Fericitul Tadei de la Vitovnița (un film cu subtitrare în română)

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=tv4tNqRIMl8]

Partea a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a și a 6-a a documentarului.

Mai multe date despre sine

Cel care ne-a uimit

*

Fragmentul de față reprezintă primele pagini din interviu.

*

13 ianuarie 2010, 6. 26….

Cu D-l Răzvan P., student la Jurnalism

– Vă mulțumesc frumos, domnule Răzvan, că ați acceptat invitația acestui dialog…și mă bucur că CV-ul dv., la cei 21 de ani pe care îi aveți, începe să se contureze ca unul foarte atrăgător.

Și, în special, mi-a atras atenția faptul, că v-ați integrat, atât în munca de voluntariat dar și în cea de publicitar.

Voluntariatul presupune buna dispoziție spre ajutor, accente umanitare, pe când publicitarea presupune bani, strângerea de capital, care e antagonică cu latura dv. umană

E corect sau dv. vedeți altfel lucrurile?

–  În primul rând, nu consider că banii sunt buni sau răi. Ei sunt doar un mijloc, nimic mai mult şi depinde de fiecare dintre noi cum îi utilizăm.

Cineva poate folosi banii pentru a-şi face un rost, pentru a trăi decent, pentru a-i ajută pe cei mai puţin norocoşi sau neînţeleşi de restul lumii sau, bineînţeles, pentru a face rău.

M-am implicat în munca de voluntar pentru că ştiu prin ce am trecut, când mi-am dat seamă că sunt gay.

Îmi aduc foarte bine aminte cum e să dormi pe la prieteni, să fii considerat nebun sau să rişti să fii dezmoştenit de propria ta familie.

Îmi aduc aminte umilinţa şi certurile, îmi aduc aminte suferinţa mea şi a părinţilor mei, toate acestea pentru că se întâmplase să mă atragă băieţii şi nu fetele.

E greu pentru un adolescent de 16 ani să înţeleagă de ce este respins şi etichetat, judecat înainte de a-l cunoaşte.

Aşa că am vrut ca alţi tineri să aibă pe cineva cu care să vorbească în momentele lor grele, pe cineva de vârsta lor, care să ştie prin ce trec.

De aceea m-am dus la o asociaţie care luptă pentru drepturile băieţilor, care sunt atraşi de băieţi şi m-am înscris ca voluntar. În sfârşit simţeam că eram acceptat aşa cum sunt şi că făceam parte dintr-o echipă, unde nimeni nu se uită ciudat la mine.

Aş vrea ca şi lumea să înţeleagă, odată pentru totdeauna, că nu suntem Noi împotrivă Lor. Ci suntem noi printre ei. Adică suntem o parte a societăţii, chiar dacă mulţi dintre noi încă se ascund.

Nu e normal să fii forţat să duci o viaţă dublă. Iar minciuna cred că este un păcat mai mare decât a trăi o viaţă decentă, alături de persoana iubită.

Am avut norocul să învăţ într-un liceu care a pus accentul pe latura practică, nu doar pe acumularea de cunoştinţe.

Astfel, împreună cu câţiva colegi de clasă, am fost repartizaţi să facem parte dintr-un proiect pilot, şi să ajutăm copii de clasă a VIII-a cu dizabilităţi vizuale, pentru ca să înveţe limba engleză (noi fiind studenţi într-un liceu bilingv).

Dacă, la început, eu şi colegii mei am fost puţin luaţi prin surprindere de modul cum arătau aceşti copii, pe urmă am realizat că sunt la fel de inteligenţi ca şi noi, numai că nu au întotdeauna mijloacele necesare pentru a se realiza cum trebuie.

Munca în publicitate mă pasionează foarte mult şi nu văd publicitatea ca pe ceva malefic.

Pe de-o parte, poate să încurajeze consumul exagerat, însă sunt atâtea lucruri bune pe care publicitatea (sau promovarea) le îndeplineşte pentru noi: protejează piaţa liberă de monopol, prin încurajarea liberei concurente.

Monopolul ar însemna ca un singur producător să vândă produsele la ce preţ vrea el.

Publicitatea ne ţine informaţi cu privire la tot ceea ce există pe piaţă. Oferă libertatea de alegere şi scade preţul produselor: o consecinţă directă a concurenţei.

Tot publicitatea ţine întregul sistem al pieţei în funcţiune: bunurile sunt produse continuu şi înlocuite rapid, dând de lucru milioanelor de oameni.

Nu în ultimul rând, publicitatea vine pentru a îndeplini o nevoie: acum 100 de ani oamenii nu aveau telefon mobil, dar simţeau nevoia să se afle în permanent contact cu cei dragi: dacă aveau un examen sau dacă se întâmpla ceva grav sau neprevăzut în viața lor.

Telefonul mobil nu a făcut decât să satisfacă această  nevoie, ea nefiind inventată pentru a vinde produsul, ci doar fiind satisfăcută de procesul de marketing.

Însă, după părerea mea, cel mai important lucru pe care îl face publicitatea este următorul: scade foarte mult durata de timp între care un produs este considerat „de lux”, pentru ca, mai apoi, să  devină unul „popular”.

Internetul a fost, la început, produs de lux dar, în scurt timp, a devenit folosit de către toţi oamenii…asta, mai ales, datorită publicităţii.

În concluzie, nu cred că există un antagonism între strângerea de capital şi latura umană. Oamenii, întotdeauna, tind spre mai bine, mai mult, mai repede…

Asta se vede cu ochiul liber în ziua de azi. Cred că totul este în regulă atât timp cât nu laşi goana după bani să te absoarbă, şi vezi banii ca un simplu mijloc, nu ca pe un scop în sine.

– Viața v-a făcut (am înțeles din plin) să fiți atent, sensibil la lipsa de împlinire interioară a altora, la dramele lor, fapt pentru care ați făcut muncă de voluntariat…iar domeniul publicitar vă captează atenția tocmai prin dinamismul său, prin modul în care reglează sistemul social, în ambele simțindu-vă, din plin, folositor, la modul real.

Iar raportarea dv. la bani, nu ca la un scop, ci ca la un mijloc, vă face să fiți capabil de dialog cu oamenii, pentru că…credeți în oameni!

Cum de nu v-ați pierdut încrederea în oameni, dacă, majoritatea, judecându-vă din punctul de vedere al opțiunii dv. sexuale, v-au traumatizat? Ce v-a făcut să depășiți șocul de început?

Probabil vă referiți la ACCEPT[1]…când vorbiți de afilierea la o organizație gay bucureșteană…

–  A contat foarte mult faptul că atunci, când am trecut prin momente grele, am fost susţinut moral de nişte oameni cum rar întâlnești: începând cu susţinerea directoarei liceului unde am învăţat (doamnă Buciu), o persoană deschisă, îndrăzneaţă şi iubitoare, care a ştiut să se apropie de părinţii mei, continuând cu colegii de clasă din liceu şi cu partenerul meu la vremea respectivă, dar şi prietenii de la ACCEPT (psihologul, voluntarii, recepţioneră)…

Toţi au făcut în aşa fel încât să trec mai uşor peste evenimentele neplăcute din familie şi societate, peste ură celor puţini, care chiar nu înţelegeau despre ce e vorba.

Chiar dacă existau oameni care nu înţelegeau cum e să fii în locul meu, şi pe lângă asta aruncau cu vorbe urâte sau chiar erau violenţi, totuşi au fost destui cei care şi-au dat seamă că, şi dacă nu eşti de accord cu cineva, asta nu îţi da   dreptul să îl faci să se simtă prost.

Dar am observat că întotdeauna dacă explici oamenilor cu calm, cel puţin nu te vor mai uri fără motiv.

Măcar dacă tot te urăsc, să o facă cu un motiv, nu pentru că…„așa fac toți”.

Nu ştiu dacă a fi gay a fost o opţiune pentru mine.

Dumneavoastră când aţi ales să fiţi normal, adică heterosexual?

Dumneavoastră aţi alege conştient să fiţi ţinta bătăilor de joc, a urii societăţii sau să trăiţi întotdeauna cu teama de a fi lovit, când ieşiţi cu persoana dragă pe stradă? Aţi alege să nu aveţi drepturi egale şi aţi alege să fiţi înjurat pe toate drumurile?

Lumea medicală încă dezbate asupra acestui subiect: dacă ne alegem singuri orientarea sexuală sau nu.

Ceea ce ştiu este că eu, personal, niciodată nu mi-am pus problema în acest fel. M-am luat aşa cum sunt şi dacă am simţit că sunt atras de cineva de acelaşi sex, nu mi-am pus problema cum să îmi reprim ce simţeam, ci cum să îi arăt celui de lângă mine, că ţin la el, cum să fac relaţia să meargă în ciuda obstacolelor.

Nu mi-am pierdut încrederea în oameni pentru că, în cele din urmă, am fost înţeles şi acceptat. Nu a fost uşor, dar în final majoritatea celor care m-au cunoscut au realizat că sunt mai multe lucrurile care ne apropie, decât cele care ne despart.

Cu toţii am fost răniţi în dragoste, într-un fel sau altul, cu toţii aveam nevoie de bani de buzunar mai mulţi, cu toţii ne gândeam să plecăm din ţara, cu toţii ne gândeam ce vom face la BAC, cu toţii mergeam în tabere şi la concerte.

Eram în aceeaşi barcă…cum s-ar spune.

– Domnule Răzvan, niciodată nu am avut problema precizării sexualității mele, așa că nu am avut pentru ce opta…născându-mă de sex masculin…

Și, mai înainte ca să acceptați dialogul cu mine, mai mult ca sigur (pentru că de aceea vă îndoiați că am să accept dialogul cu dv.), ați înțeles, din cele editate de către noi la nivel online, că nu încurajez nicidecum „sexualitățile alternative”, ci, pentru noi, sexualitatea e o problemă intimă, o chestiune de pudoare, a cuplului căsătorit (bărbat și femeie), de care cuplul trebuie să fie responsabil.

