Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [18]

„Luna spectrală” îl însoțește adesea pe poet. Ca un omagiu adus lui Eminescu, el îi numește pe poeți „Lunateci”, în sensul de contemplatori ai spectacolului ceresc al înserării, cu izvorârea ei de lună și de stele, care amintesc geneza lumii:

Ce lună veche astă-seară
pe cerul de atlas uzat.
Tăcerea și-a desfășurat
infoliul nedescifrat
prins în pecetea lui de ceară.

Peste orașul statuar
o palidă eternitate
perindă Umbre clătinate.
Dorm scări, havuzuri și palate
țesute-n visul legendar.

Noaptea pentru Lunateci, una
și singură din început,
primește ruga lor de lut
la țărmul ei solemn și mut
spre care-i poartă, – veche, – luna.

(Nocturnă)

„Din început” înseamnă: de la începutul lumii. Căci, așa cum am spus, „Lunatecii” sunt îndrăgostiții de contemplarea semnificațiilor primordiale pe care le citesc în biblia cosmică, mai cu seamă în paginile cerului înstelat: „Tăcerea și-a desfășurat/ infoliul nedescifrat/ prins în pecetea lui de ceară”. Regăsim aici, așa cum spuneam și altădată, concepția creștină, păstrată din vechime și exprimată în psalmul 18, 2-3: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria. Ziua zilei rostește cuvânt și noaptea nopții vestește cunoaștere”[1]. De unde Eminescu a dedus „Ce spune noaptea cerurilor sale,/ Ce lunii spun luceferii senini” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!). În aceeași tradiție, Ștefan Petică contemplase cerul înstelat ca pe o „carte veche cu taine sibiline” (Moartea visurilor, VI) – peticiene sunt și versurile: „Dorm scări, havuzuri și palate/ țesute-n visul legendar”.

Cerul înstelat e un „infoliu nedescifrat”, închis cu „pecete de ceară”, pentru că este o biblie tainică, care, ca și Biblia, nu poate fi descifrată de cei care nu caută să primească de la Dumnezeu harul înțelepciunii și al cunoașterii. Iar Vinea nu dorea a fi numărat printre cei indiferenți: „cărțile toate le-a citit/ și stelele, una câte una” (Casa din Mangalia).

Cerul e de „atlas uzat”, urmând iarăși o foarte veche tradiție poetică românească, ce pleacă de la Coresi și Dosoftei, care, traducând psalmul 8, au vorbit despre urzirea stelelor și a lunii cu degetele lui Dumnezeu. Reamintesc doar poetizarea lui Dosoftei: „Văz că-i făcut ceriul de mânule Tale,/ Cu toată podoaba, și-i pornit cu cale./ Ai tocmit luna să crească, să scază,/ Să-ș[i] ia de la soare lucoare din rază./ Stele luminate ce lucesc pre noapte,/ De dau cuviință, Tu le-ai urzât toate” (Ps. 8, 7-15). Tot Dosoftei a ilustrat poetic mătasea cortului/ casei lui Dumnezeu, în psalmii versificați (Ps. 41, 16;  73, 14 și 83, 44).

Coborând pe firul acestei tradiții, la Eminescu, „ceru-i negru, – pe-ntinsori de catifea/ Sunt cusute-n umed aur ici o stea, colo o stea” (Călin Nebunul). La Ștefan Petică: „Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă/ Pe care lunecară mâni albe de princese,/ Și-n falduri care pe-albastre culmi se lasă/ Scânteie pietre scumpe din stofe vechi și-alese” (Când vioarele tăcură, XV). Iar la Arghezi: „Noaptea, pe șesuri, se desface lină,/ La nesfârșit, ca dintr-un vârf de caer,/ Urzit cu fire de lumină./  E o tăcere de-nceput de leat”… (Belșug).

Luna e „veche”, așadar, pentru că aduce cu sine înserarea de la începuturile lumii. Arghezi, în poemul Restituiri, utilizează același epitet: „Văzduhul miroase-a vechi prin noapte,/ Flori vechi răsar de-a pururi cu vechile lumini”. Unde „vechile lumini” sunt stelele la fel de vechi ca și luna din poezia lui Vinea.

Iar luna cea „veche” îi poartă pe poeți spre rugăciune: spre a-și înălța, în noapte, „ruga lor de lut”: în rugăciunile ortodoxe, spunem adesea că ne rugăm lui Dumnezeu „cu buze de lut”, ceea ce ne întărește convingerea că poetul vorbește din experiență.

