Scurtă istorie a unei metafore

Într-un studiu recent despre Psaltirea în versuri, făceam observația că, la un moment dat, dezvoltând contextul unui psalm în imagini poetice inedite, Dosoftei creează o neașteptată metaforă, prin care asociază traversarea mării cu o călătorie printr-o pădure:

Marea Roșiĭ [o] îngroziș[i] [ca] să sece,
Vad uscat să stea, până vor trece.
Și i-ai petrecutu-i preste-arină [nisip]
Ca pentr-o pădure fără tină.

 (Ps. 105, 31-35)

Remarcam, de asemenea, că această comparație reapare în poezia modernist-tradiționalistă, la Ion Pillat („frunzele cu glasul dumnezeiesc al mării” (Pădurea din Valea Mare); „E vântu-n foi sau curg pe sus fântâni?” (Drumul magilor)) și Adrian Maniu („Parcă ar curge-n ramuri o apă” (Din basm))[1].

Chiar dacă Dosoftei nu face, în mod strict, comparația între foșnetul valurilor mării și clătinarea frunzelor unduitoare, între cântecul mării și cântecul pădurii, considerăm că s-a gândit indubitabil la această asemănare.

Pentru că drum fără tină – ca să stabilească o comparație cu vadul uscat – putea să găsească oriunde, ca să spunem așa, nu în mod singular și neapărat într-o pădure.

Oricine încearcă să vizualizeze cărarea de mers printr-o pădure, va înțelege că reprezentarea comparației pe care a închipuit-o Dosoftei ținea cont de toate condițiile unui astfel de periplu.

Mai mult, dacă ne gândim la codrii întunecoși ai Moldovei de Nord, care constituiau cel mai probabil ideea lui Dosoftei de pădure, e cu atât mai mult sugestivă paralela între apele despărțite ale Mării Roșii și pădurea-codru indicată de Dosoftei ca termen de comparație.

În mod cert, Dosoftei nu era omul care să privească numai în jos, la cât de uscat e drumul, fără să fi avut în intenție o sugestie mult mai amplă, sinestezică (vizuală și auditivă).

Este una din imaginile poetice excepționale ale Psaltirii în versuri și care credem că a făcut istorie în poezia românească modernă.

I-am amintit pe Pillat și pe Maniu și am putea să-l adăugăm și pe Emil Botta, care, imaginând că în odaia lui crește un copac „cu frunze ca focuri gălbii” (Împresurarea, vol. Vineri, 1971), se închipuie și că s-ar putea…scălda „în apele-i dulci”.

Însă credem că această metaforă poetică nu a evoluat abrupt, de la Dosoftei la moderniști, ci a făcut escală și în romantism, acolo unde, la Heliade-Rădulescu și Eminescu, descoperim alte imagini tainice și greu decodabile, datorită aluvionării treptate a semnificațiilor.

În poemul Anatolida sau Omul și forțele, Heliade numește apele care se răspândesc pe pământ în surse lichide diverse, în a treia zi a creației: „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane,/ Lucide ca-adamantul”.

Episodul dedicat apelor de către Heliade este unul din cele mai reușite ale poemului său, fiind construit pur muzical, pe ideea de simfonie acvatică, racordându-i însă și teza unei muzici angelice.

Spuneam și altădată că e posibil ca Psaltirea în versuri, cu semnificativele și, uneori, chiar fascinantele ei descinderi poetice spre reprezentarea unor de tablouri acvatice – ilustrări alegorice, cel mai adesea – și cu indicarea terminologică a diversității formelor lichide, să-i fi oferit sugestii lui Heliade.

Iar cu altă ocazie am arătat că metafora lui Heliade n-a fost ignorată de Eminescu, care a prelucrat-o în alt context: „Şi prin ferestre sparte, ca printre ochi de nori, / Trece-o suflare sfântă cu aripe răcori(Ștefan cel Tânăr)[2].

Însă, în afară de acest context, mai există un loc, în Memento mori, în care Eminescu a conexat sugestiile primite de la Dosoftei și Heliade:

Babilon, cetate mândră cât o țară, o cetate
Cu muri lungi cât patru zile, cu o mare de palate
Și pe ziduri uriașe mari grădini suite-n nori;
Când poporul gemea-n piețe l-a grădinei lungă poală
Cum o mare se frământă, pe când vânturi o răscoală,
Cugeta Semiramide prin dumbrăvile răcori.

E o reproducere enigmatică a Babilonului, cetatea antică uriașă, ale cărei coordonate esențiale, pentru Eminescu, sunt: marea de palate și, respectiv, grădinile suspendate[3] „suite-n nori”.

Încât, atunci când marea de oameni „se frământă” printre marea de palate, undeva, la poalele grădinilor suspendate, regina Semiramida poate cugeta stând deasupra aceste mări urbane zgomotoase, adică „prin dumbrăvile răcori”.

Dar dumbrăvile răcori reprezintă tocmai sinteza (tipic eminesciană, ca procedeu) imaginilor poetice aparținând lui Dosoftei și Heliade, pe care le-am evocat.