Însă, deși suntem pe poziții ireconciliabile în problema căsătoriei și a trăirii sexualității proprii, asta nu mă face să nu dialoghez cu dv. extrem de deschis, de natural, după cum vedeți că fac acest lucru.

Dar noțiunea de acceptare de sub sigla ACCEPT e o acceptare undimensională: pentru că dv. acceptați pe cei care adoptă o sexualitate deviantă…și nu și pe cei normali.

Dialogul nostru, de acum, e o acceptare reală (eu așa îl simt) a alterității celuilalt, a alegerii celuilalt, pentru că eu nu vreau să vă conving de nimic…cum, probabil, sper că nici dv.

Iar dacă acceptăm să nu facem convertiri reciproce…tocmai atunci acceptăm să trăim, din punct de vedere social, corect.

Eu cred că paradele anuale ale alterității de la București și de aiurea sunt numai pro devianță…și nu și pro familie.

Dumneavoastră și cu mine ne trăim libertatea, pe care ne-am ales-o, numai dacă libertatea noastră…nu stingherește libertatea altora…pentru că atunci ajungem în sfera discriminării și a huliganismului.

Și acum vine întrebarea mea pentru dv.: cât este nevoie de afirmare a identității personale (prin prisma alegerii dv. sexuale) și cât este exagerare de prost gust în parada anuală, care începe de la baza Dealului Patriarhiei Române?

–  Mă așteptam să conduceți discuția către parada gay deși, prin primul răspuns, am lăsat trei căi libere de discuție: a fi gay, a ajuta pe cei aflați în nevoie și a face parte din lumea publicității/media…

Aș fi fost mai interesat să vorbesc despre publicitate, media, voluntariat sau orice altă problemă cu dumneavoastră, pentru a fi perceput așa cum sunt: ca un om complex, cu o groază de alte interese, în afară de cel sexual.

Cu toate astea nu eu aleg întrebările care îmi sunt puse și voi continua să răspund.

Eu nu sunt reprezentantul Accept și vă pot spune doar cum am văzut eu aceste probleme.

În primul rând nimeni nu este obligat sau manipulat să se ducă la Accept. Eu mi-am dat seama că sunt gay, abia apoi am căutat pe internet informații, m-am bucurat că există cineva (chiar și o instituție) care se gândește la mine, și m-am dus să îi cunosc.

Ce-am aflat?

Marea majoritate a celor care lucrează la Accept o fac ca voluntari, își donează gratuit timpul și priceperea în primul rând pentru a îmbunătăți calitatea vieții în comunitatea gay. La fel am făcut și eu.

Rata de HIV/SIDA în România este de sub 1% în rândul comunității gay, iar principala cale de transmitere a virusului este prin contact sexual normal, neprotejat.

Cei 11.000 de bolnavi de HIV/SIDA în România au fost infectați de regimul communist, prin transfuzii de sânge infectat, netestat. Au fost afectati mai ales copii din orfelinate.

Faptul că noi, ca și comunitate, suntem sănătoși îl datorăm în mare parte instituțiilor care ne apără interesele: Accept, PSI[2], ARAS[3].

Aceștia împart prezervative, în mod gratuit, în locurile frecventate de gay, discută cu cei deja infectați să facă sex protejat și să aibă un singur partener, organizează discuții și informări.

În ziua de azi orice gay român din orașele mari știe care sunt bolile cu transmitere sexuală și cum să se apere de ele. Orice bisexual știe ce e aceea o sarcină nedorită și cum să evite avortul, etc.

Accept și partenerii săi din țară mai organizează tabere, cercuri de discuții și activități sociale pentru tinerii din toată țara, nu doar din București.

Este vorba de acei tineri majori, care au o identitate clară și vin de bună voie la Accept pentru a sta de vorbă cu alții ca ei și care se bucură de aceste tabere, de cercuri de teatru, competiții și activități sociale.

Poate vă întrebați de ce spun mereu „tineri”. Pentru că generația gay din România, care are curajul să afirme: „da, suntem băieți și ne plac băieții” este tânără (18-30 de ani).

Homosexualii de peste 30 de ani nu intră în discuție, pentru că ei nu se consideră gay, sunt căsătoriți, au chiar copii mulți dintre ei, și nu se percep ca făcând parte din comunitatea gay.

Ei au, din când în când, contacte sexuale cu alți bărbați dar se ascund mult mai mult decât tineretul. Ei au prins și vânătorile de homosexuali ale comuniștilor, și „reeducarea”, dar și vânătorile anilor ‘90 și șicanările poliției. De aceea acum nu mai spun că ar fi homosexuali.

Cât de fericiți sunt cu această situație este o altă discuție.

Un alt lucru important pe care îl oferă Accept este consilierea. Când toţi te scuipă şi te înjură, te vânează şi te umilesc, ai nevoie să discuţi cu un psiholog, iar Accept oferă acest serviciu gratuit oricui îl cere.

Există profesionişti adevăraţi, plătiţi, care nu te judecă şi care nu sunt ei înşişi gay, dar fac consiliere cu homosexualii afectaţi de discriminare.

Există şi o bibliotecă foarte bine dotată, care include cărţi şi dvd-uri despre cultura gay şi istoria ei: de la dialogurile lui Socrate, la filmele mute din anii ‘30, la revoltele din 1969 de la Stonewall, New York, la torturile din spitalele de psihiatrie comuniste, la „tratamentul” care consta în ardere pe rug, ruperea corpurilor nefericiţilor prinşi asupra faptului, temniţa, tortura, smulgerea ochilor din orbite, tăierea organelor sexuale etc.

Dar în bibliotecă există şi cărţi şi albume despre Michelangelo, Truman Capote, Da Vinci, Socrate, Sappho, Platon, Harvey Milk, Oscar Wilde, Mateiu Caragiale, Radu cel Frumos, Ioan Luchian Mihale, Alexandru Macedon etc.

Accept oferă şi sprijin în instanţă, pentru cei care sunt abuzaţi fizic sau supuşi violenţelor de tot felul. Din păcate puţine astfel de cazuri ajung în instanţă.

Vedeţi dumneavoastră, scopurile Accept sunt în primul rând ajutorarea celor care au probleme din cauza orientării sexuale şi răspândirea informaţiei corecte din punct de vedere istoric, nu politic, despre comunitatea gay.

Abia în al doilea rând Accept se ocupă ca România să fie o patrie bună pentru toţi cetăţenii ei, nu doar pentru cei care sunt „la putere” sau pentru cei care sunt „populari”.

Şi cu asta am spus tot ceea ce ştiu, şi ceea ce am trăit pe propria piele, cu privire la Accept.

Parada este doar cel mai vizibil dintre aceste eforturi de a intra în contact cu lumea hetero.

Ea face parte din Gay Fest[4], adică se oferă şi alte alternative de a cunoaşte lumea gay: piese de teatru, discuţii, bibliotecă vie, ateliere de creaţie, lectură, pictură, concerte de muzică clasică, etc.

În ultima zi a festivalului Gay Fest are loc parada gay.

În primul rând, numărul foarte mic de participanţi la parada gay (câteva sute) se datorează faptului că însăşi comunitatea gay, în cea mai mare parte, nu este de accord cu parada gay.

Şi ei văd că lumea nu e de partea noastră şi atunci resping și ei parada gay.  Daca  vreţi sa faceti o socoteala, cam cati gay are Bucureştiul, se poate face o apreciere simpla: site-ul de socializare Gay Romeo are mai  bine de 20.000 de membri din Bucureşti.

Trebuie ţinut cont de faptul, că nu toţi homosexualii îşi fac profil online, nu toţi au internet, nu tuturor le place acest gen de saituri.

Comparați pe cei 20.000 de la nivel online cu cei 300 de participanți la paradă. E clar că ceva nu le convine nici lor.

Părerea mea  este  că ceea ce merge în  Occident, nu merge automat și in România.

Cu toate astea ceva s-a înţeles greşit în legătură cu parada gay: este special făcută ca să arate ca un carnaval, ca o parodie, ba chiar ca o sfidare.

La paradele gay, homosexualii fac o critică dură a societăţii hetero, dar şi a comunităţii gay. Mai pe şleau, travestiţii fac mişto de gospodinele obosite şi telenoveliste, care spun una vecinelor şi soţului şi fac alta când nu le vede nimeni.

Gay-ii fac mişto de politicienii laşi care nu reprezintă toţi alegătorii, fac mişto de bărbaţii macho, cu muşchi şi fără creier, ba chiar fac  mişto şi de acei preoţi, care la televizor spun că sunt împotriva homosexualităţii dar în pat uită ce au spus la televizor.

La fel şi cu ocazia paradei gay: ies la iveală personajele mai dubioase ale homosexualilor, dar asta nu înseamnă că ar fi reprezentative pentru întreaga comunitate, după cum nici piticul porno nu reprezintă bărbaţii heterosexuali.

Cei care se uită numai la ce spune Naomi nu sunt departe de nivelul respectivei persoane.

Sunt destui oameni serioşi care ar vrea să se afirme şi să spună: „da, sunt gay şi sunt director de bancă”; „îmi plac bărbaţii şi sunt chirurg”; „trăiesc cu o femeie şi sunt profesoară”etc.

Dar vă daţi seama ce s-ar întâmpla a doua zi cu aceşti oameni? Banca ar da faliment. Chirurgul nu ar mai opera prea multi pacienți. Profesoara ar fi verificată și  răs-verificată. Ar fi tocați de mass-media.

Ar fi supuşi oprobriului public într-o ţară ca România.

