Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [9]

O exprimare de genul: „căci nu pot eu s-o ajung, să-i dau o scărmănătură bună…”[1] trădează influența literaturii bisericești. „Căci” are aici sensul: „cum” sau „de ce”, fiind un calc lingvistic[2].

Ochilă face o afirmație corectă din punct de vedere ortodox: „Iaca așa, tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul nu se mai bagă în samă amarul”[3]. Adică oricare om are și virtuți și păcate. Dar unde prisosește virtutea, păcatele se estompează. Demonii nu mai pot birui un asemenea om.

Din nefericire, însă, de multe ori, din invidia demonilor și a oamenilor pizmași, când apar oameni care au virtuți multe și mari, se găsesc mereu indivizii care să scormonească după erori și păcate.

După cum și Eminescu zicea odinioară: „Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege…/ Dar afară de acestea, vor căta vieții tale/ Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale – / Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit” (Scrisoarea I).

Remarcăm, așadar, inserarea de către Ion Creangă a unor reflecții duhovnicești de mare profunzime în contexte neînsemnate, unde zac tăinuite fără ca mulți cititori să le bănuiască adevărata semnificație.


[1] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 123.

[2] A se vedea, spre exemplu, cântarea Vai mie, înnegritule suflete, în care se spune: „Căci nu-ți aduci aminte de înfricoșatul [înfricoșătorul] ceas al morții? Căci nu te cutremuri cu totul de înfricoșata Judecată a Mântuitorului?”, cf. https://www.youtube.com/watch?v=pT0eCLPlclE&feature=youtu.be

[3] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 123.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [8]

În pasajele care urmează aflăm și alte dovezi ale influenței cărților vechi (Sfântul Varlaam, Miron Costin, Dimitrie Cantemir) în arta lui Creangă, dar pe care le-am sesizat deja cu altă ocazie[1].

Spânul, invidios că Harap-Alb, prin faptele sale, își atrage iubirea și admirația tuturor, se aprinde de mânie și de ură și îl calomniază, „tremurând de ciudă”, în fața comesenilor, afirmând că ar fi fiind „dracul”, ca și când el ar fi fost victima, cel nedreptățit, cel care ar fi fost trăgând ponoasele, adică, de pe urma lui Harap-Alb.

Și tot el adaugă un cuvânt duhovnicesc: „Bine-a zis cine-a zis: «Că unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul războiu mai puternic»”[2]. Cu referire la sine însuși…

„Cetatea” semnifică sufletul întărit de virtuți dumnezeiești, în conformitate cu un tipar simbolic foarte vechi, pe care îl întâlnim atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Iar faptul că demonii se luptă mai mult cu sufletele puternice în virtuți decât cu cele slabe este adeseori repetat în cărțile ortodoxe.

Însă Creangă pune în discursul Spânului astfel de cuvinte – ca și citatele din Scriptură în gura lupului din Capra cu trei iezi – pentru a sublinia ipocrizia fără seamăn a omului rău și invidios, care încearcă să se prezinte în fața lumii ca inocent și să deformeze imaginea celui cu adevărat nevinovat.

Astfel, Spânul se străduiește, la modul retoric, să-l demonizeze pe Harap-Alb și să se împodobească pe sine cu o aură de martir, cu toate că nimic din faptele sale nu ar fi putut susține o astfel de părere.

De fapt, el, „bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”[3]. Din cauza acestei uri nestăpânite îl pune la o nouă încercare pe Harap-Alb, mai grea decât toate cele anterioare, și anume la aceea de a o aduce pe fata împăratului Roș.

În schimb, Harap-Alb, în loc să se răzbune și să „curme” prin sabie netrebniciile Spânului, învață a îndura suferințele care vin peste el val după val: „m-am deprins a târî după mine o viață ticăloasă [nefericită/ chinuitoare]. Vorba ceea: «Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi»”[4]. Autorul basmului însuși ar fi putut rosti aceste cuvinte în dreptul său…

În drum spre împăratul Roș, eroul află cinci însoțitori care ies din tipare, făpturi de basm cu adevărat, uriași odiseici, cu înfățișări și apucături înfricoșătoare pentru un om obișnuit. Și aceasta „pentru că avea nevoie de dânșii în călătoria sa la împăratul Roș, care, zice, cică era un om pâclișit și răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne. Dar vorba ceea: «La unul fără suflet trebuie unul fără de lege»”[5].