„Lunatecii” se roagă „la țărmul” nopții, „solemn și mut”, pentru ca ruga lor să plutească în liniște spre Dumnezeu.


[1] Cf. Psalmii liturgici, traducere din LXX și ediție de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [17]

Apar chiar și nostalgii voievodale:

„O stea pe tâmpla [catapeteasma cerului] din Ardeal./ E muntele sau e vreun voievod/ că sperie-se câinii stânelor/ și aerul se turbură ca gârlele? // Drumurile tari din munți/ pogoară la hanuri de piatră și lemn,/ auzi povești de la hotare vechi/ și-ntre opaițe vioara ținutului” (Hotare).

Regăsim, de asemenea, în versurile sale, medievala cugetare la ruine (vanitas vanitatum) și la moarte:

La sumbrele turnuri suit-am peste râpa de var,
de oameni acum și de vremuri, pe culme, uitate.
Fost-au cândva o vajnică pavăză pentru cetate.
Astăzi la umbra lor numai turmele pasc împăcate
sub ochii de piatră cei goi și holbați în zadar
spre fluviul de la hotar.

Nimeni nu m-a-nsoțit decât, în sfârșit,
seara cu luna-i spectrală
și un foșnet prin buruieni și prin rariștea pală.
Atunci s-au desprins din unghere și vis cobele și liliecii
și copleșit m-am întors pe urmele albe ale potecii.

Până pe pragu-mi tocit vântul m-a petrecut cu vechile-i arii.
Casa intrată-n pământ. Poarta roasă de ploi și de carii.
Gârbovi și robi în priveghiul lor fremătau în noapte arțarii.
…Colb am stârnit mai apoi, pretutindeni prin cameri deșarte.
Pecetluită pe zid, ruginea panoplia mea, printre oglinzile sparte
și nu era nici lucru, nici loc să nu-mi amintească de moarte.

(Retorsus)

Ca odinioară pe Grigore Alexandrescu – în poezia Miezul nopții –, contemplarea vestigiilor istorice îl poartă pe Vinea spre a descoperi ruinele propriei vieți.

Am remarcat, în lirica românească, perpetuarea acestui refren vechitestamentar și medieval, al deșertăciunilor, cu multă insistență, până la Nichita Stănescu și Marin Sorescu, adică la poeții postbelici.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [16]

Într-un alt poem de dragoste, declamă arghezian: „mergi singură prin basmul metalic ce se-ncheagă,/ pe unde-și trase vara pulpana de azur,/ că preajma mea de-altare și-alei te cere-ntreagă/ și-n creștetul simțirii te-nfigi ca plopul dur” (Dintr-o toamnă).

În același poem, din care tocmai am citat, remarcăm (și nu e prima dată) peisaje care l-ar așeza pe Ion Vinea în vecinătatea lui Vasile Voiculescu și Ion Pillat:

Septembrie cu drumuri de-aramă prin pădure,
cu-ntârzieri de cornuri și povârnișuri moi
pe cari se-opresc din umblet întoarcerile sure
de turme cu talange și botul în trifoi,

cu haitele de vânturi gonește păsări ude
și toarnă-n desfrunzire făclii cu floarea-n jos,
iar resemnarea-și rupe un chiot ce se-aude
din via luminată cu pulbere de os.

Viața și moartea își împletesc luminile. Sau, mai bine zi, ambele stau sub cupola aceleiași lumini a harului dumnezeiesc, pe care Vinea o sesizează adesea în versurile sale.

Deși considerat poet al modernității extreme, al avangardei, Vinea promovează poezia cosmosului și detestă orașul și consecințele citadinizării, ca și Blaga:

„Citadinule, vino în viață,/ ferestrele toate au vibrat,/ fâlfâie primăvara-n steagurile din față,/ monoplanul zbârnâie-n azurul vărgat. /…/ Nu vii și n-auzi, inimă cauterizată,/ nu-ți scuipi țigara, chip nevropat?/ Pe ulița grasă sună Primăvara”… (Îngerul a strigat).

Mai mult, întâlnim, în poezia sa, elegia satului și a codrului, nostalgia pierdutei armonii a firii umane cu ritmurile rustic-cosmice:

„Fată cu părul ca seceta,/ cu dorul ca paiul,/ cu inima ca luceafărul,/ mi-amintești satul din chenarul livezilor,/ cumpăna de lemn și jgheabul ei verde,/ marginea pădurilor cu iarbă pitică/ pe care zăcea cartea necitită. // Fată a trestiilor și a tălăngilor,/ în comoara codrului pasărea fluiera”… (Fira).

