noastră după lege contingența legii însăși și a confundat ieșirea din conceptul unui lucru spre experiența posibilă…cu sinteza obiectelor experienței reale, care, fără îndoială, e totdeauna empirică”.

Greșeala lui Hume însă, adaugă Kant, „este…comună tuturor dogmaticilor, anume că el n-a cuprins sistematic a priori toate speciile de sinteză ale intelectului, căci el ar fi găsit că de exemplu principiul permanenței, pentru a nu aminti aici pe altele, este, ca și acela al cauzalității, un principiu care anticipează experiența”, p. 578-579.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [14]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a
***

Dacă „plasăm necondiționatul…în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, ideile devin transcendente…[și, prin urmare], ele se separă complet de…[rațiune] și se transformă în obiecte, a căror materie nu este luată din experiență”, p. 459-460.

Și observăm cum Kant elimină din calcul orice experiență mistică, considerând-o imposibilă, numai pentru faptul că ea depășește sfera lumii sensibile.

*

Ideile sunt și mai îndepărtate de realitatea obiectivă decât categoriile; căci nu se poate găsi niciun fenomen în care ele să poată fi prezentate in concreto”, p. 461.

*

Ideea de om perfect era un ideal pentru Kant, pe când pentru Platon era „o idee a Intelectului divin”, p. 461.

*

Rațiunea umană cuprinde, spune Kant, nu numai idei ci și idealuri, idealuri care au „forță practică”, p. 462.

*

Experiențele opuse: „Orbul din naștere nu-și poate face nici cea mai neînsemnată reprezentare despre întuneric, fiindcă nu are nicio reprezentare despre lumină; sălbaticul nu are nicio reprezentare despre sărăcie, fiindcă nu cunoaște bunăstarea. Ignorantul nu are un concept despre ignoranța lui, fiindcă nu are niciunul despre știință etc. Deci și toate conceptele despre negații sunt derivate” din realitățile opuse lor, p. 465.

*

Tocmai în p. 468 vorbește Kant, în mod explicit, despre conceptul de Dumnezeu, care cuprinde ideea de „Ființă unică, simplă, atotsuficientă, eternă etc.”, având toate predicatele existenței. Și, spune el, dacă gândim conceptul de Dumnezeu în sens transcendental atunci „idealul rațiunii pure este obiectul unei teologii transcendentale”, p. 468.

*

Însă tot el spune, în fraza următoare, că acest ideal transcendent (conceptul de Dumnezeu) depășește puterea noastră de determinare. Fapt pentru care „este o simplă ficțiune” conceptul de Dumnezeu pentru că nu avem posibilitatea de „a admite o astfel de ipoteză, precum și consecințele care decurg dintr-un astfel de ideal”, p. 468.

Ba, mai mult, consecințele existenței lui Dumnezeu, pentru Kant, „nu influențează câtuși de puțin determinarea completă a lucrurilor în genere”, p. 468-469.

Adică nu avem nevoie de Dumnezeu pentru ca să explicăm lumea.

*

În p. 472 tratează conceptul de Dumnezeu în sensul unei Ființe necesare necondiționate.

*

Și Kant observa faptul că „la toate popoarele…prin cel mai orb politeism, sclipesc totuși câteva scântei de monoteism, la care n-a dus reflectarea și speculația adâncă, ci numai un mers natural, devenit încetul cu încetul clar, al intelectului comun”, p. 474.

*

Odată cu p. 474 tratează cele trei moduri prin care se poate demonstra existența lui Dumnezeu: dovada fizico-teologică, dovada cosmologică și dovada ontologică, p. 474-475.

*

În p. 475, autorul vorbește despre „inconsistența” conceptului de Dumnezeu pentru rațiune: „conceptul unei Ființe absolut necesare este un concept pur al rațiunii, adică o simplă idee, a cărei realitate obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul că rațiunea are nevoie de ea, și care nici nu face decât să ne indice o anumită totalitate inaccesibilă și servește propriu-zis mai mult pentru a limita intelectul decât [pentru] a-l extinde asupra unor obiecte noi”.

Astfel Kant spune că rațiunea „nu are nevoie” de Dumnezeu, fără să ne explice de ce nu are nevoie, ba, mai mult, că Dumnezeu nu e decât un concept negativ pentru mintea umană, pentru că nu o lasă să se extindă spre noi obiecte ale înțelegerii.

Și asta pentru că autorul nostru consideră ideea de Dumnezeu fără conținut…adică fără referire la realitatea Sa personală.

Pentru că atunci când ai conștiința existenței lui Dumnezeu nu cauți „subiecte mai interesante” pentru înțelegerea ta.

*

„dacă suprim predicatul unei judecăți împreună cu subiectul, nu poate rezulta niciodată o contradicție internă, oricare ar fi predicatul”, p. 477

*

Conceptul Ființei infinit reale, p. 478.