Această zicală, iarăși, nu este curat populară, ci tot o reformulare în conformitate cu înțelepciunea ortodoxă. Pentru că omul fără suflet nu poate fi îndreptat sau mustrat decât întâlnindu-se cu unul și mai rău decât el și suferind asprimea aceluia.

Câteva expresii mi se par împrumutate din hagiografii: „s-a îndrăcit de ciudă”[6], „veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față de mine, ca să prindă și alții la minte de patima voastră”[7] sau „ce-i păți, cu nime nu-i împărți”[8].

Această atitudine și acest mod de a vorbi (deși frazarea poetic-populară îi aparține lui Creangă) sunt întâlnite la persecutorii creștinilor în hagiografii. De aici s-au păstrat formulele (prescurtate, chintesențiate) de amenințare cu tortura și cu moartea.

Supuși la o probă părut simplă de împăratul Roș, însoțitorii lui Harap-Alb intuiesc însă că „aici încă trebuie să fie un drac la mijloc”, „ba încă de cei bătrâni: săgeata de noapte și dracul cel de ameazăzi”.

Creangă parafrazează două versete dintr-un psalm, Ps. 90, 5-6: „Nu te vei teme de frica cea de noapte, de săgeata zburând ziua, de lucrul umblând întru întuneric, de întâmplarea cea rea și de demonul cel de la amiază”[9].


[1] A se vedea:

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[2] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 107.

[3] Ibidem. [4] Idem, p. 106. [5] Idem, p. 112-113. [6] Idem, p. 117. [7] Idem, p. 120. [8] Idem, p. 121.

[9] A se vedea Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [7]

Reușind să dobândească și pielea cerbului cu pietre scumpe, Harap-Alb recunoaște smerit că a izbândit doar „cu ajutorul lui Dumnezeu și al sfinției voastre”[1], adică al „Sfintei Duminici”. Care, ascultându-i oful despre persecuția la care îl supunea Spânul, îi răspunde: „lasă-l, Harap-Alb, în plata lui Dumnezeu […] pentru că nu-i nicio faptă fără plată”[2].

Iar a lăsa pe cineva în plata lui Dumnezeu nu e o expresie populară și nici nu e un mod de a spune că lași pe cineva să facă ce vrea, ci înseamnă a nu te mai preocupa să judeci faptele cuiva, pe care le vezi că sunt nelegiuite, pentru că are Judecător Care îi va da plata pe care o merită, atunci când va veni vremea să plătească, fie aici pe pământ, fie, cu mult mai greu, în veșnicie.

Și aici urmează o secvență destul de lungă ritmată și rimată, peste care nu vreau să trec fără a o semnala. Ea nu conține, în sine, învățături creștine, însă prezența ei însăși este o dovadă a lecturilor autorului și a influenței pe care au avut-o asupra acestuia cărți precum Viețile Sfinților a Sfântului Dosoftei și Divanul lui Dimitrie Cantemir (care nu e o carte „filosofică”, așa cum eronat se susține adesea – poate doar în sensul etimologic al „filosofiei”, înțeleasă ca iubire de înțelepciune – ci un manual religios-duhovnicesc, ortodox, în toată regula)[3].

Aceste volume (la care putem adăuga Biblia de la 1688 și pe cronicarii moldoveni) conțin nenumărate pasaje de felul acesta, din care, cred eu, a învățat Creangă, în primul rând, modul poetic de a povesti și de a dezbate. Așadar:

Atunci Harap-Alb,
mulțămind sfintei Duminici […],
îi sărută mâna,
apoi încalecă pe cal și pornește
tot cum a venit,
mergând spre împărăție,
Dumnezeu să ne ție,
că cuvântul din poveste,
înainte mult mai este…

Și pe unde trecea,
lumea din toate părțile îl înghesuia:
pentru că peatra cea mare
din capul cerbului strălucea
de se părea
că Harap-Alb soarele cu el îl ducea.