Şi exact de asta avem nevoie de: o parada gay. Pentru ca, pe viitor, a fi gay să nu mai fie o problemă, ci o simplă caracteristică, cum sunt atâtea altele.

Pudoarea nu foloseşte la nimic în momentul de faţă. Poate că atunci când lucrurile se vor mai aşeza îşi va (re)trăi şi pudoarea momentul de glorie.

Dar atât timp cât un cuplu de băieţi, care merg ţinându-se de mână pe stradă sunt scuipaţi, înjuraţi sau împinşi, ori mai rău, nu cred că vorbim de o situaţie normală.

Şi niciun om de bun simţ, că e homosexual sau nu, nu poate să accepte această situaţie aşa cum e. Poate că parada gay nu e cea mai bună soluţie, deşi nu e singura propusă.

Dumneavoastră ce aţi face?

Nu în ultimul rând, libertatea de exprimare și de asociere este garantată oricui în Romania, nu doar celor „anti”.

Parada gay poate că lezează vizual pe unii mai pudici. Dar este mai important ca parada să rămână acolo unde este, decat să se creeze un precedent destul de riscant.

În plus, parada poate fi privita și ca un protest la adresa unei societati, care se face că nu vede, că nu știe, că nu aude. Ori acest lucru trebuie să înceteze.

Azi deranjează comunitatea gay și i se interzice manifestația. Mâine deranjează profesorii și li se interzice protestul. Și tot așa. Nu cred că vrem asta.

În concluzie, parada gay este, cu siguranță, o exagerare de un gust discutabil. Însă trebuie să privim dincolo de asta și să auzim strigătul acestei parade.

Este strigătul unor oameni nedreptățiți iar cei 200 care nu au nimic de pierdut și apar la paradă, vorbesc pentru zeci de mii de bucureșteni și alte zeci de mii de români.

Şi până la urmă cui fac rău doi băieţi de acelaşi sex, care, de comun acord, decid să aibă o relaţie? Poate ar trebui să ne întrebăm cine sunt aceia care vor le facă acelor   tineri rău? Și sunt destui în momentul de faţă.

Nu ştiu de unde v-aţi făcut ideea că  nu accept pe cei normali.

Să  o luăm  cu începutul: am o mamă, un tată, am prietene fete şi  prieteni băieţi, am profesori şi profesoare, am colegi, cu toţii, majoritatea, heterosexuali.

Lucrez cu profesorii, ies cu prietenii în oraş, îmi  văd familia şi ţin la ea.

Deci de unde v-aţi făcut ideea, că aş avea ceva cu cei normali?

– Domnule Răzvan, patosul cu care v-ați pledat cauza, alegerea dv. asociativă, e remarcabil. Nu intuiam că veți fi atât de detaliat în răspunsul dv….și nu am deloc intenția de a vă stopa elanul. Dimpotrivă, vă invit să fiți tot la fel de punctual și pe mai departe.

Mă bucur că sunteți onest în ceea ce privește parada, văzând și bunele și relele ei, bineînțeles, din prisma relației comunității dv. cu societatea în ansamblu…și, vă asigur, că nu cred că sunteți un partener de discuție inflexibil și reticent față de heterosexuali, ci dimpotrivă.

Nu, nu voi fi monoman în discuția cu dv.! Nu îmi stă în caracter. Dacă nu puneați problema apartenenței dv. la comunitatea gay și nu mă întrebați, punctual, despre cum mi-am descoperit și îmi trăiesc masculinitatea, nu vă întrebam niciodată despre acest lucru intim.

Nu îmi place să intru în discuții intime cu forța și nici nu vă pun întrebări personale, după cum observați.

Ci întrebările mele, dimpotrivă, au rolul de a vă dezăvălui personalitatea, care, dintru început, am intuit că e foarte complexă pentru vârsta dv.

Însă, discutând cu tact fiecare întrebare a mea, dovediți cine sunteți, dincolo de ceea ce spuneți. În măsura în care vă alegeți cu atenție cuvintele și păstrați calmul și coerența discuției dovediți, implicit, statura dv. și…cred că acesta e rolul meu în dialogul nostru: de a vă pune în dificultăți pe care trebuie să le rezolvați cu delicatețe și de a dovedi că gândiți mai mult decât zvâcnitura, de o clipă, a emoției prime, față în față cu întrebarea mea.

Și, după această succintă introducere, în care v-am dat câteva indicii despre modul în care vă percep, accesez o problemă importantă pentru un publicitar…dar și pentru dv., în speță: ce imagini simbolice vă reprezintă aspirațiile?

Sunteți pentru imaginea omului encicloped, pentru care studiul, călătoriile, marile opere sunt țelul vieții lui, adică pentru idealist sau, mai degrabă, optați pentru tipul de om care se descurcă, care se conformează societății, care încearcă să scoată bani din ceva, adică pentru omul pragmatic? Poate aveți o altă imagine etalon…și ne puteți vorbi despre ea.


[1] A se vedea saitul organizației: http://accept-romania.ro/.

[2] A se vedea: http://www.psi.ro/.

[3] Idem: http://www.arasnet.ro/.

[4] O istorie a marșurilor gay în România: http://www.gay-fest.ro/.

Cel care a renunțat

*

E tot interviul…pe care am apucat să îl fac cu convorbitorul nostru.

*

11 ianuarie 2010, 21. 28…

Cu Părintele Masterand Gabriel Militaru

– Vă mulțumesc, Părinte Gabriel, pentru că ați acceptat ideea cărții…și a interviului de față. Și încep, în mod brutal, poate, prin a vă întreba: sunteți un preot pietist sau unul raționalist? Adică vă conduceți mai mult după inimă sau după minte?

– Cu multă plăcere, Părinte Dorin. Şi eu va mulţumesc pentru onoarea făcută. Dacă ar fi să răspund foarte scurt şi rapid la întrebarea Sfinţiei voastre, aş spune că nu sunt nici într-un fel şi nici în celălalt, adică nici raţionalist în sensul strict şi nici pietist, sau, paradoxal, sunt puţin din amândouă.

Cred că un creştin, şi cu atât mai mult un preot, trebuie şi doreşte să-L iubească pe Dumnezeu şi să se apropie neîncetat de El.

Dar pentru această trebuie, mai întâi, să-L cunoască pe Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu a fiecăruia dintre noi este o cunoaştere tainică, adâncă, personală, intimă a lui Dumnezeu şi ţelul fundamental al creştinului.

Şi atunci, mă gândesc, că nu poate exista creştin, care are o relaţie exclusiv bazată pe raţionalitate cu Dumnezeu sau, dimpotrivă, unul care doar simte profund fără să cunoască, să experimenteze.

Aşa încât eu, pentru că m-aţi întrebat despre mine, încerc să-L cunosc pe Dumnezeu şi să mă apropii de El cât mai mult pentru a-L iubi mai mult, şi, invers, doresc să-L simt în sufletul meu şi să-L iubesc mult pe Dumnezeu, tocmai fiindcă sunt conştient că astfel îl voi cunoaşte mai profund şi mai bine.

De aceea am afirmat că, de fapt, nici eu şi nici altcineva nu poate fi exclusiv raţional sau exclusiv sentimentalist în relaţie cu Dumnezeu, ci cele două sunt complementare şi absolut necesare în creşterea, în progresul duhovnicesc al creştinului.

Dacă scopul rugăciunii isihaste este pogorârea minţii în inimă, asta înseamnă că raţionalitatea se topeşte lin şi tainic în sentiment şi se contopeşte cu el sau că raţiunea smerită înaintea măreţiei dumnezeieşti se coboară şi se uneşte cu iubirea în singurul loc unde îl poate slăvi cu adevărat pe Cel necuprins, şi unde Însuşi Cel nemărginit doreşte să sălăşluiască: în inimă.

Cel ce doreşte să pătrundă adâncurile tainice ale Dumnezeirii exclusiv pe cale raţională va sfârşi iremediabil în mândrie, în trufie, în rigiditate, în răceală, în întuneric.

Dar nici cel care doreşte să ajungă la Dumnezeu doar pe calea sentimentelor, excluzând cunoaşterea raţională, nu va ajunge departe, căci va sfârşi într-o pseudo-cunoaştere a lui Dumnezeu, haotică şi vagă. În ambele situaţii rezultatul este îndepărtarea de Dumnezeu.

Deci, raţiunea şi sentimentul, mintea şi inimă, împreună, nu separat, îl conduc pe omul sincer şi smerit aproape de Dumnezeu şi izvorăsc în sufletul lui credinţă, nădejde şi iubire.

– Și, totuși, dacă cineva ar veni și v-ar spune: Știți, Părinte Gabriel, dumneavoastră puneți mai mult fotografii pe blogul dv.[1], vă plac widgeturile, vă plac lucrurile nu de multă finețe…și, de aceea, cred că sunteți pietist, în sensul rău al cuvântului, iar de sublinierea rațională a credinței vă ocupați mai puțin, cum ați contracara o asemenea opinie?

Adică, v-ar spune în rezumat: Nu sunteți în stare să vă explicați credința și de aceea…dați numai mostre necomentate, ca fotografiile de la pelerinajele dv. la Mănăstiri sau ca melodiile de pe You Tube.

E un comentariu răutăcios…sau are și o urmă de adevăr în el?

– Aş spune numai că această persoană nu a reuşit să mă înţeleagă şi să mă cunoască încă

Eu am dat şi dau răspunsuri, pe măsura priceperii mele, desigur, la întrebările duhovniceşti ori existenţiale ale credincioşilor, în diferite situaţii şi locuri.

Inclusiv la nivel on-line. Dar, menirea mea nu este să „explic” credinţa, ci să o propovaduiesc!

Credinţa a fost explicată de Însuşi Hristos, apoi de Sfinții Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ea trebuie doar urmată şi împlinită.