Adică marea ca o pădure/ codru de la Dosoftei și „prunci-angeli ai răcoarei cu ape diafane”, heliadești, se contrag, în versul eminescian, în magnifica dar și cu totul  enigmatica metaforă (dacă nu se cunosc sursele) a dumbrăvilor răcori, a grădinilor-păduri ale Semiramidei.

Eminescu a gândit să refacă imaginea Babilonului antic pe o antiteză: între marea vieții cotidiene zbuciumate și marea solitudinii grădinilor suspendate, în pacea cărora Semiramide putea „cugeta” ca Cezarul din Împărat și proletar, mai presus de interesele obscure ale celor care se preocupă doar de traiul zilnic.

Însă marea pădurii suspendate a Semiramidei are alt…foșnet decât marea de oameni animați de patimi, care „se frământă, pe când vânturi o răscoală”.

Tocmai de aceea Eminescu o numește dumbrăvi răcori, asociind-o cu angelitatea invocată de Heliade, dar și cu „pădurea fără tină” a lui Dosoftei. Care poate să însemne atât un un drum uscat (așternut cu frunze uscate) prin pădure, dar și o…pădure neîntinată, sfântă.

Pentru că marea care s-a despicat ca să treacă prin ea poporul lui Israel semnifica botezul viitor, curățirea de patimi și izbăvirea umanității de moarte.

Încât trecerea poporului prin mare, ca printr-o „pădure fără tină” ne apare ca având semnificații poetice cu mult mai profunde decât se poate înțelege la prima vedere.

Ne explicăm astfel și apetența poeților tradiționaliști-moderniști de a perpetua această metaforă…


[1] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Vol. I. Dosoftei, p. 184-185.

Cartea se poate downloada de aici:

http://www.teologiepentruazi.ro/2013/06/15/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-in-literatura-romana-vol-1/.

[2] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, Ed. Academiei RSR, 1988, p. 166.

O altă posibilă sursă pentru „Anatolida”

Am făcut altădată observația că Ion Heliade-Rădulescu, în poemul Anatolida sau Omul și forțele, pentru a scrie despre căderea îngerilor, pe lângă inspirația din Paradisul pierdut al lui Milton, a făcut apel și la surse interne.

Mai precis, Heliade afirmă că Lucifer și demonii au căzut din invidie față de Dumnezeu-Cuvântul. Ne referim la versurile:

Onori și nemurire, tărie, libertate
Avea în cele nalte, de tot se bucura;
Ci cum văzu Cuvântul, a lui divinitate,
Îl dezvoltă în sineși, și greu îl apăsa.

Sta mut marele-arhangel, cu degetul la gură,
Sta neclintit la postu-i și buzele-și mușca,
Fierbea trufia-ntr-însul, fierbea friguri de ură,
D-a tâmplelor bătaie ochi, față se roșea.

Pentru o astfel de concepție, Heliade ar fi putut avea cunoștință de cele menționate în Hronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului[1]. Reamintim ceea ce am spus:

„Afirmația aceasta apare în Cronograful Sfântului Dimitrie al Rostovului (pe care l-a deținut în manuscris și Eminescu):

Iar pricina mândriei celei îngerești, unii teologi o zic că este de acest fel: ca și cum, adică Domnul Dumnezeu ar fi descoperit Îngerilor taina întrupării Cuvântului, prin care avea a se împreuna Dumnezeirea cu omenirea, în Fața [persoana] lui Hristos, Căruia toată zidirea îngerească este datoare a I se închina. Deci unul din cei mai mari îngeri, care se chema de lumină purtător [Lucifer, Luceafăr], văzându-și înălțimea și slava firii sale celei îngerești, și socotind și simplitatea ce va să fie a firii omenești celei de țărână, s-a mândrit și s-a gândit să nu se închine lui Dumnezeu-Cuvântul, Cel ce avea să Se întrupeze, și zicea întru sine: La cer mă voi sui și voi fi asemenea Celui Prea Înalt.

Iar această socoteală a îngerilor de descoperirea tainei întrupării Cuvântului, acei teologi o numesc [o deduc] din scriptura aceasta: Sfântul Apostol Pavel în trimiterile evreilor [Epistola către evrei] în capitolul 1 scrie: Iar când iarăși aduce pe Cel Întâi Născut în lume, zice: „Să se închine Lui toți îngerii lui Dumnezeu” (Evrei, 1, 7).

Această zicere iarăși semuind-o [raportând-o la începuturile lumii, pentru că Apostolul zice: iarăși], aduc dovadă cum că de două ori Fiul lui Dumnezeu S-a adus în lume: întâi, prin descoperirea îngerilor [către îngeri] de întruparea Aceluia, Care au fost la începutul zidirii îngerilor; iar a doua, prin singura [însăși] întrupare[a]. Deci în amândouă acele aduceri s-a poruncit îngerilor ca să I se închine Lui. […]

Ci de vreme ce cei mai vechi, de aceia n-au scris, deci nici noi nu o întărim [nu o susținem ca adevărată][2]”.