*

În p. 481 consideră conceptul de Ființă supremă „o idee foarte utilă” dar conceptul acesta e „cu totul incapabilextindă cunoașterea noastră cu privire la ceea ce există”.

Pentru că e un concept considerat fără realitate, de aceea nu extinde cunoașterea noastră. Dar dacă Dumnezeu ar fi avut realitate pentru Kant, atunci revelația Lui însemna o extindere inimaginabilă a cunoașterii noastre.

*

Îl ironizează pe Leibniz, spunând că el și-a închipuit că poate să cunoască a priori „posibilitatea unei Ființe ideale atât de sublime”, p. 481, adică pe Dumnezeu, cât și pe Descartes, spunând că s-a cheltuit în mod zadarnic „să demonstreze, din concepte, existența unei Ființe supreme”, Ibidem.

*

Ironia lui Kant însă se bazează pe faptul că nu poți scoate din idei/ concepte realități, p. 481, ci pentru a avea idei reale trebuie să avem și realitățile pe care le exprimăm conceptual. Lucru foarte adevărat.

*

În p. 482 numește „glumă scolastică” dorința de a scoate dintr-o idee arbitrară un obiect real.

*

Existența necesară a lui Dumnezeu, în cadrul argumentului cosmologic, e considerată de Kant drept „pretenția arogantă a unei certitudini apodictice”, p. 487.

Pentru că „necesitatea necondiționată (existența lui Dumnezeu n.n.), de care avem indispensabil nevoie, ca de ultimul suport al tuturor lucrurilor, este adevărata prăpastie a rațiunii umane”, p. 487.

Însă cum să fie suportul tuturor, Dumnezeu, o prăpastie, un iad, o frică teribilă? Și Kant ne spune că dacă Dumnezeu Își pune întrebări asupra existenței Sale din veșnicie și în veșnicie…atunci „totul se scufundă sub noi”, p. 488.

Dar pe baza a ce rațiune presupune Kant că Dumnezeu este un neștiutor al propriei Sale existențe. Cum merge el atât de repede…de la inexistența lui Dumnezeu la necunoașterea de Sine a lui Dumnezeu?

*

Cea mai veche dintre dovezi (p. 494), dovada fizico-teologică (p. 492), nici ea nu poate demonstra existența unei Ființe supreme, p. 494.

*

Însă în p. 498 afirmă: „dovada ontologică, numai din concepte pure ale rațiunii, este singura posibilă”, p. 498.

*

Și tot în p. 498, Kant distinge între teologia rațională și teologia revelată. Cea rațională are două ramuri: teologie transcendentală sau deistă și teologie naturală sau teistă, p. 498.

Deismul Îl prezintă pe Dumnezeu drept cauză a lumii, pe când teismul drept autor al lumii, p. 499. De aceea „deistul crede într-un Dumnezeu, pe când teistul într-un Dumnezeu viu”, p. 499-500.

*

După ce discută și dovada ontologică, Kant spune: „Ființa supremă rămâne…pentru folosirea pur speculativă a rațiunii un simplu ideal, dar totuși un ideal fără lipsuri, un concept care încheie și încununează întreaga cunoaștere omenească, a cărui realitate obiectivă nu poate fi desigur dovedită pe această cale, dar nici respinsă victorios”, p. 504.

În concluzie, pentru Kant, cea mai mare cunoaștere teologică a lumii e că Dumnezeu s-ar putea să existe.

O concluzie jalnică…după 500 de pagini de sofisme.

*

Și pentru Kant niciun argument pentru existența lui Dumnezeu nu s-a dovedit valabil, pentru că el a plecat de la supoziția că „toate raționamentele noastre care vor să ne conducă dincolo de câmpul experienței posibile sunt înșelătoare și lipsite de fundament”, p. 505.

Numai că acest câmp sau teritoriu al experienței posibile a fost limitat de Kant doar la posibilitățile empirice, adică ce simțim, vedem, auzim…ca și când noi am fi doar trupuri fără suflet.

Însă dacă câmpul experienței posibile ar fi fost extins de la senzație la extaz atunci cunoașterea lumii, de sine și a lui Dumnezeu ar fi fost nu numai posibile ci și evidente, pentru că astfel ar fi avut realitate și vederea extatică și înțelegerea umană și cunoașterea instrumentală, și toate s-ar fi unit în mod armonios la nivel rațional.

Iar dacă, din start, pleci de la ideea că ceea ce ne depășește simpla viață biologică nu există…cum să mai ajungi să dovedești existența lui Dumnezeu ca transcendentă lumii?

*

Tot în p. 505, autorul spune că „rațiunea omenească are o înclinație naturală de a depăși limita” experienței posibile.

Însă cine i-a dat omului dorința asta de a se depăși pe sine? Și pentru ce să se depășească pe sine…dacă dincolo de perimetrul îngust al vieții terestre…Kant afirmă că nu mai există nimic?

