Ioan Slavici și tradiția literară [3]

Relația cu trecutul literar nu se rezumă – ziceam –, așadar, la aspectul moralizator al prozei slaviciene. Dar putem foarte bine considera această înclinație spre moralizare ca un reflex literar vechi, ubicuu în scrierile cronicarilor noștri[1].  Iar pentru cei care se declară sceptici, putem indica, în romanul lui Slavici, urmele lecturilor din textele vechi. Spre exemplu, capitolul al VI-lea începe cu această reflecție a autorului:

„Norocul nu umblă târâș, ci zboară pe aripi iuți și-ți iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale”…[2].

Metafora aceasta, a norocului cu aripi și fără picioare, care nu umblă, ci zboară, e străveche, nu-i aparține lui Slavici. Cel mai probabil, el a citit-o în poemul Viiața lumii al lui Miron Costin:

„Norocul la un loc nu stă, într-un ceas schimbă pasul,
Anii nu pot aduce ce aduce ceasul.
Numai mâni și cu aripi, și picioare n-are,
Să nu poată sta într-un loc niciodinioare”[3].

Un alt exemplu îl constituie următoarea afirmație: „Gândul omenesc străbate într-o singură clipă și timpul, și depărtările”…[4]. Ea poate să nu rețină atenția cititorului neinteresat de veche literatură românească, dar elogiul minții e o temă binecunoscută a scrierilor noastre vechi[5]. O sinteză binevenită a acestei concepții găsim în prefața Triodului din 1798:

„Cum că iubirea de înțelepciune și de multă știință iaste la om un dar al dumnezeieștii providenții, vederat se cunoaște. Și aceasta au pus aripi minții omenești ca să zboare până la sfera cea cu mulțime de stele, și o au invitat ca să iscodească mărimea luminătorilor, câtățimea stelelor celor nerătăcitoare și pre cea cu puțin nu- măr însoțire a planitelor, și starea lor, ținerea, orânduiala, depărtarea, mișcările, încungiurările, întocmirea și frumusețea lor, i-au descoperit pre un pol la amiazănoapte și pre altul la amiazăzi; i-au arătat întoarcerile soarelui, pre cea de vară și pre cea de iarnă. Însă cu toate acestea nu s-au îndestulat mintea omenească, ci pogorându-se de la cele de sus au orânduit pământului cu însemnare brâne, delnițe, vârste, lățimi, lungimi și alte măsuri asemenea, au deosebit felurimile sadurilor, soiurile dobitoacelor, cât pământ iaste lăcuit și cât nelăcuit, râuri, iazere, mări și ochianuri. Acestași minte iarăși cufundându-se cu o iscodire neliniștită până și în așternutul mării, pătrunzând și cele mai dinlăuntru sânuri ale pământului, acolo adecă au aflat pre cât au putut feliurimea celor înotătoare, nașterea lor, creșterea și înmulțirea. Iar aici au scormonit atâte metaluri, și au scos la iveală atâtea visterii, încât au deschis nenumărate negoațe și au împistrit cele patru părți ale lumii cu tot felul de podoabe. N-au obosit nici acia, au zburat iarăși în văzduh ca un vultur”[6]… etc.

Slavici a formulat pe scurt, dar sursa e recognoscibilă.

O altă sentință împrumutată de la bătrânii cronicari (pe care Slavici o pune pe seama Marei) e aceasta:

„Banul, draga mamii – urmă ea – banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile”…[7].

Aici Slavici se apropie și mai mult de exprimarea aforistică a lui Miron Costin:

„…ce nu lucrează în lume avuția. Banii răscolesc împărățiile și mari cetăți le surupă [surpă], cum să dzice cu un cuvânt leșesc: Sula de aur zidiul pătrunde”[8].

Miron Costin relata, în cronica sa (Letopisețul Țării Moldovei), despre motivele trădării și uciderii lui Mihai Viteazul. Slavici adaptează pentru vremea sa cuvintele cronicarului, însă nu e greu de remarcat identitatea cugetărilor.

Înaintea lui Slavici, Cantemir remarca și el acest pasaj din cronica lui Costin: „sula de aur zidurile pătrunde și lăcomiia își vinde neamul și moșiia”[9].


[1] Am făcut câteva trimiteri, în trecut, la astfel de pasaje:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/06/expresii-cu-substrat-biblic-la-grigore-ureche/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/02/citate-din-sfanta-scriptura-la-grigore-ureche-miron-costin-si-ion-neculce/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/21/cugetari-duhovnicesti-ale-lui-miron-costin-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/06/24/cugetari-duhovnicesti-ale-lui-miron-costin-2/.

[2] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 48.

[3] Miron Costin, Opere, ediție de P. P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 321.

[4] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 84.

[5] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/24/mistica-si-ratiune-2/.

[6] Cf. Alexandru Duțu, Coordonate ale culturii românești în secolul XVIII (1700-1821), EPL, București, 1968, p. 190-191.

[7] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 242.

[8] Miron Costin, Opere, ed. cit., p. 56.

[9] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 104.