În afară însă de acest Hronograf, Heliade ar fi putut apela și ar fi putut cunoaște această interpretare și din predicile lui Ilie Miniat, tipărite la noi încă din 1742:

„După credința unora dintre Sfinții Părinți, taina aceasta păstrată ca cel mai scump mărgăritar în comorile dumnezeieștii voiri dintru începutul veacurilor a fost descoperită și arătată în cer pentru ca să o vadă și să se minuneze îngerii de această minunată lucrare a înțelepciunii dumnezeiești. De aici luceafărul [Lucifer] a început să pizmuiască această ipostază a lui Dumnezeu [ipostasul/ persoana lui Dumnezeu-Cuvântul], unită dimpreună cu omul, și mândrindu-se și el în frumusețea lui, ar fi zis în lumina sa: Mai degrabă să fiu eu acolo, eu cel ce sunt căpetenia Serafimilor, care trăiesc în cer și sunt fără de materie, eu sunt vrednic să iau o cinste ca aceasta, eu trebuie să fiu asemenea cu cel Prea Înalt.

Din cauza aceasta a căzut ca un fulger din ceruri. Această problemă grea o însemnează Sfântul Maxim Mărturisitorul cu Sfântul Grigorie de Nazianz prin patruzeci și patru de întrebări și răspunsuri, zicând: Zavistia a întunecat mintea luceafărului și a căzut din cauza mândriei lui, pentru că nu a suferit, fiind dumnezeiesc, a nu se socoti și Dumnezeu[3] (predică La duminica de dinaintea Nașterii lui Hristos).

Și în altă predică:

„Dar a fi Maica lui Dumnezeu, să naști pe Mântuitorul a toată lumea […] această cinste este mai presus de orice, fără de asemănare, aproape de Dumnezeu, cinstea pe care văzând-o luceafărul cel purtător de lumină, atunci la începutul veacurilor a descoperit această taină a îngerilor.

A descoperit această mare taină a iconomiei întrupării și îndată și-a rănit sufletul cu zavistia, a cugetat cele deșarte, a devenit rebel și ca un fulger a căzut din ceruri cum spune Maxim Mărturisitorul, bazat și el pe cele spuse de Pavel: Și iarăși când aduce pe cel Unul Născut în lume i se vor închina lui toți îngerii (Epist. Către Evrei, cap. I)”[4] (predică La praznicul Bunei Vestiri a Născătoarei de Dumnezeu).


[1] Vezi Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Studii de poezie pașoptistă, p. 8, 15-16.

Cartea se găsește aici pentru download: http://www.teologiepentruazi.ro/2011/11/28/studii-de-poezie-pasoptista-2011/.

[2] Hronograf, [scris de Sf. Dimitrie al Rostovului] Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1992, p. 10-11.

[3] Ilie Miniatis, Episcopul Cernikăi şi al Kalavritei din Peloponez (1669-1741), Predici la Postul Mare şi la diferite trebuinţe, trad. din limba greacă de Pr. Dumitru Iliescu Palanca, prefaţă de Protos. Iustin Marchiş, Ed. Anastasia, 2004, p. 340-341.

[4] Idem, p. 355.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [7]

Cap-d-operă la toate, la vocea-omnipotente,
Drept în picioare omul apare ca un rege;
Contemplă universul, cer, soare, lună, stele,
Și parcă va să svoale, în sus să-și ia avântul.
Se uită împrejiuru-și, contemplă munți, văi, câmpuri,
Și tot care germină, și tot care răsuflă,
Și flori, și păsărele, și arbori, ș-animale,
Și tot ce este-n mare, și tot ce svoală-n aer;
Din toate omul simte misterioasa voce
Ce-i spune că e tipul, imaginea divină.
Contemplă, se contemplă și Zeul, ca și omul:
În sus se uită unul, ardică la cer fruntea,
Umana-inteligență simte pe Zeu în sine,
Iar Creatoru-și vede în om asemănarea
Și se dilectă-ntr-însul. „Creat-am pe om, zice,
Imagine divină, asemănarea noastră.
Vă înmulțiți și creșteți și dominați pământul,
Vă bucurați de dânsul, a voastră-avere este,
Al vostru eritagiu; și tot ce e pe dânsul
De domni să vă cunoască.”
Ci, rege peste toate, de ce omul e singur,
Când tot care viază și simte și se mișcă
Își are și soția? Tot animalul este
Un individ în parte, pereche — două corpuri,
Iar omul e androgin, consoartea lui e-ntr-însul,
În sânul său o poartă, la inimă-i palpită
Ș-o simte că viază. Bărbatul și femeia
E el și ea-mpreună, aceeași creatură,
Același corp și carne,
Vivificați d-un suflet, trăind aceeași viață.
Amorul lor nu este unirea întâmplării,
Atracția ce trage pe vită către vită;
E naltul, suveranul amor al providenței,
Serafica ardoare ce suflete mărită —
Ș-aci transpare Zeul.
Înalta Beatitute, văzându-și a sa faptă,
Într-însa se dilectă ș-exclamă: bine foarte!

Se face iară seară, se face dimineață;
În deltele eterne se-nscrie ziua-a șasea,
Și-ndată Creatorul reintră în repaos.

VII

Cât ești de mare, Doamne! și cât de admirabili
Sunt operele tale!
Glorificați pe Domnul, puteri, Eloimi, angeli,
În arpele serafici cântați, preaînălțați-l;
În cer și pretutindeni răsune osana!
Lumină, întuneric, puteri și elemente,
Seri, astre și luceferi, răsune firmamentul
De laudele voastre,
Pământe, trage danțul în cercul horei tale
Și tot ce este-asupra-ți ardice a sa voce
Și rugă către ceruri. Ai munților nalți cedri,
Plecați al vostru creștet, vă înclinați, o, arbori,
Și plante câte sunteți, verdeață, pom și floare,
Nălțați profumul vostru.
Tot ce viază-n mare și tot ce svoală-n aer
Și pe pământ se mișcă, și om, și animale,
Pe idioma voastră, pe limba-și fiecare
Uniți vocile voastre, și cerul, și pământul
Răsune osana!
Materie și minte, cântați lauda mare,
Cântarea creațiunii, panhimniul ființei!
Cântați ziua a șaptea, a Domnului zi sfântă:
Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, omnipotent eternul!
Plin este timpul, locul, plin cerul și pământul
De gloria-i divină!

Aceste episoade ale epopeei heliadești urmăresc ziua a șasea a creației și laudele aduse de întreaga creație Creatorului ei, fiecare în idiomul său, fie că acest idiom este lumina stelelor (răsune firmamentul de laudele voastre), fie parfumul plantelor și al florilor, etc.

Ca și în trecut, Heliade se păstrează în apropierea referatului scriptural al Genezei, cu singura excepție a androginului, care nu este menționat în felul acesta la Facere și nici nu face parte din cugetarea creștină, ci este un import din filosofia platoniciană.

Dar și ideea că se contemplă și Zeul, ca și omul lasă loc la interpretări, deși concepția că omul vede în sine chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu privește către om ca spre cel ce este după chipul Său, este ortodoxă.

Omul ca rege și capodoperă reproduce interpretarea patristică despre om ca împărat sau încununare a creației dar și rezumat sau recapitulare a ei.

Asocierea harpei cu îngerul s-a făcut de mai multă vreme și persistă, spre exemplu, și la Mallarmé: A ce vitrage d’ostensoir / Que frôle une harpe par l’ Ange / formée avec son vol du soir… (Sainte).

Foarte multe nu avem de comentat din punct de vedere literar. La nivel ideatic, autorul reia mai multe idei și sentințe pe care le-a enunțat deja în versurile anterioare și pe care le-am comentat la timpul potrivit.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [6]

V. Peștii și păsările

A Domnului iar voce răsună peste ape,
Și aerul și marea se umplu de viață,
Dau ramuri zoofite, polipii iau simțire,
Se umple tot abisul, cuprinsele marine
De lucitorul nacru, de candidele perle,
De rumenul coraliu.
Înoată peștii-n ape, în aer păsări svoală
Și, binecuvântate d-omnipotenta voce,
Tresar de bucurie, celebră fiecare
Amorurile sale,
Spre-eterna propagare și varia-nmulțire
De generi și de speții.
Cântați, din aripi bateți, ființe svolătoare,
Nălțați la ceruri imnul prin cântecele voastre;
Voi, notători, asemeni jucați-vă în ape,
Umpleți cuprinsul mării, câmpiile eterii;
Sunt binecuvântate a voastre tinereți
Și candide fiori.
L-aspectul vostru Domnul exclamă că e bine.

Și vine iară seara, se face dimineață,
Se-ncheie ziua-a cincea.

VI. Animalele pământului

La viață, la lumină,-n sus orice suflare,
Luați formele voastre, de la insect și vierme
Și pân’ la patrupede ce pașteți câmpi, dumbrave,
Și până la sălbatici ale pădurii fiare;
Ieșiți pereche toate în masculi și în femini,
Serbați nuntele voastre, vă propagați în secoli
Pe generi și pe speții, vă reproduceți semeni,
Nutriți, vă creșteți puii ce își așteaptă cuibul
Întâi la sânul vostru ș-apoi la al naturii,
Ospăț universale ce-ntinde providența
La tot ce e viață, la toată răsuflarea.
S-a pus și vouă lege, urmați dup-a ei voce,
Vă înmulțiți și creșteți, glorificați pe Domnul
În varii idiome, după natura voastră,
Căci, binecuvântate, aveți o providență
Ce-i place să vă ție, și zice că e bine.

Deși Dumnezeu a binecuvântat creaturile Sale și le-a poruncit să se înmulțească (Fac. 1, 22), totuși această înmulțire nu include, înainte de căderea omului, reproducerea sexuală.

Din acest punct, Heliade începe să se îndepărteze de dogma ortodoxă, pentru că el sugerează deja, în versurile de mai sus, ceea ce va afirma și puțin mai departe, în cazul primei perechi umane, și anume că înmulțirea, pe cale sexuală, a început încă înainte de greșeala Protopărinților (ceea ce este o erezie din perspectivă creștină).

În rest, poetizarea sa urmărește, ca și până acum, referatul biblic (Fac, 1, 20-25).

Heliade enumeră tezaurele apelor (desemnate ca: abisul, cuprinsele marine), așa cum făcuse mai înainte și cu cele ale pământului (rubine, smeralde, iacinte, safire, adamante), individualizate, ca și atunci, cromatic: nacru (fildeș), perle, rumenul coraliu. Cum spuneam și altădată, această  detaliere mă face să mă gândesc dacă la Macedonski, în privința apetitului pentru prețiozități, funcționează reflexul parnasian sau reflexul heliadesc.

Voi, notători, asemeni jucați-vă în ape urmează expresivității psalmului 103, 27, pe care un alt poet, Dosoftei, o reproduce astfel: Acolò le vine toană / De fac chiții gioc și goană.

Ca și Bolintineanu, pentru care marea înseamnă tărâmele lichide sau câmpiile lichide sau luncile-eterate (Conrad), Heliade numește cuprinsul mării: câmpiile eterii – referindu-se la caracterul lor eterat (diafan), la materia transparentă a apelor.

Și din nou atragem atenția asupra similitudinilor cu Bolintineanu, care de asemenea, vedea prin apa mării ca printr-un mediu perfect transparent, mozaicurile de pești (vezi capitolul nostru despre Bolintineanu din Epilog la lumea veche, vol. I).

Din nou, ființele create înalță imne către Dumnezeu, ca și în episoadele anterioare ale poemului, ființele svoltătoare prin cântece, iar animalele în varii idiome, după natura voastră.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [5]

IV. Astrele

A zis și, iată, suntem luminători ai lumii.
Strălucitoare heliu, sori, principi de lumină.
Focare arhicentre de raze, de splendoare,
Planeți, astre, luceferi, sisteme de lumină,
Să lăudăm pe Domnul!
Spre luminarea zilei, spre luminarea nopții
În firmament ne puse drept candele de aur,
În templul său cel mare,
A fi imagini însăși nespusei lui splendoare:
Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere
Și gloria-i divină prin legea ce vă puse.
Lumina vă e vocea, prin ea vorbiți vederii;
În cursul periodic vă exprimați cuvântul,
Distingeți între vară, distingeți între iarnă,
La timpi, la ani, la zile fiți semne nemutabili:
Aceasta va e legea.
Armatelor de stele, străbateți firmamentul,
La veghiele voastre glorificați pe Domnul
În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce,
Căci zice că e bine.

Se face iară seară, se face dimineață;
În tablele eterne se-nscrie ziua-a patra.

Crearea aștrilor în ziua a patra urmează de asemenea cu fidelitate referatul scriptural (Fac. 1, 14-19) și, respectiv – în felul în care numește aștrii candele de aur – comentariile patristice hexaemeronice, pe care o întreagă tradiție poetică romantică le-a valorificat (vezi comentariile noastre din Epilog la lumea veche, vol. II).

Vorbeam mai devreme de construirea/ zidirea cosmosului ca un templu/ biserică. Heliade ne certifică acum această interpretare: În firmament ne puse drept candele de aur / În templul său cel mare.

Faptul că aștrii cerești sunt imagini nespusei lui splendoare, a Creatorului, indică o concepție iconografică a poetului: luminătorii cerești sunt icoane ale Celui care este „Lumina lumii” (In. 1, 9; 8, 12).

Versul Reprezentați pe Domnul, narați a lui putere reproduce o altă mărturie psalmică solicitată mult de tradiție: „Cerurile spun/ povestesc [narează] slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria [firmamentul]” (Ps. 18, 1).

Imaginea armatelor de stele urmează comparației cu legiunile de îngeri, „oștirile”, „tabăra lui Dumnezeu” (Fac. 32, 1-2), adică unei vechi tradiții care aseamănă astrele cu îngerii, pentru că îngerii sunt stelele cerului spiritual, pe când aștrii sunt luminile cerului material.

Dacă aroma florilor era idioma în care își înălțau imnul lor către Dumnezeu, în cazul stelelor: Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii /…/ În tot nemărginitul, fiți eho l-a lui voce [a Domnului]. Ele sunt un ecou al mărturisirii lui Dumnezeu, mai mult poate decât celelalte creaturi iraționale, pentru că ele vorbesc, după cum am spus, despre Autorul lor ca despre Dumnezeu care este Lumină.

Așadar, lumina este limbajul stelelor, prin care se adresează vederii umane, dar nu numai capacității vizuale, ci mai mult vederii raționale, conștiinței adică. Poetizarea acestei concepții produce „un vers tulburător”[1] (Lumină vă e vocea, prin ea vorbiți vederii).

Miresmele și lumina se transformă la Heliade în glasuri/ voci, în rezonanță sonoră, într-o imnografie cu transcriere ontologică proprie.

Lumina stelelor este o sonoritate vizuală. Sau altfel spus, pentru Heliade, sunetul este cea mai fină lumină.


[1] Eugen Simion, Dimineața poeților, Ed. Eminescu, 1995,  p. 72.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [4]

Apari ca o mireasă, o, Mater Terră sacră,
Prepară-te de nuntă;
Pe creștetul tău pune a munților coroană,
Plini d-aur, de rubine, smeralde, iacinte,
Safire, adamante, de-ntregile-ți tezauri.
Ai munților nalți cedri, dumbrăvile-ebenine
Și fructidorii arbori adorni de multa floare:
Sunt brunele-ți cosițe, regala-ți capellură;
Aromele lor toate — cosmeticele tale.
Să înflorească pomii, să-și dea ale lor fructe,
Să germine-n tot locul și iarba, ș-orice plantă,
Dezvolte-se-orice floare, răsfire-se mirosul,
S-adoarne, să profume talamul tău de nuntă;
Și așternutul candid amorurilor tale
Întindă-se-n tapete, arhetipe modele
De orice țesătură, de orice adornare
.
Ai grațiilor angeli, formați cununi, festoane
Spre marea sărbătoare.
Cântați, flori, bucuria și lăudați pe Domnul
Pe idioma voastră, vă exalați profumul
Spre ceruri ca tămâie. Formați sublime-acorduri;
Armonie d-arome
.
Natura este-n nuntă, serbare-universală.
La germinare, plante, ș-eternă propagare!
Pe generi și pe speții vă dați a voastre fructe
Cu propria sămânță ș-a lumii abondanță.
Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul
Și sacrificiu fructul
.
Eternul se complace în existența voastră,
Contemplă – și e bine!

Și iar se face seară, și iarăși dimineață,
În deltele eterne se-nscrie ziua-a treia.

Dacă prima parte din episodul Apele a urmărit să detalieze Fac. 1, 9-10, partea a doua se ocupă de pământul care iese la lumină de sub ape (în conformitate cu Fac. 1, 11-12), ca o mireasă, o, Mater Terră sacră.

Nu este o natură săracă, ci plină de tezaure – la propriu, dar și la figurat: tezaure de poezie.

Termeni precum fructidori, adorni sau capellură atestă tendința italienizantă despre care vorbeam și la începutul comentariului nostru.

Ebenin și profum îi sunt proprii și poeziei lui Bolintineanu.

Cosmeticele au sens etimologic, de la grecescul cosmos, care înseamnă podoabă (numai că Heliade va prefera, în loc de podoabă/ a împodobi, pe adornament/ a adorna, în conformitate cu teoriile sale lingvistice). Semnificația aceasta a fost îndelung utilizată în tradiția bizantină și românească veche.

Pământul este numit, de asemenea, talam [pat] de nuntă, care este înmiresmat de flori. Poate să fie o dezvoltare a Cânt. 1, 15: „Pajiștea de iarbă verde ne este al nostru pat”. Interpretând mistic acest verset, Sfântul Antim Ivireanul scria: „patul inimii mele înfrumusețat iaste cu florile doririlor dumnezeești”[1].

Florile (pajiștile) sunt tapete, arhetipe modele / De orice țesătură, de orice adornare. Și nu au fost astfel pentru români, dintotdeauna? Când eram mici și ne învățau la școală să introducem, în compuneri despre primăvară, covoarele de verdeață sau de flori, atunci nu știam originea arhaică a acestei metafore vizuale. Heliade nu face decât să restaureze izvorul.

În paranteză fie spus, desuetudinea lor din punct de vedere stilistic este produsă nu atât de repetare, cât de imitare mecanică, fără nicio cunoaștere a semnificațiilor, pe care omul modern și dereligizat le-a pierdut. E normal ca un mimesis lipsit de semnificații să devină caduc. Observăm însă că, inclusiv pentru omul modern și postmodern, poezie înseamnă ceea ce are semnificație pentru conștiința lui și nu ceea ce este absurd.

Dacă imnul apelor era o simfonie de tonuri, imnul florilor către Dumnezeu este o armonie d-arome. Parfumul lor este idioma/ idiomul, adică limba în care ele vorbesc și slăvesc pe Creatorul lor.

Spațiul terestru are, așadar, un aspect ecleziastic ușor de remarcat: cerul este doma/ tabernacolul, cortul boltit peste pământ; apele formează o orgă înzestrată cu toate tonurile și ritmurile, iar prin caracterul lor diafan, oferind impresia de evaziune înaripată, sunt o sugestie a angelității prezente și veghetoare/ păzitoare în lume; în vreme ce pământul este altarul pe care se aduce jerfa fructelor/ roadelor și de pe care se înalță tămâia parfumurilor de flori: vă exalați profumul / Spre ceruri ca tămâie /…/ Glorificați pe Domnul, c-aroma vă e imnul / Și sacrificiu fructul.

Mircea Anghelescu tinde să vadă și latura pozitivă a personalității altfel destul de controversate a lui Heliade: „există în sufletul poetului o neînfrântă propensiune spre liniște, spre pacea plenară și activă a desfășurării de energii constructive (nu aceea înghețată, a nemișcării); prezentă întotdeauna în aspirațiile sale ca un zenit al căutării, ca un punct înalt și fix spre care se îndreaptă neabătute aspirațiile sale mature, această oază de liniște și puritate prefigurând Edenul dinaintea căderii din Anatolida, apare materializat ca un spațiu al așteptării bucolice în Serafimul și heruvimul:

Pe la fântâni m-așteaptă, cu unda se răsfrânge,
Cu frunza îmi șoptește, cu zefirul suspină,
Cu valea îmi răspunde, cu patima mea plânge,
Cu dealul se înalță, cu câmpul se alină.

Cu floarea se dă-n leagăn, cu iarba undoiază;
Livedea îl arată, dumbrava-l subascunde;
În ziuă și în noapte, la umbră și în rază
Nu e nălucă,-mi spune, mă mângâie oriunde.

Durerea mi-o adoarme, lacrima el mi-o șterge,
Și pe pământ, și-n ceruri nădejdea mi-o arată”[2].

Semnificațiile se intersectează cu cele ale unui alt peisaj rustic/ bucolic-transcendental, anume cel care se regăsește în binecunoscutul fragment din Zburătorul, anunțând Sara pe deal a lui Eminescu:

Era în murgul serii și soarele sfințise;
A puțurilor cumpeni țipând parcă chemau
A satului cireadă, ce greu, mereu sosise,
Și vitele muginde la jgheab întins pășeau.

Dar altele-adăpate trăgeau în bătătură,
În gemete de mumă vițeii lor strigau;
Vibra al serii aer de tauri grea murmură;
Zglobii sărind vițeii la uger alergau.

S-astâmpără ast zgomot, ș-a laptelui fântână
Începe să s-audă ca șoaptă în susur,
Când ugerul se lasă sub fecioreasca mână
Și prunca vițelușă tot tremură-mprejur.

Încep a luci stele rând una câte una
Și focuri în tot satul încep a se vedea;
Târzie astă-seară răsare-acum și luna,
Și, cobe, câteodată tot cade câte-o stea.

Dar câmpul și argeaua câmpeanul ostenește
Și dup-o cină scurtă și somnul a sosit.
Tăcere pretutindeni acuma stăpânește,
Și lătrătorii numai s-aud necontenit.

E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei
Veșmântul său cel negru, de stele semănat,
Destins cuprinde lumea, ce-n brațele somniei
Visează câte-aievea deșteaptă n-a visat.

Tăcere este totul și nemișcare plină:
Încântec sau descântec pe lume s-a lăsat;
Nici frunza nu se mișcă, nici vântul nu suspină,
Și apele dorm duse, și morile au stat.

Dacă Heliade ar fi mai mult valorizat și valorificat de critică pentru astfel de episoade ale operei sale lirice, și dacă asemenea peisaje câmpenești ar fi urmărite pe firul fiorului transcendent până la originile sentimentului sacru al evlaviei în fața ingenuității naturale și cosmice, poate că influența sa și importanța într-un anume segment istoric al dezvoltării poeziei românești (ca și a lui Bolintineanu și Alexandrescu) ar fi mai bine cumpănite.

De fapt, dacă Paul Cornea și Negoițescu susțin că Heliade l-a făcut posibil pe Eminescu, suntem de acord cu Elvira Sorohan, că „Eminescu s-a ivit nu pentru că a existat Heliade. Dar după ce acesta s-a pronunțat vizionar și viforos, os magna sonaturum, Eminescu ni se înfățișează mai complex, superior în preluarea, dintr-o dată matură, a tradiției recente”[3].


[1] Antim Ivireanul, Opere, ediție de Gabriel Ștrempel, Ed. Minerva, 1972, p. 113.

[2] Mircea Anghelescu, Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie, Ed. Univers enciclopedic, București, 2001, p. 79.

[3] Elvira Sorohan, Ipostaze ale revoltei la Heliade Rădulescu și Eminescu, Ed. Minerva, București, 1982, p. 183.

Anatolida sau „răsăritul” lumii [3]

III. Apele

Vocea Domnului peste ape,
Peste ape gloria lui.

Puteri primordiale, principe, Eloimi,
La nuntă, la creare sculați! suntem chemate;
Prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane,
Lucide ca-adamantul,
Formați-vă în rouă, din rouă-n picăture,
Din picăture-n ploaie, cântați și trageți danțul,
Descindeți și risorgeți, formați fântâni, pâraie,
Luați cursul în râuri, sisteme, congregații,
Umpleți și văi, ș-abisuri, și mări, pelage toate,
Formați de oceane catena prelungită
Și trageți, trageți hora; încingeți tot pământul,
Scăldați-l, fecundați-l;
Din sânul vostru iată-l că iese ca mireasă
Din nupțială baie
.
S-aude-al picăturii încântătorul timbru
Ca-adamantine coarde de vânt înfiorate;
Fântâne, sorginți vergini, uniți susurul vostru
Cu-a râului murmură, cu [v]uietul cascadei,
Cu spumegosul gemet fugoaselor torente,
Cu gravul flisv al mării ș-al valurilor muget,
Pangosmie-armonie!

Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte
Și cele mai profunde!

Ca tunetu-a lui voce răsună peste ape;
A zis și, iată, suntem.
Cât e de bine, Doamne, când tu zici că e bine!

Etapa aceasta din vastul poem heliadesc reprezintă un imn al nunții, al simțurilor și al sinesteziei (incluzând și partea a doua din episodul intitulat Apele, la care ne vom referi în articolul viitor). E poate unul dintre cele mai frumoase pasaje ale acestui poem cosmogonic.

Motto-ul este tot o reproducere din Psaltire: „Glasul Domnului peste ape; Dumnezeul slavei a tunat; Domnul peste ape multe” (Ps. 28, 3). Versetul acesta este interpretat mai adesea în relație cu Botezul Domnului, când S-a făcut auzit glasul Părintelui ceresc.

Numind apele prunci-angeli ai răcoarei cu aripi diafane, Heliade obține, din punct de vedere poetic, un efect stilistic anticipativ, prin complexitatea semnificației. În același timp, creează o corespondență între diafanitatea îngerească/ angelică și materia diafană a apelor, ceea ce reprezintă o neașteptată sugestie filosofică și interpretativă[1].

Poetul va insista asupra caracterului evaziv și diafan al elementului acvatic, evantaiul apelor deschizându-se/ descinzând într-o muzică înaripată.

Versurile denotă multă sensibilitate, multă atenție la detaliu și forță de vizualizare a unui fenomen – retragerea de pe suprafața pământului a oceanului primordial și împărțirea lui în alte multe surse de apă – care părea că nu ar avea de ce să incite la poeticitate/ poetizare.

Heliade însă descoperă multe motive de poezie în această situație. Nu gândim prea des apa desfășurată – ca-ntr-un tablou expresionist – în picături și timbre ale fiecărei picături!

Destructurând-o poetic, autorul îi pune în evidență, de fapt, unitatea, pornind de la originea/ izvorul apelor (de la principul lor și al întregii creații, care e Dumnezeu, Princip al frumuseței) și urmărind rostogolirea lor în: rouă, picături, fântâni, pâraie, râuri, mări și oceane.

Ceea ce e fascinant și avangardist pentru vremea aceea (cu rezonanțe simboliste) este că fiecăreia îi atribuie o sonoritate specifică, că am putea fi orbi și totuși orchestra apelor să picteze un tablou simfonic în stare să deștepte înăuntru ochiul închis afară (împrumutând vorbele lui Eminescu).

De la versul cu prestanță de viziune auditivă de tip blagian, S-aude-al picăturei încântătorul timbru – mai ales când picură cu forța primordialității și ne redă contemporaneitatea cu nașterea muzicii cosmice, o muzică de sunete virgine, reproduse la/ pe o scală acvatică –, coborând pe cursul apelor, într-un relief sonor, poetul ne plimbă pe unde simfonici (putem zice) de susure, murmure, vuiete, gemete, mugete, pe măsură ce călătorim, în descendența apelor, pe râuri, cascade, torente până la valurile mării!

Disocierea aceasta abstractă a apelor de forma/ portretul lor auditiv (dublul tautologic sonor), precum și desfășurarea lor în chipul/ sugestia unor instrumente muzicale din ce în ce mai grave, atestă facultăți muzicale și simfonice bine de precizat ale poetului, ca și aptitudini filosofice concrete.

Desigur, concertul acesta armonic, numit de Heliade pangosmie[pancosmie]-armonie, este nu numai impunător – în același timp subtil, implicând tenacitatea urechii dar și a vederii abstracte – ci și foarte sugestiv, chiar alegoric, pentru că mugetele valurilor mării reprezintă o partitură finală zbuciumată a aventurii existențiale.

Se subliniază unitatea, cosmicitatea și pan-armonia muzicii de ape, în corelație nenumită dar sugerată și subînțeleasă cu muzica sferelor – o operă terestră corelativă muzicii celeste a sferelor.

Dacă Bolintineanu e impresionant vizual, Heliade are subtilități sonore de mare finețe, asociate fiind unor sugestii insondabile: Să lăudăm pe Domnul din cele preaînalte / Și cele mai profunde!. Ceea ce este probabil o parafrază la cuvintele Sfântului Pavel despre „lărgimea și lungimea și înălțimea și adâncimea” (Ef. 3, 18) iubirii lui Hristos.

Este evident, oricum, că forța vizualizării este produsă de fundamentul vizionar mistic și metafizic.

Simfonia apelor (dezvoltarea lor ritmică în note din ce în ce mai ample, odată cu amplificarea debitului material al apelor, cât și diafan-auditiv) este numită dans sau horă, poetul invocând bucuria revărsării creației.

Pământul iese din ape ca mireasă / Din nupțială baie, pentru că și el a primit putere germinativă, aflându-se sub abisul apelor atunci când Duhul Sfânt Se purta peste ele ca o cloșcă (precizare patristică).


[1] A se vedea studiul asupra conceptului de diafan, pornind de la filosofia antică, al Ancăi Vasiliu: Despre diafan. Imagine, mediu, lumină în filosofia antică și medievală, Ed. Polirom, București, 2010.