Poezia prepaşoptistă: între Anacreon şi imnul religios

aspiratie

Manolescu afirmă, în descendenţa lui Dimaras, că „în sânul moliciunii, pe malurile Dâmboviţei şi ale Bahluiului, s-a născut şi poezia românească a epocii moderne”[1]. Dar moliciunea aceasta este parţială, nu e totală.

Putem vorbi de începutul liricii moderne, deşi, în acelaşi timp, epoca poate fi socotită şi ca o perioadă de tranziţie, atâta timp cât discutăm de o poezie care – după cum Manolescu sesizează – are caracter medieval-feudal şi puternic popular, fiind destinată nu publicării în volume şi prezervării ei în biblioteci, ci declamării ei, însoţite de lăutari şi acorduri din scripcă, sub ferestrele veneratei. E poezia populară sau folclorul boierilor, cu singura diferenţă că avem şi numele autorului, în comparaţie cu creaţia populară orală.

Mai degeabă putem considera perioada prepaşoptistă ca una în care coexistă poezia de tip anacreontic, trubaduristică (apropierea de spiritul trubadurilor şi de cel al liricii arabe o face tot Manolescu şi are dreptate) şi poezia care nu face decât să continue temele binecunoscute ale literaturii române vechi: versificarea unor pasaje din viaţa Mântuitorului (Vasile Aaron) sau din vieţile Sfinţilor (Vasile Pogor),  zbuciumul şi deşertăciunea vieţii, critica moravurilor, frumuseţea peisajelor naturale şi cosmice, etc., alături de care apare şi o poezie de dragoste care nu e blamabilă, care laudă iubirea manifestată în cercul conjugal sau care aspiră la conjugalitate.

Poezia neoanacreontică este o lirică aparţinând unor poeţi care „veneau, ca şi trubadurii, după o epocă de dogmatism religios, cunoscând o eliberare similară”[2]. Nu e interesant că momentele de permisivitate religioasă produc manifestări artistice similare, la o distanţă de aproape 700 de ani?

E un anumit tip de poezie, care are o doză de farmec şi sensibilitate. A atras atenţia prin ineditul absolut şi picant al unor detalii sentimentalist-erotice, o noutate în poezia românească.  Însă nu poate fi considerată ca debutul unei noi mentalităţi şi a unui nou spirit poetic, greco/fanariot-levantin combinat cu emancipare occidentală, în stare să dea tonul şi să amprenteze esenţial lirica românească ulterioară.

Mai întâi de toate pentru că nu are nicio tradiţie – şi nicio continuitate imediată – şi este un fenomen gregar în esenţă, o exprimare trendy şi o reproducere a poeziei neogreceşti la modă, cu „versurile sale făcute spre a fascina pe femeile din Fanar”[3], inspirate, la rândul lor, din „mica poezie franceză din secolul XVIII, cu parfumul ei lasciv de budoar. Aceasta pătrunsese la noi şi direct şi constituie una din cauzele relativului prost gust al epocii. Din exemplul de mai sus se vede că Apusul a fost şi corupător, nu doar stimulator, după cum Răsăritul a reprezentat nu pur şi simplu un model de imobilism, ci şi un focar însemnat al unora din noile idei”[4].

În afară de toate acestea, s-a remarcat faptul că acest tip de manifestare poetică „nu mai existase în Europa din secolul XII. Iat-o reînviată în mediul românesc de la 1800, sub chipul unui cavalerism oriental…”[5]. Europa (apuseană) secolului XII era cea a despărţirii religioase (1054) de Imperiul Roman de Răsărit, a despărţirii de Ortodoxie. În secolele XVIII-XIX, aceeaşi distanţare, al nivel de mentalitate numai, de aceeaşi Ortodoxie, provoacă acelaşi tip de poezie. Dar e de remarcat că, mai înaintea românilor, grecii fanarioţi sunt cei care se occidentalizează şi se depărtează de spiritul religios al tradiţiei lor (să fie şi acesta un motiv pentru care Eminescu i-a detestat?) – ei, care veneau din inima fostului Imperiu ortodox, acum otomanizat în mare măsură.

Ienăchiţă Văcărescu este autorul unei gramatici şi al celebrului testament literar: Urmaşilor mei Văcăreşti! / Las vouă moştenire: / Creşterea limbii româneşti / Ş-a patriei cinstire.

Pentru el, poezia înseamnă cugete frumoase, cu poetice faceri (Şi ce voiesc cum poci s-arăt? Am glas? Muză, grăieşte).

Gramatica e subiect de poezie pentru Ienăchiţă, însă ceea ce ne-a atras nouă atenţia este că aceste versuri se încadrează perfect în logica şi în metrica aşa numitelor versuri la stemă ori a scurtelor poezii cu rol de prolog sau de epilog din literatura medievală (chiar şi limba are accente arhaice, tipice modelului vechi):

Gramatica e meşteşug ce-arat-alcătuire,
Şi toţi printr-însa pot afla verice povăţuire.
S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate,
Pă toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate.
Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face,
Siliţi-vă a o-nvăţa sau faceţi cum vă place.

Ca ritm şi logică poetică, versurile lui Ienăchiţă nu se deosebesc esenţial de cele ale lui Miron Costin sau Antim Ivireanul:

Neamul ţării Moldovei de unde să trăgănează?
Din ţărâi Râmului, tot omul să creadză
Traian întâiu, împăratul, supuindu pre dahii,
Dragoş apoi în moldoveni premenindu pre vlahi.
Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră
Şi Turnul Severinul, munteni, în ţara voastră.
(Stihuri de descălecatul ţărâi)[6]

Precum cei streini doresc moşiia să-şi vază
Când sunt într-altă ţară, de nu pot să şază
Şi ca cei ce-s pre mare, bătuţi de furtună
Şi roagă pe Dumnezău de linişte bună,
Aşa şi tipograful de-a cărţii sfârşire
Laudă neîncetată dă şi mulţemire.
(
la finalul Evangheliarului românesc de la 1697)[7]

Patru sunt râuri den Raiu ce cură
Precum grăiaşte Sfânta Scriptură.
Patru Evanghelii den ceriu ne tună
Şi la credinţă pre toţi ne adună.
Patru sunt semne tot îndoite
Şi ale ţării foarte slăvite,
Cu care semne să-ncoronează
Domnul Constandin, tot omul crează….
(
versuri la stemă, Noul Testament, 1703)[8]

În mod cert, primul Văcărescu cunoştea şi urma modele poetice medievale. Poate nu întotdeauna, dar este o certitudine că nu îi erau necunoscute.

Şi dacă tot am făcut vorbă de Antim, versurile sale, la stemă, din cartea sa dedicată lui Brâncoveanu, Chipurile Vechiuluişi Noului Testament, care sunt o reuşită poetică a epocii (după Viiaţa lumii a lui Miron Costin), puteau constitui oricând un model sau o sursă de inspiraţie pentru începuturile poeziei moderne:

Făcut-au Domnul Dumnezeu toate din nefiinţă
Şi în fiinţă le-au adus cu multă biruinţă.
Şi după aceia au zidit, luând pământ şi tină
Pre omul cel dintâi, Adam, fără cuvânt de vină.
După asemănarea Sa făcu-i închipuire
Suflând asupra feţii lui şi duh de vieţuire.
Adăugând din coasta lui, face, cu socotinţă,
Pre Eva, dându-i ajutoriu spre bună lăcuinţă.
Şi dintr-aceştia amândoi mulţi oameni să născură
Precum se vede luminat de-a rândul din „Scriptură” /…/
[9]

Chiar modul de a combina versurile, care e tradiţional, se regăseşte în lirica prepaşoptistă (lipsind însă aceeaşi structură metrică, care poate fi însă identificată în Psaltirea lui Dosoftei), la Ienăchiţă Văcărescu, Vasile Aaron, Ioan Barac, Barbu Paris Mumuleanu, Iancu Văcărescu. E un element care poate părea periferic sau nesemnificativ, dar este o evidenţă capabilă să ne semnaleze tradiţia.

Cu Ienăchiţă Văcărescu începe şi sarabanda erotismului liric în literatura română cultă. Numai că Ienăchiţă se păstrează, cel mai adesea, în limitele poetice ale unui amor graţios, suav. Mai mult o sugestie volatilă a unei suferinţe amoroase, lipsită de ohtături apăsate şi de detaliile operaţiilor pe cord deschis, pe care alţii se vor întrece să le ofere cu excesiv simţ dramatic.

Şi, anticipând, pot spune că, dacă această poezie este prima noastră lirică modernă, atunci ea nu e aproape deloc ermetică şi simbolică, dar este, în schimb, dezabuzant de realist-descriptivă şi insistent de retorică, o retorică a solicitudinii în avalanşe.

Lirica erotică înseamnă altceva decât cugete frumoase, cu poetice faceri şi vine dintr-o altă sursă decât cea tradiţional românească, respectiv de la Anacreon prin Hristopoulos, Sakelarios, Vilaras sau Psalidas.

Primul nostru poet care se aventurează să compună în româneşte versuri de dor are mai întâi o pudoare simbolistă vizavi de sentimentul în sine:

Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare ca o lumină.

S-o tai, să strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică.

Alegoria se poate ilumina totuşi printr-o sugestie subtilă:

Tu eşti puişor canar!
Nu te hrăneşti cu zahar,
Nici măcar cu cânepioară,
Ci hrăpeşti o inimioară
Ce-ai făcut-o jertfă ţie!
Ce-ai cu ea de gând nu ştie!!

Sau:

Într-un copaci zarifior,
Un şoim prins în lăţişor
Strigă amar ciripind,
Norocul său blestemând.
Multe păsări am vânat,
Şi-mi zicea şoim minunat;
Iar aici laţ fiind întins,
Cum am dat, pe loc m-am prins!
De inimă, nu de cap!
N-am nădejde să mai scap.

Grădina, floarea sau pasărea întreţin un substrat paradisiac, dincolo de nefericirea sau jalea care pot să tulbure acest paradis. Sursa imagologică poate fi socotită creştină, deşi putem remarca această trăsătură şi în lirica truveră sau arabă. Doar că, în ciuda asemănărilor, nu le putem cataloga pe ultimele două drept surse propriu-zise ale poeziei noastre preromantice.

Părăsind însă acest fel de poezie, care nu iese din lanţurile simbolismului şi ale unui anumit tip de psihologism al dragostei, care construieşte un habitat izolat, un spaţiul al amorului sau al inimii zdrobite, Ienăchiţă Văcărescu este şi poetul care pune început versurilor înfăţişând sentimente denudate şi sângerânde:

Zilele ce oi fi viu
vrednic aş vrea ca să fiu,
Oftând, ca să te slăvesc,
dar cum poci să îndrăznesc?
Iscusit aş trebui
să fiu, să poci zugrăvi
Chipul tău care dă rază
soarelui, şi-l luminează.
Oi putea oare vreodată,
păn’ nu merg pe lume-ailaltă,
Măcar pe scurt să-ţi vorbesc,
să vezi cum mă chinuiesc?
Oftările-mi sărcinează
pieptul, viaţa-mi scurtează,
Răpaus, viaţ-oi avea
numai Stixul când o vrea.

Numai că, tocmai acum, când credeam că ne-am despărţit definitiv de literatura veche, intervine un paradox naşteptat şi care se va prelungi şi în poezia şi literatura proletcultistă.