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [15]

Deși neliniștit, adesea anxios, Vinea caută pacea rugăciunii, liniștea suprafirească (mai presus de firescul vieții cotidiene, pământești) a slujbelor religioase sau a atmosferei monahale:

Ții mintea: în tăcerea din arhondaric
focul își închidea pleoapele câte una.

A fost după o zi cu izvoare și brazi
când porțile s-au desferecat sunând
și aria dintre pridvoruri ne-a surâs
cu sângele din mușcate, cu peretele de zorele.

Seara a șovăit și în sfârșit a descins
prin soarele care se întețea de moarte
când stupii au tăcut și florile s-au stins
și muntele și-a tras broboada din cer
peste coama-i aspră de cărbune.

(Priveghi)

În toată poezia lui, rugăciunea, privegherea, Biserica (chiar evocată simbolic, prin anumite elemente eclesial-liturgice) reprezintă refugiul sufletesc, după multe peregrinări și decepții, locul interior de pace și de regăsire de sine.

Când „gândul mi-e plin de ce-a fost/ cum e marea de corăbii, catargul de oboseala păsărilor”, atunci, „printre osemintele deșertului/ caut somnul, ruga și uitarea” (Recessus).

Iubirea însăși – chiar destrămată de multe ori, evocată pe un ton elegiac, în multe poezii – nu e concepută ca o relație pasageră, ci e legată de eternitate, consună cu idealul înveșnicirii:

Ce frumoase între noi cuvintele
luminând de-a lungul anilor.
Cum din sunet și din visul singur
s-a împlinit în ele înțelesul.

Fost-au unele țesute
din sideful efemer al crinilor,
altele au crescut din jarul sângelui,
zvonesc cele din urmă sub domurile serii.

Sunt clopotele în gând sunând vecia noastră,
oră cu oră cuprinsă de amândoi.
Iubirea e de mai-naintea noastră
și mult ne poartă dincolo de noi.

(Vecie)

„Iubirea e de mai-naintea noastră”, pentru că e de la Dumnezeu, „și mult ne poartă dincolo de noi” pentru că El ne poartă mai departe.

Reapare, și în această poezie, sacralizarea înserării: „domurile serii”.

Timpul înserării e aproape ubicuu în lirica lui Vinea. Pentru poet, este timpul în care sacrul înmiresmează profanul: „Ana, din ce palide aleie/ numele tău risipit/ în silabe de suvenir, adie/ prin limpede și pascal asfințit? // Fluturii, Ana, se ostenise,/ alb liliacul și rochia ta,/ clopotele, deniile și petalele. Ca un glas ziua se depărta. // Seara, tăcerea, stelele noi,/ Ana din vis, de lumini luminată…” (Medalion).

Înserarea pascală aduce cu sine liniștea, „tăcerea”, dar și „stele noi”, pentru că Învierea Domnului a însemnat o a doua creație a lumii.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [14]

Același ceas al înserării îl înfioară și într-un alt poem, unde spune: „Iată ora miresmelor,/ ora ierburilor arse [de lumina asfințitului]./ Apele-și iau cântecul de ieri /…/ Bang. Un sunet plin/ trece rar ca o lumină/ peste viața reculeasă și deplină/ dintr-un peisaj creștin. // Pe sub sonorul adăpost/ turme seculare vin”… (Ton). Deși, aici, clopotul i se pare o „inimă ce sună a pustiu” – ca altădată în poemul Melancolie[1] al lui Eminescu –, tocmai pentru că lumea contemporană nu mai e un „peisaj creștin”, cu „viață reculeasă și deplină”.

O altă poezie, cu titlul Geneză, recuperează ideea lui Eminescu de anamneză a începutului de lume, dar în același timp, leagă momentul creației dintâi de cel al recreării lumii, adică de cel al învierii eshatologice:

Freamătul izvorului din mine
rătăcind prin codrii mei l-ascult
ca pe o poveste de demult
cu turnuri, șanțuri, spectre și jivine.

Stranii ore ale orbului meu gând
dibuind prin șoapte, zvon și umbre,
iarba pală a țărmurilor sumbre,
mâinile și pasul tremurând,

de-a simți sub lespezi și ferige
începutul veșnicului cânt,
viața ridicată din mormânt,
nopților ursitele să-și strige.