Depășirea asta ar fi o simplă nebunie a rațiunii umane, dacă ea tinde spre ceva ireal.

Numai că rațiunea tinde să se depășească pe sine în mod natural pentru că e atrasă de Dumnezeu în mod natural, de Cel care a creat-o, către Sine, mai presus de cele existente.

Și de aceea nu face nimic aiurea că vrea să se depășească pe sine…pentru că înclinația asta, cum recunoaște și Kant, e naturală în rațiune și nu un exercițiu de voință.

Însă concluzia lui Kant e alta: înclinarea firească a rațiunii de a se depăși pe sine o duce la aparențe, la iluzii, de care trebuie să o scape „cea mai riguroasă critică”, p. 505. Însă critica și-o face tot rațiunea. Adică e o autocritică.

Numai că trebuie să reținem de aici că dorința interioară de depășire de sine a rațiunii nu era socotită o generatoare de progres pentru Kant ci o intrare pe tărâmul erorilor.

*

În p. 506, Kant vorbește în mod sistematic despre modul cum se formează conceptele umane din perspectiva lui: „rațiunea nu se raportează niciodată direct la un obiect, ci numai la intelect, și, prin el, la propria ei folosire empirică”.

Adică ce avem în experiența empirică ducem în intelect și rațiunea procesează datele intelectului. E o trecere a informației din lume în rațiune, prin intermediul intelectului.

De aceea, Kant nu pune niciodată problema cunoașterii de la Dumnezeu spre om ci numai de la simțurile umane spre rațiune. Tocmai de aceea nu ajunge niciodată la existența lui Dumnezeu.

Teologia însă pornește discuția despre om și despre posibilitățile lui de cunoaștere de la realitatea lui Dumnezeu și a omului și de la relația dintre Creator și creatură.

Pentru că numai Dumnezeu poate să îi explice omului sensul lui. A renunța la revelația lui Dumnezeu și a ne întoarce la sofismele propriilor noastre deducții despre El înseamnă a ne învârti în cerc, pentru că renunțăm la însăși cheia de înțelegere a noastră și a lumii.

*

Rațiunea e facultatea care derivă particularul din general, p. 507.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [13]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a
***

Kant susținea că „existența a ceva absolut simplu nu poate fi dovedită de nicio experiență sau percepție, nici externă, nici internă” și că, în consecință, „absolut simplul nu este decât o idee” și nu o realitate, p. 383.

La fel, era de părere că spațiul nu e un compositum, ci un totum „fiindcă părțile lui sunt posibile numai în întreg și nu [se explică] întregul prin părți”-le lui componente, p. 384.

*

Putem merge de la compus spre simplu numai în cazul lucrurilor reale, p. 384.

*

Autorul numea punctul matematic drept „limita unui spațiu”, p. 385.

*

Ideile transcendentale prezintă „simplicitatea absolută a substanței”, p. 387.

*

Conștiința de sine este indivizibilă, p. 389.

*

Libertatea transcendentală este…contrară legii cauzale”, p. 391.

*

Primul motor/ cauză, p. 394.

*

Respinge argumentul cosmologic, p. 396.

*

„pretențiile strălucite ale rațiunii”, p. 401; „idei sublime”, Ibidem.

*

Matematica = „această mândrie a rațiunii omenești”, p. 401.

*

Dorea „o domnie calmă, durabilă, a rațiunii asupra intelectului și a simțurilor”, p. 402, lucrul cel mai de dorit pentru om.

*

Kant recunoaște: „Că lumea are un început, că eul meu gânditor are o natură simplă și de aceea incoruptibilă, că el este în același timp liber în acțiunile lui voluntare și deasupra constrângerii naturii și că, în sfârșit, toată ordinea lucrurilor, care constituie lumea, descinde dintr-o Ființă primă, de la care totul își împrumută unitatea și înlănțuirea în acord cu scopurile: acestea sunt tot atâtea pietre fundamentale ale moralei și religiei. Antiteza le răpește toate aceste suporturi sau cel puțin pare a ni le răpi”, p. 403.

*

Altă recunoaștere cinstită: O Ființă supremă/ Dumnezeu dă omului „un sentiment de comoditate și totodată un punct fix, pentru a lega de el firul călăuzitor al pașilor lui, pe când, dimpotrivă, în urcușul fără răgaz de la condiționat la necondiționat, mereu cu un picior în aer, el nu poate găsi nicio plăcere”, p. 403-404. Nu e plăcută căutarea continuă a unei Realități necondiționate.

*

O a treia recunoaștere a disoluției omului și a filosofiei dacă nu avem un Creator: „Dacă nu există o Ființă primă, distinctă de lume, dacă lumea este fără început și deci și fără Creator, dacă voința noastră nu este liberă, iar sufletul este divizibil și coruptibil ca și materia, atunci ideile morale și principiile lor pierd orice valabilitate și cad odată cu ideile transcendentale, care constituie sprijinul lor teoretic”, p. 404.