Am primit multe întrebări de-a lungul timpului, multe dintre ele despre probleme, care şi astăzi preocupă pe mulţi, precum: ecumenismul, cipurile, ereticii, homosexualitatea, incinerarea etc.

Şi, la majoritatea, am răspuns urmând învăţătura oficială a Bisericii şi evitând părerile sau opiniile personale, pe care le consider nepotrivite, din multe puncte de vedere, în Ortodoxie.

Mai mult, am preferat, în majoritatea cazurilor, să trimit răspunsurile direct celor care mi le-au solicitat, şi nu să mă exprim foarte des public.

Consider că aşa este mai bine şi că sunt alţii mult mai pricepuţi să o facă public. Asta nu înseamnă însă că nu am abordat şi public unele probleme de interes major.

Dar, dacă, de fapt, întrebarea dvs., se referă la faptul că nu am reuşit să public mult mai multe articole teologice pe teme de doctrină, morală sau cult, deși formatia mea de teolog este una sistematică, aceasta se datorează faptului că, spre marele meu regret, am foarte puţin timp pentru a mă ocupa de blog, pentru a scrie sau a crea. Am şi eu câteva proiecte, dar…toate la timpul lor.

Însă, ori de câte ori mă aflu undeva unde este ceva frumos, plăcut si interesant de văzut sau cunoscut, imediat imortalizez, culeg şi împărtăşesc şi celorlalţi.

Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte taria”. Şi aceasta este o formă de propovaduire a Cuvântului lui Dumnezeu. Sper ca, în viitor, să pot face mult mai multe lucruri bune şi frumoase.

Chiar şi aşa, am satisfacţia că am putut bucura până acum, cu bloguleţul meu, un destul de important număr de creştini, dovada multele e-mail-uri primite, ceea ce pentru mine este o realizare personală importantă.

– Am înțeles: vă bucurați de ceea ce ați realizat…în ciuda faptului că nu aveți timp prea mult!…

Însă ceva mi-a atras atenția…în răspunsul Sfinției voastre: am evitat părerile personale…și am răspuns cu învățătura oficială a Bisericii…

Însă ce înseamnă să ai părere personală? Și, deopotrivă, ce înseamnă să crezi…în învățătura oficială a Bisericii? Unde e cuprinsă această credință oficială a Bisericii Ortodoxe și de ce vă e teamă de…părerile personale?  Ce v-ar putea face…învățăturile personale?

– Da, am obţinut mici realizări, în ciuda lipsei de timp pentru a mă ocupa mai mult de blog.

Tocmai fiindcă îmi cunosc bine limitele şi neputinţa, Părinte Dorin, micile reuşite, pe care le obţin cu ajutorul Domnului, mă bucură enorm. Există persoane mult mai pricepute şi mai înţelepte decât mine, care obţin rezultate mult mai importante. Fiecare după puterea şi priceperea lui…

Părerile personale?!…Eu, ca și Sfinţia voastră, sunt slujitor. Slujitor al lui Hristos! „Părerile mele” sunt „părerile” Stăpânului Meu.

Toţi oamenii au libertatea de a crede şi de a alege liber. Eu mi-am manifestat-o în momentul în care am acceptat cu bucurie şi recunoştinţă Ortodoxia, credinţa părinţilor mei.

Apoi, cand am devenit preot, mi-am spus pentru totdeauna „părerea personală”. „Părerea mea” este învăţătura Bisericii Ortodoxe, lăsată de Hristos Sfinţilor Apostoli şi cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Aşa încât orice fel de „părere” exprimată de mine trebuie să se încadreze în învăţătura Bisericii.

Există teologi, gânditori profunzi, care, de-a lungul vremurilor, şi-au permis „semeţii” abrupte pe teren doctrinar, uzitând foarte des de „părerile personale”. Şi aici cred că distanţa între îndrăzneala erudiţiei şi mândrie este foarte mică. Iar mândria duce la pieire…

Sigur că este necesar să se „cerceteze Scripturile”, să fie alcătuite opere teologice de valoare…Dar aici părerile personale pot fi, fie fără o importanţă prea mare faţă de minunatul tezaur al învăţăturii ortodoxe, fie chiar un pericol de a cădea şi a te abate de la doctrina ortodoxă.

Şi nu de puţine ori chiar aşa s-a întâmplat. Una este a extrage sevă din scrierile sacre ale Ortodoxiei şi alta a inova, a adăuga sau a scoate ceva din învăţătura Bisericii.

Eu nu am o învăţătură „a mea”, ci încerc să o urmez pe cea a lui Hristos. Dacă mi se cere „părerea” într-o anumită situaţie, „părerea mea” e părerea lui Hristos.

Şi…nu cred că se poate vorbi de o „teamă”, atâta timp cât părerea ta este cea a lui Hristos. Iar dacă părerea ta nu este a lui Hristos, atunci, da, este o mare teamă: că te poţi îndepărta de El şi că-L poţi pierde.

Altă teamă nu este justificată şi nici nu trebuie să îl caracterizeze pe un bun creştin.

– Părinte Gabriel, vreau să fiu mult prea sincer cu dv., cum poate nu a fost nimeni, mai înainte ca să mergem mai departe. Dialogul real e un dialog onest, pentru ca să fie un dialog mântuitor, îndreptător la nivel personal.

Sfinția voastră faceți prea puțin la nivel online, pe blogul dv. și în viața dv. personală, în materie de aprofundare teologică, culturală etc. pentru că simțiți că nu puteți mai mult…și nu pentru că nu aveți timp.

Un om care gândește profund…și care a scris toată viața…nu are probleme nici cu scrisul, nici cu timpul și nici cu gânditul…pentru că e mereu un gând, o rugăciune, o exprimare, o mână întinsă altora și întotdeauna știe să valorifice timpul, chiar și când nu-l are din belșug…

Nu puteți mai mult pentru că acesta sunteți. Ca să vrei trebuie să poți…nu doar să crezi că poți. Iar demersul dv. online e unul mimetic și nu profund personal, fapt pentru care nu are relevanță dacă e să vorbim de: creație online autentică.

Noi suntem amândoi slujitori ai aceleiași Biserici, a singurei Biserici a lui Dumnezeu (cum subliniez adesea)…depinde însă cum și de ce.

Dar, dacă modul în care trăiesc și pentru ce sunt preot le trăim personal, le trăim acasă, le trăim în noi, le trăim la Biserică, oriunde…și doar noi putem să spunem, în mod franc, adevărul nostru…totuși vorbele, creația noastră, modul în care ieșim spre alții ne deconspiră…și cred că îmi dați dreptate.

Dv., ca și mine, sunteți preot…Numai că eu, privindu-vă creația online, modul în care abordați o problemă sau alta, ca unul dintre cititori spun asta (făcând abstracție de faptul că ne cunoaștem întru câtva, incipient…)…nu mi-ați dat deloc senzația că gândiți cu mintea proprie credința noastră în articolele Sfinției voastre, că v-ați impropriat-o la modul că a devenit una cu modul dv. de-a fi, ci am avut sentimentul, că…repetați formule deja învățate.

Și că sunteți un pietist cu formule auzite, mai mult sau mai puțin urechist, și nu aprofundate personal, adică un om mai mult sentimentalist decât cu o acuratețe a gândirii, cu o logică interioară a ideilor, pe ici pe colo cu o dorință de altfel, de mai mult…dar care nu ieșiți deloc dintr-un cerc strâmt…pentru că nu cred că v-ați convertit în mod real la dreapta credință, că, de la un anumit moment, v-ați schimbat, în mod fundamental, modul de a fi.

Teama Sfinției voastre de a fi personal vine din aceea că nu sunteți un om personal, cu o gândire și o experiență teologică proprie. Reticența față de gândire și față de studii aprofundate e profundă și gravă, pentru că nu aveți sol sub picioare și, pe aceasta, o răspândiți și altora…deși nu vă place (este evident acest lucru…și e un lucru bun) nivelul dv. foarte scăzut.

Mi-a plăcut, de când v-am cunoscut, modul în care încercați să-i înțelegi pe alții sau să fiți amiabil. Aceste două atuuri vă fac să nu fiți extremist, ca mulți alții la nivel online, însă extremismul dv. e subcutanat, e sub piele, pentru că își are rădăcina într-o bună părere despre ceea ce credeți că ați înțeles din teologia și viața Bisericii.

Dacă aș mai trăi 3000 de ani de aici încolo și aș mai face 300 de doctorate în 100 de științe ale lumii…niciodată, dar niciodată nu aș îndrăzi să spun că părerea mea e părerea lui Hristos. Adică faptul, că eu mi-am însușit atât de bine învățătura lui Hristos…de sunt un fel de mic Hristos, pe pământ, care face totul ca El.

Așa crede și pontiful roman: între mintea lui și mintea lui Hristos nu vede nicio diferență.

Orgoliul de a spune acest lucru, la Sfinția voastră, că acționați, gândiți, vă comportați, sfătuiți, așa cum spune Biserica și cum spune Hristos, pentru că știți niște lucruri pe de rost, îl pun pe seama unui infantilism inexplicabil sau, mai degrabă, a unei inapetențe de exprimare.

Asta se întâmplă, de obicei, cu absolvenții de Facultate de Teologie, care confundă Teologia Dogmatică cu manualul de Dogmatică sau înțelegerea Scripturii cu literalismul sau cu colaționarea a diverse explicații patristice.

Mai pe scurt, Sfinția voastră mă veți convinge că înțelegeți, măcar 3 % un subiect teologic, în profunzimile sale, dacă, despre o dogmă, o carte, un Sfânt, îmi veți scrie măcar 300 de pagini de lucruri înțelese de dv., singur, pe textele ca atare.

Smerenia, dragă Părinte Gabriel, vine când faci prea multe ca să fie puține…și ți se pare că nu ai făcut nimic. Și de acolo, de la glasul smereniei tale de 1%, cu transpirație maximă…nu veți mai spune niciodată că știți ce a spus Hristos sau ce au spus Sfinții…ci, că acestea, pe care le-ați aflat, după multă trudă, sunt cele pe care Dumnezeu vi le-a dăruit, vi le-a dezăvăluit ca să le cunoașteți, pe măsura dv.

Nu, până acum aveți citiri frugale, repezite, multe neștiințe capitale și nevoie de credință reală, autentică…și nu de frazeologie!

Uneori, când ați fost jovial cu mine, relaxat, ați fost dv. înșivă…Numai că acel Gabriel jovial cu mine…era un Gabriel de lume, oarecare, fără culoare religioasă.

Dacă (mai) pot fi credibil, Părinte Gabriel, în momentul când ați deveni ortodox real, din care să emane har și logică duhovnicească, m-aș prinde…și v-aș zâmbi bucuros…și ușurat în același timp.

Și, după acest moment de sinceritate dictat de către conștiința mea, vă pun o întrebare, prin care vă puteți disculpa…cu probe.

Cum arată, pe dinăuntru, din punctul de vedere al experienței duhovnicești a Sfinției voastre convertirea unui om la dreapta credință și care sunt semnalmentele din care putem observa această schimbare?

Dacă cu dv. ea s-a petrecut…puteți să dați detalii, nu?!…[2]


[1] A se vedea blogul său: http://prgabriel.wordpress.com/.

[2] În data de 15 ianuarie 2010, am primit de la Părintele Gabriel, în locul răspunsului la întrebare, următoarea scrisoare:

„Eu înțelesesem că această carte la nivel online se adresează credincioșilor, cititori ai blogului dvs., și nicidecum că este o modalitate de a umili și a vă manifesta superioritatea, mândria și aroganța față de alții.

Am sesizat din primele întrebări că doriți să mă luați tare și să mă umiliți, dar, ca un om educat și civilizat, am răspuns cât am putut de frumos și la subiect.

Dar, ca să nu vă dau prilejul să păcătuiți în continuare, chiar dacă încă nu conștientizați asta, o să mă retrag și n-o să vă mai răspund la nicio întrebare.

Vă doresc succes în continuare, să vă dea Dumnezeu puterea să luminați și în continuare, cu erudiția dvs., pe cât mai mulți credincioși și să îi conduceți la mântuire!

Pr. Gabriel”.

În aceeași zi, i-am răspuns Părintelui Gabriel Militaru:

„Părinte Gabriel,

dorinta mea a fost si este de a dialoga cu dv., ca si cu ceilalti trei impreuna-scriitori ai acestei carti, numai ca, cu dv., potrivit statutului de Parinte duhovnic pe care il aveti si de slujitor al Bisericii, am ales sa vorbesc lucruri mai speciale.

Adica vorbesc cu fiecare particularizat…si cui i s-a dat mai mult, mai mult i se cere…

Dialogul presupune adevarul celor doua parti. Adevarul meu a fost spus. Adevarul Sfintiei voastre poate fi spus, dupa intrebarea mea, si cititorii aleg ce sa creada.

Da, cititorii cartii noastre (eu nu va exclud din carte), credinciosi sau nu, vor observa raspunsurile…si, din raspunsuri…vor intui persoanele care le-au scris.

De asemenea vor citi si intrebarile mele…si tot ei vor trage concluzii, potrivit cu intelegerea fiecaruia.

Daca o intrebare a mea va pare cum va pare, dv. va puteti spune punctul de vedere in portiunea dv. de text, si puteti arata, demonstra, sublinia, pe cate pagini doriti, ca eu nu am dreptate…si ma ajutati sa va vad intr-o alta lumina, asa cum va vedeti dv.

De aceea comentariul meu, de dinainte de intrebare (prea sincer…se pare), poate fi complet anulat de catre dv., daca ne prezentati, mie si cititorilor, modul convertirii dv. si modul vietuirii dv. duhovnicesti, pe de o parte pentru a spune ca eu nu am dreptate si pentru a-mi arata ca trebuie sa va vad mult mai profund iar, pe de alta parte, pentru a folosi pe cei care va citesc.

Aseara v-am spus sa nu va grabiti…Si, se pare, ca v-ati grabit…Interviul cu dv. avea multe lucruri frumoase, ca si ale celorlalti…

Eu va astept reconversia la ganduri mai bune…si nu accept ca puteti fi las, ca puteti da bir cu figitii, cand e vorba sa spuneti cine sunteti si ce credeti despre dv. si despre orice lucru de pe lume.

Niciodata intrebarea nu e rautacioasa…daca raspunsul este inteligent.

Va astept cu marturia dv. despre experienta convertirii personale si cu primii pasi in viata in Hristos…pentru ca sa spulberati negativismul (daca asa il vedeti) intrebarii si al remarcelor mele.

Va doresc numai bine amandurora!

Prezentul postum al lui Zaharia Stancu

Posteritatea ți-o scriu cei care rămân după tine. Uneori se poate să rămâi în istorie cu ceea ce a spus sau a scris despre tine unul, care nu îți era chiar atât de aproape sau nici nu te-a cunoscut. Important e ca să nu îți falsifice persoana și opera.

Așa se face că interviul de față, cu bunica mea, Floarea Picioruș, se referă la scriitorul Zaharia Stancu…fără ca ea să îi fi citit niciun rând din operă. Însă l-a cunoscut. L-a văzut în carne și oase pe autor.

Paradoxal, ea este o parte dintre aceia care formează prezentul posterității sale. Adică cum mai este Zaharia Stancu în mintea…celor care l-au cunoscut.

***

– Deci Zaharia Stancu a fost de la Putineiu!

– Da, de la Putineiu…

-Acolo a trăit și a crescut?

-Da…Mama lui…

– Mama lui se numea?

-Uțupăroaica.

-Uțupăroaica era o poreclă…

-Da, o poreclă…pentru că da în gât la copii…cu degetul, cu sare, când îl durea în gât pe vreunu’…Făcea și pe moașa…Se pricepea…

-Adică când avea unul amigdalele umflate.

-Da…

-Și pe nevasta lui cum o chema?

– Nu știu.

– Și, după ea, s-a dus la Salcia…

– Are copii…dar nu mai știu cum îi cheamă pe copii.

– La Salcia, acum, are casă memorială făcută…

-Nu știu…Așa e acum?!

-Da, e un muzeu…

– E în deal?

– Nu e în deal. E în vale! E chiar lângă gară, în Salcia…La un moment dat mata mi-ai vorbit despre fântână. Despre fântâna aia pe care a descris-o el undeva…

– Da, fântâna lui Nae Uțupăr. Acolo s-a înecat unul, un băiat care a fost inginer. A fost în Norvegia…și a venit și s-a înecat acolo. S-a aruncat în fântâna aia…dar ei tot beau apă din ea, că nu au ce face…

– El a scris despre ea.

– O fi scris. Aia e fântâna lor, a familiei lor.

– Și cum arăta după cum îl știi tu?

– Un bărbat roșu, înalt, ca mata așa…

– Roșu la față?

– Da, da… Frumos așa, rotund la față…

– Era chel sau cu părul mai mare?

-Un păr blond parcă…Însă eu îl știu…așa cum mi-al aduc eu aminte…cu părul alb. Era în vârstă… Avea copiii mari…

– Când era mic te întâlneai cu el?

– Da… Era pe vale, p-acolo mergea…

– Era mai mic ca tine ca leat?

– Mai mare era…

– Era mai mare…

– Da, mai mare. El a avut trei frați.

– Pe taică-so îl știi? Cum arăta?

– Nu știu…

-Și pe maică-sa? Ea a rămas văduvă…

– Era bătrână…zgriborată…Ea a mai trăit mult încoace, pentru că a murit pe la vreo 90 de ani…de se mira toată lumea de etatea ei…

– El a mai avut frați?

– Zaharia mă întrebi?!…

– Da…

– L-a avut pe ăla cu fântâna acolo, pe Nae și pă încă un frate, care a murit…Și i-a rămas nevasta…

– Deci, în concluzie, el s-a născut în Putineiu.

– Da, domnule…

– În Putineiu, județul Teleorman…

– Da…

– Nu în Salcia…

– Nu!

– Peste tot …în viața lui, se spune că e din Salcia…

– Nu! Acolo a fost însurat! Dar pe cine o fi ținut el din Salcia, că asta nu mai știu?! Trebuie să întreb pe cineva d-acolo, că sigur știe…Parcă îl văd. Purta o pălărie maro în cap și avea baston pe vremea aia…de domn.

– Am înțeles!…Deci era mult mai în vârstă decât tine…

– Da, da era mare…Să zic eu că avea doi sau trei băieți…

– Am înțeles. Mulțumesc frumos, mamaie! Sărut-mâna!

Interviul a fost făcut în seara de 3 ianuarie 2010.

Discursul Hertei Müller la decernarea Premiului Nobel (Stockholm: 2009)

– Ai o batistă, mă-ntreba mama în fiecare dimineaţă la poarta casei, înainte să ies în stradă. N-aveam. Şi pentru că n-o aveam la mine, mă întorceam iar în cameră şi-mi luam una. Dimineaţa n-aveam niciodată batista la mine, fiindcă în fiecare dimineaţă aşteptam această întrebare a ei. Batista era semnul că dimineaţa mama mă ocroteşte. În ceasurile şi treburile cotidiene de mai tîrziu, eram pe cont propriu. Întrebarea ai o batistă era o tandreţe indirectă.

Una directă ar fi fost jenantă, aşa ceva nu exista printre ţărani. Iubirea se deghiza în întrebare. Doar aşa putea fi rostită sec, pe ton poruncitor, ca şi cum s-ar fi referit la o manevră curentă din procesul muncii. Faptul că-mi vorbea cu asprime chiar sublinia tandreţea. În fiecare dimineaţă eram la poartă, o dată fără batistă şi-o a doua oară cu batistă. Abia apoi ieşeam în stradă, ca şi cum, odată cu batista, o aveam cu mine şi pe mama.

Douăzeci de ani mai tîrziu, eram de mult doar eu singură la oraş, traducătoare într-o fabrică de construcţii de maşini. Mă sculam la cinci în zori, la şase şi jumătate începea lucrul. Dimineaţa, sunetele imnului din difuzor răsunau în întreaga curte a fabricii. În pauza de prînz – corurile muncitoreşti. Dar ochii muncitorilor care se aşezau să mănînce ceva erau goi ca tabla zincată, mîinile lor pline de unsoare de maşini, mîncarea învelită în hîrtie de ziar. Înainte să vîre în gură bucata de slană, răzuiau cu briceagul cerneala tipografică de pe ea. Doi ani s-au scurs aşa după tipicul cotidian, o zi întocmai ca şi cealaltă.

În cel de-al treilea an, s-a zis cu uniformitatea zilelor. În decurs de-o săptămînă, în biroul meu a venit de trei ori, dis-de-dimineaţă, un bărbat uriaş, ciolănos, cu ochi albaştri sclipitori – un colos de la Securitate.

Prima oară m-a tratat cu insulte stînd în picioare, şi-a plecat.

A doua oară şi-a scos canadiana, agăţînd-o de cheia dulapului, şi s-a aşezat. În acea dimineaţă adusesem de-acasă lalele şi tocmai le aranjam în vas. S-a uitat la mine în timp ce făceam asta şi m-a lăudat pentru neobişnuita mea cunoaştere de oameni. Avea o voce lunecoasă. Situaţia mi se părea dubioasă. I-am respins laudele, afirmînd că mă pricep la flori, dar nu la oameni. A zis atunci, răutăcios, că el mă cunoaşte mai bine decît cunosc eu lalelele. Şi-a aruncat canadiana pe braţ şi-a plecat.

A treia oară cînd a venit, s-a aşezat, iar eu am rămas în picioare, căci îşi pusese servieta pe scaunul meu. N-am îndrăznit s-o iau de-acolo şi s-o pun pe jos. M-a insultat tratîndu-mă de proastă îngrămădită, de puturoasă şi curvă la fel de stricată ca o căţea de pripas. A-mpins vaza cu lalele pînă-n marginea mesei, în mijlocul mesei a trîntit o foaie albă de hîrtie şi-un pix. A răcnit: Scrie! Am scris stînd în picioare ceea ce mi-a dictat – numele meu cu data naşterii şi adresa.

Apoi, însă, mi-a mai dictat următoarele: că indiferent de gradul de intimitate sau de rudenie, nu voi spune nimănui că… şi-aici a pronunţat acel cuvînt îngrozitor: colaborez. Cuvîntul ăsta nu l-am mai scris. Am pus pixul jos şi m-am dus la fereastră, privind afară la strada plină de praf. Era neasfaltată – hîrtoape şi case cocoşate. Colac peste pupăză, uliţa asta dărăpănată se mai şi numea strada Gloriei. Pe strada Gloriei, o pisică se cocoţase în dudul desfrunzit. Era pisica fabricii, cea cu urechea sfîrtecată. Deasupra ei, un soare matinal ca o tobă gălbuie. Am zis:

Am zis-o străzii de-afară. Cuvîntul caracter l-a isterizat pe securist. A rupt hîrtia aruncînd bucăţelele pe jos. Pesemne că şi-a adus apoi aminte că trebuie, totuşi, să-i prezinte şefului dovada încercării de racolare, aşa că s-a aplecat culegînd de pe jos peticele de hîrtie şi azvîrlindu-le în servietă. După care a oftat adînc şi de necaz a dat cu vasul cu lalele de perete. Vasul s-a spart cu un scrîşnet de parc-ar fi fost măsele în aer. Cu servieta sub braţ, a spus încetişor:

– Are să-ţi pară rău, te înecăm în rîu.

Iar eu am murmurat ca pentru mine:

– Dacă semnez hîrtia, n-am să mai pot trăi cu mine şi va trebui s-o fac eu însămi. E mai bine dac-o faceţi voi.

Dar uşa era deja larg deschisă şi el dispăruse. Iar afară, în strada Gloriei, pisica fabricii sărise din copac pe acoperişul casei. O creangă încă mai vibra ca o trambulină.

De-a doua zi a şi-nceput hărţuiala. Urma să dispar din fabrică. În fiecare dimineaţă, la şase şi jumătate, trebuia să mă prezint la director. Iar lîngă el, în fiecare dimineaţă, şedeau preşedintele de sindicat şi secretarul de partid. Şi la fel cum odinioară mama mă tot întreba: Ai o batistă?, tot aşa mă întreba acum şi directorul în fiecare dimineaţă:

– Ţi-ai găsit un alt loc de muncă?

Iar eu de fiecare dată îi răspundeam la fel:

– N-am căutat, fiindcă îmi place în fabrică şi vreau să rămîn aici pînă ies la pensie.

Într-o dimineaţă cînd m-am dus la lucru, am dat peste dicţionarele mele voluminoase, care zăceau pe culoar, lîngă uşa biroului meu. Am deschis uşa – la masa mea de scris şedea un inginer. Mi-a spus:

– Cine intră, mai întîi bate la uşă. Ăsta-i acum locul meu, n-ai ce căuta aici.

Acasă nu mă puteam duce, fiindcă le-aş fi oferit pretextul să mă concedieze pentru absenţă nemotivată. Nu aveam un birou al meu, dar cu-atît mai mult trebuia să vin acum în fiecare zi absolut normal la lucru, cu nici un preţ nu trebuia să absentez.

Un timp, prietena mea din fabrică, căreia, pe drumul spre casă pe nenorocita aia de strada Gloriei, îi povesteam totul, mi-a eliberat un colţişor la masa ei de scris, unde să pot lucra. Dar într-o dimineaţă m-a aşteptat la uşa biroului şi mi-a spus:

– N-am voie să te mai las să intri. Toţi spun că eşti o turnătoare.

Şicanările se propagau de sus în jos, zvonul începuse să circule printre colegi. Asta şi era lucrul cel mai rău. Împotriva unor atacuri te poţi apăra, dar în faţa clevetirii eşti neputincios. Zi de zi eram pregătită pentru orice, luînd în calcul şi moartea. Dar această perfidie mă dădea gata. Nici o luare în calcul n-o făcea suportabilă. Calomnia te burduşeşte cu noroi şi te sufoci, fiindcă nu te poţi apăra. Părerea colegilor mei era că sînt chiar ceea ce refuzasem să fiu. Dacă i-aş fi spionat ca să-i torn, s-ar fi încrezut în mine fără umbră de bănuială. În fond, mă condamnau fiindcă-i cruţasem.

Cum nu puteam lipsi în nici un caz de la lucru, dar n-aveam un birou al meu, iar prietena mea n-avea voie să mă mai lase să intru în biroul ei, stăteam nehotărîtă în casa scărilor. Am urcat şi coborît treptele de cîteva ori – şi dintr-o dată am fost iar copilul mamei mele, căci aveam o batistă. Pe care-am întins-o pe-o treaptă undeva între etajul unu şi doi, netezind-o cu palma să stea cum trebuie, şi m-am aşezat pe ea.

Dicţionarele voluminoase le-am luat în poală şi-am continuat să traduc prospectele unor maşini hidraulice. Eram ca o glumă proastă pe trepte, iar biroul meu era o batistă. Prietena mea venea în pauzele de prînz, aşezîndu-se lîngă mine pe trepte. Mîncam împreună, aşa cum o făceam înainte în biroul ei, şi încă mai înainte într-al meu. Din difuzorul din curtea fabricii răsunau ca totdeauna corurile muncitoreşti cîntînd despre fericirea poporului. Ea mînca şi-mi plîngea de milă. Eu, nu. Trebuia să rămîn tare. Încă mult timp. Cîteva săptămîni nesfîrşit de lungi, pînă ce m-au concediat.

În perioada în care eram gluma proastă de pe trepte, am căutat în lexicon cum stau lucrurile cu aceste cuvinte, scară şi treaptă. Prima treaptă a scării se numeşte treapta de pornire, iar ultima, de ieşire. În germană, capetele treptelor orizontale pe care calcă piciorul se reazemă lateral în obrajii scării şvangul scării1ţ. Iar spaţiul rămas liber dintre treptele unei scări se numeşte chiar ochiul scării. Din elementele de construcţie ale instalaţiilor hidraulice mînjite de unsoare învăţasem frumoasele cuvinte coadă-de-rîndunică şi gît-de-lebădă, iar şuruburile se prind în ceea ce în germană se numeşte muma-şurubului Schraubenmutter = piuliţăţ. Mă uluiau numele poetice ale elementelor unei scări, frumuseţea limbajului tehnic.

Obrajii scării, ochii scării – aşadar scara are faţă umană. Fie ele din lemn sau piatră, din beton sau fier – nu ştiu cum se face, dar oamenii le imprimă propriul lor chip pînă şi celor mai incomodante lucruri din lume, botează materialul mort cu numele cărnii proprii, îl personifică transformîndu-l în părţi ale corpului uman. Iar pentru specialiştii în tehnică, asprimea muncii devine suportabilă abia printr-o tandreţe ascunsă. Şi orice muncă, în orice meserie, se desfăşoară după acelaşi principiu ca întrebarea mamei mele cu privire la batistă.

Cînd eram copil, acasă exista un sertar pentru batiste. Înăuntru erau dispuse pe două rînduri orizontale cîte trei vrafuri unul după altul:

În stînga, batistele bărbăteşti pentru tata şi bunicul.

În dreapta, batistele femeieşti pentru mama şi bunica.

La mijloc, batistele de copii pentru mine.

Sertarul era portretul familiei noastre în format de batistă. Batistele bărbăteşti erau cele mai mari, tivite cu dungi maro, gri sau bordo. Batistele femeieşti erau mai mici, iar marginile lor erau bleu, roşii sau verzi. Batistele de copii erau cele mai mici, fără margini, dar cu flori sau animale pictate în pătratul alb. Din toate trei soiurile existau batiste pentru zilele de lucru, în rîndul din faţă, şi batiste de duminică, în rîndul din spate. Duminica, chiar dacă nimeni n-o vedea, batista trebuia să se potrivească la culoare cu îmbrăcămintea.

Nici un alt obiect din casă, nici chiar noi înşine, nu era socotit atît de important ca batista. Ea era universal utilizabilă: cînd aveai guturai, cînd îţi curgea sînge din nas, cînd te răneai la mînă, cot sau genunchi, cînd plîngeai ori ţi-o vîrai în gură muşcînd-o să-ţi înghiţi lacrimile. O batistă udă, rece pe frunte era pentru dureri de cap. Cu cîte-un nod la cele patru capete ţi-acopereai capul cu ea să te apere de insolaţie sau ploaie.

Cînd vroiai să-ţi aminteşti ceva, făceai nod la batistă ca reper de memorie. Cînd cărai o geantă grea, îţi înfăşurai batista în jurul mîinii. Fluturată, era un gest de adio atunci cînd trenul pleca din gară. Şi fiindcă pe româneşte se spune tren, iar în dialectul germano-bănăţean lacrimii i se spune Trän, în capul meu scrîşnetul trenurilor pe şine se asemăna întotdeauna cu plînsul. Dacă murea careva acasă la el în sat, i se lega pe dată o batistă în jurul bărbiei pentru ca gura să-i rămînă închisă cînd se instalează rigiditatea cadaverică. Iar cînd la oraş se prăbuşea vreunul la o margine de drum, mereu se găsea cîte un trecător care să-i acopere mortului faţa cu batista – astfel batista ajungea să fie cel dintîi repaus al mortului.

În zilele toride de vară, părinţii îşi trimiteau copiii, seara tîrziu, la cimitir să ude florile. Mergeam împreună de la un mormînt la altul în grupuri de cîte doi sau trei copii, udînd la iuţeală pămîntul. După care ne aşezam pe treptele capelei, strîngîndu-ne unii într-alţii, şi priveam la crîmpeiele de pîclă alburie ce se ridicau din unele morminte. Pluteau niţel prin văzduhul negru, dispărînd. Pentru noi astea erau sufletele morţilor: figuri de animale, ochelari, sticluţe şi ceşti, mănuşi şi ciorapi. Şi printre ele, ici-colo, cîte o batistă albă tivită cu negrul nopţii.

Peste ani, cînd discutam cu Oskar Pastior pentru a scrie despre deportarea lui în lagărul de muncă sovietic, el mi-a povestit că primise de la o bătrînă mamă rusoaică o batistă din ţesătură albă de in – din batist. Cine ştie, poate c-aveţi noroc, tu şi cu fi-miu, şi vă-ntoarceţi acasă curînd, zicea rusoaica. Fiul ei era de aceeaşi vîrstă cu Oskar Pastior, aflat la fel de departe de-acasă ca şi el, dar în cealaltă direcţie, povestea ea, într-un batalion de pedeapsă. Oskar Pastior bătuse la uşa ei ca cerşetor pe jumătate mort de foame, vrînd să schimbe o bucată de cărbune pe niţică mîncare.

L-a lăsat să intre în casă, punîndu-i pe masă o supă fierbinte. Şi pentru că-i curgea nasul, picurîndu-i în farfurie, i-a dat acea batistă albă încă neîntrebuinţată de nimeni. Tivită cu o broderie cu ajur şi împodobită cu beţigaşe şi rozete cusute cu aţă de mătase, batista era o minunăţie care-l lua în braţe şi-l rănea pe cerşetor. O amestecătură: pe de-o parte o alinare din ţesătură de batist, iar pe de alta, o panglică de măsurare cu beţigaşe de mătase – linioarele albe de pe scala decăderii sale. Dar şi Oskar Pastior era o amestecătură pentru femeia asta: un cerşetor rupt de lume, în casa ei, şi-un copil pierdut în lume. În aceste două întruchipări ale lui, s-a simţit deopotrivă cuprins de fericire şi covîrşit de gestul unei femei, în care şi el vedea două persoane: rusoaica străină şi mama îngrijorată, cu întrebarea ei: Ai o batistă?.

De cînd am auzit această poveste, am şi eu o întrebare: oare Ai o batistă? e pretutindeni valabilă, boltindu-se – în sclipirea zăpezii dintre îngheţ şi dezgheţ – peste o jumătate de lume? Străbate oare munţi şi stepe dincolo de toate frontierele pînă în interiorul unui uriaş imperiu presărat cu lagăre de pedeapsă şi de muncă forţată? Întrebarea Ai o batistă? să nu poată fi ea suprimată nici chiar de seceră şi ciocan, nici chiar în stalinismul reeducării din numeroasele lagăre?

Deşi vorbesc româneşte de decenii, în discuţia cu Oskar Pastior am remarcat atunci pentru prima oară că pe româneşte se spune batistă. Şi din nou – această limbă românească senzitivă ce-şi împlîntă cuvintele cu o simplitate imperativă de-a dreptul în inima lucrurilor. Materialul se declară fără ocoliş drept obiectul finit, drept batistă – ca şi cum toate batistele ar fi oricînd şi oriunde în lume din această pînză fină de batist.

Oskar Pastior a păstrat acea batistă în valiză ca pe o relicvă primită de la o mamă dublă cu un dublu fiu. Luînd-o apoi cu el acasă, după cei cinci ani de lagăr de muncă. Asta deoarece batista lui albă însemna speranţă şi spaimă. Iar cînd omul lasă din mînă speranţa şi spaima, el moare.

După discuţia pe care-am avut-o despre batista albă, am lipit pentru Oskar Pastior timp de-o jumătate de noapte un colaj pe o carte poştală albă:

Aici dănţuiesc puncte zice Bea

nimereşti într-un pahar de lapte cu picior

rufărie-n alb cadă de zinc gri-verzuie

la rambursare aproape toate

materialele-şi corespund

ia priveşte

sînt mersul cu trenul şi

cireaşa din savonieră sînt

ascultă-mă cu bărbaţi străini

şi nici despre centrală nu vorbi nicicînd

Cînd m-am dus la el peste o săptămînă şi-am vrut să-i dăruiesc colajul, mi-a spus:

– Mai trebuie să lipeşti pe ea Pentru Oskar.

Am spus:

– Ceea ce-ţi dau îţi aparţine, doar ştii bine.

A spus:

– Totuşi să lipeşti asta pe ea, cartea poştală poate că n-o ştie.

Am luat-o iar cu mine acasă şi-am lipit pe ea: „Pentru Oskar“. Dăruindu-i-o din nou în săptămîna următoare, ca şi cum prima oară m-aş fi înapoiat de la poartă acasă fără batistă, iar acum m-aş afla a doua oară la poartă, cu o batistă.

Tot cu o batistă sfîrşeşte şi-o altă poveste:

Pe fiul bunicilor mei îl chema Matz. În anii ’30 l-au trimis la Timişoara la şcoala comercială, pentru ca într-o bună zi să poată lua în primire negoţul cu cereale şi prăvălia de coloniale a familiei. La acea şcoală predau profesori din Reichul German, nazişti autentici. După absolvirea şcolii, se prea poate că pe Matz îl instruiseră, printre altele, şi într-ale comerţului, dar în principal fusese şcolit s-ajungă nazist – o spălare de creier aplicată cu metodă. După ce-şi terminase ucenicia, Matz era un nazist înfocat, se preschimbase într-altul. Lătra lozinci antisemite şi devenise inaccesibil aidoma unui debil mintal.

Bunicul meu l-a dojenit în mai multe rînduri, atrăgîndu-i atenţia că întreaga avere şi-o dobîndise doar prin împrumuturile primite de la prieteni de afaceri evrei. Şi cînd nici asta n-a ajutat la nimic, i-a mai şi ars de cîteva ori o palmă. Dar lui Matz îi anihilaseră mintea. O făcea pe ideologul satului şi-i muştruluia pe cei de-o vîrstă cu el, care se sustrăgeau de la plecarea pe front. Era conţopist într-un birou al armatei române. Dar ceva îl îmboldea să schimbe teoria pe practică, aşa că s-a înrolat voluntar în SS, vrînd să plece pe front. Cu numai cîteva luni mai tîrziu s-a reîntors acasă pentru a se căsători. Cuminţit de crimele de pe front, a recurs la formula magică îngăduită ca să scape de război pentru cîteva zile. Această formulă magică se numea: concediu de căsătorie.

Bunica mea avea două fotografii cu fiul ei Matz în fundul unui sertar: o fotografie de la căsătorie şi una cu el mort. Pe fotografia de la căsătorie e o mireasă în alb mai înaltă ca el c-un lat de palmă, subţirică şi gravă – o madonă de ghips. Purtînd pe cap o coroniţă de ceară ca un frunziş peste care-a nins. Lîngă ea – Matz în uniformă nazistă. În loc să fie mire, e soldat. Un soldat la nuntă, şi propriul său cel din urmă soldat reîntors acasă. Abia înapoiat pe front, a şi sosit fotografia cu el mort.

Pe care se vede pentru ultima oară un soldat sfîrtecat de-o mină. Fotografia cu decedatul e cît palma, un ogor negru şi chiar în mijlocul lui o pînză albă cu o grămăjoară cenuşie rămasă dintr-un om. Pe fondul întunecat, pînza albă se zăreşte micuţă ca o batistă de copil, în pătratul alb al căreia e, chiar în centru, un desen bizar. Şi pentru bunica mea această fotografie era o amestecătură: pe batista albă era un nazist mort, iar în memoria ei, băiatul viu. Bunica mea a ţinut, de-a lungul anilor, această dublă imagine în cartea ei de rugăciuni. Se ruga în fiecare zi. Pesemne că şi rugăciunile ei erau cu dublu înţeles. Probabil că bîjbîiau pe urmele rupturii dintre fiul iubit şi nazistul feroce, cerîndu-i şi lui Dumnezeu s-o milostivească cu-acest şpagat – să-şi iubească fiul şi să-l ierte pe nazist.

Bunicul meu fusese soldat în Primul Război Mondial. Ştia despre ce vorbeşte atunci cînd spunea deseori şi exasperat despre fiul său Matz: Păi sigur, cînd drapelele flutură, mintea ţi-alunecă în goarnă. Acest avertisment i se potrivea şi următoarei dictaturi în care am trăit eu însămi. Zi de zi puteai vedea cum mintea micilor şi marilor profitori le-aluneca în goarnă. M-am decis să nu sun din goarnă.

Dar copil fiind, a trebuit să-nvăţ împotriva voinţei mele să cînt la acordeon. Căci în casă mai exista acordeonul roşu al defunctului soldat Matz. Curelele de la acordeon erau mult prea lungi pentru mine. Ca să nu-mi alunece de pe umeri, profesorul de acordeon mi le-a înnodat la spate cu batista.

Oare putem spune că tocmai cele mai mărunte obiecte, fie ele şi goarna, acordeonul sau batista, înnoadă cele mai desperecheate lucruri în viaţă? Şi că obiectele se mişcă-n cerc, iar în devierile lor există ceva supus repetiţiei – supus unui cerc drăcesc? Poţi s-o crezi, dar nu s-o spui. Dar ceea ce nu poţi spune, o poţi scrie. Fiindcă scrisul e un act mut, o muncă de la creier la mînă. Care omite gura. Am vorbit mult în dictatură, de cele mai multe ori fiindcă mă decisesem să nu sun din goarnă. De cele mai multe ori, vorbitul ăsta al meu a avut urmări insuportabile. Dar scrisul a-nceput în tăcere – acolo, pe treptele fabricii, unde a trebuit să stabilesc cu mine însămi mai multe decît se puteau spune. Cele ce mi se-ntîmplau nu mai erau exprimabile în vorbire.

Cel mult adaosurile exterioare, nu însă şi proporţiile lor. Pe-acestea nu mai puteam decît să le silabisesc mut în creier, în cercul drăcesc al cuvintelor atunci cînd scriam. În faţa spaimei de moarte am reacţionat prin foamea de viaţă. Care era o foame de cuvinte. Numai vîrtejul cuvintelor putea pătrunde starea mea. Fugeam pe urma celor trăite în cercul drăcesc al cuvintelor, pînă cînd ceva îmi apărea în aşa fel cum nu mai cunoscusem niciodată înainte acel lucru. Paralel cu realitatea, a intrat în acţiune pantomima cuvintelor. Ea nu respectă în nici un fel dimensiunile reale, sfrijeşte lucrurile principale şi le dilată pe cele secundare.

Pe nepusă masă, cercul drăcesc al cuvintelor deprinde cele trăite cu un soi de logică vrăjită. Pantomima este turbată şi rămîne sperioasă, şi e tot pe-atît de avidă, pe cît e şi de sătulă. Tema „dictatură“ e de la sine cuprinsă într-asta, fiindcă firescul nu se mai reîntoarce niciodată atunci cînd ţi-a fost răpit aproape în întregime. Tema există în mod implicit, dar cele ce mă iau în posesie sînt cuvintele. Ademenind tema într-acolo unde vor ele. Nimic nu se mai potriveşte, şi totul e adevărat.

Ca glumă proastă pe trepte eram la fel de singură ca pe-atunci cînd eram copil şi păzeam vacile în valea rîului. Mîncam frunze şi flori ca să fiu de-a lor, căci ele ştiau cum să trăiască, iar eu, nu. Le vorbeam spunîndu-le pe nume. Numele de Milchdistel şarmurar; textual: ciulin-de-lapteţ ar fi trebuit să fie cu adevărat acea plantă ghimpoasă cu lapte în tulpini. Dar planta nu răspundea la numele de Milchdistel.

Drept care încercam să-i născocesc alte nume în care să nu apară nici cuvîntul „ciulin“, nici cuvîntul „lapte“, zicîndu-i: Stachelrippe şcoastă-ghimpoasăţ sau Nadelhals şgîtlejul-aculuiţ. În înşelăciunea tuturor falselor nume comisă pe seama adevăratei plante se căsca dintr-o dată lacuna ce dezvăluia vidul. Ruşinea de-a vorbi cu glas tare cu mine însămi, şi nu cu planta. Dar ruşinea asta-mi făcea bine. Păzeam vacile şi sunetul vorbelor mă păzea pe mine. Simţeam:

Orice cuvînt de pe chip

ştie ceva despre cercul drăcesc

şi n-o spune

Sunetul vorbelor ştie că trebuie să-nşele, fiindcă obiectele te-nşeală cu materialul lor, iar sentimentele cu gesturile lor. În punctul de întretăiere unde se întîlnesc înşelăciunea materialelor cu aceea a gesturilor, sunetul vorbelor se oploşeşte cu adevărul său născocit. Cînd scrii, nu poate fi vorba de încredere, ci mai degrabă de onestitatea înşelăciunii.

Pe-atunci în fabrică, cînd eram o glumă proastă pe trepte, iar batista era biroul meu, am descoperit în lexicon şi frumosul cuvînt de Treppenzins, dobîndă în trepte, ceea ce-nseamnă că rata dobînzii la un împrumut creşte treptat. Ratele crescătoare sînt costuri pentru unul, venituri pentru celălalt.

Cînd scriu, pe măsură ce mă adîncesc tot mai mult în text, ele ajung să fie deopotrivă ambele. Cu cît ceea ce scriu mă jefuieşte mai aprig, cu-atît şi arată mai mult lucrurilor trăite ceea ce nu exista pe cînd le trăiai. Asta n-o pot descoperi decît cuvintele, fiindcă n-o ştiau mai înainte. Acolo unde iau prin surprindere lucrurile trăite, le şi oglindesc cel mai bine. Devenind atît de stringente, încît lucrurile trăite trebuie să se cramponeze de ele pentru a nu se dezmembra.

Eu cred că obiectele nu-şi cunosc materialul, că gesturile nu-şi cunosc simţămintele şi nici cuvintele gura ce le rosteşte. Dar pentru a ne asigura de propria noastră existenţă, avem nevoie de obiecte, de gesturi şi cuvinte. Cu cît ne putem lua mai multe cuvinte, cu-atît sîntem mai liberi. Cînd ni se interzice să deschidem gura, căutăm să ne afirmăm prin gesturi, ba chiar şi prin obiecte. Sînt mai greu interpretabile şi cîtva timp nu trezesc suspiciuni. În felul acesta ne şi ajută să preschimbăm înjosirea într-o demnitate ce nu trezeşte suspiciuni un timp.

Cu puţin înainte de emigrarea mea din România, miliţianul satului a venit la noi acasă dis-de-dimineaţă şi-a luat-o cu el pe mama. Ajunseseră deja la poartă, cînd ei i-a venit în minte: Ai o batistă? N-avea. Deşi miliţianul era nerăbdător, s-a reîntors în casă luîndu-şi o batistă. Ajunşi la postul de miliţie, acela a-nceput să spumege de mînie. Cunoştinţele de română ale mamei erau insuficiente ca să-i priceapă zbieretele.

Apoi el a ieşit din birou, încuind uşa pe dinafară. Mama a rămas închisă acolo toată ziua. În primele ceasuri a rămas aşezată la masa lui şi-a plîns. După care s-a învîrtit prin cameră încoace şi-ncolo, apucîndu-se să şteargă praful de pe mobilă cu batista udă de lacrimi. Apoi a luat găleata de apă din colţ şi prosopul atîrnat în cuiul de pe perete şi-a frecat podeaua. M-am îngrozit cînd am auzit-o povestindu-mi asta:

– Cum de-ai putut să-i faci ăluia curat în cameră? am întrebat-o. Şi ea mi-a răspuns fără stînjeneală:

– Păi, mi-am căutat de lucru ca să-mi treacă timpul. Şi biroul lui era aşa de murdar! Ce bine că luasem cu mine una din batistele mari bărbăteşti!

Abia acum am priceput: în felul ăsta, înjosindu-se suplimentar însă de bunăvoie, îşi redobîndise demnitatea în arest. Într-un colaj am căutat cuvinte pentru toate astea:

M-am gîndit la roza robustă din inimă

la sufletul nefolositor ca o sită

dar proprietarul m-a-ntrebat:

cine cîştigă-n povestea asta

am spus: scapă pielea întreagă

el a ţipat: pielea nu-i

decît un flec de batist ofensat

cu mintea haihui

Mi-aş dori să pot rosti o propoziţie pentru toţi cei cărora pînă azi, sub felurite dictaturi, li se ia demnitatea zi de zi – fie şi o propoziţie ce conţine cuvîntul batistă. Fie ea şi întrebarea: Aveţi o batistă?

Ar fi oare cu putinţă ca, dintotdeauna, întrebarea despre batistă să fi avut în vedere nu batista, ci acuta singurătate a omului?

Cf. sursa.