Ioan Slavici și tradiția literară [2]

Pe lângă observația socială și psihologică, Slavici a avut abilitatea de a dezvolta o simbolistică veche într-o narațiune. Nu e singurul, și alți prozatori realiști au recurs la această strategie. Dar pe mine mă interesează simbolistica avută în vedere.

Să luăm, spre exemplu, intriga romanului, spargerea geamului mănăstirii, urmată de momentul îndrăgostirii dintre Persida și Națl, sesizându-se unul pe altul:

„Într-una din zile, ferestrele fiind deschise și izbind o dată vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colț, unde stetea Aegidia cu Persida, s-a sfărâmat”[1].

Națl privește și vede „o fată, care îi părea grozav de frumoasă”[2]. Persida, la rândul ei, îl observă „și îi era parcă o săgetase ceva prin inimă”[3].

Totul pare…cât se poate de narativ. Însă nu e chiar așa. Slavici convertește într-o poveste explicită o simbolistică de dată veterotestamentară și asupra căreia s-a insistat adesea în Creștinismul Ortodox: ochii/ văzul (dar și celelalte simțuri) sunt ferestrele sufletului, prin care intră impulsurile lumii dinafară.

Sfântul Nicodimos Aghioritul rezumă concepția patristică afirmând că „a zidit Dumnezeu ferestrele organelor simțurilor, ca să se facă mintea privitoare [contemplativă] la zidirea simțită și tainică, cea gândită, ca să vadă în zidiri pe Ziditorul, ca în ape soarele, cum filosofează Teodor al Ierusalimului”[4].

Eminescu îl citise pe Sfântul Nicodimos:

„În manuscrisul Cărticică sfătuitoare, pentru păzirea celor cinci simțuri, al lui Nicodim Aghioritul, Eminescu a subliniat, în capitolul Ce sânt simțurile, următoarea definiție: «ferestrele acelea prin care întră în suflet vieața și moartea […] îndulcirile… »[5]; și ceva mai devreme, în primele pagini: « prin oareșcare ferestri întră în inimă boldul păcatului și pricinuiaște sufletului pre moartea cea fără de moarte. Pentru aceasta despre o parte, adecă, Prorocul Ieremiia zicea: s-au suit moartea prin ferestri”»[6][7].

Din aceleași surse patristice știuse mai înainte și Dimitrie Cantemir despre „ușile și ferestrele simțirilor”[8], care, într-adevăr, apar destul de des atât în omiliile Sfinților Părinți răsăriteni, cât și în ale celor apuseni (la Sfântul Augustin, spre exemplu).

Cel mai probabil, Slavici era informat de la Eminescu. Și, cum spuneam, el a dezvoltat narativ o simbolistică arhaică. Fereastra spartă a mănăstirii, în romanul său, face să se deschidă ferestrele simțurilor (ale văzului, mai precis) celor doi tineri, prin care intră iubirea în inima lor. Pe aceeași temă, reamintim câteva versuri dintr-un manuscris eminescian:

Ce vrei, să-mi rup din frunte izvorul de lumine?
Amăgitori sunt ochii – furi de-ndulciri străine…

În porțile acestea a ochilor aibi strajă:
Privirea femeiască privire nu-i, ci vrajă.
A sufletului pusnic cetate întărită
Ea cade înainte-i de vânturi răscolită.

Căci ochii sunt fecioare închise în cămări[9] /…/
Dintru-a vedea se naște-a îndrăgi[10].

Aceeași situație a fost descrisă, ulterior, de Arghezi, în poezia Morgenstimmung, în care mănăstirea sufletului este luată cu asalt prin deschiderea bruscă a ferestrelor simțurilor, după cum observam altădată:

„Momentul este prezentat ca o clipă de neatenție, în care poetul [, pe când era ieromonah,] a fost surprins cu «fereastra sufletului /…/ deschisă-n vânt», după ce anterior fusese «zăvorâtă bine» prin asceză. Prin această fereastră deschisă momentan, a intrat cântecul feminin, deși neașteptat, și «mănăstirea mi-a rămas descuiată», în fața tentației erotice. «Clădirea» ființei sale, invadată de o «lavandă sonoră» (prin toți senzorii), s-a năruit, încât «mi-s șubrede bârnele, ca foile florii».

Pentru cel care intrase în monahism, dorind să moară lumii și ispitelor ei (pe care le putem oricând reevalua prin lectura Divanului cantemirean, spre exemplu), femeia intră în viața sa purtând „aura” vieții, a existenței exterioare pe care el o părăsise pentru «încăperea universului închis» al recluziunii de sine, monahale.

Ea pare, antagonic, un univers deschis, o infuzie de viață, cu «cocori, albine și frunze», dar mai târziu poetul va deplânge această impresie, care l-a despărțit de mănăstire.

Ierodiaconul Iosif [poetul Arghezi de mai târziu] se lasă dezarmat de intruziunea feminină, pe care o receptează ca o avalanșă senzuală, care îi pare un tril înmiresmat și o deșteptare primăvăratică a senzațiilor, trezindu-l dintre morții ascetici: «Eu veneam de sus, tu veneai de jos, / Tu soseai din vieți, eu veneam din morți»”[11].