*

Intelectul se ocupă numai de experiențele posibile, spune Kant, p. 404. Însă iarăși întrebăm: cine știe dintre oameni care sunt experiențele posibile pe care le poate trăi omul?

*

Kant numește ideile în p. 404 „lucruri imaginare”.

*

Și el spune că noi nu putem căuta Ființa primă „în afara naturii”, pentru că „noi nu cunoaștem nimic mai mult decât natura, căci numai ea ne oferă obiecte și poate să ne instruiască despre legile lor”, p. 405. Și iarăși se întoarce autorul la agnosticismul său religios.

Însă cunoaștem noi natura/ materia…sau doar ne prefacem o cunoaștem? Iar dacă cercetările asupra materiei sunt fără sfârșit…cum de nu începem cercetări asupra sufletului nostru și asupra vieții sufletești și duhovnicești? De ce ne reducem sfera de interes atât de mult…dacă avem și suflet nu doar trup?

*

Învățătorul nostru: experiența, p. 405.

*

Când oamenii de știință greșesc: „dacă empirismul devine el însuși dogmatic cu privire la idei (cum se întâmplă de cele mai multe ori) și neagă cu îndrăzneală ceea ce este dincolo de sfera cunoștințelor lui intuitive, cade el însuși în greșeala lipsei de modestie, care aici este cu atât mai blamabilă, cu cât prin aceasta i se cauzează interesului practic al rațiunii un prejudiciu ireparabil”, p. 405.

*

Și Kant spune că atât Epicur, cât și Platon spuneau mai multe decât știau, p. 406, adică fabulau…din exces de nemodestie.

*

Iar cel care „rătăcește numai printre idei…este foarte vorbăreț, tocmai fiindcă nu știe nimic despre ele; în timp ce cu privire la cercetarea naturii el ar trebui să amuțească complet și să-și mărturisească ignoranța”, p. 407.

*

„Rațiunea omenească are o natură arhitectonică, adică ea consideră toate cunoștințele ca aparținând unui sistem posibil și de aceea nu permite decât principii care nu împiedică cel puțin ca o cunoștință datăse alăture altora într-un sistem oarecare.

Dar judecățile antitezei sunt de așa natură, încât ele fac absolut imposibilă determinarea unui edificiu de cunoștințe.

Potrivit lor, dincolo de o stare a lumii există totdeauna una și mai veche; în orice parte există totdeauna altele, divizibile la rândul lor; înaintea oricărui eveniment  există un altul, care la rândul lui e produs de un altul; și în existența în genere totul este totdeauna condiționat, fără a se putea recunoaște vreo existență necondiționată și primă”, p. 407.

*

Iar antiteza, continuă el, „nu admite nicăieri un termen prim și un început, care să poată servi absolut ca temelie a construcției, [căci] un edificiu complet al cunoașterii este absolut imposibil cu asemenea supoziții”, p. 407-408.

*

Din nou sincer: „A voi să rezolvi toate problemele și să răspunzi la toate întrebările ar fi o fanfaronadă nerușinată și o prezumție atât de extravagantă, încât prin aceasta ne-am pierde imediat orice încredere”, p. 409. Acum se spune: orice respectabilitate.

*

Pentru el, filosofia transcendentală are numai probleme cosmologice, p. 410, adică idei.  Nu se ocupă cu probleme concrete ci cu „ceea ce se află în idee”, p. 411.

Alături de filosofia transcendentală, Kant cataloga drept „științe raționale pure” și „matematica pură și morala pură”, p. 411.

*

„plângându-ne de limitele înguste ale rațiunii noastre”, p. 411

*

Din nou adevăruri: „experiența posibilă este singurul lucru care poate da realitate conceptelor noastre; fără ea, orice concept este numai idee, fără adevăr și fără raportare la un obiect”, p. 416.

Însă experiența posibilă trece dincolo de limitarea noastră la materie, pentru că putem trăi și experiențe sufletești și duhovnicești mult mai impresionante decât cele la nivelul materiei.

De ce să ne limităm doar la vederea prin instrumente, care să ne ducă mai aproape de interiorul materiei sau al imensității spațiului, când putem deveni noi înșine niște văzători de Dumnezeu și de taine dumnezeiești incomparabil mai impresionate decât experiențele avute prin intermediul instrumentelor științifice?

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [12]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a
***

Și Kant spune că nu trebuie să ne irosim timpul pentru „a da un răspuns mulțumior la întrebările pline de curiozitate care depășesc această viață [adică despre viața de după moarte n.n.]” și în locul unei speculații extravagante infructuoase ne cere să avem „o fecundă folosire practică” a rațiunii, p. 327.

