Pastorala pascală a ÎPS Dr. Ciprian Spiridon [2015]

Învierea – sensul existenței umane

†  Ciprian,

prin harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei,

Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, părintească binecuvântare!

Preacuvioşi şi preacucernici părinţi,

Preacuvioase maici şi iubiţi credincioşi,

Hristos a înviat!

Învăluiţi de sfânta lumină izvorâtă din mormântul cel de viaţă dătător de la Ierusalim, ne reîntâlnim duhovniceşte, şi în acest an al mântuirii, 2015, în noaptea tainică a Sfintelor Paşti, cântând cu bucurie imnul pascal: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le, imn prin care ne reafirmăm, public, credinţa strămoşească întemeiată pe adevărul Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât în istorie, prin naşterea Sa după trup din Sfânta Fecioară Maria, cu scopul de a-l înîlţa pe om la ceruri.

Cronologic, Învierea lui Hristos s-a petrecut în urmă cu aproape două milenii, în tăcerea profundă a Grădinii Ghetsimani, însă, din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, aceasta a devenit, pentru toţi cei ce au crezut în ea, temeiul credinţei personale şi raţiunea de a fi a creştinului.

După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pe baza Sfintei Scripturi, Dumnezeu, „Cel ce singur are nemurire şi locuieşte întru lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16), l-a creat pe om după chipul Său (cf. Fac. 1, 27) şi cu menirea de a ajunge la asemănarea cu El, adică la îndumnezeire.

Făptură dihotomică, alcătuită din trup material şi suflet spiritual, omul primordial avea nemurirea prin har şi, totodată, era ferit de corupere; el „avea în sine, şi puterea vieţii – «posse non mori» (putinţa de a nu muri n.n.) –,  şi puterea purităţii – «posse non peccare» (putinţa de a nu păcătui n.n.) – însă, nu ca un dar extraordinar, ci ca fire autentică a naturii sale”[1].

Prin efort personal continuu şi în ascultare desăvârşită faţă de Părintele ceresc, omul ar fi putut progresa în relaţia de comuniune cu Dumnezeu, până la asemănarea cu El, ceea ce însemna dobândirea însuşirii de a fi nemuritor, în integralitatea fiinţei sale.

Din nefericire, primii părinţi ai neamului omenesc nu s-au învrednicit să împlinească porunca lui Dumnezeu, de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (cf. Fac. 2, 16), deşi Adam fusese avertizat că „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2, 17). Lăsându-se înşelaţi de vrăjmaşul diavol întruchipat în şarpe, cei doi au optat, în virtutea libertăţii cu care au fost înzestraţi prin actul creaţiei, pentru nesocotirea poruncii dumnezeieşti.

Astfel, păcatul neascultării a produs întreruperea comuniunii omului cu Dumnezeu, adică moartea spirituală, izgonirea protopărinţilor din raiul pământesc şi apariţia morţii fizice, înţeleasă ca despărţire a sufletului de trup, drept plată pentru păcatul săvârşit (cf. Rom. 6, 23).

Însă moartea, deşi a devenit o certitudine pentru om, nu trebuie socotită nicidecum firească, deoarece ea nu a fost creată de Dumnezeu, ci a intervenit în viaţa omului ca un accident, din pricina slăbiciunii acestuia în faţa ispitirii diavoleşti, a mândriei şi laşităţii, precum şi a folosirii incorecte a darului libertăţii.

Aşa a început odiseea neamului omenesc în căutarea lui Dumnezeu şi a raiului pierdut, o călătorie plină de peripeţii şi neîmpliniri spirituale, dar, mai ales, marcată de sfârşitul implacabil al morţii, percepută ca distrugere totală şi dispariţie definitivă a omului din istorie.

Dumnezeu, însă, Care l-a creat pe om din iubire, n-a acceptat ca făptura Sa să fie înghiţită de pieire, întrucât aceasta fusese adusă de la nefiinţă la fiinţă, cu scopul de a trăi veşnic şi a se împărtăşi de bunurile dumnezeieşti, în Împărăţia cea pregătită pentru ea de la întemeierea lumii (cf. Mat. 25, 34).

Şi tot din iubire nesfârşită faţă de zidirea mâinilor Sale, înainte de a-i blestema cu grele cuvinte, Dumnezeu le-a făgăduit protopărinţilor Adam şi Eva trimiterea unui Răscumpărător (cf. Fac. 3, 15), cu misiunea de a zdrobi capul şarpelui de demult (Apoc. 12, 9) şi de a-i salva, pe ei şi urmaşii lor, din robia păcatului şi a morţii.

Din această perspectivă, istoria neamului omenesc a însemnat, până la venirea lui Hristos, o permanentă şi frământată căutare a lui Dumnezeu, izvorul şi finalitatea vieţii umane autentice.

Pregustată în grădina Edenului, aceasta ni se prezintă acum, ca o nostalgie a paradisului pierdut. Cuvântul de origine greacă nostalgie, care înseamnă întoarcerea acasă, cu durere, defineşte cel mai bine setea omului după Absolut, ce nu poate fi potolită cu nimic din lumea aceasta.

În acest sens, Nichifor Crainic identifica nostalgia paradisului cu „dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Ideea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veşnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă postistorică privind sfârşitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credinţelor religioase şi tuturor neamurilor pământului. Universalitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile şi peste toate locurile globului terestru, ne vorbeşte, ca însăşi universalitatea credinţei în Dumnezeu, de un destin originar şi de un destin final al omenirii“[2].

Aşadar, vocaţia spre nemurire, sădită în fiinţa omenească şi dorită permanent, chiar şi după căderea în păcat, constituie dovada perenă a legăturii umanului cu divinitatea, esenţa definitorie a conceptului de religie. În acest sens, Sfântul Grigorie de Nyssa atribuia perspectiva nemuririi dumnezeieşti, nu numai sufletului, ci şi trupului, plecând de la „ţinuta omului, care este dreaptă, orientată spre cer, cu privirea îndreptată în sus, ceea ce constituie un semn de nobleţe şi denotă o vrednicie împărătească”[3].

Dreptmăritori creştini,

Învierea lui Hristos, petrecută în urmă cu aproape două mii de ani, este evenimentul extraordinar, unic şi irepetabil, „care dă sens şi lumină lumii şi istoriei şi, prin aceasta, vieţii noastre. Fără ea – spune marele teolog român, părintele Dumitru Stăniloae – istoria ar fi închisă într-o monotonie şi într-o lipsă totală de sens, ca şi toate componentele lumii şi persoanelor umane. […] Hristos a înviat dând sens vieţii omeneşti şi lumii, aducând lumină şi transparenţă în ea, fapt pe care îl cerea raţiunea adevărată. El a mers spre Înviere, arătându-ne că […] istoria este un drum spre veşnicie”[4].

Dacă Adam cel vechi a obturat neamului omenesc calea spre nemurire, Hristos – Adam cel nou – i-a redeschis porţile raiului, prin asumarea firii umane de către Ipostasul Său dumnezeiesc, pe care a restaurat-o şi sfinţit-o în interiorul Persoanei Sale divino-umane; prin Jertfa de pe crucea Golgotei, pe care a pironit zapisul păcatelor ce atârna deasupra noastră, şi prin Sfântă Învierea Sa din morţi, prin care i-a redat omului nimbul nemuririi. Hristos, Care este chipul lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4, 4) „a făcut, după ce S-a întrupat, drumul pe care ar fi trebuit să-l facă Adam, dacă n-ar fi căzut. Şi-a ridicat omenitatea Sa de la posse non mori la imortalitatea de fapt, [adică] a făcut-o mediu perfect al manifestării dumnezeirii”[5].

Firea omenească a lui Hristos, transfigurată prin moarte şi înviere, a pus în adevărata valoare chipul divin imprimat în fiinţa umană la creaţie şi a împlinit întru totul asemănarea cu Ziditorul ei. De aceea, prin împărtăşirea de roadele jertfei răscumpărătoare a lui Hristos, umanitatea, dezrobită acum de povara păcatului adamic, a putut să-şi reactiveze însuşirile potenţiale din grădina Edenului, tinzând şi ea spre nemurire, prin înviere. „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om (a venit n.n.) şi învierea morţilor” (I Cor. 15, 21), spune Sfântul Apostol Pavel.

Astăzi, lumea contemporană, marcată de fenomenul crescând al secularizării, are nevoie de lumina Învierii lui Hristos mai mult ca oricând, întrucât omul modern tinde să se îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, originea şi finalitatea sa.

Copleşit de performanţele fără precedent ale ştiinţei şi tehnicii, care i-au ameliorat substanţial condiţiile de viaţă, omul a decăzut dramatic, din punct de vedere spiritual, ajungând să idolatrizeze materia şi înţelepciunea pur omenească, care, însă, nu reuşesc să-i satisfacă dorinţa de ceva mai mult; constată el însuşi, cu amărăciune, că fericirea la care aspiră şi pentru care lucrează toată lumea n-a fost dobândită nici pe departe.

Din cauza individualismului exacerbat, omul secolului XXI trăieşte drama unei vieţi fără perspective reale. Aflat într-o criză de identitate spirituală şi de sens existenţial, acesta reiterează neîncetat păcatul adamic în propria sa persoană, întunecându-şi vocaţia originară.

Preocupat de grijile vieţii materiale şi înăbuşit de înşelăciunea avuţiei (cf. Mat. 13, 22), omul adamic contemporan ratează în mod repetat şansa pe care i-o oferă Hristos, Calea, Adevărul şi Viaţa (cf. Ioan 14, 6), pentru redescoperirea sensului adevărat al vieţii sale.

Ori, numai printr-o relaţie firească de comuniune şi comunicare cu Dumnezeu, prin rugăciune smerită şi lucrare jertfelnică, îşi mai poate reveni întru sine, renunţând la viaţa autonomă şi autosuficientă petrecută în ţara îndepărtată a păcatului, cum a făcut fiul risipitor din parabola cu acelaşi nume (cf. Luca 15, 11-32).

Tragedia umanului în istoria recentă a umanităţii s-a datorat, din nefericire, unei antropologii greşite, care a făcut abstracţie de realitatea Învierii lui Hristos. De aceea, se poate spune că „umanismul antropocentric nu sfârşeşte, cum s-ar crede, printr-o afirmare a omului, ci printr-o negare a lui, pentru că, aşa cum afirmă Berdiaev, «omul fără Dumnezeu încetează de a mai fi om […]. Numai în creştinism se arată şi se păstrează adevărata umanitate”[6].

Dimpotrivă, omul hristic se bucură de certitudinea finalităţii sale în eternitatea lui Dumnezeu. Temerile existenţiale de orice fel pălesc în faţa credinţei în înviere şi nemurire. Aceasta nu înseamnă că celelalte valori, culturale, artistice, ştiinţifice, economice etc. îşi pierd rostul lor, dar ele sunt reevaluate din perspectiva vieţii veşnice. Numai astfel, omul – făptură duală –  format din materia vremelnică şi spiritul nemuritor, îşi împlineşte total sensul şi chemarea sa.

De aceea, Sfântul Vasile cel Mare ne îndeamnă, în chip sugestiv: „Cercetează-te pe tine cine eşti, cunoaşte-ţi firea ta! Cunoaşte că trupul tău e muritor, iar sufletul nemuritor! Cunoaşte că viaţa noastră este dublă: una, proprie trupului, iute trecătoare; alta, înrudită cu sufletul, fără de sfârşit. Ia aminte, deci, de tine însuţi! Nu te alipi de cele muritoare, ca şi cum ar fi veşnice, nici nu dispreţui pe cele veşnice, ca şi cum ar fi trecătoare! Nu te uita la trup, că este trecător, ci poartă grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor”[7].

Iubiţi fii sufleteşti,

Învierea lui Hristos este chezăşia învierii tuturor celor ce au adormit cu credinţa în El (cf. I Cor. 15, 20 ), căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14), spune Apostolul neamurilor Pavel. Suntem încredinţaţi că „Iisus n-a înviat cu trupul, pe care l-a asumat ca Dumnezeu, numai pentru Sine, ci pentru ca să ne dea şi nouă, prin trupul Său înviat, puterea să înviem. […] Învierea lui Hristos ne dă siguranţa despre învierea şi fericirea noastră veşnică, pentru că a fost un fapt sigur în istorie”[8].

Ea constituie supremul răspuns la marile întrebări despre lume şi despre noi înşine, încredinţându-ne că viaţa omului nu se sfârşeşte prin moartea biologică; chiar dacă trupurile se întorc în pământul din care au fost alcătuite, sufletele trăiesc mai departe, pentru că au fost create de Dumnezeu să fie nemuritoare.

Prin Învierea Sa, Hristos ne-a risipit teama de moarte, dându-ne certitudinea că aceasta nu este decât o trecere, adică un Paşti, spre viaţa veşnică; mai mult, învierea Sa constituie un argument evident pentru propria nemurire, dându-ne răspunsul la marea noastră sete de viaţă, de existenţă veşnică. „Fără învierea lui Hristos, ar părea că totul este stăpânit de tragedia fără sens a morţii definitive. Prin învierea lui Hristos, se arată că nu ne aşteaptă întunericul nefiinţei, ci mai multă lumină[9].

Pe de altă parte, bucuria triumfului Vieţii asupra morţii s-a revărsat nu numai asupra oamenilor, ci şi asupra naturii, pe care păcatul lui Adam a supus-o deşertăciunii (cf. Rom. 8, 20) şi care aştepta, întru răbdare, redescoperirea sensului ei esenţial. Astfel, Hristos Cel răstignit şi înviat îmbrăţişează întregul cosmos şi Se împărtăşeşte tuturor.

„Pentru aceasta – zice Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul său de învăţătură la praznicul Învierii – intraţi toţi în bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă. Cei care v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua! Cei care aţi postit şi cei care n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi! Masa este plină, ospătaţi-vă toţi!“.

Aşadar, Învierea Domnului reprezintă singura realitate care dă sens vieţii umane. Hristos Domnul ne-a încredinţat pe toţi, pentru totdeauna că, de vreme ce murim, vom şi învia, aşa cum i-a înviat pe fiul văduvei din Nain, pe fiica lui Iair, pe prietenul Său Lazăr din Betania şi cum a înviat El Însuşi.

Vocaţia omului este să trăiască în veşnicie, pentru că sufletul pe care i l-a dat Dumnezeu este nemuritor. Dar, întrucât ştim că suntem nemuritori, se cuvine să avem grijă cum ne trăim viaţa pământească, asumându-ne responsabilitatea faptelor noastre. Biserica ne îndeamnă să o trăim frumos, făcând binele, în raport cu aproapele, prin fapte de milostenie, pentru că numai astfel putem confirma credinţa mărturisită, care ne arată, în cele din urmă, a fi următori lui Hristos.

Meditând cu maximă seriozitate la evenimentele petrecute, recent, în ţara noastră, cu privire la înscrierea elevilor din învăţământul public la ora de Religie, ne exprimăm convingerea că numai o educaţie religios-morală în spirit creştin poate reactiva forţele lăuntrice ale copilului, care îl vor ajuta să crească sănătos, din punct de vedere fizic, psihic şi spiritual, conştient de rostul vieţuirii sale pământeşti şi responsabil de faptele săvârşite.

De aceea, Biserica noastră strămoşească, atentă la provocările veacului în care trăim, arată o permanentă şi neobosită preocupare pentru formarea fiilor ei duhovniceşti încă din fragedă copilărie şi face apel la ceilalţi factori educaţionali, Familia şi Şcoala, să fie alături de ea în această lucrare educaţională, extrem de importantă şi vitală pentru viitorul societăţii româneşti şi al naţiunii înseşi.

A sosit ceasul ca toţi cei ce simt că sunt încă mlădiţe vii ale Trupului lui Hristos (cf. Ioan 15, 5), să renunţe la starea de nepăsare manifestată până acum şi să arate un interes real faţă de creşterea şi educarea copiilor lor, în spiritul credinţei mărturisite la Botez, având certitudinea că, prin însuşirea de către copii a valorilor morale izvorâte din Evanghelia lui Hristos, Dumnezeu-omul, aceştia vor fi, cu adevărat, oameni împliniţi, convinşi de faptul că sensul existenţei lor pământeşti se află în Hristos, Biruitorul morţii şi Dătătorul vieţii veşnice.

Totodată, îndemnăm pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi mănăstiri, să intensifice şi mai mult activitatea pastoral-misionară şi catehetică, în acest an omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii, azi, declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi an comemorativ al Sfântului Ioan Gură de Aur şi al marilor păstori de suflete din eparhiile Bisericii noastre; să reflecteze cu luare aminte la felul cum şi-au încheiat viaţa înaintaşii lor şi să le urmeze credinţa (cf. Evrei 13, 7), apărându-şi credincioşii încredinţaţi spre păstorire de atacurile virulente ale unor grupări religioase sectare sau ateiste, care au ajuns să-şi exprime ura faţă de Biserica strămoşească şi slujitorii ei, uneori, chiar prin intermediul posturilor naţionale de radio şi televiziune.

Pentru aceasta, se impune ca păstorii de suflete să fie într-o permanentă stare de trezvie duhovnicească, priveghind şi luând seama la vicleniile potrivnicului nostru  „diavolul, care umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (II Petru 5, 8).

Cu aceste gânduri despre semnificaţia duhovnicească şi eshatologică a praznicului Învierii, vă dorim tuturor un Paşti fericit, alături de cei dragi şi ne rugăm Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat să reverse în sufletele frăţiilor voastre pace, lumină şi bucurie sfântă.

Hristos a înviat!

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos-Domnul rugător,

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului și Vrancei.


[1] Pr. S. Bulgakov, Rugul aprins, ediţia rusă, p. 24 apud Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi naţionalism, Editura Sofia, Bucureşti, 2011, p. 19.

[2] Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 244.

[3] Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri (partea a doua), „Despre facerea omului“, traducere şi note de pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“, nr. 30, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998,  p. 27.

[4] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete VI, Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2014, pp. 127, 130-131.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere Complete IV, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 424-425.

[6] Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 49-50.

[7] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri (partea întâi), „Omilia a III-a la cuvintele «Ia aminte de tine însuţi!»“, III, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D. Fecioru, în „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, nr. 17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986,  p. 368.

[8] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Opere complete VI, Iisus Hristos, Lumina lumii şi Îndumnezeitorul omului, p.128.

[9] Ibidem, p. 132.

Pastorala pascală a ÎPS Ciprian Spiridon [2014]

IPS Ciprian Spiridon

Lumina Învierii – cununa muceniciei şi temeiul mântuirii

† Ciprian

prin harul lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, iubitului nostru cler şi popor dreptcredincios: har, pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări şi creştineasca salutare

Hristos a înviat!

„Acum, toate sau umplut de lumină:
şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt.
Deci, să prăznuiască toată
făptura Învierea lui Hristos, întru Care S-a întărit“
1.

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

An de an, în minunatul anotimp al primăverii, când toate renasc la viaţă, sărbătorim evenimentul extraordinar, care, timp de aproape două milenii, a marcat, profund şi definitiv, întreaga istorie a omenirii: Învierea Domnului, denumită, în cărţile noastre de slujbă, „aleasă şi sfântă zi […], praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor“2, tocmai datorită importanţei sale şi rolului determinant în actul mântuirii oamenilor.

Pe bună dreptate, un Sfânt Părinte, meditând la schimbarea de atitudine a oricărui creştin în perioada pascală, mărturisea: „Ce mare strălucire luminează astăzi lumea şi împodobeşte astfel Biserica? Ce sa întâmplat de neam schimbat starea? Ieri eram posomorâţi şi întristaţi, iar astăzi în lumină şi bucurie suntem; ieri în durere, şi astăzi în veselie; ieri în suspine, şi astăzi în cântări de laudă. Care este pricina ce nea adus această lumină şi bucurie? Hristos a înviat din morţi […]“ 3.

Astăzi, prin Învierea Domnului, locul întristării din inimile noastre l-a luat bucuria cea duhovnicească; în locul întunericului, s-a sălăşluit lumina; în locul răutăţii şi al păcatelor de tot felul, au sosit iubirea şi puterea lui Dumnezeu.

Dacă, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, ne-au cuprins întristarea pentru păcate, durerea pentru chinurile îndurate de către Mântuitorul Hristos şi teama de moarte, acum, ne bucurăm împreună cu toată făptura cea văzută şi cea nevăzută.

Prin Jertfa Domnului de pe Sfânta Cruce, păcatul a fost şters, iar prin Înviere, moartea a fost nimicită: „Unde îţi este, moarte, boldul? Unde îţi este, iadule, biruinţa? Înviata Hristos şi tu ai fost nimicit. SculatuSa Hristos şi au căzut diavolii. Înviata Hristos şi se bucură îngerii. Înviata Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviata Hristos şi niciun mort nu este în groapă; că Hristos, sculânduSe din morţi, începătură [a învierii] celor adormiţi Sa făcut […]4.

Vestea Învierii lui Hristos umple cerul şi pământul de lumină dumnezeiască şi străbate veacurile, determinându-ne să cântăm imnul de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. Iar aceasta, pentru că Învierea lui Hristos nu este doar un adevăr istoric dovedit prin mărturia femeilor mironosiţe şi a Sfinţilor Apostoli, ci şi piatra de temelie a credinţei noastre în existenţa vieţii veşnice.

În acest sens, Apostolul neamurilor spunea: „Dacă Hristos na înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră“ (I Corinteni 15, 14). Certitudinea Învierii lui Hristos este, aşadar, garanţia învierii noastre, după cuvântul Mântuitorului: „Aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi“ (Ioan 6, 40).

Dreptslăvitori creştini,

De Sfintele Paşti, în întunericul adânc al nopţii, doar candela cu Sfânta Lumină adusă de la Ierusalim mai arde pe Sfânta Masă din Altar. Urmează să înceapă slujba Învierii, care este precedată de această emoţionantă şi caldă chemare: „Veniţi de primiţi lumină!“.

Atunci, fiecare dintre cei prezenţi în sfânta biserică se apropie, cu credinţă şi evlavie, să ia lumină de la lumânarea aprinsă a arhiereului sau a preotului. Deodată, întunericul nopţii este străpuns de lumină, iar sfântul lăcaş şi chipurile credincioşilor devin strălucitoare şi învăluite de o nespusă bucurie; cerul şi pământul, îngerii şi natura întreagă sunt inundate de lumină.

Aprinderea lumânărilor nu reprezintă doar un ritual sec sau o necesitate de ordin material; nu este ceva conjunctural, în sensul că ai trebuinţă de lumină ca să te poţi orienta în întunericul nopţii.

Chemarea la lumină din noaptea de Înviere, precum şi aprinderea lumânărilor de la făclia din Sfântul Altar au o semnificaţie duhovnicească profundă: ele reprezintă legătura noastră cu Hristos Cel înviat şi mărturisirea credinţei de a trăi, permanent – în mod liber, conştient şi responsabil –, în lumina învăţăturilor Sale, pentru că a zis Domnul: „Eu sunt Lumina lumii; cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8, 12).

Prin Naştere, propovăduire şi Înviere, Mântuitorul Hristos a fost şi rămâne „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume“ (Ioan 1, 9). De aceea, cărţile noastre de slujbă, prin cântările specifice perioadei pascale, ne arată că Învierea lui Hristos luminează întregul neam omenesc: „Cu Crucea Ta ai şters blestemul pomului, cu îngroparea Ta ai omorât stăpânirea morţii şi cu Învierea Ta ai luminat neamul omenesc“ 5.

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „Hristos, ca noul Adam, a adus umanităţii lumina Învierii prin supremul act de iubire al Crucii şi tot nouă ne-o pregăteşte pentru viaţa fericită a învierii în comuniune cu El, viaţa prin primirea Duhului Său Cel Sfânt, de viaţă Făcător. […] Moartea Lui ca jertfă este astfel un mod prin care materia trupului a devenit transparentă pentru lumina nemuririi […] cu care este unit în aceeaşi Persoană. Lumina din trupul înviat al lui Hristos şi din trupul nostru ce va învia, ca şi cea arătată din trupul Lui pe Tabor şi cea mai redusă, care luminează faţa celor curaţi şi buni – nu poate fi o lumină de caracter fizic, deşi se face transparentă şi prin trup. Pentru înţelegerea acestei lumini trebuie să pornim de la lumina ce se face arătată pe faţa omului bun, sau ca cerc de lumină ce înconjoară capul sfinţilor“ 6.

„Închinare de seară aducem Ţie, Luminii celei neînserate, Care, la sfârşitul veacurilor, ca întro oglindă, prin trup, ai strălucit lumii; şi până la iad Teai pogorât, întunericul cel de acolo l-ai stricat şi lumina Învierii ai arătato neamurilor, Dătătorule de lumină, Doamne, slavă Ţie!“ 7, glăsuieşte una dintre minunatele cântări ale Penticostarului.