Mulți crai și împărați
ieșeau înaintea lui Harap-Alb,
și care dincotro îl ruga,
unul să-i deie bănărit, cât a cere el,
altul să-i deie fata
și jumătate din împărăție;
altul să-i deie fata
și împărăția întreagă
pentru asemene odoare.

Dar Harap-Alb ca de foc se ferea
și, urmându-și calea
înainte,
la stăpânu-său le ducea.
Și întru una din seri, cum ședea
Spânul împreună cu moșu-său și verele sale
sus într-un foișor,
numai iaca ce zăresc în depărtare
un sul de raze scânteietoare,
care venea înspre dânșii:
și de ce se apropia,
de ce lumina mai tare,
de li fura vederile.

Și deodată toată suflarea
s-a pus în mișcare:
lumea de pe lume,
fiind în mare nedumerire,
alerga
să vadă ce minune
poate să fie.

Și, când colo, cine era?
Harap-Alb, care venea
în pasul calului,
aducând cu sine pielea și capul cerbului
pe care le-au și dat
în mâna Spânului[4].

Desigur, trebuie să avem în vedere un întreg secol XVIII, precum și prima jumătate a secolului al XIX-lea, în care proza ritmată și rimată a fost mult prețuită și întrebuințată de oamenii de cultură, în Moldova și Țara Românească. Însă tiparul poetic al textului de mai sus este mai corect a fi identificat (din rațiuni multiple) la Dosoftei și Cantemir.


[1] Idem, p. 102. [2] Ibidem.

[3] A se vedea articolele mele: https://www.teologiepentruazi.ro/2007/02/04/galceava-inteleptului-cu-lumea/;

https://www.teologiepentruazi.ro/2009/07/26/filosofia-ortodoxa-a-lui-dimitrie-cantemir-cantemir-si-arghezi-7/.

De asemenea, a se vedea capitolul intitulat Divanul sau poezia judecății, din cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 244-275, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2010/05/14/epilog-la-lumea-veche-i-1/.

Ediția a doua a cărții, revăzută și adăugită (Teologie pentru azi, București, 2014), poate fi downloadată de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.  A se vedea capitolul indicat între p. 324-367.

[4] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 102-103.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [6]

„Sfânta Duminică” îl ajută, din nou, să scape de o nouă încercare, dar îi dă și alte învățături duhovnicești eroului nostru, care se plânge că „prea multe s-au îngrămădit deodată pe capul meu”[1]:

„Câte a dat Dumnezeu, Harap­-Alb, zise sfânta Duminică; așa a trebuit să se întâmple, și n-ai cui bănui: pentru că nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrè Domnul. Când vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și necăjiți (s. n.) pentru că știi acum ce e necazul. Dar până atunci, mai rabdă, Harap-Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea”[2] celui ce te asuprește.

„Nu-i după cum gândește omul, ci-i după cum vrè Domnul”: asemenea susține și protagonista poveștii Capra cu trei iezi: „nu-i cum vrem noi, ci-i cum vrè Cel-de-sus”[3]. Pentru că aceasta este învățătura ortodoxă.

Așadar, „Sfânta Duminică” îi profețește că va ajunge „mare și tare”, adică împărat – ceea ce nu era previzibil în situația dramatică în care se afla eroul – și îi explică, totodată, care este rostul ispitelor și al necazurilor sale, care este scopul lui Dumnezeu, și anume acela de a-l face înțelept și compătimitor față de supuși, pentru a „crede celor asupriți și necăjiți”.

Această pedagogie dumnezeiască se regăsește atât în Sfânta Scriptură (deopotrivă în Vechiul și Noul Testament), cât și în Viețile Sfinților. În sensul că Dumnezeu Se revelează într-un anumit mod Sfinților Săi, îi anunță că au aflat har și milă înaintea Sa, pentru a le insufla curaj în cele ce vor urma, le profețește un viitor fericit pentru ei (adesea îndepărtat sau nespecificat în timp sau care nici nu privește, de fapt, viața pământească), după care urmează perioade (uneori foarte lungi) de mari și grele ispite și încercări ale credinței lor, în care răbdarea lor este foarte mult solicitată.

De aceea și Harap-Alb, înțelegând, „mulțămește lui Dumnezeu, și de bine și de rău”[4], adică și pentru daruri, și pentru suferințe și ispite.

Spunând că, prin răbdare „îi frigi pielea” celui care te urăște și te persecută, Creangă parafrazează Rom. 12, 20: „Ἐὰν οὖν πεινᾷ ὁ ἐχθρός σου, ψώμιζε αὐτόν· ἐὰν διψᾷ, πότιζε αὐτόν· τοῦτο γὰρ ποιῶν, ἄνθρακας πυρὸς σωρεύσεις ἐπὶ τὴν κεφαλὴν αὐτοῦ/ Așadar, dacă are să flămânzească vrăjmașul tău, hrănește-l pe el! Dacă are să înseteze, adapă-l pe el! Căci, aceasta făcând, cărbuni de foc vei îngrămădi pe capul său” [Cf. BYZ].

Iar „Sfânta Duminică” concluzionează: „Zi-i lume și te mântuie”[5]: adică nu mai căuta explicații raționale sau logică sau dreptate în faptele oamenilor, ci indiferent de ceea ce se întâmplă, tu caută să faci ce e plăcut lui Dumnezeu și astfel să te mântui!


[1] Idem, p. 100. [2] Ibidem. [3] Idem, p. 23. [4] Ibidem. [5] Ibidem.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [5]

O altă zicală își are sursa în Pateric (dacă îmi aduc bine aminte, în orice caz, în literatura ascetic-ortodoxă), și anume aceasta: „unii oameni îs mai al dracului decât dracul”[1]. În sensul că fac fapte rele din propria lor voință, nu din cauza unor mari ispite demonice.

Creangă pune și în vorba calului sentințe duhovnicești, pentru că îl vedem povățuindu-l astfel pe stăpânul său, Harap-Alb:

„Nu te teme, știu eu năzdrăvănii de ale Spânului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. Ce gândești? Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. Vorba ceea: «Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții». Hai, nu mai sta pe gânduri; încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în Dumnezeu, că mare-i puterea lui; nu ne-a lăsa el să suferim îndelung. Cum vrei. «Ce-i e scris omului în frunte-i e pus». Doar mare-i Cel-de-sus! S-or sfârși ele și aceste de la o vreme…”[2].

Fragmentul e plin de învățături creștinești: pe oamenii fărădelege Dumnezeu i-ar putea ucide repede, dar îi mai lasă să trăiască pentru că ei „sunt trebuitori pe lume”, căci asuprindu-i pe cei buni și nevinovați, îi înțelepțesc, îi fac „să prindă la minte”. Bineînțeles, pentru ei osânda veșnică crește cu atât mai mult cu cât sunt îngăduiți de Dumnezeu să mai trăiască pe pământ, iar ei nu se opresc din fărădelegile lor.

Dar pe cei nevinovați, Dumnezeu nu îi lasă să sufere la nesfârșit, ci atât cât le este de folos pentru a se înțelepți și a se curăți de patimi.

„Vorba ceea”, la care face referire Creangă („Părinții mănâncă aguridă, și fiilor li se strepezesc dinții”), e de fapt un verset biblic (Iez. 18, 2; Ier. 31, 29-30). Pentru că păcatele părinților se pot răsfrânge și asupra fiilor, dacă fiii duc mai departe credința rea sau faptele rele ale părinților.

Aici însă discuția ar trebui să fie mult mai lungă și mai complexă, dar nu avem timp pentru aceasta. Spunem doar, pe scurt, că sunt și aici tainele lui Dumnezeu, mai presus de cunoașterea noastră.

De asemenea, „Ce-i e scris omului în frunte-i e pus” trebuie înțeles nu ca împlinirea unui destin implacabil (și implicit nedrept), ci, în mod ortodox, în sensul că omul trebuie să-și ducă crucea lui, că Dumnezeu hotărăște, spre binele lui, anumite încercări și necazuri, pe care nu le poate ocoli, ci trebuie să le îndure.

Harap-Alb e îndemnat să se gândească, spre exemplu, că ar putea avea de ispășit „un păcat strămoșesc”, adică păcatul unui strămoș sau al unor strămoși ai săi, pentru a nu se îndoi de dreptatea lui Dumnezeu. Pentru că atunci când ni se pare că suferința noastră nu are logică, că întrece în greutate păcatele noastre, așa cum ne dăm noi seama de ele, trebuie să ne gândim că Dumnezeu are o logică a Lui, în atotștiința Sa.

Nouă poate să ne fie extrem de greu să acceptăm necazurile și durerile care vin asupra noastră, dar Dumnezeu nu e niciodată nedrept sau absurd. Biata noastră știință e infimă în comparație cu atotștiința Lui, de aceea încrederea în El este întotdeauna singura noastră soluție de izbăvire.

Cu această credință merge eroul lui Creangă mai departe și de aceea și învinge, când toate lucrurile par a-i fi în permanență defavorabile.

În basm, izbăvirea din încercări cumplite și repetate, în care eroului îi este pusă mereu viața în primejdie, aflându-se în situații limită, se face prin întâmplări neobișnuite, fabuloase.

Aceste întâmplări fabuloase înlocuiesc, de fapt, în basm, pe cele ce în viața reală se numesc minuni ale lui Dumnezeu, fie că ele sunt conștientizate, de către cel care le trăiește, numai în mod duhovnicesc, lăuntric, fie că sunt întâmplări care depășesc rațiunea comună, dar pentru care se pot aduce adesea și dovezi palpabile.


[1] Idem, p. 97. [2] Idem, p. 98.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [4]

Comportamentul neomenos al Spânului față de Harap-Alb le indignează pe fiicele împăratului Verde, care exprimă o atitudine ortodoxă: „Dacă este că a lăsat Dumnezeu să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dânșii, că și ei, sărmanii, sunt oameni!”[1].

Și Creangă adaugă teologic: „bunătatea nu are de-a face cu răutatea”[2]. Pentru că, deși pare că ele coexistă în lumea noastră, adevărul este că lumina nu are părtășie cu întunericul și că în ființa umană una din cele două trebuie să învingă, după cum este aplecarea voinței omului.

Mila este virtutea principală, care este în mod perpetuu scoasă în evidență, Creangă insistând pentru înțelegerea acestui fapt mai mult decât se vede reieșind din basmele populare. Trebuie spus că nu toate creațiile populare o exaltă (baladele haiducești, spre exemplu, insistă pe cruzime).

Iar fiicelor împăratului Verde „inima le spunea că Spânul nu le este văr”[3]. Creangă știa și simțea că Dumnezeu vorbește în inimile ortodocșilor, în inimile bune mai ales, unde El vestește prin simțiri aparte adevărul lucrurilor, mai înainte ca evenimentele să îl arate. Asemenea amănunte psihologic-duhovnicești basmele populare nu le precizează.

În ciuda faptului că „meșteru-i dracul”[4], adică cel care, după cum se spune adesea în rugăciunile sau în textele patristice, are multe măiestrii demonice, învățate și exersate în mii de ani (spre deosebire de oameni, care trebuie să învețe în scurt timp arta războiului duhovnicesc, dar care au în ajutor harul dumnezeiesc, pe Îngeri și pe Sfinți), Harap-Alb crede cu tărie că „mare-i Dumnezeu, ne-a scăpa el și din aceasta”[5].

Ion Creangă știa bine că: „Aproape este Domnul de cei zdrobiți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile celor Drepți și din toate ale lor [din toate suferințele lor] îi va izbăvi pe ei” (Ps. 33, 19-20)[6]. Și transferă și personajului său această credință.

Purtat de calul său minunat în ostrovul în care trăia „sfânta Duminică” (ostrov cu trăsături paradisiace indicate vag de Creangă, care nu are puterea descriptiv-poetică a lui Eminescu), Harap-Alb aude aceste cuvinte: „Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb”[7].

Aceasta mi se pare o transpunere în alte cuvinte a ceea ce spunea adesea Mântuitorul celor vindecați de El: „credința ta te-a mântuit”.

Faptul acesta trebuie înțeles în sensul că Dumnezeu nu îi ajută pe oameni în mod discreționar, alegând pe cine să ajute și pe cine nu, ci faptele oamenilor și aplecarea lor interioară, spre bine sau spre rău, atrag sau alungă harul și ajutorul Său. Iar acest lucru este dovada concludentă că nu există predestinare.


[1] Idem, p. 93. [2] Ibidem. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 95. [5] Ibidem.

[6] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție alcătuită de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2017, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[7] Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, op. cit., p. 95.

Elemente creștine în „Povestea lui Harap-Alb” [3]

„Bătrâna” îl învață pe fiul de împărat să ceară veșmintele și armele vechi ale tatălui, cât și calul său. O lecție de înțelepciune, pentru smerirea celor tineri: ce e vechi e bun. Lucrurile care au fost încercate și de alții mai înainte sunt trainice. Trebuie să te îmbraci în experiența celor bătrâni și să lupți cu armele înțelepciunii lor.

E o regulă de bază și în Mănăstiri (era odinioară, cel puțin), aceea de a îmbrăca hainele (sau anumite elemente vestimentare) ale celor ce s-au iscusit în lupta duhovnicească și de a folosi uneltele lor, uneltele vechi, care, prin practica îndelungă, te pot ele învăța dreapta mânuire a lor, utilizarea lor în mod ortodox.

Creangă spune că cele cerute de fiul cel mic erau „vechi ca pământul”[1]. O figură de stil sau un mod de-a exprima adevărul că istoria nu începe cu fiecare nouă generație, ci fiecare nouă generație trebuie să caute să cunoască istoria și experiența tuturor celor dinaintea sa. O filosofie ortodoxă care este contrariul doctrinei actuale postmoderne, care bântuie și face ravagii în mințile tinere…

Sfatul împăratului este să se ferească de omul roș și mai ales de omul spân, în calea sa. Și pentru că nu ia aminte bine că trebuie să se ferească de spân, de aceea va da și peste omul roș. Pentru că un păcat, odată săvârșit, aduce și altele…

Feciorul cel tânăr ajunge să meargă „prin codri întunecoși”[2], adică prin ispite, suferințe și necazuri. La ananghie fiind, de trei ori i se arată Spânul sub trei chipuri diferite (precum procedează demonii sau oamenii care devin benevol instrumentele lor, în unele hagiografii), pentru a-l înșela, iar a treia oară tânărul prinț cedează și se întovărășește cu el, deși „din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”[3]. Greutatea ispitei este însă mai apăsătoare pentru el, care nu știa încă ce înseamnă răutatea sau viclenia demonică.

El nu e neascultător din nepăsare sau din sentiment de frondă, ci pentru că nu mai poate răbda durerea singurătății prin pustietăți necunoscute. Iar cel care păcătuiește din neputință și din lipsă de experiență, mai are încă nădejde de mântuire: prin milostenie, răbdare (de aici înainte) și fapte bune.

Spânul îi dă fiului de împărat numele de Harap-Alb (vrând să însemne robul alb, dar având înțelesul tainic de arapul cel alb sau negrul cel alb, adică, în sens duhovnicesc: negrul care devine alb, păcatul care se curățește, sau ceea ce păcatul înnegrește poate redeveni alb, cum l-a lăsat Dumnezeu). Și îl obligă să jure că îi va sluji „până când îi muri și iar îi înviè”[4]. Și aceasta pentru că Spânul, ca orice om păcătos, nelegiuit, nu crede în înviere. El e convins că astfel Harap-Alb e legat să îi slujească pentru totdeauna, pentru că nu are în vedere posibilitatea învierii din moarte.

În subsidiar, Creangă se gândește, de fapt, la redempțiune, la ispășire, la învierea din moartea păcatului. Pentru că, prin necazurile și durerile prin care trece, exersând asceza, răbdarea și milostenia, Harap-Alb se izbăvește de păcatul săvârșit, al neascultării, devine și mai smerit și încercat în ispite.

Înșelat de Spân, Harap-Alb se lasă „în știrea lui Dumnezeu, cum a vrè el să facă”[5]. Pentru că, atunci când cădem în robia păcatului și a demonilor, trebuie să nu ne luptăm împotriva întâmplărilor pe care le îngăduie Dumnezeu ca să vină asupra noastră, fie că sunt necazuri, boli, ispite sufletești sau trupești, asupriri sau silnicii nesimțite și bădărane din partea altora. Toate acestea duc, în final, la învierea din moarte.


[1] Idem, p. 85. [2] Idem, p. 89. [3] Idem, p. 90. [4] Idem, p. 92. [5] Ibidem.

1 2 3