Așadar, întorcându-ne la discuția noastră, Slavici a realizat o punere în abis dificil de sesizat de cei care nu cunosc aceste simboluri. Și nu e singura situație în care utilizat o asemenea strategie. Un alt pasaj simbolic, în roman, este cel în care Persida și Trică traversează Mureșul învolburat într-o luntriță, aflându-se în pericol de a se îneca. Apele umflate și galbene ale Mureșului[12] reprezintă, într-o hermeneutică simbolică, râul vieții, pe care cei doi copii se dovedesc pregătiți să-l treacă, neînfricați, neținând seama de primejdii, urmându-și îndemnurile inimii.

Iar râul sau marea vieții reprezintă, iarăși, un simbol creștin foarte vechi. Scena are caracter anticipativ și devine un rezumat iconic al vieții celor doi copii ai Marei.

Slavici e un scriitor realist, dar care nu ignoră necesitatea transcenderii realității empirice, importanța indicatorilor către Dumnezeu, care guvernează lumea oamenilor, istoria și universul.


[1] Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 26.

[2] Ibidem. [3] Idem, p. 27.

[4] Cuviosul Nicodim Aghioritul, Carte sfătuitoare pentru paza celor cinci simțuri, a nălucirii și a inimii…, versiune diortosită a traducerii românești din 1826, tipărită la Mănăstirea Neamț, Ed. Anastasia, 1999, p. 43.

[5] Ms. B.A.R. 3074, f. 94v. [6] Idem, f. 2v.

Dar și Sfântul Grigorie Teologul scria, în Predica a XI-a, că trebuie să ne păzim simțurile, „ca nu cumva să se suie moartea prin ferestrele noastre”, cf. PG 35, col. 837-838.

[7] Cf. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 759. Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/11/16/eminescu-intre-modernitate-si-traditie/.

[8] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, Ed. Minerva, București, 1997, p. 375.

[9] A se vedea Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 69-70: „Sfântul Isidor [de Sevilla]… zice: «Nu numai trupul neprihănit, ci și aruncăturile ochilor, pe care de aceea le numim lumini, se cade să fie fecioare». Dar încă și firea a închis ochii înlăuntrul genelor, ca pe niște fecioare în cămări (s. n.), ca să se rușineze asemeni unor fecioare când se ivesc afară din cămările lor, și nu fără rușine să vadă orice față…”.

[10] M. Eminescu, Opere VIII, ed. inițiată de Perpessicius, p. 144.

[11] Gianina Picioruș, Tudor Arghezi și dorința de revelare a lui Dumnezeu [2], cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2011/01/03/tudor-arghezi-si-dorinta-de-revelare-a-lui-dumnezeu-2/.

[12] „Mureșul era lat, foarte lat, tulbure-gălbui și plin de spumă și de vultori”, cf. Ioan Slavici, Mara, op. cit., p. 12.

Ioan Slavici și tradiția literară [1]

Am scris, cu ceva timp în urmă, câteva articole despre proza lui Ion Creangă, în care am arătat relația lui dinamică și profundă cu tradiția literară și spirituală veche[1]. Confratele său, Ioan Slavici, scriind o proză realistă modernă (pentru vremea sa), de observație psihologică și socială, pare a o ignora. Asta dacă nu suntem atenți la detalii. Și nu mă refer numai la aspectele moralizatoare ale operei sale, despre care am relatat deja, în alte articole (aspecte oarecum evidente, dar nepuse de critica noastră în relație cu pedagogia ortodoxă).

Astăzi iau ca exemplu romanul Mara. Autor de proză realistă, deci, Slavici se confruntă cu o problemă delicată: trebuie să descrie portretul Persidei, eroina de o frumusețe ideală a romanului său. Pentru aceasta, imaginea ei se reflectă, pe rând, în ochii mamei sale, Mara, în ochii lui Națl, ai Hubăroaiei, în fine, ai tuturor celor care o întâlnesc și nu se pot abține să nu o admire. Dar Slavici are o dilemă: trebuie să aleagă dacă se păstrează în registrul realist-prozaic al operei sau apelează la modelele literare românești în această speță, care erau toate poetice, inclusiv cele narative. Și optează pentru a doua variantă, fie pentru că nu se simte confortabil să iasă din această linie (Duiliu Zamfirescu reușește, însă, în prezentarea Sașei Comăneșteanu), fie pentru că se afla sub imperiul impresiei covârșitoare a poeziei lui Eminescu, poetul iubirii în cel mai înalt grad, de care Slavici nu se poate desprinde din punct de vedere stilistic. Considera, probabil, și că personajul său reclama idealitatea perspectivei eminesciene.

Prima oglindă care prinde imaginei Persidei, ajunsă adolescentă, e mintea Marei, care își dă seama că s-a apropiat vremea să-și mărite fata și căreia Slavici îi atribuie, cam forțat, descrierea poetic-eminesciană de care vorbeam:

„Mara era, cât stătea fata ei acasă, mereu cu ochii umezi, ea singură nu știa de ce. Prea i se făcuse fata fată, și nu mai știa ce să facă cu dânsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă și cu toate aceste subțirică, s-o frângi de mijloc; iar fața ei ca luna plină, curată ca floarea de cireș și albă de o albeață prin care numai din când în când străbate abia văzut un fel de rumeneală. […] și-ar fi vrut s-o poată fermeca, pentru ca așa să rămâie pe veci înmărmurită”[2]

Nu e greu să ne amintim versurile: „Și era una la părinți/ Și mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinți/ Și luna între stele” (Luceafărul); „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș” (Atât de fragedă); „Ai fi trăit în veci de veci/ Și rânduri de vieți,/ Cu ale tale brațe reci/ Înmărmureai măreț” (Pe lângă plopii fără soț).

Comparația feței cu „luna plină” poate să aibă și alte surse, clasice. Sursa primă e, însă, Cântarea Cântărilor 6, 10: „frumoasă ca luna”.

Și, dacă stau să mă gândesc bine, „fragedă” ca „floarea albă de cireș”, la Eminescu, ar putea avea tot un izvor biblic. Epitetul „fragedă” are atât sensul de „fragilă, delicată”, cât și sensul (obscur pentru mulți) din cronica lui Grigore Ureche[3] (preluat de Bolintineanu și Asachi), acela de „fragilă, instabilă, trecătoare” – cu referire la existența umană. Iar „floarea albă de cireș” e, după cum cred, o imagine inspirată din Biblie, dintr-un pasaj nespus de poetic și de tainic, de la sfârșitul Ecclisiastis-ului, unde se vorbește despre moartea omului, în relație, cumva – între altele – cu faptul că „va înflori migdalul” (Eccl. 12, 5). Eminescu și-a însușit imaginea aceasta poetic-abisală și în poezia O,-nțelepciune, ai aripi de ceară: „În viața mea – un rai în asfințire – / Se scuturau flori albe de migdal”. În Atât de fragedă cred că a înlocuit migdalul cu cireșul, dar s-a referit la același caracter trecător, fragil/ fraged al vieții, asociat aici cu frumusețea femeii (cum numai François Villon a mai reușit, printr-o sugestie genială: „Mais où sont les neiges d’antan?”).

Antiteza izbitoare și dramatică între frumusețea diafană, suavă a făpturii feminine și volatilitatea vieții îi spiritualizează acesteia portretul: „Atât de fragedă, te-asameni/ Cu floarea albă de cireș,/ Și ca un înger dintre oameni/ În calea vieții mele ieși”…

Slavici a reluat epitetul câteva pagini mai departe, pentru că și Hubăroaiei Persida i se pare „atât de fragedă, atât de frumoasă”[4].

El a fost conștient, sunt convinsă, de izvoarele biblice ale imaginilor poetice eminesciene. Totodată, urmează tiparul indicat de Nicolae Filimon, în romanul căruia Maria e un „crin semănat de mâna Domnului în această vale a lacrimilor”[5]. Coșbuc va apela și el la aceeași metaforă biblică celebră: „Un trandafir în văi părea”… (Nunta Zamfirei).

Slavici se străduiește, deci, să împletească realismul cu poezia, conștient fiind de arhaicitatea și încărcătura simbolică grea a comparațiilor, chiar dacă acest simbolism abisal se pierde în contextul romanului său…


[1] A se vedea:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/26/poezia-prozei-lui-ion-creanga/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/14/eruditia-lui-creanga-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[2] Ioan Slavici, Mara, postfață și bibliografie de Radu G. Țeposu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 23-24.

[3] „Așa norocește [providențiază] Dumnezeu pre cei mândri și falnici, ca să să arate lucrurile omenești câtu sunt de fragede și neadăvărate”, cf. Grigore Ureche, Letopisețul Țării Moldovei, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu, repere istorico-literare alcătuite de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1987, p. 36.

[4] Ioan Slavici, Mara, op. cit.,  p. 29.

[5] Nicolae Filimon,  Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, ediție îngrijită de Mircea Anghelescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 18.

Moara cu noroc…

Moara nu e cu noroc, titlul e paradoxal, dacă nu cumva ironic, ascunzând ironia autorului la adresa intențiilor de înavuțire ale cizmarului Ghiță.

Slavici își maschează ironia, ab initio, în mai multe chipuri: prin titlul nuvelei, prin cuvintele bătrânei cu care nuvela debutează (citate tot timpul de critica literară: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”[1]) și prin imaginile prevestitoare de la început.

Acestea sunt imagini prin care el privește în viitor ca prin niște icoane.

Astfel, în contrast cu optimismul cârciumarului abia sosit e imaginea morii părăsite, lăsată în paragină/ ruină: „cu lopețile rupte și cu acoperământul ciuruit de vremurile ce trecuseră peste dânsul”[2].

Moara e o pasăre care nu mai poate zbura sau o barcă în derivă, fără lopeți. E, de fapt, imaginea alegorică a familiei care părăsește stabilitatea tradiției pentru o stare de mai bine înșelătoare.

Moara e chipul vechilor obiceiuri, iar cârciuma al noilor moravuri. Prima e părăsită iar a doua prosperă, cel puțin pentru o vreme.

Cele cinci cruci care stau înaintea morii sunt un alt semn prevestitor. Ele sunt „semne care vestesc…că aici locul e binecuvântat”. Acestea îl vestesc „pe drumeț”[3]. Cititorul însă are o strângere de inimă. Pentru că ele vestesc una, dar prevestesc alta. Drumețului îi dau o veste bună, dar autorul are grijă să prezinte astfel atmosfera încât cititorului să-i prezică altceva.

Ceea ce pare că e evident, personajele nu sesizează. Slavici e dintre cei care cred că lumea aceasta e un univers de semne. În cititul semnelor, el e maestru și își inițiază și cititorii, ca să fie și ei atenți, în nuvelă și…în viață.

Despre semne a vorbit și Nicolae Manolescu, dar nu despre semnele din această nuvelă, ci despre cele din romanul Ion al lui Rebreanu, înțelegându-le însă într-un mod despre care vreau să discut altădată.

Nuvela e plină de semne prin care autorul obiectiv comentează, de fapt, în permanență, cele ce se întâmplă și avertizează în privința viitorului.

Ca narator realist-obiectiv, Slavici încearcă să se abțină de la intervenții și comentarii pe parcursul narațiunii, pe cât se poate. Însă, din semnele pe care le face adesea, se vede că încearcă din greu să se abțină de la a nu fi prezent în text cu propriile observații.

De fapt, spre final, parcă nici nu mai vrea să se mai reprime. În capitolul al XIV-lea, când Ana îi reproșează soțului că o tratează ca pe un străin, ca pe un copil sau ca pe o slugă, ascunzându-se de ea, Slavici nu se mai poate abține și notează: „Și Ana avea dreptate”[4].

Semnele lui Slavici, de la bun început (cuvintele prevenitoare ale bătrânei, ruinele morii, cele cinci cruci, așezarea cârciumii într-un loc pustiu etc.), sunt semnele unui…mut. Ale unui mut disperat. Ale cuiva care poate, dar nu are voie să vorbească, pentru că este un scriitor obiectiv, care își lasă personajele să trăiască după bunul plac, să ia decizii singure.

Într-un fel, atitudinea lui Slavici încearcă să o imite pe a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care în permanență face semne oamenilor[5], creaturilor Sale raționale, pentru a le avertiza, pentru a le pune în temă, pentru a le învăța ce să facă. Dacă oamenii ar deschide ochii, ar vedea că Dumnezeu nu tace niciodată! Că El vorbește cu ei fără încetare. Dacă I-ar căuta urmele și intervențiile Lui în viața lor, n-ar mai face atâtea greșeli.

Dar oamenii nu știu să citească semnele Lui – și aici s-ar pute să fie, la Slavici, influența concepțiilor eminesciene, pentru că poezia lui Eminescu e plină de simboluri.

Ghiță și familia lui nu știu să citească semnele. Și pe bună dreptate nu știu, pentru că e nevoie de oameni cu inima și mintea luminate de Dumnezeu pentru a face asemenea lucruri. În schimb, Ghiță se mută cu familia în mijlocul pustiului, devenind cârciumar, pentru a strânge bani, fără să-l intereseze Biserica și participarea la slujbe.

Numai bătrâna se duce duminica la Biserică. Dar nici ea nu se duce pentru că înțelege multe acolo, ci pentru că „bătrânul, fie iertat, fusese cojocar și cântăreț la strană, și așa, mergând la biserică, ea se ducea parcă să-l vadă pe el”[6]. E aici o a doua poveste de dragoste din nuvelă, nedepănată dar împlinită – pe când a lui Ghiță și a Anei e o poveste de iubire stricată de patimi (tema nuvelei) –, dar și sublinierea unui interes colateral cu slujba Bisericii.

De altfel, s-a spus de multe ori că glasul bătrânei e glasul înțelepciunii și al prevederii. Însă nu e așa întotdeauna. Așa pare la început, dar bătrâna e un personaj care se dezvăluie pe parcurs. Ea nu îndeamnă numai la bine. Pare cumpătată și prevăzătoare, dar, atunci când se înmulțesc banii, și ea simte aceeași mândrie și aceeași mulțumire deșartă, ca și ginerele și fiica sa.

Iar când Uța se arăta „dezmățată”, atunci „bătrâna dădea miloasă din umeri și zicea așa în ea: «Ei! Ce să-i faci! Așa a lăsat-o Dumnezeu! Păcatul ei!»”[7]. Însă Dumnezeu nu lasă pe nimeni „dezmățat”!

Mila aceasta a românilor față de oamenii pătimași e una falsă. Este, de fapt, o aprobare ascunsă.

Bătrâna uită să mai fie prevăzătoare, pentru că i se pare că familia sa e îmbelșugată și că lucrurile merg bine. Însă păcatul Uței nu rămâne numai al ei, așa cum crede bătrâna, pentru că păcatul e contagios. Ci devine și al Anei, pe care o infestează cu aceleași patimi, prin comportamentul ei.

Păcatul Uței devine și păcatul Anei, care cade în păcatul curviei. Dar devine și păcatul bătrânei, care a privit și a încuviințat și nu s-a împotrivit.

Cu alte cuvinte, există grade de împotrivire față de lucrurile rele, iar bătrâna opune rezistență numai față de unele (și nici acolo o rezistență îndârjită), pe când pe altele le tolerează, spre nenorocirea familiei sale.

Însă modul cum gândește bătrâna poate fi socotit, într-o anumită măsură, tipic pentru mentalitatea populară. Și, în această nuvelă, Slavici nu trece cu vederea nici caracterizarea maselor, care se dovedesc foarte ușor de manipulat, care judecă după aparențe și se lasă orbite de mărire, de bani și de putere. Lică sămădăul e expert în privința acestei psihologii și de aceea știe cum să acționeze și să profite la maxim.

Bătrâna nu reprezintă, așadar, glasul autorului, decât pe porțiuni foarte reduse de text. Ea, bătrâna, e guralivă și iubitoare de bani. La prima întâlnire dintre Ghiță și Lică, deși vede că ginerele său nu dorea să-i divulge aceluia cine a trecut pe la han, ea îl dă de gol, pentru că respectivii nu plătiseră consumația.

Când Ghiță e arestat, bătrâna o sfătuiește pe Ana ca, dacă se va întâmpla să fie dovedit complice la crimă și încarcerat pe viață, să plângă trei zile și…să meargă mai departe. Sub aparența unei credințe puternice e și multă frivolitate, nepăsare și lașitate.

S-a văzut aici, adesea, stoicismul autorului însuși, însă, dacă această atitudine îi aparține într-adevăr lui Slavici, ea nu e una ortodoxă.

La sfârșit, bătrâna va privi cenușa cârciumii arse, din care ies oasele celor doi, ale fiicei și ale ginerelui, și…va lua copiii și va pleca mai departe. Fără ca măcar să înmormânteze oasele rămase.

Cele cinci cruci pe care le-am văzut înaintea morii la începutul nuvelei, ca semn al binecuvântării, ar putea să indice, premonitoriu, pe cele cinci victime ale lui Lică și ale bandei sale: femeia, copilul ei, cele două slugi ale ei (vizitiul și feciorul) și jandarmul Hanțl. Ca o prevestire, așa cum spuneam.

Același rol de prevestire îl au și fulgerele din timpul scurtului popas al femeii bogate la cârciumă. Ea e cea care, prin cupiditatea ei, l-a determinat pe Lică să o omoare. Fulgerele acestea sunt prevestitoare celor din final, dar nu numai acestora. Pentru că ele iconizează, în mod natural/ cosmic, fulgerele mâniei lui Dumnezeu asupra celor care nu pot sau mai bine zis nu vor să-și stăpânească patimile.

Ghiță nu se poate opri de la a iubi banii mai mult decât familia, Ana nu se poate opri de la a nu cădea în preadesfrânare (chiar în zi de Paști!), Lică nu se poate opri de la a nu aluneca în fundul fărădelegilor, ajungând să prade o Biserică în aceeași zi sfântă, batjocorind acoperământul Altarului și rupându-i perdeaua, sinucigându-se în final ca o iudă. Fiindcă aici îl aduc crimele nepocăite, pentru care nu simțea niciun fel de remușcare, ci numai o plăcere crescândă odată cu obișnuința.

Ceea ce sugerează Slavici e faptul că păcatul și crima sunt direct proporționale cu ignoranța, necredința și hula aduse lui Dumnezeu.

E o rostogolire în patimi a personajelor (a tuturor personajelor, individuale și colective!) pe care Slavici o urmărește…cu atenție și îngrijorare. Cel puțin asta vor să ne spună semnele lui: că el, povestitorul obiectiv, nu e…obiectiv până la insensibilitate. Că el relatează toate acestea tocmai pentru a dovedi unde duce patima neoprită.

Micro-nuvela polițistă, amănuntele zoliste ale crimelor, imaginea terifiantă din final, a oaselor ieșind din cenușa fostei cârciumi, toate servesc acestui scop moral.

Nu fulgerele furtunii au trăsnit cârciuma, ci Lică i-a poruncit lui Răuț să o incendieze. Dar, de fapt…Dumnezeu a trăsnit! Și fiecare a primit ceea ce merita, după păcatele sale.

Pentru Ghiță și Ana se poate să mai existe nădejde de mântuire, în mila lui Dumnezeu. Pentru Lică mai greu. Primii doi au fost slabi în fața ispitelor și au recunoscut în final acest lucru. Al treilea a avut însă profilul criminalului căruia îi face plăcere să ucidă, să corupă, să îi vadă pe alții în chin și suferință, să îi stăpânească prin forță și viclenie demonică („Tu nu ești om, Lică, ci diavol!”[8], îi spune Ghiță).

De altfel, Lică sămădăul are câteva lucruri esențiale în comun, în privința caracterului, cu Dinu Păturică, din romanul lui Nicolae Filimon. Ni se spune, și de către Nicolae Filimon și de Slavici, deopotrivă, că omul venal și pătimaș, profund corupt, nu este deloc lipsit de posibilități intelectuale, de talent și capacitate de muncă. Însă el alege cu bună știință ca pe acestea să le pună în slujba răului. Că toată înzestrarea fizică și intelectuală și tot talentul de care dispune le folosește în scopuri nefaste.

Ciocoiul Păturică e atent la patimile și la slăbiciunile altora, precum mai târziu Lică Sămădăul în nuvela lui Slavici: el învață de la „servitorii cei îmbătrâniți în păcate” pe care „îi studiază cu cea mai mare atențiune”[9] și, de asemenea, „află toate slăbiciunile stăpânului său”[10]. Învață să-i stăpânească pe ceilalți cunoscându-le patimile și slăbiciunile, ca ulterior Lică. Motiv pentru care Filimon îl numește „demon împielițat”[11], după cum și Lică va fi numit „diavol” în nuvela lui Slavici.

Ghiță și Ana nu au o asemenea răutate demonică în ei, dar se complac în slăbiciunile lor.

Ghiță, „fiindcă avea un păcat pe care nu-l putea stăpâni, el nici nu-și mai dădea silința să-l stăpânească și se lăsa cu totul în voia întâmplărilor”[12].

De fapt, nu era singurul păcat. Erau mai multe patimi și păcate, dintre care slava deșartă (atenția exagerată față de gura lumii), orgoliul, înclinația de a răspunde prin forță și violență la stimuli asemănători, sunt numai câteva.

Slavici are dreptate: patimile se insinuează cu viclenie până când pun stăpânire pe om. Atacă mai multe deodată și omul se consideră îndreptățit să reacționeze…păcătuind puțin, pentru ca să se ferească de ceea ce crede că e un rău mai mare. Însă astfel ajunge, treptat, la păcate de care nu se credea în stare.

Și aici Slavici atinge problema mândriei. A mândriei omului care se vede pe sine nevinovat și cinstit și care, poate tocmai de aceea, consideră că nici nu mai e nevoie să meargă la Biserică. A omului care se crede stăpân pe sine, departe de fărădelegile pe care le comit alții.

Ghiță se minte până aproape în ultima clipă că-și poate stăpâni patima iubirii de argint: „Am să-ți arăt eu ție [îi spune în gând lui Lică] că tot nu țin la bani atât de mult cum crezi tu”[13]. Și arată exact contrariul. Dar nu fără să-și dea seama, nu nevrând.

El crede că patima se poate învinge prin a voi să o învingi. Slavici nu dezvoltă aici ideea. Răspunsul nu se află în această nuvelă, dar patimile se înving prin asceză. Răspunsul se află, în schimb, în nuvela La hanul lui Mânjoală, a lui Caragiale, despre care am scris mai demult[14].

Ghiță crede că își poate stăpâni patima sau se minte și pe sine însuși tocmai pentru a o putea împlini. Și când ajunge la nenorocirea din urmă, înțelege în definitiv că nu a fost stăpân pe sine, cum a pretins de atâtea ori, că a fost un om slab, pe care l-au manevrat patimile. Ana înțelege același lucru despre sine.

Iar Slavici caută să surprindă efectele împătimirii în omul însuși, dintre care cel mai puternic este sentimentul înstrăinării. Ghiță și Ana, deopotrivă, ajung să nu se mai recunoască pe sine, se simt înstrăinați în ei înșiși și totodată și față de cei care le erau mai înainte dragi.

Păcatul omoară bucuria și iubirea.

Păcatul provoacă o profundă neînțelegere în legătură cu propria persoană, o tot mai acută criză interioară, care nu se vindecă niciodată dacă nu îi este dezvăluită originea.

Păcatul distruge, nimicește, arde până la cenușă. Acolo de unde s-a nădăjduit bogăția deșartă, acolo se întind ruinele Babilonului, acolo cenușa Gomorrei…

Lică își strivește singur capul, mintea diabolică…

Slavici (ca și Nicolae Filimon, anterior) nu lasă loc de echivocuri în privința răsplătirilor care vin, mai devreme sau mai târziu, dar vin cu certitudine, pentru faptele pe care le comit oamenii.

Unde nu mai macină moara, mistuie focul…


[1] Ioan Slavici, Nuvele, vol. I, cuvânt înainte și ediție de Constantin Mohanu, Ed. Cartea Românească, București, 1985, p. 243.

[2] Idem, p. 244. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 323.

[5] A se vedea și predica Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/20/predica-la-duminica-a-23-a-dupa-cincizecime-2017/.

[6] Ioan Slavici, Nuvele, op. cit., p. 245. [7] Idem, p. 328. [8] Idem, p. 317.

[9] Nicolae Filimon,  Ciocoii vechi și noi sau ce naște din pisică șoareci mănâncă, ediție îngrijită de Mircea Anghelescu, repere istorico-literare de Andrei Rusu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 8.

[10] Idem, p. 9. [11] Idem, p. 56.

[12] Ioan Slavici, op. cit., p. 327. [13] Idem, p. 326.

[14] A se vedea articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/25/despre-patima-desfranarii-si-a-iubirii-de-argint-la-caragiale-si-slavici/.

Istoria începe de oriunde o privești [16]

Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

 *

Istoria începe

de oriunde o privești

***

Prima parte, a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a, a 6-a, a 7-a, a 8-a, a 9-a, a 10-a, a 11-a, a 12-a, a 13-a, a 14-a, a 15-a.

***

Ioan Slavici publica articolul memorialistic Alecsandri și Eminescu în Adevărul literar și artistic, seria a II-a, an II (1921), nr. 30 (19 iunie), p. 2.

Acesta a fost inclus în ediția: Ioan Slavici, Amintiri (Amintiri. Lumea prin care am trecut. Fapta omenească. Articole), ed. îngrijită, pref., note și indici de George Sanda, Ed. pentru Literatură, București, 1967, p. 78-82.

Și aici Slavici mărturisește faptul că l-a cunoscut pe poetul Vasile Alecsandri înainte ca  acesta să împlinească vârsta de 60 de ani[1].

Și-l amintește ca pe un „om plin de viață și totdeauna voios, care se ține drept, își poartă capul ridicat, calcă ușor și păstrează în gesturi, în căutătură și în felul de a rosti vorbele toate semnele tinerețelor neistovite”[2].

Avea „distincțiunea[3] omului crescut [bine] și trăit în mijlocul unei lumi deprinse a păstra până în cele mai mici amănunte formele bunei-cuviințe[4].

Și pentru Slavici, Alecsandri nu a fost numai poet ci și „îndrumător spre cele bune”[5].

Însă, remarcă el, Alecsandri a fost primul care și-a dat seama că trebuie să ne inspirăm în lucrarea noastră literară din „viața sufletească a poporului român”[6] deși avea o educație „franceză”[7].

După ce a venit din străinătate, Alecsandri „a făcut călătorii prin munții Moldovei și a adunat balade, legende, doine și chiote, pe care le-a luat drept modele și în [cele din] urmă le-a publicat[8].

Și aici autorul își exprimă admirația față de următoarele poeme ale lui Alecsandri: Sentinela română (deși îl încântă…îi vede, cu ochi critic, și neajunsurile), Dumbrava Roșie, Dan căpitan de plai, Balcanul și Carpatul, Sergentul, Pohod na Sibir și Pastelurile[9].

Însă, după ce a indicat numele acestor poeme, Slavici vorbește despre sursa inspirativă a lui Eminescu pentru Epigonii: „Eminescu, admirator al lui V. Alecsandri, scrisese Epigonii după ce citise Sentinela română[10].

Diferența de vârstă dintre Alecsandri și Eminescu era de 30 de ani[11]. Însă Alecsandri avea „slăbiciune” pentru Eminescu și îl „socotea mai presus de sine în ceea ce privește cultura generală și pregătirea tehnică[12].

Și, continuă Slavici, deși „poet plin de avânt, [Alecsandri] în viața practică era om foarte cumpănit, care niciodată nu se avânta[13].

Alecsandri accepta criticile lui Eminescu și Caragiale la scrierile sale[14]. Și, între junimiști, Alecsandri și Caragiale erau „mari maeștri în ale povestirii. Eminescu mai puțin, dar era o adevărată plăcere îl vezi râzând[15].

Și Slavici își elogiază prietenii la modul magistral: „erau tot [cu toții] oameni care se despărțeau cu anevoia, căci țineau unii la alții, pentru că lucrau cu toată inima în vederea aceluiași scop, tuturora scump: luminarea neamului românesc și îndrumarea lui spre toate cele bune[16].

Articol scris în ziua când s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri[17].

*

Doamna preoteasă a cumpărat ieri, de la un anticariat, printre altele, și Ion Pillat, Poezii. 1906-1941. Ediție definitivă îngrijită de autor, vol. II, 1918-1927, Ed. Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1944.

Și a fost atât de „umblat” acest exemplar în secolul trecut…încât nimeni nu i-a tăiat nici măcar paginile. Erau unele lipite, ca pe vremuri…și trebuia să le tai…dacă o citeai…

O reflecție dureroasă despre cărți…și despre lipsa noastră de asumare a tradiției…

Hârtie sănătoasă și tipar bun. Clasic. Cuprinde paginile 271-547, pentru că e al doilea volum.

Și pe timp de război editată…

Volumul Pe Argeș în sus (1918-1923) are 45 de poeme. Satul meu (1923) are 54 de poeme. Biserică de altădată (1923-1926) are 40 de poeme. Limpezimi (1923-1927) cuprinde 63 de poeme. Atâtea poeme sunt în ediția de față.

Ultimul poem al ediției este: XII. De voi muri iar primul: Ctitorii. Și în ultimul…Ion Pillat vrea să moară având în mână o ghindă de stejar…pentru ca să răsară din el un stejar „cu ramuri tinere, spre soare” [18].


[1] Ioan Slavici, Amintiri, ed. cit. supra, p. 78.

[2] Ibidem.

[3] Distincția.

[4] Ioan Slavici, Amintiri, ed. cit. supra, p. 78.

[5] Ibidem.

[6] Idem, p. 79.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9] Idem, p. 79-80.

[10] Idem, p. 80.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Idem, p. 81.

[14] Ibidem.

[15] Idem, p. 82.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ion Pilat, Poezii, ed. cit. supra, p. 542.