În pasajele care urmează aflăm și alte dovezi ale influenței cărților vechi (Sfântul Varlaam, Miron Costin, Dimitrie Cantemir) în arta lui Creangă, dar pe care le-am sesizat deja cu altă ocazie[1].
Spânul, invidios că Harap-Alb, prin faptele sale, își atrage iubirea și admirația tuturor, se aprinde de mânie și de ură și îl calomniază, „tremurând de ciudă”, în fața comesenilor, afirmând că ar fi fiind „dracul”, ca și când el ar fi fost victima, cel nedreptățit, cel care ar fi fost trăgând ponoasele, adică, de pe urma lui Harap-Alb.
Și tot el adaugă un cuvânt duhovnicesc: „Bine-a zis cine-a zis: «Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiu mai puternic»”[2]. Cu referire la sine însuși…
„Cetatea” semnifică sufletul întărit de virtuți dumnezeiești, în conformitate cu un tipar simbolic foarte vechi, pe care îl întâlnim atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Iar faptul că demonii se luptă mai mult cu sufletele puternice în virtuți decât cu cele slabe este adeseori repetat în cărțile ortodoxe.
Însă Creangă pune în discursul Spânului astfel de cuvinte – ca și citatele din Scriptură în gura lupului din Capra cu trei iezi – pentru a sublinia ipocrizia fără seamăn a omului rău și invidios, care încearcă să se prezinte în fața lumii ca inocent și să deformeze imaginea celui cu adevărat nevinovat.
Astfel, Spânul se străduiește, la modul retoric, să-l demonizeze pe Harap-Alb și să se împodobească pe sine cu o aură de martir, cu toate că nimic din faptele sale nu ar fi putut susține o astfel de părere.
De fapt, el, „bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”[3]. Din cauza acestei uri nestăpânite îl pune la o nouă încercare pe Harap-Alb, mai grea decât toate cele anterioare, și anume la aceea de a o aduce pe fata împăratului Roș.
În schimb, Harap-Alb, în loc să se răzbune și să „curme” prin sabie netrebniciile Spânului, învață a îndura suferințele care vin peste el val după val: „m-am deprins a târî după mine o viață ticăloasă [nefericită/ chinuitoare]. Vorba ceea: «Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi»”[4]. Autorul basmului însuși ar fi putut rosti aceste cuvinte în dreptul său…
În drum spre împăratul Roș, eroul află cinci însoțitori care ies din tipare, făpturi de basm cu adevărat, uriași odiseici, cu înfățișări și apucături înfricoșătoare pentru un om obișnuit. Și aceasta „pentru că avea nevoie de dânșii în călătoria sa la împăratul Roș, care, zice, cică era un om pâclișit și răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne. Dar vorba ceea: «La unul fără suflet trebuie unul fără de lege»”[5].
Această zicală, iarăși, nu este curat populară, ci tot o reformulare în conformitate cu înțelepciunea ortodoxă. Pentru că omul fără suflet nu poate fi îndreptat sau mustrat decât întâlnindu-se cu unul și mai rău decât el și suferind asprimea aceluia.
Câteva expresii mi se par împrumutate din hagiografii: „s-a îndrăcit de ciudă”[6], „veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față de mine, ca să prindă și alții la minte de patima voastră”[7] sau „ce-i păți, cu nime nu-i împărți”[8].
Această atitudine și acest mod de a vorbi (deși frazarea poetic-populară îi aparține lui Creangă) sunt întâlnite la persecutorii creștinilor în hagiografii. De aici s-au păstrat formulele (prescurtate, chintesențiate) de amenințare cu tortura și cu moartea.
Supuși la o probă părut simplă de împăratul Roș, însoțitorii lui Harap-Alb intuiesc însă că „aici încă trebuie să fie un drac la mijloc”, „ba încă de cei bătrâni: săgeata de noapte și dracul cel de ameazăzi”.
Creangă parafrazează două versete dintr-un psalm, Ps. 90, 5-6: „Nu te vei teme de frica cea de noapte, de săgeata zburând ziua, de lucrul umblând întru întuneric, de întâmplarea cea rea și de demonul cel de la amiază”[9].
[1] A se vedea:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.
[2] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 107.
[3] Ibidem. [4] Idem, p. 106. [5] Idem, p. 112-113. [6] Idem, p. 117. [7] Idem, p. 120. [8] Idem, p. 121.
[9] A se vedea Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.