Iubiţi fii sufleteşti,

Viaţa creştină înseamnă comuniune cu Domnul nostru Iisus Hristos, Izvorul Vieţii şi al Luminii, Care ne îndeamnă şi ne ajută să dobândim starea de sfinţenie sau desăvârşirea; această comuniune, pierdută cândva de protopărinţii noştri Adam şi Eva, am redobândit-o prin Jertfa mântuitoare a Domnului şi prin Învierea Sa cea de a treia zi. Evreii Vechiului Testament, deşi recunoşteau lui Dumnezeu însuşirea de a fi lumină – „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină(Psalmul 35, 9); „sa însemnat peste noi lumina feţei Tale, Doamne!“ (Psalmul 4, 6) –, totuşi, din cauza păcatului strămoşesc moştenit de toţi oamenii, nu-L puteau cunoaşte şi înţelege deplin pe Atotţiitorul.

Călăuziţi în chip minunat de Dumnezeu prin pustie, Îl vedeau, „ziua, în stâlp de nor, arătândule calea, iar noaptea, în stâlp de foc, luminândule, ca să poată merge şi ziua şi noaptea“ (Ieşirea 13, 21). Norul care ascunde şi focul care mijloceşte apariţia luminii arată cunoaşterea parţială şi indirectă a lui Dumnezeu, din pricina existenţei păcatului în firea umană, căci nu pot sta laolaltă întunericul şi lumina.

Spre deosebire de aceasta, pe Muntele Taborului, Mântuitorul Hristos, prin minunea Schimbării Sale la Faţă, Şi-a descoperit slava dumnezeiască, umplându-i pe cei trei Apostoli – Petru, Iacob şi Ioan – de lumina cea necreată a dumnezeirii, tocmai pentru a-i întări în credinţă şi răbdare pe parcursul Sfintelor Sale Pătimiri, ca, apoi, să înţeleagă corect slăvita Sa Înviere şi, mai ales, învăţătura Sa cea sfântă, în lumina Învierii.

Cunoaşterea şi înţelegerea luminii dumnezeieşti sunt, aşadar, posibile chiar din această viaţă, dar numai pentru aceia care şi-au curăţit sufletele de întunericul păcatului, învrednicindu-se de darul vederii duhovniceşti. Căci măsura sfinţeniei este dată de capacitatea omului de a se împărtăşi de energiile divine necreate, pe care le primeşte în funcţie de curăţirea sa lăuntrică, de trăirea întru Hristos.

Fraţi creştini,

Nimic dintre cele ce se petrec în viaţa şi în lumea aceasta nu este opera hazardului, ci toate se fac din voia cea sfântă şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Raţiunea de a fi creştin îşi trage seva din însăşi lumina Învierii lui Hristos, nădejdea bucuriei şi a mântuirii noastre.

La Liturghia Darurilor înainte Sfinţite, în Postul Mare – care este o perioadă de mucenicie în plan spiritual –, preotul le aminteşte credincioşilor că „lumina lui Hristos luminează tuturor“, ceea ce înseamnă că, pentru a atinge ţelul călătoriei noastre duhovniceşti, adică întâlnirea cu Hristos Cel răstignit şi înviat, trebuie să ne înarmăm cu multă răbdare şi curaj, fiind încredinţaţi că, împreună cu noi, călătoreşte Însuşi Dumnezeu, după cum şi cântăm la slujba Pavecerniţei Mari: „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu“ (Isaia 8, 9) 8.

Creştini din toate timpurile şi din toate locurile au dat mărturie, prin viaţa şi faptele lor, despre nepreţuita valoare a învăţăturilor dumnezeieşti, despre folosul pentru mântuire al Sfintelor Pătimiri ale Domnului şi despre Învierea lui Hristos, ca izvor de lumină şi cunună a muceniciei. Învierea este temeiul care a făcut, din pescari, Apostoli şi, din păgâni, mucenici, a însufleţit şi împodobit cu virtutea răbdării pe sfinţii Bisericii, determinându-i să sufere chinuri şi moarte pentru Hristos.

Viaţa sfinţilor, fiind încununată cu lumina Sfintei Învieri, „este mărturia puterii sfinţitoare a Domnului nostru Iisus Hristos asupra umanului şi a umanităţii, prin lucrarea harului dumnezeiesc. Existenţa sfinţilor demonstrează că sfinţenia dumnezeiască nu sa întrupat pentru a rămâne obiect al adorării, ci pentru a fructifica moral omenirea, rodind sfinţi“ 9.

Dintru începuturi, pământul nostru românesc a fost binecuvântat de Dumnezeu cu mulţime de sfinţi, care au primit cununa muceniciei, din dragoste pentru Hristos, Biserică şi Neam. Între aceştia, cel mai convingător exemplu de jertfelnicie ne este dat de Sfinţii Martiri Brâncoveni, de la a căror moarte trupească – însemnând naştere întru Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa cea veşnică şi adevărată – se împlinesc, în această vară, trei sute de ani.

Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu a avut un rol remarcabil în istoria şi cultura poporului român, manifestând o grijă sporită faţă de Biserica Ortodoxă, concretizată în ctitorirea multor lăcaşuri de cult şi tipărirea a numeroase cărţi de slujbă, precum şi în daniile pe care le-a făcut unor aşezăminte monahale din ţară şi de dincolo de hotare.

Eparhia noastră s-a bucurat de o atenţie deosebită din partea marelui domnitor, care a ctitorit, aici, câteva biserici, a rezidit palatul arhiepiscopal din Buzău şi a sprijinit înfiinţarea tipografiei de la Episcopie, unde s-a tipărit, în 1691, pentru prima dată în limba română, Pravoslavnica Mărturisire a Sfântului Mitropolit Petru Movilă.

Mucenicia sa, a celor patru fii şi a sfetnicului Ianache Văcărescu au uimit şi emoţionat lumea întreagă, iar pentru noi constituie exemplu de mărturisire a dreptei credinţe, de slujire şi iubire faţă de Neam, dar şi argument puternic pentru cinstirea lor, prin popasuri duhovniceşti de aducere-aminte.

Rămâne pilduitor îndemnul pe care voievodul martir l-a făcut copiilor săi, înainte de moarte: „Fiii mei, fiţi curajoşi! Am pierdut tot ce am avut în această lume. Să nu ne pierdem sufletele! Staţi tari, bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă la moarte. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din credinţa pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta!“ 10.

În acest context, pe tot parcursul anului 2014, în Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, vor avea loc ample manifestări religios-culturale închinate Sfinţilor Martiri Brâncoveni; vor fi aduse, spre închinare şi cinstire, sfintele sale moaşte şi icoana voievodului mucenic; se vor tipări cărţi, prin care dorim a evidenţia contribuţia substanţială a Sfântului Constantin Brâncoveanu la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii poporului român, precum şi a artei creştine, prin ctitoriile sale din această parte de ţară.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Ce înseamnă mucenicia, astăzi? Pentru creştinii din anumite ţări asiatice, precum Siria, aceasta înseamnă jertfirea vieţii la propriu, asemenea martirilor din primele secole creştine, ca urmare a refuzului de a-şi trăda credinţa strămoşească – realităţi de ultimă oră, care îngrozesc şi îngrijorează întreaga lume civilizată.

Pentru noi, cei care, din mila lui Dumnezeu, nu ne confruntăm cu persecuţii anticreştine deschise şi directe, mucenicia presupune o permanentă luptă cu duhurile răutăţii, în aşa-numitul război nevăzut, care durează toată viaţa omului şi din care putem ieşi biruitori doar dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu şi acceptăm cooperarea cu El, în dobândirea mântuirii.

Pentru aceasta, însă, trebuie să rămânem statornici în dreapta credinţă, trecând peste valul secularizării şi mărăcinişul falselor învăţături. Să ne îmbrăcăm cu armele luminii şi să facem din viaţa noastră izvor de lumină pentru semeni. Să ne jertfim pentru aproapele nostru necăjit şi întristat, chiar dacă şi noi suntem săraci şi copleşiţi de suferinţă!

Într-o lume întinată de întunericul păcatului, să ne străduim a păstra curată lumina Învierii lui Hristos. Să ne amintim că, în ceasul în care Domnul Şi-a dat duhul pe Cruce, „întuneric sa făcut peste tot pământul“ (Luca 23, 44), ceea ce înseamnă că, fără Hristos şi învăţătura Sa, lumea este întuneric şi necunoştinţă.

Înviind, însă, din morţi, Hristos a adus lumii pace, bucurie şi certitudinea vieţii veşnice. De aceea, dacă ne vom afla vreodată în situaţia dramatică de a ne apăra identitatea creştină cu preţul vieţii, să nu ezităm a o jertfi pe altarul credinţei şi al nădejdii în înviere. Este calea sigură prin care ne vom încununa, asemenea martirilor Brâncoveni, cu nimbul de lumină al sfinţeniei.

Să murim, aşadar, păcatului şi să viem întru Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14, 6), căci spre El ne călăuzeşte sfânta lumină a Învierii ce izvorăşte, an de an, din mormântul cel de viaţă dătător de la Ierusalim.

Spre o asemenea abordare creştină ne îndeamnă şi Sfântul Vasile cel Mare, când zice: „Să murim, dar, ca să trăim! Să omorâm cugetul trupului, ca să renască în noi puternic cugetul Duhului, prin care iau naştere viaţa şi pacea. Să ne îngropăm cu Hristos, Care a murit pentru noi, ca să şi înviem împreună cu Cel ce nea adus învierea“11.

Ca să beneficiem de Înviere şi de viaţa cea de apoi, trebuie ca, aici, mai întâi, să înviem din moartea cea sufletească; să devenim, din robi ai păcatului, fii ai luminii, să răbdăm necazurile şi încercările şi să ne identificăm cu Domnul Hristos în aşa măsură încât să putem spune, împreună cu Sfântul Apostol Pavel: „Mam răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care ma iubit şi Sa dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2, 20).

Fie ca lumina Sfintei Învieri să vă umple de pace şi bucurie, iar Hristos-Domnul, Care a murit şi înviat pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, să înrădăcineze în sufletele tuturor dreapta credinţă, să aducă în fiecare casă belşugul şi fapta de milostenie, dragostea şi preţuirea între părinţi şi copii, duhul iertării şi al iubirii între semeni!

Cu aceste părinteşti învăţături, vă îmbrăţişăm cu dragoste deplină întru Iisus-Domnul, dorindu-vă să petreceţi creştineşte Sfintele Paşti, luând parte la slujbele bisericeşti din această perioadă pascală, împărtăşindu-vă cu Trupul şi Sângele Mântuitorului şi luminându-vă duhovniceşte cu Sfânta Lumină a Învierii lui Hristos.

Hristos a înviat!

Al vostru rugător către Domnul şi de tot binele doritor,

† C i p r i a n

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

***

Note bibliografice:

1 Stihiră la Cântarea a IIIa a Canonului Învierii, de la slujba Utreniei din noaptea Sfintelor Paşti.

2 Irmosul Cântării a VIII-a, din Canonul Învierii.

3 Sfântul Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Editura Episcopiei Ortodoxe Alba Iulia, 1994, p. 210.

4 Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură în sfânta şi luminata zi a Învierii lui Hristos, în „Penticostar“, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. (în continuare, I.B.M. al B.O.R.), Bucureşti, 1999, p. 25.

5 Stihira a doua a Învierii (a lui Anatolie), de la slujba Vecerniei (A doua Înviere) din Duminica Sfintelor Paşti.

6 Pr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos – Lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, pp. 121-122.

7 Stihira întâi a Învierii (a lui Anatolie), de la slujba Vecerniei de Joi seara, în Săptămâna Luminată.

8 Ceaslov, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 160.

9 † Nestor, Mitropolitul Olteniei, Sfinţi români canonizaţi în anul 1992, în volumul „Canonizarea unor sfinţi români“, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 82.

10 I. Lupaş, Mucenicia Brâncovenilor, în „Studii, conferinţe şi comunicări istorice“, vol. III, Sibiu, 1941, p. 12.

11 Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, în colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti“, vol. 17, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 34.

Pastorala la Nașterea Domnului a ÎPS Ciprian Spiridon [2013]

Naşterea Domnului – Darul lui Dumnezeu către oameni

† C i p r i a n,

prin harul lui Dumnezeu,

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei,

 iubitului nostru cler şi popor dreptcredincios:

har, pace, bucurie şi ajutor de la Dumnezeu,

iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Iubiţi părinţi slujitori şi dreptcredincioşi creştini,

La acest mare Praznic împărătesc din anul mântuirii 2013, Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos sau sărbătoarea Crăciunului, aşteptată, cu multă bucurie, de toţi creştinii din lumea întreagă, doresc să-mi exprim, mai întâi, mulţumirea sufletească ce izvorăşte din realitatea comuniunii şi comunicării cu dumneavoastră – clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei -, trăită şi simţită de mine atât prin intermediul slujbelor arhiereşti săvârşite în diferite parohii şi mănăstiri din cuprinsul Eparhiei noastre, cât şi prin acest cuvânt pastoral, pe care vă rog să-l aşezaţi la inimile frăţiilor voastre, curăţite şi primenite, prin post şi rugăciune, timp de 40 de zile, cât a durat pregătirea duhovnicească, rânduită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, pentru întâlnirea noastră cu Pruncul Iisus Cel născut în ieslea Betleemului.

După evenimentele sociale petrecute în preajma Crăciunului din anul 1989, când Milostivul Dumnezeu, îndurându-Se de suferinţele poporului român, ne-a binecuvântat cu darul libertăţii, adică al descătuşării din strânsoarea de şarpe otrăvitor de suflete a regi­mului comunist-ateist, am constatat, an de an, chiar din primele zile ale lunii decembrie, producerea unor schimbări de mentalitate, cu privire la percepţia şi modul de înţelegere şi aşteptare a sărbătorii Naşterii Domnului.

Edilii marilor oraşe, în frunte cu cel din Capitala ţării, se întrec în pregătiri minuţioase de împodobire a străzilor şi clădirilor publice principale, cu zeci de kilometri de cabluri electrice şi sute de mii de beculeţe colorate, care mai de care mai strălucitoare, pe care le aprind, în mod solemn, în prezenţa unor mari mulţimi de oameni, manifestându-şi euforic fericirea efemeră a contemplării unor lumini artificiale, alături de tradiţionalul brad de Crăciun, de parcă toate acestea ar produce efecte magice asupra lor.

N-am contesta necesitatea şi valoarea lor estetică, de natură să creeze o ambianţă de sărbătoare, dacă creştinii şi-ar îndrepta gândul, în mod sincer şi responsabil, spre Cel Care motivează, de mai bine de două milenii, asemenea pregătiri, şi anume, spre Fiul lui Dumnezeu, Care S-a Întrupat, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire (Simbolul Credinţei, art. 3).

De aceea, în fiecare an, urmărind asemenea specta­cole servite oamenilor, cu generozitate şi emfază, la televiziunea publică, îmi revin în minte câteva cuvinte pe care le-am auzit rostite cândva de către un ierarh grec şi care reflectă tocmai deşertăciunea acestui fenomen: „’Hταv φώτα,  χίλιa φώτα / Mά δέv ήταvε τό Φώς (Erau lumini, mii de lumini / Dar acestea nu erau Lumina), adică nu Se întrezărea printre ele Hristos, Soarele Dreptăţii, Cel Ce a răsărit lumii lumina cunoştinţei, cum foarte frumos glăsuieşte troparul Praznicului de astăzi.

Mai mult, spectacolul acesta luminos, artificial şi superficial n-ar fi complet, dacă nu s-ar adăuga şi eforturile marilor comercianţi de a aproviziona supermarketurile cu cantităţi abundente de produse culinare, cât mai diverse şi ademenitoare, pe lângă celelalte articole specifice sezonului sau tehnologiei moderne, prin care se promovează un anumit tip de comunicare impersonală (prin internet), deosebit de păguboasă pentru viaţa spirituală, toate fiind destinate lunii cadourilor.

Apare, apoi, şi preamediatizatul personaj îmbrăcat într-o costumaţie de culoare roşie cu alb, denumit, pe nedrept, Moş Crăciun, cu un trup dizgraţios, supraponderal, dar glumeţ şi pus pe şotii, însoţit, mai nou, şi de varianta sa feminină – o invenţie a unui neînsemnat caricaturist american de pe la sfârşitul secolului al XlX-lea, adoptată, însă, şi de către români, începând cu prima jumătate a veacului al XX-lea, îndeosebi, în mediul urban; un personaj a cărui „misiune“ principală este aceea de a se substitui spiritului autentic al sărbătorii Crăciunului, prin distribuirea de cât mai multe cadouri, în loc de daruri, la copii şi chiar la adulţi, dintre care cei mai mulţi nici măcar nu au trebuinţă de ele.

Dacă vom aprofunda înţelesul şi semnificaţia celor două cuvinte, analizându-le din punct de vedere creştin, vom constata că diferenţa dintre ele este una majoră: cadoul ţine de convenţional, de reciprocitate şi de efemer, de „obligaţiile“ pe care le avem faţă de anumite persoane, îndeosebi cu prilejul zilelor aniversare sau onomastice, pe când darul, purtând în sine încărcătura emoţională a celui ce-l oferă, este expresia iubirii dezinteresate şi a preţuirii faţă de persoana umană ca atare, creată de Dumnezeu după chipul Său şi care-L ascunde în adâncul fiinţei sale pe Însuşi Hristos-Domnul.

Observând, aşadar, cu mâhnire şi îngrijorare, cum se încearcă pervertirea semnificaţiei Crăciunului, prin reducerea acesteia la consumism şi petreceri copioase, cum se promovează sărbătorirea unui Crăciun fără Hristos, cu un duh totalmente străin de spiritualitatea ortodoxă şi de tradiţiile creştine – decente şi sănătoase – ale românilor, altoite pe adevărurile de credinţă izvorâte din Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos şi transmise nouă de Sfinţii Părinţi, am considerat necesar să vă împărtăşesc câteva gânduri născute din dragostea părintească pe care v-o port, pentru a ne bucura, în chip deplin, de această mare sărbătoare a creştinătăţii, al cărei miez îl constituie coborârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu, pentru ca pe om să-l înalţe la ceruri, dar şi pentru a-i descoperi împreună sensul şi semnificaţiile, prin trăirea autentică a tainei dumnezeieşti.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Ştim că orice om – pe lângă cele trei daruri ontolo­gice: viaţa, libertatea şi sănătatea – este înzestrat, de Iubitorul de oameni Dumnezeu, cu multe alte daruri, talanţi sau harisme pe care are datoria să le descopere şi, apoi, să le cultive şi să le valorifice, spre binele şi folosul său şi al semenilor, mulţumind, cu deplină recunoştinţă, Părintelui luminilor, de la Care vin toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit (cf. Iacov 1, 17).

Din nefericire, cea dintâi pereche de oameni, Adam şi Eva, n-a ştiut să preţuiască darul libertăţii, prin săvârşirea continuă a binelui, în ascultare deplină de Dumnezeu, pentru a putea ajunge la asemănarea cu El, adică la îndumnezeire, ci a preferat să asculte de înşelăciunea diavolului, încălcând porunca Părintelui ceresc, ceea ce a generat consecinţe dramatice în relaţia sa cu Creatorul: întreruperea comuniunii cu Ziditorul, adică moartea spirituală; alterarea chipului lui Dumnezeu din om şi apariţia morţii biologice, ca despărţire a sufletului de trup, îngăduită de Atotţiitorul, tot din iubire, pentru ca zidirea mâinilor Sale să nu fie înghiţită de pieire, prin perpetuarea răului la nesfârşit.

Dar Dumnezeu nu S-a oprit aici, ci, deodată cu izgonirea protopărinţilor noştri din rai, făcându-I-se milă, le-a făgăduit celor doi trimiterea unui Răscumpărător, Izbăvitor sau Mântuitor (cf. Facerea 3, 15), Care să-i salveze – pe ei şi pe urmaşii lor – din robia păcatului şi a morţii. Până atunci, însă, raiul le va fi închis, cu poarta străjuită de heruvimi, iar drumul spre pomul vieţii, păzit cu sabie de foc vâlvâietoare (cf. Facerea 3, 24).

Felul în care avea să se împlinească această făgăduinţă a fost „taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (cf. Coloseni 1, 26). Deşi proorocii Vechiului Testament, inspiraţi de Dumnezeu, au încercat s-o desluşească, indicând timpul, locul şi împrejurările venirii lui Mesia, totuşi, descoperirea tainei avea s-o facă Însuşi Dumnezeu-Tatăl, după o lungă perioadă de pregătire a omenirii, prin intermediul unui popor ales, la plinirea vremii (cf. Galateni 4, 4), adică, în urmă cu peste 2000 de ani, pe vremea împăratului roman Octavian Augustus, un păgân care, prin porunca de a se efectua celebrul recensământ, împlinea, de fapt, fără să ştie, voia proniei cereşti, cu privire la Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos.

Atunci, Sfânta Fecioară Maria, care, în urmă cu 9 luni de zile, acceptase, cu smerenie, mesajul divin transmis de Sfântul Arhanghel Gavriil, prin rostirea acelor cuvinte mântuitoare: „Fie mie după cuvântul tău! (Luca 1, 38), s-a îndreptat, împreună cu bătrânul şi dreptul Iosif, ocrotitorul ei legal, spre cetatea Betleem din Iudeea, pentru a împlini porunca împăratului roman, fără să-şi închipuie vreo clipă că, în acel context, avea să dea naştere Împăratului Hristos, Mântuitorul lumii. Evenimentul ca atare ne este relatat, cu lux de amănunte, de către Sfântul Evanghelist Luca, a cărui competenţă „profesională“ în materie de istorie nu poate fi pusă la îndoială.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Prin cele afirmate la începutul acestui cuvânt pastoral, nu dorim să se creadă că punem sub semnul întrebării necesitatea pregătirilor pentru Crăciun, şi din perspectiva aceasta materială, deoarece ştim cu toţii că ele ţin de tradiţiile de veacuri ale poporului român dreptcredincios, care a înţeles să-şi manifeste credinţa strămoşească prin fapte concrete de iubire creştinească, împreună cu familia, prietenii, cunoscuţii şi oaspeţii, în tot timpul anului, dar, mai ales, cu prilejul marilor sărbători.

Însă, accentul preocupărilor noastre cotidiene trebuie să cadă, în primul rând, pe componenta spirituală a vieţii pământeşti, care presupune o pregătire duhovnicească specială – cu post, rugăciune şi fapte de milostenie -, ca expresie a credinţei lucrătoare prin iubire (cf. Galateni 5, 6), pentru a ne învrednici să-L primim cum se cuvine pe Pruncul Iisus, în ieslea sufletelor noastre, purificate de păcat, prin Sfânta Taină a Spovedaniei, pentru ca, apoi, să ne unim, în chip tainic şi real, cu Însuşi Hristos-Domnul, prin împărtăşirea cu Sfântul Său Trup şi Sânge, „medicamentul nemuririi (Sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, cap. XX, 2, în colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti“, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, în continuare – I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1979, p. 164.) – la Sfânta Liturghie din această zi binecuvântată.

Acesta trebuie să fie răspunsul nostru – smerit şi ferm, totodată – la actul de iubire milostivă al lui Dumnezeu-Tatăl, despre Care Sfântul Apostol şi Evan­ghelist Ioan spune că „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat (dăruit – n.n.), ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Dumnezeu „Cel vechi de zile, după expresia Sfântului Prooroc Daniel (7, 13), este adevăratul Moş Crăciun, vestit de colindători în fiecare an, pe care creştinii îl aşteaptă cu bucurie, recunoştinţă şi speranţă. Cuvântul Crăciun, întrebuinţat doar de către noi, românii, pentru a desemna sărbătoarea Naşterii Domnului – iar aceasta, nu de ieri sau de azi, ci de veacuri – este un derivat al substantivului latinesc creatio, creationis (creaţie), însă, cu o semnificaţie teologică profundă, deoarece, prin acest cuvânt, se tâlcuieşte, de fapt, taina Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu, scopul pentru care S-a născut Hristos, şi anume: re-crearea sau înnoirea lumii văzute, restaurarea firii omeneşti alterate de păcatul strămoşesc, redeschiderea porţilor raiului şi unirea omului cu Dumnezeu, prin Logosul divin, „Care S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu, după har, potrivit expresiei Sfântului Atanasie cel Mare.

Vorbind despre taina Întrupării, respectiv despre unirea celor două firi – dumnezeiască şi omenească – în Persoana divino-umană a Mântuitorului Hristos, Leonţiu de Bizanţ, teologul epocii iustiniene, arată că „ipostasul Cuvântului dumnezeiesc nu s-a unit cu alt ipostas omenesc, ci, prin întrupare, s-a format o fire omenească, asumată şi încadrată în ipostasul Său cel veşnic, iar prin aceasta S-a făcut şi Ipostasul firii omeneşti (Apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 37).