Pe scurt: ne cere să nu ne interesăm de lucruri care depășesc înțelegerea noastră curentă.

Însă aruncarea vieții duhovnicești și a celei veșnice în indiferență înseamnă desființarea scopului acestei vieți, care este desăvârșirea personală și, odată cu moartea, trecerea în veșnicie.

*

Și în acest mod agnostic, prin care nu îl interesează sufletul și nici veșnicia, Kant renunță la cunoașterea principală a omului, cea despre sine și despre viața sa sufletească și duhovnicească, și se rezumă numai la constatări empirice și intelectuale comune.

*

Persoana e pentru autorul nostru conștiența de identitatea numerică a eului propriu, p. 334.

Identitatea persoanei se găsește…[în mod] inevitabil în propria mea conștiință”, p. 336.

*

Despre conștiința legii morale vorbește prima dată în p. 337.

*

Autorul spune în p. 339 că judecata anticilor cum că „totul este curgător și nimic în lume nu e permanent și nu durează” nu e valabilă pentru substanțe dar ea nu e respinsă „de unitatea conștiinței de sine”.

Și Kant vrea să dovedească „substanțialitatea sufletului”, p. 339.

*

El distinge între „idealismul transcendental” și „idealismul empiric”, p. 342.

Idealismul transcendental consideră fenomenele ca reprezentări și nu ca lucruri în sine, iar timpul și spațiul sunt „forme sensibile ale intuiției noastre”, Ibidem.

Realismul transcendental consideră timpul și spațiul ca „ceva dat în sine (independent de sensibilitatea noastră)”, p. 342.

Însă timpul și spațiul sunt realități în sine, care nu țin de existența noastră personală, dar sunt două dintre coordonatele vieții de care numai noi, oamenii, suntem conștienți și ne folosim de ele în mod constructiv.

Kant vrea să vadă doar forma subiectivă/ apercepția subiectivă a timpului și a spațiului, în sensul a ceea ce sunt ele pentru noi, pentru că vrea să vadă totul fenomenologic…și să excludă cunoașterea de sine a sufletului sau a lucrurilor.

De aceea tot pistonează el pe lucrurile în sine, pe care le declară drept realități care nu se pot cunoaște. Și până la urmă toată cunoașterea devine iluzorie

*

Kant afirmă și existența de sine și reprezentările sale vizavi de lumea exterioară sieși, p. 343. Numai că el nu dă lucrurilor exterioare calități reale ci doar fenomenologice, ele fiind „nimic altceva decât un mod al reprezentărilor mele”, p. 343.

E ceea ce fac pictorii, în mod practic: dau o percepție personală a lumii din jur, fapt pentru care la unul calul poate să aibă capul mai mare decât corpul sau să aibă culoarea roz…în loc de negru.

Fiecare pictează cum vrea natura…indiferent de cât de departe sunt de o fotografie fidelă a naturii.

Însă pentru ca să ai o viziune personală despre existență trebuie ca lucrurile din jurul tău să fie într-un anume fel și nu într-o mie de feluri.

*

Și cu toate că avem doar reprezentări ale lucrurilor exterioare nouă, pentru Kant ele sunt „o dovadă suficientă a realității lor”, p. 343.

Drept urmare, idealistul transcendental, cum se declară el, „este un realist empiric și [el] recunoaște materiei, ca fenomen, o realitate care nu are nevoie să fie dedusă, ci este percepută nemijlocit”, p. 343. Însă materia e percepută fenomenologic și nu realist.

Pentru că, spune el: „materia, cu toate formele și schimbările ei, nu sunt altceva decât simple fenomene, adică reprezentări în noi, de a căror realitate suntem nemijlocit conștienți”, p. 343.

*

Și Kant desființează orice realitate de sine a spațiului și a timpului, dedicându-se unei perspective strict subiectiviste asupra existenței, afirmând că „spațiul și timpul nu se găsesc decât în noi”, p. 334.

*

Din nou se pronunță pentru instabilitatea continuă a sufletului: „Căci în ceea ce numim noi suflet totul este în curgere continuă și nu este nimic permanent, afară doar (dacă vrem cu orice preț) de eu”, p. 349.

Însă nici eul propriu nu-l înțelege decât ca pe „simpla formă a conștiinței” de sine, p. 349, după cum a afirmat și mai înainte.

*

Autorul spune că nu putem găsi un răspuns la întrebarea „cum este posibilă într-un subiect gânditor în genere o intuiție externă”, p. 355. Ea e proprie sufletului, pentru că percepem nemijlocit lucrurile din afara noastră prin intermediul simțurilor.

*

Conceptele cosmologice sunt pentru Kant „toate ideile transcendentale”, p. 364. Însă „ideile transcendentale nu vor fi altceva decât categorii extinse până la necondiționat”, p. 365, adică atribuții ale intelectului și nu ale rațiunii.

*

Lume = „în sens transcendental [înseamnă] totalitatea absolută a ansamblului lucrurilor existente”, p. 371.

*

Antitetica transcendentală este o cercetare asupra antinomiei rațiunii pure, asupra cauzelor și [a] rezultatului ei”, p. 372.

*

Însă Kant numește judecăți sofistice rezultatele reflecției care depășesc experiența comună, p. 372. Prin această catalogare nefastă orice ne depășește în înțelegere poate fi socotit o inepție. Numai că plafonarea la experiența comună și starea între limite autoimpuse ale rațiunii înseamnă a vedea sofistic realitatea și posibilitățile noastre de a o înțelege.

*

Pentru prima dată Kant vorbește despre cunoașterea limitată a omului: „Antinomia care se revelează în aplicarea legilor, este, pentru înțelepciunea noastră limitată, cea mai bună piatră de încercare a nomoteticii, pentru a face prin aceasta atentă rațiunea, care în speculație abstractă nu observă ușor pașii greșiți asupra momentelor în determinarea principiilor ei”, p. 374.

*

„În filosofia experimentală, o îndoială provizorie poate fi desigur utilă”, p. 374.

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [11]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a
***

Ideile transcendentale se ocupă „cu unitatea necondiționată a tuturor condițiilor în genere”, p. 304 și le împarte în 3 clase:

1. unitatea absolută (necondiționată) a subiectului gânditor;

2. unitatea absolută a seriei condițiilor fenomenului;

3. unitatea absolută a condiției tuturor obiectelor gândirii în genere, p. 304.

Adică unitatea gândirii, a înțelegerii fenomenelor și a ideilor.

*

„rațiunea pură nu se raportează niciodată de-a dreptul la obiecte, ci la conceptele intelectului despre ele”, p. 305.

„intelectul descinde de la sine de la condiție la condiționat”, p. 306.

„Ideile transcendentale nu servesc decât pentru a ne ridica în seria condițiilor până la necondiționat, adică până la principii”, p. 306. → Necondiționat = principii.

*

Rațiunea pură aduce, cu ajutorul ideilor transcendentale, toate cunoștințele într-un sistem, p. 306.

*

Frază surpriză: „A înainta de la cunoașterea de sine (a sufletului) la cunoașterea lumii și, cu ajutorul acesteia, la Ființa supremă [Dumnezeu] este un progres atât de natural, încât el pare asemănător înaintării logice a rațiunii de la premise la concluzie”, p. 306.

Pentru că cunoașterea de sine și a lumii sunt premisele pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Dar cunoscând pe Dumnezeu tot mai mult ni se deschid orizonturi noi și în ceea ce privește cunoașterea de sine și a lumii.

Prima frază teologică a cărții, în concluzie.

*

În nota de la p. 306 se vorbește despre Metafizică și despre cele trei idei ale sale/ obiectul cercetării metafizice: Dumnezeu, libertate, nemurire.

*

Sofismul este un raționament fără premise empirice, pentru care nu avem niciun concept deși îi atribuim realitate obiectivă, p. 307-308.

Și sofismele, spune Kant, „sunt sofisticări nu ale oamenilor, ci ale rațiunii pure însăși, de care chiar cel mai înțelept dintre toți oamenii nu se poate elibera și eventual, după multă trudă, poate să evite eroarea, dar niciodată nu se poate elibera cu totul de aparență, care neîntrerupt îl hărțuiește și își râde de el”, p. 308.

*

Numește paralogism transcendental trecerea conceptului transcendental de subiect spre unitatea absolută a acestui subiect, p. 308.

Numește antinomie trecerea conceptului de unitate sintetică necondiționată, care e „un concept contradictoriu în sine”, spre concluzia exactității unității opuse, p. 308.

Numește „raționament dialectic ideal al rațiunii pure” trecerea de la lucruri pe care nu le cunoaștem după conceptul lor transcendental spre „o ființă a tuturor ființelor”, pe care o cunoaștem și mai puțin după conceptul ei transcendental, p. 308.

*

De a p. 309 începe discuția asupra „paralogismelor rațiunii pure”.

„Paralogismul logic constă în falsitatea unui raționament din punctul de vedere al formei” lui în indiferență totală față de conținutul său, p. 309.

Paralogismul transcendental însă duce „la raționamente false din punct de vedere formal”, p. 309.

*

Conceptul sau judecata „eu gândesc”, spune Kant, arată că „orice gândire aparține conștiinței”, p. 309. Până acum Kant nu a vorbit despre conștiință, ci numai despre intelect și rațiune.

*

Eu, întrucât gândesc, sunt un obiect al simțului intern și mă numesc suflet. Ceea ce este un obiect al simțurilor externe se numește corp”, p. 309.

Numai că trupul nu se percepe pe sine, ci sufletul își percepe trupul ca pe al său. Și când eu gândesc, nu gândesc numai despre suflet, ci despre mine ca om integral, alcătuit din trup și suflet.

Kant dorea să vorbească (sunt multe aluzii) despre suflet ca separat de trup. Ca o conștiință de sine care nu are de-a face cu trupul. De aceea vorbește adesea despre detașarea față de trup sau despre separarea minții de simțuri.

*

Kant declară psihologia rațională „o pretinsă știință, care a fost construită pe singura judecată: eu gândesc și al cărei temei sau a cărei lipsă de temei le putem cerceta”, p. 310.

*

Psihologia rațională are patru termeni pentru Kant:

Sufletul este

1. o substanță;

2. e simplu;

3. e unitar;

4. e în relație, p. 311.

*

Iar din atributul substanței simțul intern îl scoate pe cel al imaterialității, din simplitate scoate incoruptibilitatea, din identitatea unitară personalitatea și toate trei dau spiritualitatea sufletului, p. 311.

*

Și sufletul se află în relație, Ibidem.

*

Conștiința de sine, acest eu, nu e la Kant un concept real ci, mai degrabă, „o simplă conștiință care însoțește toate conceptele” umane, p. 312.

Iar conștiința de sine este pentru autorul nostru „o formă a reprezentării în genere” și nu „o reprezentare care distinge un obiect particular”, p. 312.

Însă nu cred că Kant avea despre sine, cum niciun om nu are despre sine, doar o conștiință de existență în general, ci el, ca toți de altfel, avem o conștiință particulară despre existență.

De aici și eforturile noastre pentru viață, pentru înțelegere, pentru împlinire personală: pentru că știm că ne împlinim prin modul particular al vieții și al faptelor noastre.

În concluzie: nu ne putem gândi existența în general ci particularizat. Nu putem să gândim despre noi distant, ca despre alții.

*

Judecata despre identitatea de sine este o judecată analitică, p. 315.

*

Și iarăși afirmă autorul, în mod fals, că „în intuiția internă noi nu avem nimic constant”, p. 319, ca și când noi am fi doar persoane cu sentimente, crezuri, idei fulgurante, care nu au nicio stabilitate internă.

*

Odată cu p. 320 respinge argumentul lui Mendelssohn despre „permanența sufletului”.

Însă Mendelssohn nu spunea altceva decât că sufletul, pentru că e simplu, nu se poate descompune și astfel nu poate dispărea, p. 320.

Lucru pe care teologia creștină îl mărturisește în mod neîncetat: sufletele nu dispar odată cu moartea fizică, pentru că sunt nemuritoare.

Însă Kant pledează nu pentru o nimicire a sufletului ci pentru „pierderea treptată a forțelor” sufletului, p. 321. Lucru pe care teologia protestantă îl spune prin presupusa stare de inconștiență a sufletului după moarte.

*

Concluzia lui Kant: „permanența sufletului ca simplu obiect al simțului intern rămâne nedovedită și chiar indemonstrabilă, deși permanența lui în viață…este clară în sine”, p. 322.

Însă se poate observa la Kant că el își imaginează simțul intern și simțul extern ca detașate de suflet, dacă calitățile sufletului sunt obiectele simțului intern.

Simțurile intern și extern fac parte din suflet sau sunt separate de el: aceasta e marea întrebare? Părerea mea e aceea că Kant nu avea o gândire clară despre suflet.

*

Și în nota p. 322 îl vedem pe Kant cum neagă posibilitatea gândirii sufletului după moarte: „se fixează cu încăpățânare pe poziția că în toate ipotezele lor nu li se poate arăta nicio contradicție (cum sunt toți aceia care cred în posibilitatea gândirii, chiar după încetarea vieții, deși nu au alt exemplu decât în intuițiile empirice din viața omenească)”.

Însă cei care cred în supraviețuirea/ nemurirea sufletului după moarte, dimpreună cu toate calitățile sale, o fac bazându-se pe Revelația dumnezeiască, care mărturisește acest lucru.

*

Și Kant neagă în nota de la p. 323 nașterea dinamică a sufletelor copiilor din cele ale părinților lor: „…ar produce sufletele copiilor printr-o asemenea diviziune dinamică a sufletelor părinților ca mărimi intensive, prin aceea că ele și-ar repara pierderea lor prin unirea cu o nouă materie de același fel. Departe de mine de a acorda cea mai mică valoare sau valabilitate acestor fantasmagorii”.

*

Potrivit procedeului analitic putem îmbina cele patru membre ale cunoașterii de sine: 1. Eu gândesc, 2. ca subiect, 3 simplu, 4. pentru că sunt identic cu mine în orice stare a gândirii mele, p. 325.

*

Și Kant își dă seama că materialismul nu poate explica faptul că omul este un subiect care gândește, p. 326. Paradoxal, Kant fiind văzut bine de regimul comunist, care populariza o ideologie materialistă.

*

Însă pentru el nici materialismul și nici spiritualismul nu pot explica existența umană, p. 326, fapt pentru care ajunge la o părere agnostică în ceea ce privește sufletul: „noi nu putem cunoaște nimic, în niciun mod, oricare ar fi el, despre natura sufletului nostru, care privește în genere posibilitatea existenței lui separate”, p. 326-327.

Însă noi putem cunoaște despre suflet și despre viața sufletului multe lucruri dacă acceptăm viața duhovnicească a oamenilor.

*

Însă spiritualismul era pentru Kant „lipsit de fundament în viață”, adică sub aspectul cunoașterii lui, p. 327. Și cum am putea să cunoaștem sufletul dacă nu vrem să cunoaștem viața sufletească și pe cea duhovnicească? Și cum să fie lipsit de fundament ceva pe care nu vrei să-l cunoști?

O recitire atentă a Criticii rațiunii pure [10]

Prima parte, a doua, a treia, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a
***

Kant considera dialectica „o logică a aparenței”, p. 280.

Simțurile nu greșesc pentru că nu judecă deloc, Ibidem.

Adevărul, eroarea și aparența (aparența = „inducere în eroare”) „nu se găsesc decât în judecată, adică numai în raportul obiectului cu intelectul nostru”, p. 280.

„eroarea nu este produsă decât prin influența neobservată a sensibilității asupra intelectului”, p. 281. Numai că eroarea nu e în primul rând produsul neatenției ci al voinței.

*

Pentru Kant, transcendental nu este identic cu transcendent, p. 282.

*

Autorul consideră „o aparență logică” enunțul: „lumea trebuie să aibă un început în timp”, p. 282. Și nu are un început?

*

„Orice cunoaștere a noastră începe cu simțurile, înainteză de aici spre intelect și sfârșește cu rațiunea, deasupra căreia nu se găsește în noi nimic mai înalt pentru a prelucra materia intuiției și a o aduce sub cea mai înaltă unitate a gândirii”, p. 283. Dincolo de rațiune e conștiința noastră, care analizează în relație cu Dumnezeu și unifică întreaga viață a omului.

*

Rațiunea, numită de Kant „facultatea supremă de cunoaștere”, p. 283, are ca primă facultate posibilitatea de a deduce mijlocit, p. 283. A doua: „creează ea însăși concepte”, p. 284, fapt pentru care, la Kant, rațiunea are „o facultate logică și una transcendentală”, Ibidem.

*

Dacă intelectul a fost definit de autor drept „facultate a regulilor”, rațiunea e numită „facultate a principiilor”, p. 284.

*

Găsește termenul de principiu ca fiind „echivoc”, p. 284. Însă numește „cunoaștere din principii acea cunoaștere în care cunosc prin concepte particularul în general. Astfel, orice raționament este o formă a derivației unei cunoașteri dintr-un principiu”, Ibidem.

*

Rațiunea se raportează la intelect „pentru a da a priori, prin concepte, cunoștințelor variate o unitate, care poate fi numită unitate rațională și care este cu totul [de] altă natură decât aceea efectuată de intelect”, p. 285.

*

Distinge cunoașterea nemijlocită de cea dedusă, p. 286. Cunoașterea dedusă e scoasă din cunoașterea nemijlocită, Ibidem.

*

Raționamentul intelectual e compus din două membre: din cunoașterea nemijlocită și cea dedusă, Ibidem.

Raționamentul deductiv are trei membre, Ibidem.

Și vorbește despre „raționamente deductive categorice, ipotetice și disjunctive”, p. 287.

*

Raționamentul deductiv nu se referă la intuiții ci la concepte și judecăți, p. 288.

Și Kant afirmă că rațiunea nu e interesată de cauza lucrurilor, p. 288. De ce nu?

„Conceptele raționale servesc pentru a concepe, așa cum conceptele intelectuale servesc pentru a înțelege (percepțiile)”, p. 290.

*

Dacă categoriile erau pentru el „conceptele pure ale intelectului”, Kant denumește conceptele rațiunii drept „idei transcendentale”, p. 291, preluând astfel categoriile de la Aristotel și ideile de la Platon pentru a le include într-o viziune personală.

*

Pentru Platon, spune autorul, ideile erau dincolo de simțuri și intelect, p. 292, fiind „arhetipuri ale lucrurilor”, Ibidem.

Și considera Republica lui Platon drept „un exemplu pretins izbitor de perfecțiune imaginară care nu-și poate avea sediul decât în creierul unui gânditor fără ocupație”, p. 293.

Și Kant vrea să reactualizeze tema ideilor, Ibidem.

*

Și în p. 300 spune ce înțelege el prin idee: „un concept rațional necesar căruia nu i se poate da în simțuri niciun obiect corespunzător”. Și astfel denumește „conceptele raționale pure” drept „idei transcendentale”, Ibidem.

Page 1 of 3

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort