Dinăuntrul realităţii
Intelectualismul cu care nu suntem de acord este acea pretenţie că omul este în esenţa lui minte sau raţiune a minţii, gândire, dar nu gândire împreună cu Dumnezeu sau cu harul lui Dumnezeu, ci gândire de unul singur, individualistă, exclusivistă, care să-şi pretindă toţi laurii, care să nu recunoască aportul nimănui altcuiva la fundamentarea sa. Şi mai ales, care să pară tot timpul sclipitoare, fără niciun rateu.
Pretenţia aceasta este absurdă, pentru că realitatea cea mai simplă şi mai evidentă a vieţii îţi arată că există în om profunzimi pe care nu le sapă raţiunea dialectică sau cugetarea discursivă – deşi există cazuri în care acest tip de raţiune vine ulterior şi încearcă să dezbată şi să analizeze ştiinţific aceste profunzimi, pe care ea însăşi nu ar fi în stare să le determine să se nască în om.
Da, mintea şi conştiinţa umană este chemată să cunoască şi să exprime în cuvinte, pe cât posibil, adâncurile duhovniceşti ale omului, chiar şi pe cele greu accesibile, dar aceasta nu este mintea discreţionară, care ar vrea să disece lucrurile, ci mintea care, dimpotrivă, înţelege de la sine, pentru că este unită într-o anumită măsură, mai mare sau mai mică, cu acestea profunzimi duhovniceşti.
Sau, altfel spus, ca să înţelegeţi mai bine ce vrem să spunem, o minte imatură care îl citeşte pe Eminescu sau pe Balzac poate să declare că a înţeles ce este iubirea sau cum arată o mulţime de sentimente umane, fără ca persoana respectivă să fi experiat ea însăşi cele citite, însă afirmaţia sa nu este pe deplin adevărată. Ba chiar este într-o destul de mică măsură adevărată, pentru că una este să iubeşti şi alta să înţelegi ce este iubirea numai citind poeziile lui Eminescu. Pe când, alta este situaţia când citeşti poeziile lui Eminescu, având tu însuţi în tine experienţa iubirii alături de alte experienţe umane profunde.
La fel este şi cu viaţa duhovnicească, viaţa cu Dumnezeu, de care unii râd când aud de ea, pentru că nici nu îşi pot închipui să existe, iar alţii cred că ea se poate concentra în creier şi nu e nevoie decât să citeşti Biblia sau Filocalia sau pe oricare dintre Sfinţii Părinţi sau dintre teologii din toate timpurile şi religiile, că ai şi înţeles despre ce este vorba, ai receptat tot sau cel puţin aproape tot. Aşa se ajunge la a confunda conştiinţa creştină cu o rigoare edulcorată.
De aceea, omiliile ortodoxe, nenumăratele şi vastele omilii ortodoxe, nu doar ne explică un cod moral şi comportamental creştinesc, dar şi ne introduc şi ne menţin într-o atmosferă în care să devenim familiari, din ce în ce mai familiari, cu iubirea lui Dumnezeu. Înţelegerea tâlcuirilor scripturale, a hermeneuticii biblice, precum şi a lucrărilor nevoinţei, este una care vine de la sine, fără rigidizare a voinţei, dacă sufletul tău e adaptat la atmosfera interioară a harului Bisericii Ortodoxe.
Nimeni nu ne-a avertizat pe noi şi nu-i avertizează nici pe tinerii din ziua de astăzi că e o mare minciună faptul de a crede că aruncarea asupra unei cărţi (două, trei, zece, o mie) ne va face imediat cunoscători, experţi, super-specializaţi, sub pretextul că lectura ei ne va aduce îndată şi în capul nostru toată ştiinţa şi experienţa pe care cartea o presupune.
Da, e bine să citeşti cărţi, cât mai multe cărţi, dar având în minte gândul că informaţia şi experienţa pe care ele ţi-o procură trebuie cristalizată şi sedimentată în timp, în interiorul tău, că trebuie să aştepţi – puţin sau mult – cu smerenie, ca Dumnezeu să te lumineze şi să pună în faţa conştiinţei tale iubitoare şi răbdătoare, răspunsul cu privire la adevărul sau falsitatea celor cunoscute sau a gândurilor pe care ţi le-ai făcut despre ele. Altfel rămâi doar cu impresia că cunoşti ceva, aşa cum o minte juvenilă şi cu orizonturi strâmte crede că a înţeles totul dintr-o singură lectură.
Psa. Gianina Picioruş