În poezia de mai sus există câteva versuri ciudate, pe care numai o lectură superficială le poate asimila fără probleme liricii erotice. Şi aici vom lărgi puţin discuţia la mai mulţi poeţi ai acestei epoci.

Chipul tău care dă rază / soarelui, şi-l luminează reprezintă o parafrază din Psaltirea în versuri a lui Dosoftei: Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale, / Cu toată podoaba, şi-i pornit cu cale. / Ai tocmit şi luna să crească, să scază, / Să-ş ia de la soare lucoare din rază. / Stele luminate ce lucesc pre noapte, / De dau cuviinţă, Tu le-ai urzit toate (Ps. 8 ) [10]. Imagistica este de sorginte biblică, iar expresia poetică îi aparţine în mod cert lui Dosoftei şi o putem regăsi şi în alte părţi: De la Tine zua luminează, / Şi noaptea cu stelele dă rază (Ps. 73)[11], etc.

Numai că sensul de mişcare al razei, originea şi traiectoria sa se modifică. Nu luna îşi ia raza de la soare sau noaptea de la stele şi toate de la Dumnezeu, ci soarele este iluminat de chipul iubitei. Elemente care ţineau în mod tradiţional de manifestarea religioasă îşi schibă sensul, urmărind ca să te slăvesc, nu pe Dumnezeu, ci pe femeie. În această epocă de relaxare dogmatică şi morală, poezia aceasta pre-modernistă nu diferea, ca atitudine, de arta renascentistă, care îşi permitea să imortalizeze chipurile iubitelor sau ale altor personaje dragi (adesea era vorba şi de autoportrete) în tablouri care erau menite să înfăţişeze persoane sfinte.

În lipsă de inspiraţie, recurgi la ce poţi avea la dispoziţie, iar poezia neoanacreontică în limba română avea ca model nişte versuri neogreceşti, ceva poezie clasică şi o tradiţie religioasă pe teren lingvistic şi poetic autohton. La acelaşi artificiu vor recurge, fără mustrări de conştiinţă, cântăreţii epocii comuniste, când, peste noapte, se vor trezi că trebuie să compună imnuri de laudă partidului şi conducătorului[12]. Encomionul şi poezia religioasă devin modele acceptabile când, fie femeia iubită, fie iubitul conducător, trebuie asiguraţi de dragostea şi de stima nemuritoare a poeţilor.

De prisos să facem precizarea că nu s-a cerut şi nu s-a dat aprobarea de undeva pentru acest împrumut, pentru acest subtil furt intelectual, petrecut în dauna avutului spiritual religios şi a imaginii religiei ortodoxe, care se trezeşte acum terfelită pentru că a oferit un model. Cuvântul a oferit nu este însă tocmai cel care trebuie…, iar importatorii erau magnificii denigratori ai doctrinei şi/sau ai moralei religioase.

Odată procedeul brevetat, după Ienăchiţă Văcărescu reproducerea imaginii cu pricina capătă ambitus. Alecu Văcărescu reia aproximativ identic versurile tatălui său: Chipul tău e ce dă rază / Soarelui şi luminează. Costache Conachi exersează şi el pe aceeaşi partitură: Cu a feţăi tale rază / Soarele s-asămenează (Nume). Sau: La obrazul ce fireşte / Cer cu stele-nchipuieşte / Urmează să să robească / Orice fire omenească, / Căci ochii ce săgetează / Ca luceferii cu rază… (Nume).

Nu este însă acesta singurul exemplu de prelucrare a unor expresii şi sintagme religioase, de reconvertire a tradiţiei – deşi, în sens strict stilistic, putem socoti acest fenomen în beneficiul recunoaşterii unei tradiţii literare.

Alecu Văcărescu scrie La obrazul ce mă-nchin: Nu-i găsesc niciun cusur / pă razile lui mă jur. /…/ Aşa lui m-am închinat / de când l-am întâmpinat!

Sau: Oglinda când ţi-ar arăta / Întreagă frumuseţea ta, / Atunci şi tu, ca mine, / Te-ai închina la tine. // N-ar fi mijloc să te priveşti / Asemenea după cum eşti / Şi idolatrie / Să nu-ţi aduci tu ţie. Poetul pretinde iubitei să nu aibă încredere în oglinda mincinoasă, ci în ochii lui: Crede-i săracii când îţi spun / Că numai ţie să supun / Şi că le eşti din fire / A lor dumnezeire.

„Adorata” întrece toată lumea în frumuseţe (Singură eşti numai una, / Care ai luat cununa / Darurilor de la fire / Mai pă sus dă omenire! – Cât e ziua de frumoasă), iar poetul este căznit, neavând vină (Cum nu socoteşti vreodată) şi suferă o mucenie întreagă /…/ şi dă voie să trudeşte! Şi să bucură arzând! /…/ Ş-a răbda dureri şi chinuri, / Patimi, focuri şi suspinuri, cu stoicism. Iadul însuşi devine loc de proclamare a dragostei: Şi în iad şi fiteunde / Voi striga, făr-a ascunde, / Că tu eşti amorul meu! (Cine are piept să poarte).

Diversitatea torturilor amoroase devine prodigioasă şi probabil că trebuia să fie astfel, într-o societate şi o epocă în care „rafinamentul” şi „creativitatea” în materie de adevărată tortură ajunseseră la un apogeu şi domniţele nu puteau fi lăsate să creadă că ele ar fi avut mai puţină forţă decât bărbaţii care suspinau, însoţiţi de lăutari, sub ferestre. Dimpotrivă, cucerirea se baza pe iluzie. Cea cucerită trebuia să creadă că ea e cea care posedă o forţă de seducţie impresionantă, în stare să determine dorinţa de cucerire a bărbatului.

Aşa încât dă lacrimi vărs pâraie / Cu groaznică văpaie, / Şi sufletul îmi iese / Dă ohtături adese! // Un ceas nu văz odihnă! / Nu dorm vreodată-n ticnă, / Durerile-mi sunt hrană, / Şi mângâieri la rană! // Mă arz peste măsură! / Slăbesc fără căldură! / Sunt bolnav în picere, / Şi mor făcând tăcere. // Când nu te văz am chinuri, / Şi când te văz, leşinuri;… (Dă nu mă crezi pă mine).

Robia şi lanţurile dragostei sunt aproape nelipsite din astfel de versuri. Schingiuirile sufletului sunt însoţite de sugestia imagologică a spaţiului carceral, pentru şi mai mult realism.

Acelaşi Alecu Văcărescu compune însă şi o Satiră, în care imaginea iubitei cunoaşte o metamorfoză esenţială:

De sirene
Cu lungi gene
Ce fac bărbaţilor cazne şi scene,

Oratori
Şi retori
Ar fi trebuitori,

Pentru a arăta
A picta
Şi ca într-o oglindă a prezenta,

Josnica linguşire
Şi pervertire
Ce are sexul femeiesc din fire.

Te amăgesc,
Te rătăcesc
Şi pân’ la urmă te zăpăcesc.

Dragostea curată
În furtună turbată
Şi ură pe dată-i preschimbată.

Mai bine omul să şadă
Şi să vadă
Dacă nu poate să prevadă,

Şi cu poveţe
Altădată să fie mai isteţe.

Şi mă iertaţi
Câţi cugetaţi
Că scriu satiră, nu vă miraţi.

Nenorocitul
Şi nedreptăţitul
De mine, eu sunt păţitul.

Nicolae Văcărescu, fratele lui Alecu, scrie şi el: În rai fără tine e moarte, e gheaţă! / Ş-în iad lângă tine e bine, e viaţă! / Ş-în iarnă cu tine sunt toate-nflorite, / Ş-în vară când nu eşti, sunt toate pierite. Chiar dacă şi lui capriciile femeii iubite îi provoacă noian dă întristare, e totuşi mai reţinut decât fratele său în descrierea simptomatologiei amoroase, pe care Alecu a reprodus-o naturalist până la aspectele clinice.

Dacă Ienăchiţă îl parafraza pe Dosoftei, Nicolae Văcărescu ne dovedeşte că citise Viiaţa lumii a lui Miron Costin: Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie, / Şi traiul mai dulce că poate să-mi fie, / Atunci şi viaţa mi-ar fi dar mai scumpă, / Şi aţa ce-o trage n-aş vrea să să rumpă. /…/ D-amor… nu e vorbă, dar nici dă viaţă, / S-au săvârşit toate!… ah, rupe-te, aţă! (Un pic dă nădejde d-aş şti c-o să-mi vie). Expresia costiniană ni se pare urmată cu prea multă fidelitae ca să-l mai implicăm pe Ovidiu în discuţie.

Nu numai viaţa ca o aţă e aici o imagine poetică reprodusă din tradiţia literară veche, dar şi S-au săvârşit toate! reprezintă, de fapt, ultimele cuvinte ale Domnului pe Cruce. Paradoxală împletire dintre poezia de dragoste şi religiozitate!

Foarte ciudată este, în acelaşi sens, şi definiţia amorului pe care o dă Conachi, după ce ne obişnuisem să înţelegem versurile neoanacreontice ca leagăn al erotismului şi al artei secularizate: Iubindu-te sâmpt fiinţa sfânt veacului viitori, / Căci raiul din ceea lume pe pământ este amori (Cine are gust, să-mi creadă).

Se pare că oamenii aceştia nu trăiesc dragostea numai cu gândul la satisfacţia de a culege un fruct interzis, nu o interpretează numai ca fraudă şi păcat. Pasiunea lor nu e întotdeauna patimă cenzurtă de legea creştină, este, câteodată sau pentru unii dintre ei, şi sentiment perceput ca una din formele iubirii, pe care Dumnezeu o dăruieşte oamenilor. Aşa va înţelege şi Apostol Bologa dragostea sa pentru Ilona, dacă traversăm rapid pe un alt continent al literaturii române.

Conachi este, de altfel, poetul care n-a încredinţat tiparului şi publicului larg poemele sale – un semn de pudoare semnificativ, dacă nu şi de umilinţă.

Poezia erotică a lui Conachi are, în mare, aproximativ aceleaşi trăsături cu a celor enunţaţi până acum. Iubita este dulce lumină la care ochii mei să-nchină şi îngerul meu cel de viaţă (Robirea). Sau: Tu numai supt cer eşti una, / Care ai luat cununa / De duh, de grai, de blândeţă / De nuri şi de frumusăţă. […] / Pentru c-a ta stăpânire / Covârşeşte peste fire (Tu numai supt cer eşti una); Duhul tău ce legiueşte / Pravili ce lumea primeşte / Robeşte cu biruinţă / A sâmţârilor fiinţă (Nume), etc. Ea e stăpâna, iar el o slugă ce te slăveşte (Poclon).

Cele mai îndrăzneţe versuri ale sale par a fi acestea: Şi tu îmi faci chip cu blândeţe / Spre sânul cel de albeţe (Robirea). Altele au o neprevăzută idee de abstracţiune nichitiană, incipientă, în sânul realităţii celei mai concrete: Aerul ce abureşte / Dintr-un sân ce izvorăşte / Nuri, blândeţă şi dulceaţă / Morţilor încă dă viaţă.

La Conachi întâlnim în mai multe rânduri o anumită imagine poetică, pe care anterior am descoperit-o în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, cea a ochilor şi sprâncenelor ca un arc ce aruncă săgeţile privirii şi ale dragostei: A ochilor tăi ivală, / Cu blândeţa ce ne-nşală, / Năvălind cuprinşi de gene / Săgetează din sprâncene (Nume); La obrazul ce fireşte / Cer cu stele-nchipuieşte / Urmează să să robească / Orice fire omenească, / Căci ochii ce săgetează / Ca luceferii cu rază / Supt două arce-nghinate / Inimile ţân legate (Nume); Amoriul, ca şi ostaşii, / Să-narmează, să porneşte, / Dar nu răneşte vrăjmaşii, / Ce pre cei care-i iubeşte. / La săgeţi fieră nu are, / Ce lumini de ochi şi gene, / Arcul de îngemănare / Este din două sprâncene /…/ (Amoriul, ca şi ostaşii).

Asemenea zicea şi Alecu Văcărescu: Ochii tăi arme nu poartă, / Mă mir dar cu ce săgeată?! / Îmi dau trudă, nevoire, / Şi pedeapsă peste fire (Chipul tău e ce dă rază).

Conachi face însă diferenţa între iubirea pătimaşă ca focul acela înherbântător / Ce-l fulgeră şi-l aprinde numai aprigul amor şi iubirea curată cu para acea lină, acea dulce la sâmţâri, / Ce, viind din potrivirea ce pot avea două firi, / Trage, pleacă şi supune pe om fără vicleşug / La o sângură fiinţă de curat prieteşug. / Prieteşug, dar din ceriuri, hazul [bucuria] sufletelor mari…. O distincţie esenţială, operată de conştiinţă şi care va constitui destul de des un subiect de dezbatere în poezia şi literatura noastră, la fel ca şi reproşul adus femeii, nu atât nestatornică, cât glacială şi narcisistă, care, dorind o proslăvire de la toţi fără sfârşit, / Nici iubeşte, nici urăşte pe nimea desăvârşit (Jaloba mea).

Femeia observă că i se făureşte un cult (Am iubit-o pân’ la suflet şi în nebunia mea / Dumnezeu, noroc şi lume pentru mine era ea) şi nu protestează, ci dimpotrivă, se desfată cu adoraţia slujitorilor ei. Poate de aceea, mai târziu, Eminescu va vorbi de al patimilor rug şi de faptul că nu vroia să aducă, ca jertfe acestui idol, al gândurilor sânge şi sufletu-n cântare-mi (Când te-am văzut, Verena…).

La moartea soţiei, poezia de dragoste a lui Conachi se desparte de caracterul şăgalnic şi ludic şi capătă brusc sensuri mult mai profunde (inspirându-i chiar lui Eminescu un vers din Floare albastră):

Sufletul de trup departe, pe năsălie răstignită,
Încă cu ceva podoabe de-ale lumii asuprită,
Faţa ta pare că râde liniştită de păcate
Şi lumea, care te perde cu vederi înlăcrămate.
Nu nurii, nu frumsăţa, nu zâmbirea, nu guriţa,
Nici ochii acei ca mura, nici statul cel ca mlădiţa
Ce o cinste, o credinţă, o legiuită iubire
Jăleşte şi pomeneşte pentru a ta proslăvire. /…/

Fumusăţă, nur şi haz,
V-aţi dus din vederea mea,
Căci au zburat la cer azi
Soţâia ce vă avea.
Nu gustul, nu desfătarea,
Nici placul cu bucuria,
Ce dragoste şi-ngroparea
De-acum suvenir să-mi fia.

Ba, de-acum nu spre plăcere, nu spre gust, nu spre iubire,
Privindu-te supt icoane în potop de tânguire,
Ochii mei, săracii ochii, privind a ta răstignire,
Tot să plângă, dar să plângă pentru a ta mântuire.

Ba, draga mea, nu în starea frumusăţăi feţâi tale,
Nici în floarea frăgezâmii pe a tinereţâi cale,
Nici în mândra vesălie de covârşiri trecătoare,
Nici în zădarnica fală a slavei amăgitoare,
Ci de gropa ta aproape în năsălie răstignită,
Cu pânza morţâi pe faţă, ca-ntr-un alcov adormită,
Ochii mei, săracii ochii, cu-a lor lacrămi necurmate,
Să-ţi ceie de la cer milă şi iertare de păcate.

Ah, te-ai dus, dulce lumină, din zarea ochilor mei,
Unde-i viaţa, unde-i mila ce izvora dintr-ai tăi!
Toate s-au sfârşit, dar moarte măcar cu cruzâmea sa
Legăturile iubirii n-au putut desfiinţa. /…/

Subiectul poeziei este acum legământul său marital, dincolo de orice echivoc, dragostea sa eternă care nu se mai hrăneşte cu frumuseţea feţei, ci cu rugăciunea pentru mântuirea ei.

Ultimele versuri ne aduc însă inevitabil aminte de: Şi te-ai dus, dulce minune, / Ş-a murit iubirea noastră…

Alte două poeme (Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa? şi Cine are gust, să-mi creadă), fără să fie contextualizate tragic precum cel anterior, ne fac cunoştinţă cu un alt Conachi – decât cel despre care, poate, tragem concluzii pripite, totuşi, citindu-i declaraţiile învăpăiate –, insensibil şi critic la frumuseţea artificială şi care nu e o revărsare în afară a spiritului. Nu mai putem vorbi, în aceste condiţii, în poezia sa, de un simplu erotism exacerbat, de un joc amoros ignorant faţă de consecinţele morale. Dimpotrivă, dragostea se manifestă faţă de o frumuseţe feminină care este în acelaşi timp armonizare a trăsăturilor fizice cu cele caracterologice şi spirituale:

Pentru ce îţi ungi, femeie, faţa cu atâta ghileală [pudră]
Şi îţi murdăreşti obrazul cu băcan [roşeaţă] şi cu văpsală?
Şi de ce ţ-încingi grumazul cu petre strălucitoare
Şi îţi umezăşti zulufii cu ape mirosâtoare?
Mai bine-ai purta de grijă să câştigi acele daruri
Cu care să faci podoabă la a sufletului haruri
[13].
Dacă vrei să te iubească bărbatul tău cu credinţă
Şi de voieşti înţălepţâi să-ţi caute cu umilinţă,
Uită-te de vezi pe mere ce roşală străluceşte
Şi trandafirii pe carii nici zugrav nu-nchipuieşte
Firea s-au silit a face acea vie zugrăvală
Ş-a lor dulce frumusăţă vesăleşte, iar nu-nşală.
Lasă, dar, făţărnicia ş-a obrazului schimbare,
Căci frumsăţa firească robeşte pre om mai tare.

*

Cine are gust, să-mi creadă că amoriul l-am slăvit
Nu în ranguri, nu în neamuri, ce în omul iscusit.
Adevăr, ce au a face titlurile omeneşti
Pe lângă o rază numai a podoabelor fireşti?
Un aer măcar asupră, o picătură de nuri
Nu le dobândeşte omul din rang sau de-nvăţături[14]
Maica firea, ca s-arate că nimic nu poate fi
Mai presus de-a sale daruri acolo unde-a voi,
De multe ori să coboară păn’ la cei mai proşti vecini
Şi sădeşte viorele şi toporaşi lângă spini.
Ah, ibovnică[15] slăvită, căci eşti din proşti
[simpli] muritori
Şi-ai ieşit ca trandafirul între celelalte flori,
Ce ochi pot să te privească şi dreptate să nu-mi dea
Că-ţi închin pentru iubire neam şi rang şi viaţa mea?
Printr-a ta dulce suflare din patimi m-am rădicat
Gustând para ce aprinde numai amoriul curat.
Iubindu-te sâmpt fiinţa sfânt veacului viitori,
Căci raiul din ceea lume pe pământ este amori.

Am insistat asupra acestor versuri pentru că ele sunt familiare, pe de-o parte, mentalităţii vechi, literaturii medievale, care nu apreciază frumuseţea pentru ea însăşi ci numai frumuseţea ca dar al lui Dumnezeu (iar dacă poetul nostru zice fire, această fire e subînţeleasă ca darul şi creaţia Sa), iar pe de altă parte, pentru că ele sunt premergătoare unei anumite etape din poezia de dragoste a lui Eminescu, care pune faţă în faţă frumuseţea feminină şi deşertăciunea umană. Vom vedea la timpul potrivit.

Până aici am văzut o poezie de dragoste la graniţa dintre erotismul antic anacreontic, idolatru, şi iubirea virtuoasă, amorul legitim. Sarea şi piperul îl fac versurile deocheate, care stârnesc mai degrabă interesul postmodernilor decât reversul moral, numai că acestea nu vor stabili nicio tradiţie în poezia română. Poate doar, în termenii paradoxului, una târzie

Iancu (Ioan Ienăchiţă Alexandru) Văcărescu e poetul care, privit evolutiv, din perspectivă literară, face trecerea de la neoanacreontici spre Cârlova şi întrucâtva spre Heliade (printr-un imn religios intitulat Adevărul). Romantismul sau preromantismul paşoptist revarsă, odată cu el, primele adieri:

N-am să scap, în piept port doru
Piste ape, piste munţi;
Văz că piste mări Amoru,
Când o vrea îşi face punţi.

La Carpaţi mi-am adus jalea,
Lo am vrut s-o hărăzesc;
Răsunetu, frunza, valea,
Apele mi-o înmulţesc. /…/

Binişor mă ia de mână
Ş-într-o clipă m-aflu eu
În crângşor, unde-o fântână
Curgând face eleşteu.

Pe [a] acelui undă lină
A nopţii făclie stând
Îndoită da lumină
Din oglinda-i s-întorcând.

Pe cer, mii de mii de stele
Semănate străluceau;
La câmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală
Al fântânei viu susur;
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur. /…/

(Primăvara amorului)

Remarcând că poemul anunţă o direcţie viitoare a poeziei româneşti, nu putem însă a nu sesiza că a nopţii făclie sau luceala au evidente rezonanţe medievale. A nopţii făclie e o imagine care se regăseşte identic la Cantemir (Istoria ieroglifică), provenind din omiliile româneşti (Coresi şi Varlaam) şi bizantine care vorbesc despre aprinderea luminătorilor cereşti (Fac. 1, 14) ca nişte lămpi (λαμπας, -αδος) în casă (însemnând cosmos, dar şi biserică). Iar luceala este un derivat din verbul a luci, amplu utilizat în omilii, şi mai ales din dosofteiana lucoare [lumină], asociată cu razele lunii şi stelelor.

Această sensibilitate faţă de frumuseţea şi puritatea naturii, faţă de ingenuitatea cosmică, o aflăm anterior mai ales în Didahiile lui Antim, dar putem afirma cu certitudine că ea reprezintă o caracteristică a cugetării româneşti-bizantine şi a modului de a se manifesta şi de a se raporta la univers al celor vechi. Numai forma poeziei este una modernă.

Tonalităţile muzicale încep să fie nostalgice, în avanpremiera lui Cârlova şi Eminescu, însă putem califica această nostalgie nu doar ca lamartinian-romantică (şi aceea era de esenţă creştină, de altfel), ci şi, vălurită metaforic şi poetic, ca fiind un reflex al dorului nostalgic ortodox de transfigurare a materiei şi a lumii, identificat la nivel omiletic în toată literatura veche şi expus concis de Sf. Pavel: „Pentru că făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu.  Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde,  pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8, 19-22).

Luna care se reflectă în undele lacului reprezintă o premieră poetică, amplificată ulterior de Eminescu la scara infinitului, până acolo unde lacul devine ocean, iar luna un semn abisal.

De asemenea, analogia dintre focurile stelelor şi cele de pe câmp se poate remarca anterior în Letopiseţul lui Neculce, când descrie momentul de acalmie al taberei ruso-moldovene, dinainte de lupta de la Stănileşti (Pe câmp se vedeau focurile ca stelele) şi ulterior la Alecsandri (Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al ţării mele, / Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! – Lunca din Mirceşti).

Însă lirica acestei epoci nu înseamnă numai versuri de dragoste, cum spuneam şi undeva anterior, ci şi poezii conţinând teme şi motive clasice, adică perpetuate în mod tradiţional din literatura religioasă a epocii vechi.

Ca să nu mai lungim vorba prea mult, ne-au atras atenţia două motive, foarte des solicitate în perimetrul religios al literelor vechi: cel (simbolic) al mării furtunoase şi cel al veacului nestatornic, intim legat de vanitas vanitatum.

Primul dintre ele poate fi ilustrat prin poezii scrise de Conachi (Lumea), Dimachi (Piima lui Neculai Dimachi asupra vistieresii Anica Roset), Vasile Pogor (O satiră veche), Vasile Fabian-Bob (Moldova la anul 1829).

Ca şi în omiliile lui Varlaam şi Antim sau ca în Divanul lui Cantemir, poemul lui Conachi înfăţişează acelaşi tablou sumbru al lumii ca o mare cuprinsă de uragan, în care omul se luptă să supravieţuiască:

Pre marea lumii această lată,
În care omul cu ah înoată,
S-au cunoscut că nu poate să fie
Nici un lucru cu statornicie,
Căci atunci când s-arată mai lină
Şi veseleşte cu vro pricină,
Îndată furtună să scorneşte
Şi, după ce văzduhul negreşte,
Întregi munţi de valuri înspumate
Umflă din prăpăstii adâncate.
Şi, vărsând, soarbe în adâncime
Orice putere, orice mărime.
Nenorocit omul să uimeşte
Înţelegând că se prăpădeşte,
Fără a nădăjdui mântuire
În vârtejul acel de peire.
Stâncile i să par a fi moarte,
De maluri văzându-să departe,
Şi holburile neînfundate,
Mormăituri de ape tulburate.

Secvenţa poetică de mai sus ni se pare o parafrază la fragmentul antimian analog ca temă, pe care l-am comentat la timpul potrivit, cu atât mai mult cu atât apare şi precizarea metaforică pe care o evidenţiam la Antim, cea a valurilor înalte ca nişte munţi: Mi se pare ca şi când aşi vedea în faţa ochilor miei chipul ei [al mării], de toate părţile să sufle vânturi mari, să se strângă împrejurul vântului nori negri şi deşi, toată marea să spumege de mânie şi pretutindenea să se înalţe valurile, ca nişte munţi [16].

Exemplul lui Conachi nu este singular, pentru că şi Vasile Fabian-Bob recurge la acelaşi artificiu stilistic, scriind despre mări ca nişte măguri viforoase (măgură este un arhaism pentru munte), de asemenea într-un context simbolic şi religios, în care imploră de la Hristos izbăvirea pentru ţara sa:

Oare când scăparea lumei cu o frunză de măslin,
La noi încă pân-acum într-un veac mai prefăcut
De pototpul altor rele, să străbată n-au putut?
Şi-o corabie ce poate, fără cârmă, când pe mări
Au rămas după furtună părăsită la-ntâmplări?
Cele măguri viforoase fumegând tot ploaie cer
Şi-ngână cu a lor neguri mersul norilor pe cer.

În aceeaşi poezie amintită anterior, Conachi se jeleşte cu tonul şi cuvintele lui Miron Costin: O, lume, lume amăgitoare, / Ce te-nvârteşti din stare în stare / Şi undeşti pe om ca o vicleană, / Spune-mi de ce eşti aşa tirană?

Imputările la adresa lumii sunt după tiparul Divanului, chintesenţiate în mod inspirat:

Pruncii, născându-se, lacrămi varsă,
Tinerii per cu inima arsă,
Vârstnicii vieţuiesc cu suspinuri
Şi bătrânii să topesc în chinuri.

Dimachi navighează pe marea sentimentelor şi încearcă să-şi păstreze busola raţiunii şi să se direcţioneze cu cârma minţii, dar piere de inimă arsă: pi a stării lumii valuri cu cărma minţii înot, / Cătând să zăresc limanul, din primejdii să mă scot; / Alerg cu pănzele întinsă pe luciul cel de foc [iarăşi un împrumut din Dosoftei – n.n.], / Pe mare ace aprinsă a viclianului noroc., etc. Sigur că în literatura veche, toposul mării nu era aplicat pe un subiect erotic, dar asta înseamnă că vorbim de un transplant semantic, nu şi de absenţa filiaţiei la nivel literar.

Vasile Pogor scrie despre corabia Moldovei, a cărei zdrobire nu e motivată de viforele din afară, ci de furtunile gâlcevilor politice din interior:

Dar zdrobirea sa aceasta n-a să-i vie despre stânci,
Nici de viforele mărei cei amară şi adânci,
Ci numai din neunirea celor ce o cârmuiesc,
Care-n loc să o păzească, şed în ea şi se sfădesc.
În corabia Moldovei cer cârmaci să fie toţi,
Când într-însa nu se află muşi
[marinari] îndestui şi piloţi.
Vifor fiind, toţi aleargă, şi la cârmă năvălesc,
Iar corabia în prada luciului părăsesc.
Valul vine… covârşeşte… Cine scoate apa, nu-i,
Cum a trage la frânghie nu se cade nimănui.
Vântul suflă… volbureşte, nime nu adună pânzi
Scipţii crişnă fără treabă, păn’ se strică a lor dinţi.
Unii hoisa, alţii ceala, toţi numai de cârmă trag
Şi făr’ a sei [a se sili] s-o îndrepte, de dânsa se ţin şirag.
Până când, de silă multă şi pe aceea o rump,
Şi apoi rămân să-noate fără lucrul cel mai scump
. Etc.

Deşertăciunea celor trecătoare apare de asemena subliniată în mai multe ocazii. Matei Milu scrie:

O ani şi vremi curgătoare,
De ce nu staţi într-o stare?

Când cu îmbişugate fericiri,
Când cu o pre cumplită goniri.
De ce cu nestatornicii
Şi viclene făţărnicii,
De ce cu tirănii vă armaţi?
După ce cu milă vă arătaţi,
Vă arătaţi cu milostiviri,
Ca răul să fie mai cu simţiri.

Destule versuri medievale (ca să mă refer numai la versuri în sine) sunt superioare (dacă ne gândim numai la Dosoftei, Miron Costin sau Antim) sau cel puţin egale, ca reuşită estetică, cu multe poezii din producţia aceasta modernă. Simplitatea şi desele imperfecţiuni denotă nestăpânirea acestei arte a versificaţiei şi, credem noi, faptul că era privită ca netradiţională, ca o îndeletnicire circumstanţială. De-abia paşoptiştii recuperează formula poetică conjugând-o cu idealul religios şi naţional.

Însă mergem mai departe, pe firul nostru, spre a demonstra că, adeseori, dacă nu erau ohtături de dragoste, poeziile acestei epoci erau exerciţii de versificare pe teme şi motive tradiţionale.

Conachi dezvoltă, în Despărtâre, tema vanităţii şi a morţii:

La ce-am agiuns, vai de mine,
Moarte strig, moarte nu vine;
Nu-mi trebuie, nu voi lume,
Ah, moarte, la acest nume
Ochii ş-au perdut vederea,
Gura s-o-nchis spre tăcerea,
Obrajii în veştejire,
Mâinile în neclintire,
Pieptul întru nemişcare,
Sufletul în nesuflare,
Spun că pentru despărtâre
Moare omul cu sâmţâre.

Sau tema fortuna labilis: Noroace, noroace, / Lasă-mă în pace, / Că nu poci trăi. / A ta răutate / Sufletul nu poate / A mai suferi., etc.

Iancu Văcărescu abordează şi el problema timpului care trece şi a vremii schimbătoare, a fericirii nestatornice, în Ceasornicu îndreptat:

Tu, care vremea ne spui că trece,
Ne-aduci aminte des, moartea rece,
Vino acum, ia-nvăţătură,
Schimbă nedreapta a ta măsură!
Ştii ticălosul om ce puţine
Poate să aibă ceasuri de bine.
Când dar asupra-i răul se scoală,
Când stăpâneşte război sau boală,
Vezi sărăcie, necaz, durere
Când vezi primejdia în putere,
Atunci fă anul d-un sfert să fie,
Ş-ăl sfert să treacă, să nu mai vie!
Etc.

În epoca aceasta se compun şi imne religioase. Aminteam undeva mai devreme de unele dintre ele.

Iancu Văcărescu scrie, anunţându-l pe Heliade (chiar dacă nu în ceea ce priveşte metrica), poemul Adevărul. Elementele esenţiale, ca şi în cazul lui Heliade, sunt mărturisirea credinţei, exprimarea explicită a adevărului dogmatic şi moral al Bisericii. Iancu Văcărescu înfăţişează atmosfera unei liturghii pascale ortodoxe, într-o biserică cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, la care poporul se adună de la poalele muntelui, din oraşe şi din văi (într-o scenă înfăţişată într-un prolog dramatic ca, mai târziu, în poemele dramatice ale lui Eminescu):

Făclii ca mii de stele
Lucesc împrăştiete;
Trec focuri eteree,
Trec şărpuind ca fulgeri,
E cât se poate dulce
Al aerului suflet;
Preastrecurat seninu;
Frumoasă limpezeală;
Pare că ziuă este,
Când miezul nopţii sună.

Rolul artelor este următorul, precizat într-un context eclesiastic-liturgic:

Văd mândru-nţelese
Frumoasele arte;
Jos pleacă genunchiul,
Sus inima-nalţă;
Pe nori de tămâie
Se urcă cuvântul,
Ca jertfă plăcută
Petrece la Sfântul
A rugii citirea:
Vestind adevărul!
Pre om luminează.

Urmează, în cadrul aceluiaşi poem, o Rugăciune şi apoi expunerea Adevărului.

Rugăciune

Stăpâne al luminii!
Eu văz în adevăr
Voinţa Ta cea sfântă!
Pre om bogat dorit-ai!
Slobodă i-ai dat mintea!
Cei nesupuşi poruncii-Ţi
Lui dai ticăloşia.
Din calea nebuniei
A lor mă voi abate[17].
Întru înţelepciune
Voi da eu slavă Ţie!
Cât mă iubesc pre mine
Atât iubesc pre oameni[18].
Vistierul Tău e vremea [19],
N-oi pierde-o eu nici mie,
Nici altora n-oi pierde-o!
Cu drepţii ş-înţelepţii
Cu drag m-oi înţelege,
Sărac să nu se afle
Şi rob a nu fi nimeni!
Tu, Doamne, mă fereşte
De orice tiranie!
Dă-mi întru cuget viaţa,
În el dă-mi nemurirea.

Din când în când, versurile au sonorităţi cunoscute, moderne. Unele au rezonanţe bacoviene: Aşa voi face / Pre fiii mei să simţă / Un gând electric / De iubire!!!

Altele par a răspunde interogaţiilor lui Blaga: Când învălit în adevăr / Va străluci ca soare, / Pe Dumnezeu / În sine va simţi! / Şi lutul său, uşor / Va şti să-l poarte; /…/ Şi omul are / În plămada lui / Plămada a lumine / Lumina voastră / Se va aprinde / Din lumina mea [20]; / Veniţi să ardem veşnic / Ca lumina, / Şi-n veci să luminăm!

Sau, arghezian, poetul susţine: D-ăst cearcăn al greşalei / E toată istoria. / Doresc ca floarea minţii / A fi nemuritoare, / Şi rodu-i să ne fie / Pâine, de totdeauna…

Un alt poet, ca Barbu Paris Mumuleanu, pe care Eminescu îl aminteşte în Epigonii, în poemele sale, îşi descoperă credinţa în Dumnezeu. Într-o poezie intitulată Omul, în conformitate cu credinţa sa, cu învăţătura ortodoxă, meditaţia sa asupra naturii umane este următoarea: Omul este cea mai mare taină, lucru de mirat: / Pătimeşte, stăpâneşte, este rob, este-mpărat, / Născoceşte, să-ngâmfează, umblă, s-arată semeţ, / Vine ceas de se smereşte al său duh aer măreţ /…/ Când s-arată-nţelept foarte, când nebun spulberător, / Cât este omul de mare! Cât e iar de ticălos! /…/ Gânduri mintea câte-ţi schimbă toate sunt făr de folos! / Una tu numai slăveşte, într-aceasta aibi temei, / Aibi în minte-ţi nemurirea, lasă, fugi d-alte idei! / Fiinţa ta şi schimbarea nu ţi-e dat ţie să ştii, / Al tău Arhitecton ştie, unde-i să te muţi să fii.

El compune imne de preaslăvire a lui Dumnezeu, Cântare lui Dumnezeu şi Amor către Dumnezeu, din care cităm şi noi câteva versuri: Cine m-au făcut, ce putere? / Nu Tu, naltă prevedere? / Negreşit Tu, Veşnicie / M-ai tras din nimicnicie! / Ah, voinţă! Ah, iubire! / Cunosc a Ta-ndatorire, / Şi m-aduc singur pe sine, / Jertfă, arderi pentru Tine, / Ţie mă cunosc dator, / Pentru Tine voi să mor.

Iar într-un alt poem, Noaptea, acesta defineşte poetul ca fiind cel care priveghează şi cugetă la înţelepciunea lui Dumnezeu, contemplând lumea şi vorbind în rugăciune cu Creatorul său şi a toate lucrurile.

Un poet remarcabil – poate cel mai semnificativ din această perioadă –, redescoperit de Nicolae Manolescu pe bună dreptate, este Vasile Fabian-Bob. În spirit ortodox, acesta observă că lumea în care trăieşte se manifestă nu în cadrele firescului, ci ale anormalităţii, mai pe scurt, că s-a întors lumea cu susul în jos (nu ştiu dacă se inspiră din acel le monde à l’envers al medievului apusean), imaginând poetic o lume anapoda, smintită,exact pe dos decât cum a fost creată de Dumnezeu:

S-au întors maşina lumei, s-au întors cu capu-n gios
Şi merg toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos,
Soarele d-acum răsare dimineaţa la apus
Şi apune despre sară cătră răsărit, în sus.
Apele, schimbându-şi cursul, dau să-ntoarcă înapoi
Ca să bată fără milă cu izvoarele război;
S-au smintit să vede firea lucrurilor ce la vale
Aflându-se din vecie, urmá pravilelor sale.
Ş-au schimbat se vede încă şi limbele graiul lor;
Că totuna va să zică di mă sui sau mă pogor.
Toate pân’ acuma câte se părea cu neputinţă
Ieşind astăzi la ivală, vor putea ave credinţă;
Vreme multă n-a să treacă, ş-a ara plugul pe mare,
La uscat corăbierii nu s-or teme de-necare;
Ce-a să zic-atunci pescariul, când în ape curgătoare
Îi va prinde mreaja vulturi şi dihanii zburătoare;
Ce-a să zică vânătorul când, în loc de turturele,
Nevăzând nici câmp, nici codru, va puşca zodii şi stele?
Nătărăule ce umbli pe a ceriului faţadă,
Zisu-mi-au ieri noapte luna, tâlnind-o la promenadă:
Suma veacurilor scrise pentru tine-n acest loc
S-au deşirat de pe crugul soarelui cel plin de foc
.
Iar di eşti vreo comită rătăcită dintre stele
Şi umbli fără de noimă, ieşită din rânduiele,
Ce zăbavă peste vreme te ţine calea cerească,
De îngâni cu migăiele armonia îngerească?
Dacă eşti planită nouă, şi nu ţii tovărăşie
Colindând pe lângă soare în sistema ce să ştie,
La depărtarea căzută te întoarce pe o cale,
Şi nu ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale
Cutezători mai aproape, vei fi ars de multă pară,
Vei să degeri dimpotrivă de te vei depărta iară.
Iată Aurora vine cu veşminte luminate
Alungând spaimele nopţei, peste clima depărtate;
Iară steaua Afroditei
[Luceafărul] vărsând rouă şi răcoare
Deschide cu-a sale raze porţile sfântului soare.
Vra nuş’ce să mai zică şi d-abia numa-ncepură,
Când un nor venind cu ploaie îi spălă vorba din gură.

(Moldova la anul 1821)

Ulterior, după câţiva ani, reapar motive de optimism, de speranţă, care îl determină pe poet să descrie reântoarcerea universului şi a lumii în matca sa originară. Dumnezeu, Creatorul lumii, este Cel care poate să oprească nebunia istoriei şi să o direcţioneze pe un făgaş normal:

Cât era maşina lumei întoarsă cu capu-n gios,
Mergea toate dinpotrivă, anapoda şi pe dos.
Iată că d-acum răsare soarele la răsărit,
Şi apune cu zâmbire, despre sară, la sfinţit.
Luna, stelele, şi câte planite umblă pe ceri,
Au intrat ca din vecie iar în scrisele lor sferi
,
Şi stihiile râd toate, bucurându-se văzând
Că armonia cerească întocmită de curând
Le aşază-ntr-o unire dându-le sfinte măsuri
Şi le pune iar la cale după vechile Scripturi
.
Într-o nouă atmosferă ce din veacuri cu noroc
Se deşiră de pe crugul soarelui cel plin de foc.
Iată că răsar pe roata pământului întocmit
Ca din morţi la înviere noroade ce-au fost pierit
,
Iată marea şi uscatu stau în hotarele lor,
Deschise pentru viaţa făpturilor tuturor,
Apele, păzându-şi cursul, n-au să-ntoarcă înapoi,
Ca să bată fără milă cu izvoarele război,
Nici munţii ţin vârfuri-nalte să-şi surpe stâncile-n văi,
Peste munca şi sudoarea lăcuitorilor săi.
Toate până acuma câte nu se putea pe pământ,
Ieşind astăzi la ivală pot să aibă crezământ.
Au trecut, să vede, vremea când ara plugu pe mări,
La uscat corăbierii n-avea frică de-ncercări,
Au trecut ş-acele zile, spaima nopţei când umbla
Ziua mare, la lumină, fără a se ruşina.
Astăzi păstoriu să culcă fără frică lângă oi,
Şi cu fluieru la gură uită grijă şi nevoi.
Ce-a să zic-acum păstoriu când în Prutul cel curat
Nu-i va prinde mrejea vulturi şi dihănii de zburat;
Ce-a să zică vânătoriul când în loc de turturei,
Văzând iarăşi câmp şi codru, n-a puşca zodii şi zmei
Mira-si-vă şi plugariul, când vara la săceriş
Vor sta spice-naurite pe mărăcinişi scăiş.
Dumnezeule, de unde peste nişte ţări aşa
Să răvarsă cu-ndurare aşteptată mila Ta?
Să răvarsă şi ni află înnecaţi în lăcrămări,
Ca copiii fără maică, cătând urme de cărări.
Lăsând urma părinţască moldovanu amăgit
Au intrat în căi străine şi de-atunci au rătăcit,
Că-s căile înverzite pe unde cei vechi călca,
Şi-n pământu cel de astăzi nu-ş cunoaşte casa sa.
Au tunat la miază-noapte şi săgeata au zburat
Spărgând cetăţi întărite peste munţi au fulgerat.
Spuneţi munţilor voi toate, şi văi care v-aţi deschis,
Spăimântate dinaintea trăsnitului cel trimis,
Acolo neşters rămâne sângele atâtor bărbaţi
Cu carele ne vedem şi noi azi răscumpăraţi.
Împărate preamărite, nu-ţi întoarce faţa Ta
De la neamul care giură că în veac nu va uita
Faptele milostivirei ce reverşi neamului său
Cu nespusă îndurare din slava tronului Tău.
Cu lacrămi udăm ţărina pământului dobândit,
Ce-l vedem de-mpărăteasa
[Maica Domnului] pavăză astăzi umbrit.
Cu lacrămi de mulţumire urma Ta o sărutăm,
La icoana feţii Tale, din inimă noi săltăm,
Cu gurile amorţite glăsui nu îndrăznesc,
Şi ce poate biata limbă cu tot graiu omenesc!
Când inima leşinată dup-atâtea nedreptăţi
Să despică de durere la a Tale bunătăţi? /…/
Tinde, tinde, Milostive, puternică mâna Ta
În noianul fără margini să perim nu ni lăsa!
Tinde mâna şi ni scoate la limanul arătat,
Cu cea biată luntrişoară, ce de valuri s-a sfărmat
Căci aşa, din aşa haos, numai vârtutea braţului Tău,
Sprijinită de puterea unui singur Dumnezeu,
Atunci mântui ni poate, când
[odată] cu traiul ticăit
Vom dezbrăca şi veşmântul veacului nepocăit.

(Moldova la anul 1829)

Am putut asculta ecouri eminesciene, cu o ureche încremenită de bucurie, de multe ori în aceste versuri – şi nu ne referim numai la s-au întors maşina lumei sau la suma veacurilor scrise. Fără îndoială că forţa plastică a expresiilor sale poetice este unică pentru această perioadă.

Ordinea universului, creat de Dumnezeu cu sfinte măsuri şi urmând pravilelor sale, este adeverită de armonia îngerească din scrisele lor sferi, ale planetelor (ne evocă sferele lui Cantemir), dar şi de ordinea celor pământeşti.

Când pământul o ia razna (în sensul că oamenii o iau razna), atunci întregul cosmos este afectat, iese din rânduiele, şi vom urmări această subordonare, a cosmosului faţă de fiinţa umană, explicit şi implicit, într-un periplu din istoria poeziei româneşti, în… cartea noastră.

E sigur că, înaintea Luceafărului, Vasile Fabian-Bob este primul nostru poet care se închipuie o comită rătăcită dintre stele sau planită nouă care îngâni cu migăiele armonia îngerească şi care nu trebuie, însă, a ieşi nebuneşte pe hotarul sferei tale / Cutezători mai aproape, vei fi ars de multă pară, / Vei să degeri dimpotrivă de te vei depărta iară.

E însăşi esenţa problemei care îl va măcina pe Eminescu: Luceafăr sau Icar cu aripi de ceară ? Nichita va încerca să o rezolve amiabil: Nu-l vesteşte nicio aură, nu-l urmează nicio coadă de cometă (Elegia întâia): nici înger, nici demon, ci om din neamul dedalizilor. Soluţia nu iese din hotarul sferei ortodoxe de gândire.


[1] Nicolae Manolescu, Începuturile literaturii artistice. Prima poezie lirică, Ed. Gramar, Bucureşti, 2007, p. 9.

[2] Idem, p. 9-10.

[3] C. Th. Dimaras, Istoria literaturii neogreceşti, apud. Idem, p. 8.

[4] Nicolae Manolescu, ibidem.

[5] Idem, p. 10.

[6] Miron Costin, Opere, vol. I, ediţie critică de P. P. Panaitescu, EPL, Bucureşti, 1965, p. 5.

[7] Antim Ivireanul, Opere, p. XII.

[8] Cf. Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul, p. 129-130.

[9] Antim Ivireanul, Opere,  p. 241-242.

[10] Dosoftei, Opere 1 (versuri), p. 23.

[11] Idem, p. 167.

[12] A se vedea: Eugen Negrici, Poezia unei religii politice, Ed. PRO, Bucureşti, 1995 şi, de acelaşi autor, Literatura română sub comunism. Poezia , vol. I, Ed. PRO, 2006.

[13] Cf. I Tim. 2, 9-10: „…asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ; ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu.”

[14] Aici nu cred că este exprimat un dispreţ la adresa învăţăturii, ci o simplă constatare, a faptului că nu se poate deprinde caracterul nobil şi frumuseţea spiritului din învăţătura pe care o parcurgeau cei din clasa înaltă doar pentru că puteau avea acces la ea.

[15] Ibovnică se prea poate să nu însemne neapărat amantă, în sensul în care îl înţelegem noi astăzi, ci pur şi simplu femeie iubită, care poate fi şi soţia, pentru că mai încolo afirmă că i-a închinat neam şi rang şi viaţa mea.

[16] Antim Ivireanul, Opere, p. 156.

[17] Cf. Ps. 13, 1, nebunia este necredinţa.

[18] Cf. Mt. 22, 39.

[19] Cf. Ef. 5, 16.

[20] Poetul se configura pe el însuşi ca un luminător al noilor generaţii, care cuget am de înger.

Abordarea literaturii vechi



Citesc adesea prin cărţi şi istorii literare, în capitolele consacrate literaturii vechi, despre toposuri sau topoi, adică despre acele elemente care se repetă într-un anumit tip de scriitură. Eu nu neg că există locuri comune în operele medievale, dar de aici până a clasifica aproape orice ca loc comun e o mare diferenţă.

Spre exemplu, în cazanii, apelul ierarhilor la publicul credincios spre a ierta neputinţa şi nepriceperea lor e catalogată drept toposul smereniei, iar în hagiografii, unde e vorba despre copilăria liniştită şi cuminte a Sfinţilor, apare imediat şi toposul copilăriei şi al tinereţii liniştite. Ceea ce mi se pare o exagerare.

Dacă nu înţelegeţi pentru ce mă agit, să luăm un exemplu din zilele noastre. Toată lumea a auzit de premianţii români la olimpiadele internaţionale. În mai multe rânduri, în ultimii ani, am văzut la televizor interviuri cu aceşti copii, însoţiţi de familie. Părinţii sau rudele, intervievate cu privire la preocupările premiaţilor, repetau toţi acelaşi lucru: copiii aceştia nu jucau fotbal, nu se duceau la discotecă, nu se distrau şi, pe scurt, nu făceau ceea ce face mai toată lumea de vârsta lor.

Gândiţi-vă acum cum vi s-ar părea dacă, peste 300 de ani, s-ar vorbi despre toposul cuminţeniei acestora, ca despre o tehnică mediatică, aşa cum se vorbeşte acum despre smerenia şi caracterul paşnic al Sfinţilor, ca despre o tehnică literară sau retorică?

Concluzia mea este că, în anii comunismului, am căpătat prea mute prejudecăţi cu privire la literatura religioasă şi o anumită timiditate şi reticenţă în a-i face o lectură normală şi o critică corectă, fără prejudecata că vom deveni, brusc, neştiinţifici, dacă discutăm în termeni religioşi şi teologici, specifici materialului literar pe care îl abordăm.

Către literatura veche, preconcepţii de tot felul ne îndeamnă să privim cu un ochi sterp şi dacă cineva, student sau masterand, reuşeşte să treacă de şocul lingvistic iniţial (al limbii şi al scrierii vechi) se împiedică foarte curând în hăţişul de clasificări şi îndosarieri (la raţiuni religioase, politice, sociale, istorice, etc.) ale atitudinilor şi perspectivelor aparţinând celor care scriau acum câteva secole. Cei vechi apar, drept urmare, ca puternic amprentaţi de tot felul de motivaţii opresive, aproape inumani, pe când modernii par că gândesc şi scriu liberi de orice imperative ideologice, economice, politice, etc. Ceea ce e fals şi iarăşi fals.

Aşa de pildă, dacă Sfântul Neagoe Basarab îi cere lui Gavriil Protul să scrie viaţa Părintelui său duhovnicesc, Sfântul Nifon Patriarhul, gestul e interpretat ca unul politic, integrat într-o aşa zisă raţiune ecumenic-hegemonică, menită să-l propulseze pe domnitor pe axa descendenţei imperiale bizantine.

Nu era mai simplu dacă recunoşteam că, oricât de imperial gândea Sfântul Neagoe despre scaunul Ţării Româneşti (Bizanţ după Bizanţ), pur şi simplu îşi iubea Părintele şi a dorit ca viaţa lui sfântă să nu rămână necunoscută?

Pe mulţi îi apucă frisoanele când se apropie de hagiografii, chiar dacă, în ordine literară, identifică o naraţiune cursivă şi frumoasă (adesea mult mai frumoasă decât fraza cronicarilor) şi nu ştiu cum să se mai lepede de minunile pe care le citesc acolo, expertizându-le rapid şi expediindu-le în categoria basmelor şi a literaturii fantastice.

N-ar fi mai democratic – mă întreb şi eu – să uităm opţiunile noastre în materie de credinţă sau ateism (dacă tot zicem că judecăm numai în funcţie de criteriul estetic), în momentul în care facem o analiză literară, şi să fim obiectivi şi oneşti cu textul, chiar dacă ne dă fiori reci?

Multe scrieri ale trecutului stau în umbră, neluate în seamă, nevalorificate critic, pentru că sunt prea moraliste sau nu ne incită imaginaţia noastră (post)modernă.

Ne confecţionăm singuri deficienţe în a ne raporta şi a ne recupera istoria şi literatura veche. Ochii de sticlă şi inima glacială cu care privim spre trecut nu ne vor ajuta să înţelegem cine suntem, nici ca neam, nici ca indivizi.

Devenim nişte conştiinţe şterse şi nefericite, oricâte căpşuni am culege din Spania sau oricâte premii am câştiga la NASA, dacă n-avem identitate, dacă n-avem ADN etnic şi spiritual. Şi cei care ar trebui să tragă semnale de alarmă se complac în situaţia de fapt.

*

Puţine gesturi fericite, în acest sens, am văzut în ultimul timp. Unul dintre ele îl constituie apariţia cărţii O istorie a literaturii române (partea întâi), a doamnei Manuela Tănăsescu (editura Saeculum I.O., 2009). O găsiţi pe piaţă şi v-o recomand cu căldură, chiar dacă aş mai avea câteva obiecţii, pe ici pe colo. Preţul este de 29 de lei.

Citez din domnia sa: „E deci cazul să ne asumăm cu hotărâre acest trecut, care nu e nici ruşinos, nici urât, e numai puţin altfel, e cazul să înţelegem că Bizanţul a fost un model civilizator, că ţările vecine cu noi au avut o istorie demnă de apreciat, că Ortodoxia ne-a lăsat moştenire o spiritualitate specială, cu nimic inferioară celorlalte confesiuni creştine.

N-are nici un rost ca, în loc să studiem şi să punem în lumină tot ceea ce ne defineşte, să ne simţim descalificaţi pentru că am ratat Reforma sau n-avem catedrale sau Ştefan cel Mare n-a făcut universităţi!. Sub aceste frustrări se ascunde de fapt refuzul de a lua calea cea grea a cercetării acestei lumi (subl. n.) pe care în mod uşuratic o socotim apusă. Istoria nu se repetă, dar nici nu moare, suntem produsul ei şi, cât vom exista, vom avea acelaşi tipar originar” (p. 185) (subl. n.).

Asta e problema pe care mi-am pus-o şi mi-o pun şi eu, aceea a decelării unui tipar originar românesc, a unei matrici stilistice definibile. Faptul că am descoperit că acesta este unul ortodox-bizantin m-a făcut fericită, dar nu neobiectivă. Nu aş fi susţinut aceasta niciodată dacă nu aş fi avut argumente. O parte din ele le-am oferit şi la nivel online, mai mult şi mai organic în cartea la care scriu acum.

Doamna Manuela Tănăsescu afirmă că a publicat Istoria sa – la care lucrează de trei decenii – încurajată fiind de apelul din 2005 al unor reputaţi critici: Mircea Anghelescu, Ioana Bot, Ştefan Borbély şi Dan C. Mihăilescu. Aceştia au susţinut că „o istorie exclusiv estetică a literaturii noastre este, metodologic vorbind, o fantasmă perimată […] Esteticul se dovedeşte a fi, şi el, o funcţie de context, cu determinări precise, personale, politice, ideologice, filozofice şi de altă natură, pe care o înţelegere integrativă a fenomenului literar se cuvine să le cuprindă, nu să le elimine”.

Autoarea noastră propune o reconsiderare a ierarhiei epocilor din punct de vedere literar şi o perspectivare a literaturii române pornind – corect şi logic – de la literatura veche. Nu putem să ne cunoaştem şi să ne înţelegem creatorii moderni fără să ştim cine suntem, ce tipar spiritual şi stilistic avem, ce pulsiuni ne străbat şi ne caracterizează. Cum să interpretăm atitudinile şi opţiunile noastre creatoare – ca parte a acestui popor – dacă noi nu ştim cine suntem?

De aceea, Manuela Tănăsescu face o introducere de 140 de pagini (cartea are 500 de pagini) în istoria românilor, care nu este lipsită de certe virtuţi în a selecta faptele cele mai esenţiale din istoriografia noastră privitoare la epoca veche (şi credeţi-mă că nu este uşor), interpretându-le şi prezentându-le captivant.

Selecţia de texte din literatura veche este, de asemenea, fericită şi oferă publicului larg sau celui interesat în mod special o invitaţie la lectură însoţită de o introducere seducătoare în înţelegerea lor.

Mă distanţez însă de anumite lucruri pe care le-a interpretat greşit (în opinia mea) din prezentarea pe care Dan Horia Mazilu i-a făcut-o Sfântului Neagoe Basarab (Mazilu lăsa adeseori loc pentru echivocuri, dar într-un fel scria şi alta înţelegea) şi de imaginea umanistă confecţionată lui Miron Costin, de modul de a interpreta Viiaţa lumii, deşi urmează filiera indicată de Virgil Cândea. Neliniştea lui Costin nu este înrudită cu spiritul apusean, ci e durerea unei inimi ortodoxe pentru panorama de nenorociri care îi treceau prin faţa ochilor (şi care sfârşesc cu ordinul de decapitare a sa, din greşeală), aşa cum tristeţea lui Eminescu nu e schopenhauerianism.

Excelent este capitolul dedicat lui Dosoftei.

Apariţia acestei Istorii… este însă un pas esenţial înainte pentru a începe să cunoaştem cine suntem şi ca să nu ne mai dăm cu capul de pereţi.

Filosofia ortodoxă a lui Dimitrie Cantemir. Cantemir şi Arghezi [7]

scrieri uitate

Se remarcă în Divanul cantemirean, în construcţia discursului, inserarea unor teme şi motive arhicunoscute ale literaturii bizantine şi româneşti, precum: deşertăciunea deşertăciunilor, ubi sunt?, lumea ca vis şi părere, etc.

Cu o vehemenţă hrisostomică – pe care o evoca şi Neagoe Basarab –, după ce înşiruie toţi împăraţii cei mari ai lumii, în descendenţa pedagogiei patristico-ascetice (Sfinţii Antonie cel Mare, Macarie cel Mare, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, etc.) care recomandă cugetarea la moarte (Unde iaste Chiros şi Crisors? Unde iaste Xerxis şi Artaxerxis…? Unde iaste Alexandru marele…? Şi să nu te mai, pentru alţii vechi şi minunaţi a grecilor împăraţi, întreb, ce pentru aceşti mai de curund: unde iaste Constantin marele, ziditoriul Ţarigradului? Unde iaste Iustiniian…? Unde iaste Dioclitiian, Maximiian şi Iuliian, tiranii cei puternici şi mari? Unde iaste Theodosie cel Mare şi Theodosie cel Mic? Unde iaste Vasile Machidon şi cu fiiul său Leon Sofos…? Unde sunt împăraţii Romii…), Cantemir înfăţişează un tablou sinistru, cutremurător, al nimicirii măreţiei împărăteşti, care sună a jelanie funebră, a bocet:

Schiptrul lui altuia l-am dat;
avuţiile şi bunurile lui
cărora n-au silit să le câştige
am împărţit;
puterile şi străşniciile lui
cu patru scânduri
în a pământului pântece
li-am legat;
caii şi carăle lui
pre câmpuri li-am fărâmat,
călăreţii lui, dialuri
şi pedestraşii lui, pe şăsuri,
hulturii
[vulturii] şi alte
ale ceriului paseri i-au mâncat
şi li-au cu pământul alăturat;
şanţurile lor s-au împlu cu gunoiu
şi zimţii cei frumoşi
de pustietate s-au răsipit;
dobitoacele lui,
masă întinsă jigăniilor
li-am făcut,
gardurile viilor lui,
focului
şi strugurii lor,
de piciorul strein s-au călcat,
livezile şi pomii lor
cei cu roadă dulce
de toată săcurea
şi de toată mâna
care n-au răzsădit
s-au tăiat;
ţiitorile lui cele iscusite
curve cetăţii li-am făcut;
florile grădinilor lui,
degetele streine li-au cules
şi nasul celui necunoscut
li-au amirosit;
palaturile lui
sălaşe boaghelor şi puhacelor
[bufniţelor]
li-am premenit.
Iată dară că aceasta iaste dreptate…

Aceasta este zestrea lumii: dzestrele tale ca nourul şi ca umbra nuorului.

Nu numai împăraţii au această soartă cruntă, dar şi cetăţile mari ale lumii – imaginea va fi utilizată şi de Eminescu, în acea panoramă a civilizaţiilor din Memento mori – precum Alexandria, Memfis sau Babilonul.

Lumea este părere deşartă şi vis de nălucire (o altă imagine semnalată adesea la Eminescu), dar încearcă să-l convingă pe Înţelept de concreteţea ei benefică, pentru a-i zdruncina idealismul. Însă autorul reuşeşte în aceste rânduri să ne facă portretul unui personaj foarte avar, un fel de Hagi Tudose cosmicizat:

De vreme dară ce până într-atâta
tărie nădejde ai şi pre multe
viitoare şi fiitoare te întemeiezi,
şi nu pe cele ce vedzi,
ce cele ce audzi crezi,
căci dară cu ale mele lucruri
în toate ale tale lucruri
şi chivernisele te slujeşti?
Întăi dară, căci în mine lăcuieşti?
Căci hrana şi bucatele mele mănânci?
Căci pâinea şi bivşugul
[belşugul] ţarinilor mele strângi?
Căci roadele poamelor mele culegi?
Căci cu hainele mele te înveşti
şi încingându-te te învăleşti?
Căci vaca mea mulgi?
Căci miiarea albinelor mele strângi?
Căci cu boul mieu pământul mieu ari?
Căci cu săminţile mele samini?
Căci cu corabiia mea pre mare
şi cu calul meu pe uscat îmbli?

Replica Înţeleptului este că Dumnezeu l-a aşezat stăpân peste lume:

…cu ale Lui puternice mâni m-au frământat,
şi după aceasta,
suflându-m cu Duhul Său, m-au însufleţat,
dzicând: „Adam, zidirea mânulor Mele!”
Şi după asămănarea Lui
şi preste toate câte fiitoare în lumea
– în tine adecă –
stăpân şi domn m-au înălţat,
toate pre mână şi pre samă mi-au lăsat:
oile, boii, încă şi peştii mării
şi altele şi „cu oarece puţinel
mai gios decât îngerii m-au încununat [Ps. 8, 6]
şi cu un cuvânt să-ţi dzic,
pre mine stăpân – pre tine slugă,
pre mine poruncitoriu –
pre tine ascultătoriu
a fi au poruncit,
şi în voie lăsându-mă,
precum mi-a fi voia,
aşé să mă cu tine slujăsc.

Condiţia umană e paradoxală, nefericită şi fericită în acelaşi timp, pentru că şi omul e paradoxal: muritor, dar şi doar cu puţin mai jos de îngeri.

Însă, un pamflet aşa de dur şi de comprimat poetic, la adresa avariţiei şi a vanităţii vom regăsi, în literatura modernă, doar la Tudor Arghezi, într-un Psalm (Vecinul meu a strâns cu nendurare), în care poetul parafrazează parabola biblică a bogatului care visa să-şi facă hambare mai mari când l-a surprins moartea.

Arghezi compune o diatribă având o savoare omiletică combinată cu un limbaj modern, la adresa celui bogat şi avar, a vecinului (vecin însemnând aproapele în literatura veche, pe care poetul o cunoştea bine) care se crede atotstăpânitor – ca şi Lumea din opera lui Cantemir –, vecin şi cu Dumnezeu, dar e ajuns curând de moarte, precum împăratul pe care l-am văzut mai sus:

Vecinul meu a strâns cu nendurare
Grădini, livezi, cirezi, hambare.
Şi stăpânirea lui se-ntinde-acum
Pân’ la hotarele de fum.
Soarele-apune zilnic şi răsare
Într-ale sale patru buzunare.
Văzduhu-i face parte din avut
Cu-al zalelor de stele aşternut.
Luând şi lumina-n ţarcul lui de zestre,
O potcovi şi-o puse în căpestre.
Din cer ia fulgeri, din pământ grăsimi,
Adâncuri înmulţind cu înălţimi,
Şi fostul meu vecin de ţărm se ţine
Vecin de-o vreme, Doamne, şi cu Tine.

Urechea lui, închisă pentru graiuri,
Cu scamă s-a umplut, de mucegaiuri.
Gingia moale, înţărcată, suge,
Ochiul porneşte blând să se usuce,
În pântec spini, urzici şi aguride
Dau ştiri de beteşugul ce-l ucide.
Creştetul gol poţi să-l încerci
Puhav subt pipăit, ca pe ciuperci.
Şi-i şubred ca o funie-nnodată,
Cu căpătâiu-n barca înecată.

Doamne, aşa obişnuit eşti, biet [1]
Să risipeşti făptura Ta încet.
Prefaci în pulbere măruntă
Puterea dârză şi voinţa cruntă.
Faci dintr-un împărat
Nici praf cât într-un presărat.
Cocoloşeşti o-mpărăţie mare
Ca o foiţă de ţigare.
Dintr-o stăpânire semeaţă
Ai făcut puţină ceaţă.
Zidind, schele-nalte şi repezi ridici,
Încaleci pe lespezi cât munţii, melci mici.
Păretele-i veacul pătrat,
Şi treapta e veacul în lat,
Şi scara e toată vecia.
Şi când le dărâmi, trimiţi clipa
Să-şi bată aripa
Dedesupt.
Musca mută a timpului rupt.

De la măreţie până la moarte şi decădere nu e decât un pas, o clipă, atât de infinitezimală, încât Arghezi nici nu semnalizează în vreun fel trecerea de la o stare la alta – doar prin faptul că începe o altă strofă. Este de luat în seamă coerenţa de mentalitate între două epoci care par foarte îndepărtate, cea a lui Cantemir şi cea a lui Arghezi…


[1] Dumnezeu e numit aici biet, pentru că aşa Îl cred oamenii mândri, ca fiind neputincios să răsplătească cruzimea şi vanitatea lor. Acest biet Dumnezeu e Cel care dă fiecăruia moartea pe care o merită, şi care e cumplită pentru cei avari.

Oificarea caprelor şi un fragment de dialog dintre Nichita şi Cantemir

iarna albastra

Chiar la începutul Istoriei ieroglifice, în senatul reunit al celor două ţări, prima dezbatere amplă e prilejuită de necesitatea de a stabili dacă Vidra e pasăre sau animal: „Tu, Vidro, de ai fi sau din pasăre zburătoare, sau din dobitoacele pe uscat umblătoare, ar putea cineva zice că doar a ambelor părţi în ceva mai dinainte ştiinţa ai fi avut”.

Într-un final, după discuţii aprinse, se hotărăşte ca „Vidra dintr-amândouă monarhiile afară să se gonească şi nici într-un neam de-al lor să nu se mai numească”. Iar Vidra decide că „urmează ca în monarhia celor de apă să mă dau”.

După aproape 300 de ani, Nichita Stănescu îşi intitula un poem  Săgetarea cerbului stretin şi harponarea peştelui Vidros (din vol. Epica magna), în care spunea:

Aşa cum faţă de mişcarea omului
mişcarea ierburilor pare înceată,
Aşa cum faţă de mişcarea brazilor
mişcarea pietrelor pare înceată
mai încet decât starea pe loc a pietrii
e râul Vidros în care înoată peştele Vidros.

Haideţi, vă zic, să pescuim peştele Vidros
îndreptându-ne timpul şi întinzând secunda
ca apa vărsată pe lespede,
iar ziua s-o lungim peste noapte!
Pe Vidros, vă zic, să-l harponăm fără milă,
să omorâm Vidrosul din râul Vidros!

Din oasele Vidrosului să facem stâlpi de casă
şi din solzii lui, şindrilă,
iar carnea lui s-o mâncăm înlăuntru
la nuntă, vă zic.

Poetul care propunea, într-o altă poezie a sa, oificarea caprelor (vol. Operele imperfecte), Nichita Stănescu, a reuşit să implementeze antichitatea gândului în tiparul (foarte) modern al poeziei. Deşi pare ca poezia lui Nichita să nu aibă sens, ea are sens: un sens ascuns în lipsa de sens, pentru că poezia exprimă exact ce scrie.

Pare că între cei doi, Nichita şi Cantemir, stă nu numai o prăpastie de secole, ci şi una de viziune auctorială şi artistică, deşi, în Cartea de recitire, Nichita scria negru pe alb că Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, e un poet mai mare decât Arghezi, Ion Barbu sau Bacovia, un poet care surclasează toată poezia română modernă.

Bineînţeles, se poate obiecta că Nichita  e prea gingaş cu trecutul, aşa cum i s-a reproşat şi lui Eminescu pentru Epigonii.

Însă peştele Vidros, din vânătoarea cu simboluri voievodale şi întemeietoare, de mai sus, nu e singurul pe care Nichita l-ar fi putut împrumuta de la Cantemir.

Dacă ne gândim că, într-una din primele poezii din Sensul iubirii, în Pădure arsă, poetul folosea forma verbală arhaică făcum, întâlnită rar, la Sfântul Dosoftei sau la Cantemir ori în scrierile foarte vechi, e nevoie să recalculăm influenţa literaturii vechi cel puţin asupra limbajului poetic nichitian. Şi s-ar putea să ajungem la concluzii cu totul surprinzătoare asupra celor ca par a fi creaţii lingvistice născute exclusiv de inventivitatea lui Nichita în ambianţa liricii moderniste.

Pe noi ne-a uimit descoperirea faptului că sensul în care a mers creativitatea lui Nichita în planul limbajului poetic e convergent cu libertatea de expresie pe care şi-o îngăduia, la 1700, Dimitrie Cantemir. Şi amintim aici, spre exemplificare, numai câteva din numeroasele sale expresii originale, create dintr-o plămadă lingvistică românească care părea (iarăşi părea !) că nu ar putea să gesteze astfel de cuvinte şi formule expresive (şi multe vă vor aminti nu numai de Nichita, ci şi de Eminescu, de Mioriţa, de Blaga…): câtinţii, feldeinţii, voroavă vorovitoare, tăcere tăcătoare, fireanul firii, cămila nepăsărită şi pasărea necămilită, cuvintele îşi informui, piciorul dropicos şi pasul tremuros, cuvintele la inimă lovitoare, neprietenilor pe buze în veci de nedespecetluit pecete să pecetluim, a ceasului strâmtoare laconeşte a ritorisi mă învaţă, mintea adulmecătoare, păcura zavistiei, arcoase sprâncenele, lacrimi de sânge, spicul părului, străjerul însomnorat, furească umblare, a frunzelor sunare, întunericul nefiinţei, fântâna tăcerii, urechea de pizmă îmbumbăcată [amintiţi-vă de dascălul din Scrisoarea I care-şi îndesa bumbacul în urechi], scămos la minte şi strămţos la cuvinte, îmblătoare inimi, gârla Nilului se iezeşte, sămânţa vântului şi grăunţul apei, inima dospită, mângâioasă faţa câmpului, etc., etc., etc.

În fine, procesul de oificare a caprelor este următorul:

Se albise-n sfărâmare al meu os
iar de timp, ce clepsidros!
Mă uitai urât, frumos
şi smulsei din roşu, roz.
Mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos,
gustul limbii veninos
l-am lăsat târâş, pe jos,
chiar şi blând, chiar fioros,
l-am lăsat târâş, pe jos,
mândrule de chiparos,
mândrule de chiparos.
Şi deodată, altădată
îmi făcui din sânge, daltă
şi din una pe cealaltă
şi din Dunăre Atlantă.
Stam cu ţapul strâns în mână
nici măcar o săptămână,
făceam oaie dintr-un ou,
din cadavre, un ecou,
de puţea cerul de stele.
Raze fură, ale mele.
Lacrime şi paltine,
muritoare datine,
neobişnuitele,
din streini venitele.

Iartă-mă tu, iartă-mă că o să mor
din vina faptului de a mă fi născut.

Filosofia ortodoxă a lui Cantemir (4)

intelepciune-solitara

Giudeţul [judecata] sufletului cu trupul
şi ce înseamnă „sufletul filosof”

Acestea de la Vulpe cu toţii auzind
şi precum
[că] adevărul aşa este înţelegând
(că la mintea spre înţelegere gătată
mai tare pătrunde cuvântul adevărului
decât prin moale grosimea trupului ascuţită simceaoa
[lama] fierului),
ziseră: „Dară cine între noi poate fi acela
care mai mult sufletul în filosofie să-şi fi crescut
şi după pravile el trupul să-şi fi scăzut?

(Că [căci] cu anevoie este cineva
trupul în toate pe larg şi de saţiu să-şi hrănească
şi sufletul de poftele trupeşti nebetejit să-şi păzească),
(că precum în hrana slobodă
trupul se îngroaşă
şi se îngraşă,
aşa de post trupul vitionindu-se
[slăbind],
sufletul se subţie şi învârtoaşă
[se întăreşte])
(căci foamea la trup moarte firească,
iar la suflet viaţă cerească
aduce) . (…)

(căci obişnuiţi sunt cei adevărat vrednici
vredniciile sale
[lor] de priveala ochilor
şi
[de] lauda gurilor a-şi ascunde)
(ce
[căci] precum focul în piatra mai vârtoasă
şi în fierul mai îndesat ascuns fiind,
dintr-aceleaşi şi mai tare lovindu-se, scânteiază,
aşa şi sufletul plin de vrednicie,
pe cât mai mult se acoperă,
pe atât mai tare se descoperă)(…)
(căci sufletul filosof asupreală nu are,
de vreme ce toată asupreala suferind
precum să i se facă asupreală nu simte)… .

*

Ierarhia vredniciilor umane este ierarhia darurilor dumnezeieşti

Firea aşa de înţelepţeşte
pe toţi la darurile sale şi-a îndemnat,
cât pe unii în cuvânt, iar pe alţii în lucru,
pe unii în poruncă, iar pe alţii în ascultare,
pe unii în stăpânire, iar pe alţii în supunere,
vrednici, putincioşi şi suferitori
i-a arătat.

Aşijderea, unii în gramatică şi alţii în poetică,
unii în loghică, iar alţii în ritorică,
unii în cea ithică
[etică, morală], iar alţii în cea fizică filosofie mai isteţi,
şi unii într-ună, iar alţii într-altă învăţătură şi meşteşug
mai vestiţi şi mai fericiţi,
după a firii orânduială au ieşit
(că ce unul Dumnezeu dăruieşte şi orânduieşte
toată lumea nici a lua, nici a clăti poate). (…)

(că împărăţia firii, precum are domni, senatori,
deregători şi orânduitori,
aşa are şi plugari, şi morari, şi portari, şi chelari).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

Tropotele picioarelor, fricoasele lăudări, urechile sfredelite, inima simte sunetul

Aşadară,
cu cuvântul deodată şi porunca
li se plinea
şi precum s-ar zice cuvântul,
deodată cu gândul
pretutinderile
şi la toţi sosea

(că vestea aspră
tare pătrunde
urechile
şi inima înspăimântată
îndată
simte sunetul)

de vreme ce
de alergăturile iuţilor
olăcari
[vestitori]
şi de tropotele picioarelor
a neobosiţilor alergători
toată pulberea
de pe toată calea
în cer se ridica.

Toate văile adânci
de tari strigări
tare se răsuna,
toate a munţilor înalte vârfuri
de iuţi chiote
şi groase huiete
în clipă se covârşea

şi toţi câmpii pustii
şi necălcaţi
de groaznice strigări
şi de fricoase lăudări
se împlea.

Nu era, dară,
nici se putea afla
ureche în văzduh şi pe pământ
care,
de straşnic sunetul veştii
şi de groaznic cuvântul poruncii
acesteia,
să nu se sfredelească;

nu era,
nici se afla
într-aceste două stihii
[firi]
dihanie
[fiinţă],
care de virtutea
şi puterea învăţăturii acesteia
cu mare frică,
cu neîncetat cutremur
şi cu nespusă groază
să nu se clătească…

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

După cum probabil aţi băgat de seamă, limbajul care pare foarte poetic, modernist-avangardist sau postmodernist, este unul propriu cărţilor de cult, cărţilor de rugăciuni pe care le folosiţi zilnic, cei ce sunteţi credincioşi ai Bisericii noastre Ortodoxe. Cuvintele sunt născute şi crescute în Biserică, de aici muzicalitatea, profunzimea semantică, poeticitatea incomensurabilă a expresiilor.

Deşerturi literare şi oaze spirituale

izvoarele-intelesurilor

Ne propunem să mai rămânem o vreme în preajma Istoriei ieroglifice, poate vă trezim (cine ştie?) apetitul de lectură, deşi recunoaştem că sintaxa cantemireană şi limbajul medieval-moldovenesc sunt impedimente foarte serioase pentru un cititor postmodern.

În articolele noastre anterioare, l-am văzut – numai în această operă, pentru că Divanul îl lăsăm pentru alte dezbateri – pe Cantemir teologul şi filosoful (mai mult teolog decât filosof), pe Cantemir poetul, liricul (de un lirism simbolic care urmărea sensul alegoric al viziunilor poetice maritime), pe Cantemir moralistul, adesea aforistic…şi îl vom mai vedea, încă, şi de aici înainte.

Astăzi ne oprim la descrierea deşertului Arabiei, pe care o face căprioara de Aravia (Dimitrie Caragea), deşertul simbolizând sărăcia:

Eu şi Stuţocămila
împreună la pustiile Araviii
[Arabiei] locuim.
În părţile acelea
câmpii niciodată cu pajişte nu înverzesc,
ci pururea
cu mari nisipişuri
[în]gălbenesc,

că de s-ar şi naşte vreun fel de buruiană,
de
[din cauza] mari holburule [volbure]
care vânturile austrului scorneşte,
se acoperă,
căci
[încât] într-alt chip
cineva să-i numească nu va putea,
fără numai
munţi clătitori
[dune mişcătoare],
sau câmpi nestătători le va zice.

Deci cu vânturile pe acolo
mutându-se şi locurile,
alt fel de copac sau de buruiană
[iarbă]
de
[din cauza] mare grămădirea nisipului aceluia
neacoperită să rămână nu poate,
fără numai înalţii copaci
care finici
[palmieri] se cheamă…

…vârful finicului
(care în acele părţi
odihna şi aciuarea a tuturor
zburătoarelor este).

Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică

La scriitorii noştri din vechime, dragostea pentru simbolism şi hermeneutică este esenţială, de aceea sunt şi greu ingurgitabili apetitului nostru modern pentru de-semantizarea realităţii. Adică, pentru aplecarea noastră spre realism şi divertisment, şi nu spre interpretarea sensurilor pe care Dumnezeu le-a pus în univers.

Adevărata filosofie a celor vechi era gândul care se întorcea pururea spre rosturile proprii şi spre rosturile lumii, care adâncea infinit şi abisal înţelegerea vieţii şi a universului. Nu printr-o explorare care se extinde geografic şi cosmic, la modul realist (ceea ce aparţine viziunii catolice şi protestante asupra cunoaşterii), ci prin racheta gândului şi a înţelegerilor harice, care erau trimise pe orbite tot mai îndepărtate ale lăuntricităţii şi ale spiritului.

De aceea, în articolele noastre precedente, v-am deschis apetitul pentru textele vechi – după ce v-am demonstrat că nici literatura şi poezia modernă nu au rămas străine de interpretări simbolice şi mistice, ba dimpotrivă – , fără să vă explicăm scopul nostru.

Dacă l-aţi sesizat deja, e foarte bine, dacă nu, urmăriţi-ne mai departe, ca să înţelegeţi temeiurile unei literaturi care nu este fundamentată pe ateism-demonic, aşa cum s-a încercat şi se încearcă să se acrediteze, ci pe tradiţie spirituală şi gândire profund ortodoxă.