Dorința învierii („viața ridicată din mormânt”) apare și în alte poezii, ca spre exemplu în Popas, în care „aici unde mor drumurile ostenite/ ca umbre lungi de zboruri nevăzute/ să-mi fie lespedea de înviere”. Pentru că moartea nu e veșnică, ci e un pas spre înviere.

Cum spuneam și undeva mai sus, poetului nu îi era necunoscută practica rugăciunii, mai ales în ceasuri de descumpănire: „Sunt azi ca un câmp/ de mărăcini cu cer roșu în fund,/ sau ca un cătun risipit sunt/ și cojit în amurg ca un dâmb. // Doamne, lasă-mă să mă închin ție”… (Impas); „Vindecă, Doamne, o fată/ care e singură într-un spital din câmp./ Te-am văzut pe-o tăblie de lemn/ scris printre slove luminate /…/ Gând cuminte dă-i, ca florile de tei,/ coarda curcubeului în mâini, s-o sară,/ și puterea cailor de la carul soarelui/ și voința fără greș din trunchiuri” (Rugăciune), voința de a crește drept.


[1] A se vedea comentariul meu publicat aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/04/melancolie/. Acesta a intrat, ulterior, în cărțile mele: Studii literare, vol. 3 (https://www.teologiepentruazi.ro/2017/10/23/studii-literare-vol-3/), și, respectiv, în volumul 6 al Istoriei de față (https://www.teologiepentruazi.ro/2021/08/14/istoria-literaturii-romane-vol-6/).

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [13]

Autorul simte „ceara caldă a înserărilor” și „mireasma liturgică de pe câmpii” (Chip), vede „arborii în rugăciune” (Pantelimon) și cum „toamna roșie adoarme în aur vechi” (Plâns), aude „adierea depărtatelor mări în cari s-au stins clopotele/ grele ale rugăciunilor” (Celei venite) sau cum „liniști curg” și „noaptea se roagă” (Ascultări). Iar, în poemul Tălmăcire, se întreabă arghezian:

Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?
Astăzi ca de obicei vrea să aducă seara,
seara care șovăie ca un fum [de tămâie] în biserică,
seara care își trimite miresmele [liturgice] înainte,
seara care șovăie în cimitire sus
pentru cei ce mor de bunăvoie [pentru Dumnezeu].

Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?
A poruncit să vie ceasul lor,
[ceasul Vecerniei,]
prin câmpie sunetul îmbracă miresmele,
cirezile trimit un muget trist,
de mii de ani se tânguie tălăngile.
E foarte lin pentru toate sufletele.

Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii
Iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii.

Ceasul înserării, al Vecerniei la care se cântă Lumină lină, „e foarte lin pentru toate sufletele”!

Poezia e un tablou al genezei, în varianta lui Vinea. Pentru că, la ceasul înserării, la Vecernie se citește psalmul 103, despre care spuneam altădată că e o deuterogeneză[1]. Este eminescianul „ceas al tainei, asfințit de sară” (Trecut-au anii…)”, când izvorăsc luna și stelele, spre amintirea izvodirii primordiale a lumii.

Întrebările retorice („Ce face Dumnezeu cu atâtea păduri și ape?”; „Ce face Dumnezeu cu atâtea clopote?”) sunt în locul exclamațiilor retorice din scrierile patristice și din toată literatura lumii, care laudă pe Dumnezeu pentru frumusețea nemărginită a creației Sale.

Ion Vinea știe foarte bine că ceasul înserării este acela în care Dumnezeu este lăudat pentru crearea acestui univers miraculos. De aceea, simțirea sa spirituală receptează extinderea fumului de tămâie din Biserică, a miresmelor liturgice ale Vecerniei și a glasului de clopote line, „prin câmpie”, unde „sunetul îmbracă miresmele”, și în tot universul înconjurător.

Ca și la Arghezi, Biserica se extinde cosmic, incluzându-i atât pe cei vii, cât și pe cei adormiți („seara care șovăie în cimitire sus/ pentru cei ce mor de bunăvoie”).

Sunetul clopotelor se revarsă peste „mugetul trist” al cirezilor și peste tânguirea tălăngilor „de mii de ani”. Tristețea și tânguirea lumii sunt vechi, durerile ei se aud, răvășitoare, de milenii. Dar miresmele și sunetele Bisericii le îmbracă în pace, încât „e foarte lin pentru toate sufletele”. Chinurile se alină în pacea Bisericii.

Dumnezeu aduce seara, cu miresme eclesiale și cântece line de clopote, „Pe urmă dă voie stelelor, dă drumul lunii/ Iar pe pământ cântă oamenii, broaștele, câinii”. Pentru că, atunci când Dumnezeu recreează lumea, când începe o nouă zi (în mod tradițional-bisericesc, o nouă zi începe odată cu Vecernia, de aceea se și citește psalmul creației, 103), atunci toată făptura „cântă”, atât cea rațională („oamenii”), cât și cea irațională („broaștele, câinii”).

Toată făptura Îl laudă pe Domnul când El ne dă să retrăim nașterea lumii, începând o nouă zi. Și întreg universul se sfințește prin cântecele de clopote și miresmele care se revarsă din Biserică.

Limbajul poetic poate părea lipsit de solemnitate, ireverențios – intenția poeților moderni(ști) fiind aceea de a-și tăinui metaforic credința – dar mesajul este identic cu cel al psalmilor, al imnelor religioase.


[1] În articolul meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/04/29/psaltirea-sfantului-dosoftei-raspuns-unei-probleme-neclare/.

Ion Vinea – în căutarea liniștii și a rugăciunii [12]

Într-o altă poezie, intitulată Amurg, tristețea a toamnei și a amurgului – ambele fiind simboluri ale sfârșitului – se împletește cu o contemplare tradiționalistă a peisajelor:

Toamnă. Sezonul ploilor.
Au ruginit crinii grilajului,
pe balconul de lemn se dezbracă iedera.
Soarele sfințește arborii,
toată frunza o icoană vie.

Vilă îngustă cu balcon de lemn,
vilă a tristeților elegante, –
a sosit toamna, sezonul ploilor,
se-ncheagă pe ape trențele verilor,
lebede trec pe sângele viselor.

Iată un docar pe nisipul palid,
vine o doamnă cu ochii de toamnă, –
vine un început de roman.

Primele trei versuri ale strofei dintâi, a doua și a treia strofă fac trimiteri metaforice la cunoscuta melancolie autumnală, la constatarea frisonantă că timpul trece și totul cade în ruină, de la crinii grilajului care ruginesc la visele care curg pe apele amurgului.

Și totuși, în mijlocul acestor mohorâte sentimente, poetul are momente când vede cum „soarele sfințește arborii” și „toată frunza [devine] o icoană vie”.

Înaintea lui Vinea, romanticii au sesizat și a utilizat în poezie această dublă semantică a (a)sfințitului. Spre exemplu, Vasile Fabian-Bob scrie, în Moldova la anul 1829: „Iată că d-acum răsare soarele la răsărit,/ Și apune cu zâmbire, despre sară, la sfințit”. Și Ion Heliade-Rădulescu, în Zburătorul: „Era în murgul serii și soarele sfințise”.

Momentul asfințitului e acela când Dumnezeu sfințește lumea. Lumina soarelui care apune și „sfințește arborii”, în versul lui Vinea, are, așadar semnificație simbolică. Și această lumină a (a)sfințitului face să strălucească aurul haric din icoanele de toamnă, care dezvăluie sfințenia ascunsă de Dumnezeu în această lume.

Poezia lui Vinea e din 1921, an în care apare și volumul Pârgă al lui Vasile Voiculescu, în care am remarcat poemul intitulat chiar Icoane de toamnă: „Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie /…/ Iar foile în spulber par picuri de văpaie”…

Puțin mai târziu, Ion Pillat, într-o secvență din poemul Bătrânii, va picta în versuri, cum spuneam altădată, o natură care „înfățișează «aprinse elegii» – ale pădurilor incendiate de toamnă – după cum și elegiile sunt un cosmos arzând în cuvinte. Culorile predominante sunt galbenul, auriul, arămiul și roșul învăpăiat, amestecate în tâmâia unui Brumar «fumuriu»: «pădurea arde», «flăcări vegetale», «plopii ca facle», «cireșii – roșii focuri», «foi scântei», «frunze de-aramă», nucii «cu foaia lucie ca lămâia», vița cu «rod de chihlimbar». Sunt culori eclesiastice, îmbinate iconic într-o atmosferă liturgică și într-un univers vegetal paradisiac”[1].


[1] Cf. comentariului meu de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2022/08/10/aprinse-elegii/.