„O, cât de minunată este această unire a firilor! – exclamă, plin de uimire, Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul. Cât de străină ne este nouă această împreunare a lor! Cel Ce este Se face; Cel nezidit Se zideşte; Cel nemărginit Se mărgineşte prin sufletul cel înţelegător, care mijloceşte acum între Dumnezeu şi grosimea trupului (trupul grosier – n.n.); Cel Care îmbogăţeşte Se face sărac şi sărăceşte luând trupul meu, pentru ca eu să mă îmbogăţesc cu dumnezeirea Lui; Cel deplin Se deşartă pe Sine, Se goleşte pentru puţin timp de slava Sa, pentru ca eu să mă împărtăşesc din plinătatea Lui (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, Editura I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 21).

De aceea, Întruparea sau Naşterea după trup a Fiului lui Dumnezeu din Pururea Fecioara Maria este, pentru noi, creştinii, darul cel mai de preţ pe care Părintele ceresc l-a făcut oamenilor, căci, prin asumarea firii umane de către Ipostasul dumnezeiesc al Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, sfinţită şi îndumnezeită prin Jertfa de pe Crucea Golgotei, am fost eliberaţi de sub stăpânirea morţii şi a iadului.

Acest dar a fost aşteptat nu numai de poporul evreu, ci de toate neamurile, multe dintre ele trăind cu speranţa naşterii unui Izbăvitor. Este şi motivul pentru care, la arătarea stelei pe cer, magii de la Răsărit, de fapt nişte astronomi sau oamenii de ştiinţă ai timpului, au plecat în căutarea Mântuitorului lumii, Căruia I-au adus daruri simbolice: aur – ca unui Împărat, tămâie – ca unui Dumnezeu, şi smirnă – ca Unuia Care pentru oameni va muri.

Înţelegem, prin urmare, că Darul despre care vorbim nu este nicidecum ceva material, ci Însuşi Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care, aşa cum ne spune Sfântul Ioan Damaschin, „Se face om desăvârşit şi săvârşeşte cea mai mare noutate dintre toate noutăţile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arată puterea infinită a lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica; apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, op. cit., p. 37); Care, întru ascultare desăvârşită de Dumnezeu-Tatăl, „S-a deşertat pe Sine (de slava dumnezeiască – n.n.), chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2, 7-8).

Iar toate acestea, pentru ca omul să fie renăscut la o nouă viaţă, în Duhul Sfânt, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care zice: „Fiul Lui Dumnezeu […] S-a născut după Trup, ca tu să te naşti după Duh. […]. Pentru că S-a născut din femeie, Se aseamănă cu noi; dar, pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea viitoare, pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Editura I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 29).

Iubiţi credincioşi,

Orice dar presupune, în mod obligatoriu, existenţa virtuţii iubirii creştine, în sensul că aceasta este vie şi lucrătoare în sufletul celui ce dăruieşte şi se dăruieşte; dăruieşti ceva cuiva, ca urmare a faptului că iubeşti şi preţuieşti persoana respectivă, pentru că eşti într-o relaţie specială, aparte, cu ea.

Darul oferit cu iubire naşte, de asemenea, iubire în inima celui care-l primeşte, încât orice dar necesită o atenţie deosebită din partea acestuia, în sensul că trebuie să-l preţuiască, întrebuinţându-l spre zidirea sa sufletească sau spre folosul altora, iar nu spre decădere. Aşa stau sau aşa ar trebui să decurgă lucrurile în relaţiile fireşti dintre oameni.

Dar, dacă ne gândim la legătura omului cu Dumnezeu, la darurile pe care Acesta ni le oferă permanent, la atitudinea pe care trebuie să o avem într-o astfel de relaţie duhovnicească, ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Cum ne arătăm recunoş­tinţa pentru Darul pe Care ni-l face Dumnezeu-Tatăl, în fiecare an, prin Naşterea Domnului, care a devenit piatră de hotar în istoria omenirii, transformându-ne viaţa şi călăuzindu-ne către Împărăţia lui Dumnezeu?

Hristos este Darul Care a schimbat starea sufletească a celor din veac adormiţi cu nădejdea în venirea lui Mesia şi cărora li s-a împlinit aşteptarea, prin pogorârea la iad a Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat, eliberându-i din legăturile morţii şi ale întunericului. El a schimbat viaţa şi perspectiva asupra morţii, nu numai Sfinţilor Apostoli, care L-au urmat, necondiţionat, în timpul vieţii Sale pământeşti, ci şi nouă, celor care am crezut în Hristos, prin propovăduirea lor, şi ne-am asumat împlinirea învăţăturilor evanghelice, care pot fi concentrate în porunca cea nouă dată Sfinţilor Săi Ucenici: „Să vă iubiţi unul pe altul! Precum Eu v-am iubit pe voi […]“  (Ioan 13, 34).

De aceea, cu sufletele fremătând de bucurie şi recunoştinţă, să cântăm şi noi, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul: „Hristos Se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul şi, cu veselie, lăudaţi-L, popoare, că S-a preaslăvit! (Sfântul Grigorie Teologul, op. cit., p. 7).

Privind icoana praznicului, ascultând Sfânta Evanghelie şi cântările specifice acestei zile şi urmând persoanelor care s-au bucurat de vederea minunată a lui Dumnezeu Cel necuprins încăput în ieslea Betleemului, aflăm răspuns la întrebările ce ne frământă; găsim soluţii pentru rezolvarea problemelor cu care ne confruntăm; învăţăm să preţuim cum se cuvine valoarea infinită a acestui Dar ceresc, dăruind, la rându-ne, celor din jur iubirea noastră jertfelnică.

Troparul din Ajunul Crăciunului ne îndeamnă să ne punem această întrebare: „Ce-Ţi vom da noi Ţie, Hristoase, pentru că Te-ai arătat pe pământ ca Fiu al Omului?, însă ne oferă şi răspunsul: „Toate făpturile Tale Îţi aduc mărturia recunoştinţei lor: îngerii cântare, cerurile steaua, magii darurile, păstorii închinarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi, oamenii, Îţi dăruim o Maică Fecioară.

Întreaga creaţie răspunde la iubirea lui Dumnezeu, oferindu-I ceea ce are mai de preţ. Noi, oamenii, trebuie să I le aducem pe toate la un loc: cântare de slavă şi bunăvoire, întocmai ca îngerii; lumină şi îndrumare, asemenea stelei; faptele cele bune, după exemplul magilor; smerită închinare, precum păstorii; ajutor şi îndreptare, asemenea peşterii; hrană celor flămânzi şi odihnă celor osteniţi, ca ieslea necuvântătoarelor; curăţia trupească şi sufletească, asemenea Preacuratei Fecioare Maria şi, mai ales, ascultarea şi împlinirea Cuvântului Său!

Hristos-Domnul doreşte să Se nască duhovniceşte în sufletele tuturor oamenilor, ca să ne reamintească faptul că suntem fraţi între noi şi „datori cu iubirea unuia faţă de altul (Romani 13, 8), concretizată în toată fapta cea bună.

Nu avem voie să trăim oricum, ci să împărtăşim bucuria cea sfântă a Crăciunului şi semenilor noştri, mai ales celor săraci, bolnavi, necăjiţi şi întristaţi. Să petrecem, în chip decent, praznicul Întrupării sau Naşterii Sale celei mai presus de fire, împreună cu cei dragi, mărturisind credinţa curată, dreaptă şi statornică în Mântuitorul Iisus Hristos!

Să poposim, cât mai des, în sfânta biserică, aducând slavă şi mulţumire lui Dumnezeu, pentru darul de mare preţ al Naşterii Domnului, rugându-ne să fie pace pe pământ şi bunăvoire între oameni (cf. Luca 2, 14).

Să facem din praznicul Crăciunului o adevărată sărbătoare a darurilor, primind, cu bucurie, vestea cea minunată a Naşterii lui Hristos, adusă în casele noastre de către preoţi sau micii colindători, care-i simbolizează pe magii de altădată!

Să aprindem, cu şi mai multă râvnă, făclia dragostei creştine, în fapta de milostenie, pentru ca Moş Crăciun să intre şi în casele celor lipsiţi, ale familiilor cu mulţi copii, ale celor suferinzi şi fără de ajutor, în aşezămintele sociale pentru bătrâni sau orfani, deoarece Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi pentru ei.

Îmbrăţişându-vă, cu dragoste părintească, întru Hristos-Domnul, Cel Ce S-a născut în ieslea Betleemului spre a noastră mântuire, Vă doresc tuturor sărbători fericite, pline de lumină şi bucurie, iar Anul Nou, 2014 – care a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial euharistic al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii şi Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, apărători ai dreptei credinţe – să fie, pentru toţi, dăruit de Dumnezeu cu sănătate, pace şi multe împliniri duhovniceşti, încununate cu bucuria de a împărtăşi iubire din iubirea lui Dumnezeu. Amin!

La mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru de tot binele doritor şi către Hristos-Domnul rugător,

 † C i p r i a n, Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

*

În forma tipărită, aici.

Cuvântările de la întronizarea ÎPS Ciprian Spiridon [10 martie 2013]

IPS Ciprian Spiridon

*

În Biserica Ortodoxă, slujba de întronizare a noului arhipăstor al unei eparhii este plină de semnificaţii teologice şi duhovniceşti, fiind de fapt momentul prin care noul arhipăstor al unei eparhii, în urma alegerii de către Sfântul Sinod, este recunoscut în mod public şi solemn de Biserică în noua demnitate şi arătat sau prezentat clerului şi credincioşilor încredinţaţi lui spre păstorire.

Solemnitatea slujbei, departe de a fi doar o simplă ceremonie formală, în care sunt prezentate însemnele rangului noului arhiepiscop, este menită de fapt să evidenţieze rolul de părinte duhovnicesc, de învăţător şi slujitor al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii, pe care noul arhipăstor îl va avea în eparhia încredinţată lui spre păstorire.

Slujba de întronizare conţine o rugăciune de mulţumire şi cerere rostită în timpul Sfintei Liturghii şi o doxologie (tropar) la sfârşitul Sfintei Liturghii, deoarece prin Sfânta Liturghie se realizează cea mai vie legătură duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa, cea mai bogată comunicare şi cea mai intensă comuniune dintre Hristos, Capul Bisericii şi Biserica Sa, care este Trupul Său tainic sau mistic.

Prin aceasta se vede că întronizarea arhipăstorului unei eparhii nu este un simplu ritual, sau o simplă tradiţie formală, ci este un eveniment şi un moment sfânt din însăşi viaţa Bisericii, în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care, după ce a trimis pe Apostolii Săi în lume să înveţe, să boteze şi să păstorească toate popoarele (cf. Matei 28, 19), a spus: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).

Rugăciunea de mulţumire şi cerere este adresată Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel veşnic, ca să ajute pe noul arhipăstor „pentru a spori în dreapta credinţă, în dragostea cea către Dumnezeu şi către aproapele şi în toate faptele cele bune”.

După sfârşitul Sfintei Liturghii, slujba de întronizare continuă cu citirea Gramatei Mitropolitane, documentul oficial de recunoaştere şi de prezentare a noului chiriarh, prin care acesta primeşte oficial, în public, învestirea sau confirmarea canonică de păstorire a noii eparhii, pentru care a fost ales arhipăstor de către Sfântul Sinod. Apoi îi sunt acordate în mod solemn însemnele arhiepiscopale, iar noul arhipăstor este aşezat în tronul chiriarhal. În timpul ceremoniei de întronizare, noul arhiepiscop primeşte: mantia arhierească, crucea pectorală, engolpionul, camilafca şi cârja arhierească, fiecare având o semnificaţie aparte:

Mantia arhierească, de culoare roşiatică, aminteşte de jertfa lui Hristos, „Cel îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge”(Apocalipsa 19, 13) şi simbolizează o lucrare cerească sau îngerească. Ea este haina de arhipăstor, învăţător şi slujitor al eparhiei în lucrarea de păzitor şi călăuzitor al oamenilor pe calea mântuirii, împreună cu îngerii păzitori şi călăuzitori trimişi de Dumnezeu în lume.

Sfântul Simeon al Tesalonicului spune că mantia este „darul lui Dumnezeu Cel purtător de grijă, cuprinzător şi acoperitor” (Liturgica generală, Pr. Prof. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, p. 624).

Iar Sfântul Gherman al Constantinopolului spune că râurile sau pliurile mantiei înseamnă „învăţăturile ce izvorăsc necontenit din cele două Legi” (Sfântul Gherman al Constantinopolului, Explicare despre Sfânta Biserică, în Liturgica generală, Pr. Prof. Ene Branişte, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1993, p. 624), Vechiul şi Noul Testament, „care trebuie să izvorască deplin din mintea şi gura arhiereului” (Op.cit. p. 624).

Crucea pectorală simbolizează crucea lui Hristos, fiind semn al biruinţei Lui asupra păcatului şi a morţii, dar şi simbol al lucrării jertfelnice a Păstorului cel bun pentru mântuirea oamenilor. Ea aduce aminte de cuvintele Domnului Hristos: „Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34), de îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât în crucea Domnului nostru Iisus Hristos!” (Galateni 6, 14), dar şi de cuvintele Bisericii: „Iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea!” (Slujba Utreniei de Duminică).

Engolpionul, după Sfântul Simeon al Tesalonicului, simbolizează „pecetea şi mărturisirea credinţei cea din inimă” (Sfântul Simeon al Tesalonicului, op.cit., p. 628), având zugrăvită pe el icoana Mântuitorului Hristos purtând Evanghelia pe braţul stâng, lângă inimă – Evanghelia iubirii – iar cu mâna dreaptă binecuvântând; sau purtând globul pământesc, arătând că El este Pantocratorul, Atotţiitorul şi Mântuitorul lumii. Atunci când pe engolpion se află imprimată icoana Maicii Domnului, aceasta simbolizează „puterea mijlocitoare şi ocrotitoare a Preacuratei, căreia i se încredinţează arhiereul” (Op.cit., p. 628), ea fiind Mama Arhiereului Hristos, apărătoarea, protectoarea şi călăuzitoarea tuturor arhiereilor şi a întregului cler.

Totodată, engolpionul simbolizează şi marea responsabilitate a arhiereului în Biserica lui Hristos, zidită pe temelia sfinţilor apostoli (cf. Efeseni 2, 20), întrucât lui, ca următor şi moştenitor al aceluiaşi dar şi har dumnezeiesc, i se încredinţează grija pentru Biserică, precum odinioară ucenicului iubit, Ioan, Iisus i-a încredinţat-o pe Mama Sa (cf. Ioan 19, 26-27), ea fiind icoana vie a Bisericii, care arată lumii pe Hristos. Astfel, se vede că noul arhiereu primeşte de la Însuşi Hristos responsabilitatea de a păstori eparhia sau Biserică locală, deoarece „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu” (Evrei 5, 4).

Cârja arhierească aminteşte de toiagul de sprijin pentru călători (Facere 32, 10), păstori (Ieşire 4, 2) şi nobili (Facere 38, 18), dar şi de toiagul lui Aaron (Numeri 17; şi Evrei 9, 4), Arhiereu al Vechiului Testament, care însă prefigura pe Arhiereul veşnic Hristos, despre Care cartea Apocalipsei spune că: „Se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi Se războieşte întru dreptate (…) şi este îmbrăcat în veşmânt stropit cu sânge şi numele Lui se cheamă Cuvântul lui Dumnezeu (…) şi El îi va păstori cu toiag de fier” (Apocalipsa 19, versetele 11, 13 şi 15) ca un păstor drept.

Pe scurt, cârja arhierească simbolizează demnitatea, dreptatea şi responsabilitatea arhipăstorului de suflete, care va da seamă în faţa Dreptului Judecător pentru cei încredinţaţi lui spre păstorire părintească pe calea mântuirii, după cum îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă” (Evrei 13, 17). De aceea, cârja arhierească este numită în  cartea Arhieraticon: toiag de sprijin şi întărire – pentru cei ascultători, iar pentru cei neascultători şi nestatornici – toiag de deşteptare şi îndreptare.

Toate aceste mari responsabilităţi ale arhipăstorului unei eparhii, exprimate simbolic de însemnele pastorale arhiereşti, pot fi împlinite numai cu ajutorul harului lui Dumnezeu şi prin conlucrarea arhipăstorului cu clerul şi credincioşii din eparhie, precum şi prin consultarea şi conlucrarea lui cu ierarhii Sfântului Sinod.

Arhipăstorul are deci datoria sfântă de a păstra cu fidelitate integritatea mesajului evanghelic (cf. 1 Timotei 6, 20; 1, 3 ş.u.; 2 Timotei 3, 14) şi de a lucra, cu timp şi fără timp pentru a binevesti şi a face roditoare credinţa apostolică (cf. 2 Timotei 4, 1-4).

Această mare responsabilitate de a veghea permanent ca dreapta credinţă mântuitoare a Bisericii să fie păstrată de către tot clerul şi toţi credincioşii din eparhie explică de ce Biserica pomeneşte pe episcop în timpul Sfintei Liturghii şi în toate rugăciunile ei, cerând lui Dumnezeu: „dăruieşte-l sfintelor Tale Biserici în pace, întreg, cinstit, sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău!” (cf. 2 Timotei 2, 15)

Comuniunea sau legătura permanentă a preoţilor, diaconilor şi credincioşilor din toate parohiile, precum şi a monahilor şi monahiilor din mănăstiri şi schituri, cu arhipăstorul lor canonic este semnul sau dovada menţinerii acestora în dreapta credinţă şi în comuniunea Bisericii universale de azi, din toate timpurile şi din toate locurile.

Episcopul sau Arhiepiscopul, ca arhipăstor şi bun chivernisitor al eparhiei încredinţate lui de Dumnezeu spre păstorire şi reprezentant al ei în Sfântul Sinod, trebuie să-i adune pe toţi păstoriţii în comuniunea lui Hristos, fiind păzitorul unităţii eparhiei sale.

Episcopul sau Arhiepiscopul este arhipăstor pentru eparhia sa, dar în acelaşi timp el este coliturghisitor, coresponsabil şi împreună-slujitor în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească a lui Hristos. El este întâiul slujitor al lui Hristos pentru oameni în eparhia sa, înţeleasă nu ca fragment dintr-un întreg, ci ca o epifanie sau manifestare într-un loc şi un timp anume a Bisericii soborniceşti sau universale a lui Hristos din toate timpurile şi toate locurile, după cum Hristos-Domnul nu este parţial sau fragmentar prezent în Sfânta Euharistie, ci întreg prezent în fiecare părticică din Sfânta Euharistie, pe care o primeşte cel ce se împărtăşeşte, potrivit făgăduinţei Sale: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru El” (Ioan 6, 56).

De aceea, autonomia şi libertatea pe care o are fiecare episcop în eparhia sa nu trebuie să devină nici izolare, nici autarhie şi nici autosuficienţă, ci responsabilitate maximă, grijă părintească permanentă şi dăruire de sine totală pentru cei păstoriţi de el, asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun (cf. Ioan 10, 11).

Marea demnitate şi responsabilitate de a mărturisi şi sluji, prin cuvânt şi faptă, prezenţa şi lucrarea lui Hristos Marele-Preot sau Arhiereul veşnic în Biserica Sa, explică de ce episcopul a fost numit încă din primele veacuri ale Bisericii „om al lui Dumnezeu” (cf. 1 Timotei 6, 11), „slujitor al lui Hristos şi iconom al tainelor lui Dumnezeu” (cf. 1 Corinteni 4, 1), învrednicindu-se de îndoită cinste, ca unul ce se osteneşte „cu cuvântul şi cu învăţătura” (1 Timotei 5, 17).

Asemenea lui Hristos, Păstorul cel bun, slujitorii Lui trebuie să păstorească cu dragoste părintească pe cei încredinţaţi lor, după cum ne învaţă Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, zicând: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu dată în paza voastră, cercetând-o nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei. Iar când Se va arăta Mai-Marele păstorilor, veţi lua cununa cea neveştejită a măririi” (1 Petru 5, 1-4; vezi şi 1 Timotei 4, 12-13; Tit 2, 7).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne arată principalele virtuţi ale slujirii arhiereşti: ştiinţa teologică, înţelepciunea practică, viaţa virtuoasă, simţul dreptăţii, smerenia, curajul, dărnicia, iubirea părintească dezinteresată, spiritul de sacrificiu, blândeţea, răbdarea, ospitalitatea şi respectul pentru fiecare om.

Mărturisitor şi slujitor al Evangheliei iubirii milostive a lui Hristos, păstorul şi părintele duhovnicesc al eparhiei trebuie să fie solidar cu cei bolnavi, bătrâni săraci, orfani, îndoliaţi, singuri şi neajutoraţi.

Demnitatea slujirii de arhipăstor în eparhie este sfântă şi mare, iar sarcinile ei sunt multiple, mai ales într-o lume aflată în criză spirituală şi materială. Însă, multele lucrări ale slujirii pastorale ne îndeamnă să ne apropiem, prin rugăciune, trăire şi lucrare, mai mult de Hristos-Capul Bisericii, de Sfânta Treime şi de toţi Sfinţii lui Dumnezeu, pentru a primi ajutorul lor, spre folosul celor mulţi.

Astăzi, prin voia lui Dumnezeu, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei în special, sărbătorim întronizarea Înaltpreasfinţitului Părinte Ciprian, ca Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei.

Înaltpreasfinţia Voastră, Înaltpreasfinţite Părinte Arhiepiscop Ciprian,

Comoara de mare preţ, adică dreapta credinţă şi dreapta vieţuire în Hristos din eparhia Buzăului şi Vrancei, a fost păstrată din generaţie în generaţie, prin râvna, priceperea şi osteneala multor vrednici episcopi înaintaşi ai Înaltpreasfinţiei Voastre, care au îndrumat pe calea mântuirii şi a sfinţeniei poporul nostru român de pe aceste plaiuri.

Urmând pilda lor, suntem încredinţaţi că veţi împlini în primul rând datoria sfântă şi mare de a apăra şi promova dreapta credinţă a ierarhilor mărturisitori şi cărturari, a marilor voievozi jertfelnici, a cuvioşilor şi cucernicilor slujitori ai sfintelor altare şi a credincioşilor statornici în Ortodoxie.

De asemenea, avem convingerea că veţi înmulţi faptele iubirii milostive, despre care ne vorbeşte Evanghelia acestei Duminici, continuând şi amplificând lucrarea social-filantropică din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei. Totodată, cunoaştem că doriţi să intensificaţi viaţa duhovnicească din mănăstiri şi parohii, precum şi activitatea culturală a eparhiei.

Calităţile teologice şi administrative deosebite pe care le-aţi dovedit în slujirea ca Episcop Vicar patriarhal vreme de aproape 11 ani ne îndreptăţesc speranţa că lucrarea pe care o începeţi astăzi va fi o lucrare binecuvântată de Dumnezeu şi folositoare Bisericii.

Vă adresăm părinteşti şi frăţeşti urări de sănătate, de pace şi bucurie, întru mulţi şi binecuvântaţi ani, rugând-ne Domnului nostru Iisus Hristos să dăruiască, pentru rugăciunile Sfântului Mucenic Ciprian, din Corint, pe care îl prăznuim astăzi, harul Său cel sfânt şi mântuitor Înaltpreasfinţiei Voastre, tuturor clericilor şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, precum şi tuturor celor care vă vor sprijini în activitatea sfântă pe care o împliniţi.

Ca semn de preţuire pentru viitoarea activitate liturgică şi pastorală a Înaltpreasfinţiei Voastre, pentru ostenitorii centrului eparhial şi pentru slujitorii şi închinătorii acestei noi, mari şi frumoase Catedrale Arhiepiscopale din Buzău, oferim în dar o Sfântă Evanghelie nouă, tipărită şi ferecată la Tipografiile şi Atelierele Patriarhiei Române.

Cu multă bucurie, Vă încredinţăm, Înaltpreasfinţia Voastră, de sprijinul nostru personal şi al ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în lucrarea sfântă la care aţi fost chemat, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bisericii noastre şi mântuirea celor binecredincioşi!

† D A N I E L
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

***

Preafericirea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh Daniel,
Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre,
Distinşi reprezentanţi ai autorităţilor de stat, centrale şi locale,
Preacuvioşi şi preacucernici părinţi, slujitori ai sfintelor altare,
Preacuvioase maici şi binecuvântat popor al lui Dumnezeu,
din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei,

Cu adâncă smerenie şi teamă sfântă, îndrăznesc să urc astăzi treptele tronului de arhipăstor al clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, având nădejdea şi credinţa neclintită că „dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă le plineşte”,  mă va întări „spre slujirea ce-mi este pusă înainte”, ca „să nu fiu ruşinat în veac, nici să râdă de mine vrăjmaşii mei”, după cuvântul psalmistului şi proorocului David (Ps. 24, 2).

Este o mare binecuvântare pentru mine să fiu rânduit astăzi la cârma corabiei lui Hristos din această veche eparhie, întemeiată în anul 1502, de către domnitorul Radu cel Mare al Ţării Româneşti şi Sfântul Ierarh Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului, dar ale cărei începuturi datează încă din secolul al IV-lea, ea fiind de fapt continuatoarea unei eparhii mai vechi, cunoscută ca Biserica Gothiei, care a înflorit duhovniceşte în zona de curbură a Carpaţilor, în vremuri de restrişte pentru strămoşii noştri, aflaţi pe atunci în plin proces de formare ca popor român şi creştin, şi care a rodit întru sfinţenie, prin numărul mare de martiri, în frunte cu Sfântul Sava, ocrotitorii dreptcredincioşilor creştini, trăitori pe aceste plaiuri.

În cei 510 ani de la înfiinţare, poporul lui Dumnezeu din această eparhie a fost călăuzit duhovniceşte de numeroşi ierarhi, între care se cuvine să amintim măcar numele câtorva – Luca din Cipru, distins diplomat şi sfetnic al marelui voievod Mihai Viteazul; Mitrofan, strălucitul meşter tipograf şi diortositor al Bibliei lui Şerban Cantacuzino; Chesarie, ctitor de biserici şi şcoală teologică, precum şi întemeietorul primei şcoli naţionale din Buzău; Filothei cel iubitor de patrie şi neam şi sprijinitor al Unirii din 1859; Dionisie Romano cărturarul, fondator al Bibliotecii Academiei Române şi primul ei membru de onoare; marele mitropolit Antonie Plămădeală, deschizător de drumuri într-o epocă ostilă credinţei şi Bisericii şi încheind cu vrednicul de pomenire vlădică Epifanie cel gospodar.

Gândindu-mă la vrednicia lor şi la bogata moştenire culturală, spirituală şi materială transmisă urmaşilor, mă cutremur atât în faţa exigenţelor pe care le impune însemnătatea acestei eparhii istorice – izvor de credinţă, de unitate naţională şi valori nepieritoare – cât şi a aşteptărilor celor care m-au primit cu atâta dragoste, bucurie şi speranţă; cu toate acestea, simt în adâncul sufletului un glas lăuntric dumnezeiesc, care mă încurajează tainic, şoptindu-mi cuvintele „nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Evrei 13, 5).

Pentru aceasta, dau mai întâi slavă Preasfintei Treimi, Dumnezeul îndurărilor şi al iubirii de oameni, că m-a învrednicit să pun un nou început slujirii mele arhiereşti, după zece ani şi jumătate de activitate administrativă, culturală, social-filantropică, pastoral-misionară şi liturgică, desfăşurată, ca episcop vicar patriarhal, la Patriarhia Română şi în Arhiepiscopia Bucureştilor, sub îndrumarea şi povăţuirea a doi patriarhi înţelepţi ai Bisericii noastre, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; totodată, doresc să exprim profundă recunoştinţă tuturor ierarhilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, pentru votul de încredere pe care mi l-au acordat în data de 28 februarie, anul mântuirii 2013, când m-au ales în demnitatea de Arhiepiscop al de Dumnezeu păzitei Eparhii a Buzăului şi Vrancei, rămasă vacantă în urma trecerii la cele veşnice a vrednicului vlădică Epifanie Norocel, în data de 7 ianuarie 2013.

Încrederea şi dragostea iubiţilor fraţi întru arhierie mă onorează, desigur, dar mă şi îndatorează, deoarece îmi dau seama de povara crucii ce mi s-a aşezat astăzi pe umerii mei slabi, deodată cu acordarea însemnelor bisericeşti specifice acestui moment – mantia şi cârja arhierească – urmate de aşezarea mea în tronul de arhipăstor al credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, în calitatea sa de întâistătător şi al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, din care face parte această eparhie.

Fără îndoială, emoţiile pe care le trăieşte un ierarh în astfel de clipe sunt copleşitoare; multe şi felurite sunt gândurile ce-i trec prin minte, pe măsură ce conştientizează responsabilităţile uriaşe pe care şi le asumă faţă de comunitatea credincioşilor ce-i este încredinţată spre păstorire, începând chiar cu această duminică binecuvântată, când la Sfânta Liturghie am ascultat cu toţii cutremurătoarele cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, referitoare la înfricoşătoarea Judecată, ce va avea loc la sfârşitul veacurilor, când Fiul Omului va să vină cu slavă şi cu putere multă, înconjurat de sfinţii Săi îngeri (cf. Matei 25,31), ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale.

Criteriul de judecată, în funcţie de care unii vor fi rânduiţi la viaţa veşnică, iar alţii la osânda veşnică, îl va constitui modul în care am împlinit porunca iubirii aproapelui, ca expresie a iubirii faţă de Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce din iubire nemărginită faţă de oameni S-a întrupat pe pământ, a trăit asemenea nouă, a suferit moarte pe cruce pentru păcatele întregii omeniri, a înviat din morţi şi S-a înălţat la ceruri întru slavă, şezând de-a dreapta Tatălui, iar toate acestea, pentru a-l salva pe om din robia păcatului şi a morţii şi a-l repune în starea de comuniune cu Dumnezeu, pierdută cândva, în zorii creaţiei, din pricina păcatului neascultării.

Nicicând nu mi-au răsunat mai clare cuvintele Dreptului Judecător ca în ziua de astăzi, când Sfântul Sinod al Bisericii noastre strămoşeşti mi-a încredinţat, prin glasul Întâistătătorului ei, spre pază şi păstorire, Biserica lui Hristos din ţinuturile Buzăului şi Vrancei, sfinţite de-a lungul secolelor, cu sânge de  martiri şi binecuvântate de rugăciunea multor sfinţi cuvioşi şi mucenici, precum Vasile de la Poiana Mărului şi Teodosie de la Brazi, trăitori în schiturile şi mănăstirile fondate pe aceste meleaguri încă din primul mileniu creştin şi care constituie mărturii elocvente ale credinţei ortodoxe şi ale trăirii autentice în Hristos.

Din nefericire, în ultimii ani, societatea românească, ca de altfel întreaga lume, se confruntă cu grave probleme sociale din cauza crizei economico-financiare, care generează adevărate drame în viaţa oamenilor şi a căror soluţionare este, în primul rând, de competenţa factorilor politici şi de conducere ai statelor.

Dar cea mai periculoasă criză, cu consecinţe dezastruoase în planul vieţii spirituale, o constituie cea morală, din cauza înmulţirii păcatelor de tot felul, precum mândria, lăcomia, setea de putere, autosuficienţa şi indiferenţa faţă de valorile perene ale umanităţii, care au dus la slăbirea şi relativizarea credinţei, la înstrăinarea omului de Dumnezeu, la împuţinarea iubirii faţă de aproapele şi la diminuarea comuniunii şi solidarităţii umane.

În aceste circumstanţe, omul contemporan are nevoie mai mult ca oricând de repere morale autentice şi de ajutor spiritual, pentru a redescoperi calea dreptei credinţe în Hristos, singura valoare care dă sens vieţii sale pământeşti, în perspectiva dobândirii vieţii veşnice.

Or, pentru aceasta, un rol determinant în ţara noastră l-au avut întotdeauna şi îl au în continuare conducătorii spirituali ai comunităţilor creştine, preoţii din parohii şi mănăstiri, conduşi de episcopii, pe care Duhul Sfânt i-a rânduit să păstorească „Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu Însuşi sângele Său” (Fapte 20, 28), motiv pentru care şi ei vor fi răspunzători de felul în care credincioşii vor da sau nu vor da „răspuns bun la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos”.

Care este însă semnificaţia cuvântului „episcop” şi de unde izvorăşte autoritatea celui ce va trebui să dea socoteală în faţa nemitarnicului Judecător, pentru sufletele ce i-au fost încredinţate spre păstorire? De ce îl înconjoară credincioşii cu atâta respect şi-i arată cinste şi preţuire? Oare, doar din pricina faptului că este conducătorul unei instituţii bisericeşti superioare, asimilat demnitarilor publici? Nicidecum! Deoarece – aşa cum ne încredinţează  Sfântul Apostol Pavel – „nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu precum Aaron” (Evrei 5, 4), căci „orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele către Dumnezeu” (Evrei 5, 1), adică să-L slujească pe Dumnezeu prin slujirea oamenilor.

Însăşi etimologia cuvântului episkopos, derivat din verbul grecesc episcopeo-episcopo, care înseamnă „a veghea, a priveghea şi a supraveghea”, sugerează întreita misiune a celui îndrituit să poarte acest apelativ – respectiv arhiereul – iar aceasta constă în următoarele îndatoriri: să vegheze asupra păstrării nealterate a dreptei credinţe, pe care trebuie să o cunoască şi să o propovăduiască „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2); să privegheze în rugăciune smerită şi nevoinţe multiple pentru binele şi progresul duhovnicesc al credincioşilor încredinţaţi spre păstorire şi să-i supravegheze pe aceştia cu dragoste părintească, păzindu-i atât de atacurile vrăjmaşilor din afară, cât şi de pericolul propriilor lor slăbiciuni.

Din această perspectivă, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, în orice Biserică locală, cum este eparhia, episcopul este în primul rând păstor de suflete şi slujitor, întâistătătorul prin excelenţă al comuniunii euharistice. Din această slujire izvorăşte toată autoritatea sa episcopală: învăţătoare, sfinţitoare şi pastorală sau conducătoare. Lucrarea sa primordială este aşadar aceea de a săvârşi Dumnezeiasca Liturghie, care constituie „dialogul lui Hristos cu Biserica şi al Bisericii cu Hristos” (Pr. Prof. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, p. 276); la Sfânta Liturghie, episcopul prezidează adunarea euharistică „şezând în locul lui Dumnezeu şi fiind după chipul lui Hristos” – după expresia Sfântului Ignatie Teoforul – însă înconjurat de preoţi, care slujesc „după chipul Apostolilor”.

Când păstoreşte şi binecuvintează poporul din eparhia încredinţată lui, episcopul împărtăşeşte harul şi binecuvântarea Preasfintei Treimi primite prin săvârşirea Sfintei Euharistii, pentru sfinţirea credincioşilor şi a vieţii Bisericii locale. Din acest motiv, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie fără sfântul antimis pe Sfânta Masă, care poartă semnătura episcopului locului, antimisul fiind inelul de legătură ce exprimă legătura canonică şi liturgică a episcopului cu preoţii unei Biserici locale, care au mandat şi binecuvântare din partea sa pentru săvârşirea celor sfinte.

Sfântul Ignatie Teoforul, în drumul său spre martiriu, a arătat o grijă deosebită pentru unitatea Bisericii creştine, confruntată pe atunci cu fel de fel de concepţii, străine de duhul Evangheliei lui Hristos. De aceea, în epistolele sale adresate Bisericilor locale din Asia Mică, i-a îndemnat cu stăruinţă pe creştini să asculte de episcop, fără de care nu poate exista Biserică văzută. „Cu toţii să-l urmaţi pe episcop, după cum Iisus urmează pe Tatăl, iar pe preoţi, ca pe Apostoli; … Unde este episcopul, acolo să fie şi mulţimea credincioşilor, după cum unde este Hristos, acolo este şi Biserica întreagă” (Epistola către Smirneni 8); „Trebuie să privim pe episcop ca pe Domnul Însuşi” – le spunea el Efesenilor ( Epistola către Efeseni 6).

Prin aceste cuvinte, Sfântul Ignatie înţelege că episcopul cuprinde sau adună în sine mulţimea credincioşilor, care alcătuiesc Biserica locală şi căreia Hristos îi dă unitate, prin dreapta credinţă şi prin Sfânta Euharistie, care este Trupul şi Sângele lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat. El nu se sfieşte să accentueze legătura spirituală dintre episcop şi Iisus Hristos, pe Care Sfântul Apostol Petru Îl numeşte adevăratul „Păstor şi Episcopul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25).

De aceea, episcopul văzut este typos şi chip sau icoană a lui Hristos – Arhiereul veşnic, după cum Hristos este chipul Tatălui. Aşadar, unitatea în jurul episcopului este unitate în harul lui Dumnezeu Cel în Treime închinat (Mitropolit Ioannis Zizioulas, Unitatea Bisericii în Dumnezeiasca Euharistie şi în episcop (în lb. greacă), Athena, 1990, p. 97).

Sfântul Grigorie Teologul ne învaţă şi el că „episcopul este capul plinătăţii lui Hristos” şi că „ nu există episcop prin sine, fără Biserică, dar nici Biserică fără episcop”.

În ceea ce priveşte responsabilitatea învăţătorească a episcopului, care izvorăşte din întreita slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, aceasta este sugerată chiar la momentul hirotoniei sale întru arhiereu prin aceea că episcopii săvârşitori ai acestei Sfinte Taine aşează pe creştetul său, deodată cu punerea mâinilor, o Sfântă Evanghelie deschisă, tocmai pentru a arăta că noul ierarh este învestit, prin harul Sfântului Duh, cu puterea de a propovădui Evanghelia mântuirii şi că are datoria de a transmite cu fidelitate adevărurile de credinţă, convins fiind că, prin cuvântul Evangheliei, împărtăşeşte credincioşilor pe Însuşi Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, pe Iisus Hristos.

Această responsabilitate rezultă, de asemenea, şi din reprezentarea iconică a celor patru Sfinţi Evanghelişti pe mitra episcopului, aşezaţi în jurul chipului lui Hristos, Marele Arhiereu (cf. Evrei 4, 14), pentru a arăta că arhiereul văzut nu se predică pe sine sau alte învăţături omeneşti, ci pe Arhiereul cel nevăzut, Hristos Cel răstignit şi înviat, a Cărui învăţătură este consemnată în Sfintele Evanghelii şi explicitată apoi de către Sfinţii Părinţi cei de Dumnezeu inspiraţi.

Cât despre calitatea de păstor a episcopului, ne amintim din Evanghelia după Ioan (10,11) că Mântuitorul Hristos S-a definit pe Sine, printre altele, cu apelativul „Păstorul cel bun”, Care „îşi pune viaţa pentru oile Sale”.

După cum păstorul de oi îşi arată grija şi afecţiunea faţă de ele, prin aceea că le conduce spre păşune bogată şi apă curată (cf. Ps. 22, 2), păzindu-le, în acelaşi timp, de lupii cei răpitori, tot astfel, păstorul de suflete, episcopul şi, implicit, preotul, este chemat să vegheze neîncetat asupra credincioşilor, să-i apere şi să-i păzească de rătăciri, hrănindu-i duhovniceşte din cuvântul Sfintei Scripturi şi adăpându-i cu harul Sfântului Duh, prin rugăciunea sa neîntreruptă către Dumnezeu, în cadrul Sfintei Liturghii şi a celorlalte Sfinte Taine.

Dacă păstorul sufletesc va arăta bunătate şi iubire jertfelnică faţă de oile sale cele cuvântătoare şi le va călăuzi cu blândeţe şi înţelepciune pe calea mântuirii, acestea îl vor urma cu certitudine, pentru că îi cunosc glasul de părinte rugător şi veghetor şi, astfel, împreună – o turmă şi un păstor – vor pregusta încă din această viaţă bucuria şi fericirea Împărăţiei Cerurilor.

Iubiţi părinţi, slujitori ai sfintelor altare şi binecuvântaţi creştini din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei,

Cu aceste gânduri despre misiunea sfântă pe care trebuie să o împlinească episcopul în eparhia sa, dar şi cu emoţia firească a întâlnirii cu clerul şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei, îmi încep astăzi arhipăstorirea, pe care doresc să o aşez sub semnul continuităţii, înnoirii şi dinamizării vieţii bisericeşti sub toate aspectele ei: spiritual, pastoral-misionar, liturgic, cultural, editorial, social-filantropic, catehetic şi administrativ-gospodăresc.

Aşa cum am afirmat public chiar în ziua alegerii mele în această înaltă demnitate bisericească, priorităţile mele ca arhiepiscop vor fi concentrate îndeosebi spre trei direcţii principale, aflate însă toate pe aceeaşi treaptă: consolidarea relaţiei părinteşti, organice, între arhipăstor şi preoţii de parohie; intensificarea vieţii duhovniceşti în cele peste 30 de aşezăminte monahale existente în cuprinsul eparhiei şi îmbunătăţirea calitativă a învăţământului teologic în cele două seminarii, din Municipiul Buzău şi Mânăstirea Răteşti.

Aceasta nu înseamnă că celelalte activităţi specifice unei instituţii bisericeşti superioare se vor bucura de mai puţină atenţie; dimpotrivă, ele vor gravita în jurul celor trei obiective menţionate mai sus şi vor constitui, de fapt, baza lor de susţinere.

De aceea, îi încredinţez pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi mânăstiri că mă voi strădui să fiu cât mai prezent în viaţa lor şi a credincioşilor pe care îi păstoresc, săvârşind Sfânta Liturghie, împărtăşindu-le cuvânt de învăţătură şi bucurându-mă sau întristându-mă împreună cu ei la evenimentele triste care marchează, în genere, viaţa unei comunităţi.

Ştim cu toţii că există multă suferinţă în rândul credincioşilor noştri, iar vocaţia preoţilor şi a arhipăstorului lor este aceea de a aduce alinare în suflete şi de a-i ajuta efectiv, prin continuarea şi diversificarea programelor social-filantropice destinate categoriilor sociale defavorizate (familii sărace, copii abandonaţi, bătrâni singuri, ş.a.), precum şi a celor catehetice, menite să-i apropie şi mai mult pe tineri de Biserica lui Hristos, în care aceştia pot să-şi însuşească valorile morale creştine, precum dragostea, pacea, prietenia, frăţietatea, solidaritatea, responsabilitatea şi cooperarea între semeni. De ce?

Pentru că – aşa cum afirma Părintele Patriarh Daniel într-una dintre predicile sale – „omul contemporan, prins în mreaja unei societăţi materialist-consumiste şi a profitului imediat, se grăbeşte şi caută să simplifice ori să reducă fericirea la câştigul material şi la existenţa biologică terestră, uitând de bogăţia sufletească a virtuţilor ca iubire de Dumnezeu, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie şi de viaţă veşnică. De aceea, trebuie să înţelegem că educaţia  creştină a copiilor, pe lângă formarea caracterelor umane în spiritul credinţei creştine, are drept scop să formeze nu doar cetăţeni ai patriei pământeşti, ci şi cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor, ai comuniunii de iubire veşnică divino-umană. Astfel, cateheza trebuie să îi înveţe pe copii să cultive valori profund umane şi sfinte…care îl evidenţiază pe om ca fiinţă capabilă de iubire eternă în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi (Predică la Duminica a XVII-a după Rusalii, Ziarul Lumina de Duminică, 17 februarie 2013, p. 5).

Însă, pentru împlinirea acestor deziderate, arhiepiscopul sau arhipăstorul  dumneavoastră nu va reuşi dacă nu va fi ajutat; de aceea el are nevoie atât de rugăciunea, cât şi de sprijinul concret al păstoriţilor săi: în primul rând al colaboratorilor de la Centrul Eparhial, apoi al preoţilor de la parohii, în frunte cu părinţii protoierei, al monahilor şi monahiilor din mănăstiri, al autorităţilor locale şi al altor instituţii publice, care doresc să ajute Biserica pentru împlinirea vocaţiei ei spirituale şi sociale.

În acest sens, noul arhipăstor al Eparhiei Buzăului şi Vrancei îşi exprimă încă de pe acum deschiderea şi disponibilitatea de a coopera cu toţi cei ce şi-au asumat responsabilitatea de a sluji poporul, însă această cooperare se va întemeia negreşit pe principiile creştine care izvorăsc din Evanghelia lui Hristos.

Astfel, ne exprimăm speranţa că vom putea dezvolta o activitate cultural-misionară şi mai bogată, prin tipărirea şi răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu şi a altor cărţi ziditoare de suflet în toate casele credincioşilor, prin conservarea şi restaurarea monumentelor bisericeşti care fac parte din patrimoniul cultural naţional, paralel cu activitatea social-filantropică şi catehetică, în special cea destinată copiilor şi tinerilor, pe care am menţionat-o mai sus.

Pentru aceasta, îi rog pe toţi creştinii ortodocşi din această binecuvântată eparhie să fie alături de arhipăstorul lor şi să-l sprijine în lucrarea sa pastoral-misionară, luând aminte la îndemnul Sfântului Apostol Pavel care zice: „Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos” (Evrei 13,17).

În acest înţeles, se poate afirma că slujirea episcopală este, cu adevărat, un drum al Crucii şi al Învierii, deoarece arhiereul se roagă neîncetat pentru popor, se jertfeşte pentru binele lui, ridică pe umerii săi oaia cea rătăcită, ajutând-o să urce pe drumul Golgotei şi spre Înviere, ascultă suspinele săracilor, simte durerea şi suferinţa bolnavilor, este sensibil la tânguirea celor neputincioşi şi caută să aducă bucurie celor lipsiţi de ea.

Preafericirea Voastră,

Înainte de a-mi încheia cuvântul, îngăduiţi-mi să Vă mulţumesc încă o dată, din adâncul sufletului, pentru toată dragostea şi grija părintească arătate în cei cinci ani şi jumătate de împreună-lucrare la Patriarhie; sunt convins că sfaturile Preafericirii Voastre şi experienţa pe care am acumulat-o în diferitele domenii de activitate bisericească îmi vor fi de mare folos în această nouă etapă a slujirii mele arhiereşti, ca arhipăstor al unei eparhii.

Un cuvânt de aleasă preţuire şi gratitudine îndrept acum către ierarhii Bisericii Ortodoxe Române care şi-au luat osteneala de a fi alături de mine în acest moment unic şi crucial din viaţa mea şi, în mod deosebit, înalţilor oaspeţi din partea unor Biserici Ortodoxe surori: ÎPS Părinte Iosif, Mitropolit de Prikonisou, delegatul Sanctităţii Sale, Bartholomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului; ÎPS Părinte Ilarion, Mitropolit de Volokolamsk – Patriarhia Rusă – prieten şi colaborator în cadrul organismelor Panortodoxe şi creştine; ÎPS Părinte Hrisostom, Mitropolit de Patra – Biserica Ortodoxă a Greciei şi ÎPS Părinte Isaia, Mitropolit de Tamasou şi Orinis – Biserica Ortodoxă a Ciprului. Le mulţumesc din suflet pentru dragostea lor frăţească şi onoarea pe care mi-au făcut-o, venind de la distanţe mari pentru a împărtăşi cu noi bucuria unui nou început în slujirea Bisericii lui Hristos.

Mulţumesc, de asemenea, Preacucernicului Părinte Consilier-cultural Costică Panaite, pentru frumoasele cuvinte de întâmpinare rostite în numele clerului şi credincioşilor din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei şi-l încredinţez de toată preţuirea mea, exprimându-mi nădejdea unei rodnice cooperări pe tărâm cultural.

Salut, de asemenea, prezenţa la acest eveniment a înalţilor demnitari de Stat, senatori, deputaţi, miniştri şi reprezentanţi ai autorităţilor locale din judeţele Buzău şi Vrancea, precum şi ai altor instituţii publice, pe care îi asigur de tot respectul şi consideraţia noastră.

Cu sentimente de profundă recunoştinţă faţă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care m-a ales Arhiepiscop al Buzăului şi Vrancei, faţă de profesorii de la Seminarul Teologic Chesarie Episcopul din Buzău şi de la Facultăţile de Teologie din Bucureşti şi Thessalonic;  cu sentimente de gratitudine şi preţuire faţă de ierarhii care m-au călăuzit de-a lungul anilor, în vremea studiilor teologice – Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Casian al Dunării de Jos, Teofan al Moldovei şi Bucovinei şi Galaction al Alexandriei şi Teleormanului, în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel; cu sentimente de pioşenie faţă de fericiţii întru adormire, vrednici ierarhi ai Bisericii Ortodoxe – Teoctist, Patriarhul României, Hristodoulos, Arhiepiscopul Athenei, şi Mitropoliţii Hrisostom al Edessei şi Maxim de Serres; cu sentimente de frăţească şi părintească dragoste faţă de toţi slujitorii sfintelor altare şi credincioşii din Arhiepiscopia Buzăului şi Vrancei; cu sentimente de stimă faţă de autorităţile de stat locale şi centrale şi ale altor instituţii publice, aici, prezente, mă încredinţez cu toată fiinţa mea milostivirii Preasfintei Treimi, Dumnezeul nostru, rugându-mă Mântuitorului Iisus Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, să-mi dăruiască sănătate, putere şi înţelepciune, pentru a păstori cu cinste şi demnitate poporul lui Dumnezeu din această binecuvântată eparhie şi de a păstra nealterată comoara dreptei credinţe, pe care vrednicii noştri înaintaşi au apărat-o cu multe jertfe şi nevoinţe.

În încheiere, îi încredinţez pe toţi slujitorii sfintelor altare de la parohii şi din mănăstiri, pe monahi şi monahii, pe profesorii şi elevii Seminarului Teologic şi mai ales pe dreptcredincioşii creştini, tineri şi vârstnici, că am venit aici să-L slujesc pe Hristos cu toată dragostea, dăruirea şi devotamentul meu, adică pe dumneavoastră, cei ce constituiţi realmente Trupul Său tainic, Biserica, şi sunteţi, totodată, „pecetea apostoliei mele în Domnul”, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel (1 Cor. 9,2) şi odorul de mare preţ pe care Hristos îl va cere de la mine la cea de-a doua Sa venire.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi. Amin”.

† Ciprian,

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei